Păcatele slugerului/Capitolul XII - Cum știe sulgeriul Mihalache să-și poarte trebile

←Capitolul XI - În care un copou scapă viața stapînului său

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XII - Cum știe sulgeriul Mihalache să-și poarte trebile

Capitolul XIII - În care facem cunoștința unui diregător care știe să se chivernisască→

După plecarea mocanului, sulgeriul scoase din rafturi un ciubucel scurt și veni să se așăze iar în fața Șchiopului și a Anicăi, cu toate pistoalele și puștele ramase. Umplu luleaua cu tiutiun, aprinse o bucată de iască, o așăză în lulea; mai puse peste dînsa tiutiun pentru a face căimac și începu să tragă fumul în piept cu toată plăcerea acelui înțarcat de această plăcere vreme de mai multe ceasuri. Se uita la Niță și la Anica fără a vorbi. Numai după ce isprăvi cel dintăi ciubuc și își umplu altul, rupse tăcerea.

— Măi Niță, întrebă el deodată, uitîndu-se drept în ochii rănitului, ia spune-mi, dragă ți-i viața?

— Dar cui, dracul, nu i-i dragă? răspunse după oareșicare tăcere Niță, surprins.

— Tu știi, zise sulgeriul, că a ta nu mai face nici trei parale.

— Știu, zise Niță liniștit.

— Peste două zile ai să faci cunoștință cu ștreangul, urmă sulgeriul. Nădejde de scapare nu-i, căci vornicul Dumitrache este la mijloc: ograda lui ai spart-o, caii lui i-ai furat, pe țiganul lui l-ai momit și pe omul lui l-ai ucis. Nici un staroste de Putna nu ar îndrăzni să te facă scapat, căci și-ar face din vornic un dușman de moarte.

— Știu, mai zise Niță cu acecași liniște.

Sulgeriul sorbi de vro cîteva ori din imame, apoi zise:

— Oare ce mi-ai da tu mie, dacă ți-aș scapa eu viața?

— Orice mi-ai cere, răspunse Niță cu hotărîre, dar nu ai cum.

— Ba am, răspunse sulgeriul.

— Cum? întrebă Niță.

— Asta-i treaba mea. Faci tu pe tată-tău să-mi vîndă bătrînul și jumatate ce-l are în Tămășăni după maică-ta, cu dăniile și cumpărăturile dobîndite de el în ceilalți bătrîni, dacă te scăp de ștreang?

— Și mă vîri în ocnă, zise Niță cu amărăciune.

— Te fac scapat de tot, răspunse sulgeriul.

Niță ramase cîtva gînditor, apoi zise:

— Tata ar fi bucuros să scape de mine chiar prin ștreangul gealatului. El este aspru și zgîrcit și n-ar da macar o lețcaie ca să mă scăpe. Dar mama n-are să se îndure și are să-l facă să-ți dăruiască moșia.

— Eu nu umblu după daruri de la voi, zise sulgeriul; îi plătesc cîte patruzeci de lei de bătrîn întreg, după cum am mai plătit. Dar banii n-are să-i ieie preutul; trebuiesc dați starostelui. Știi cît îi de lacom grecul: dacă nu i se dau bani, nu te face scapat.

— Dar cum ai să capeți învoirea vornicului? mai întrebă Niță.

— Foarte ușor, răspunse sulgeriul; am să i-o cer și el are să mi-o deie. Fii pe pace. Cel mult peste trei zile vei fi slobod, însă numai dacă preutul îmi vinde moșia.

— Mama l-a face să ți-o vîndă. Dar dacă mă înșăli, dacă tata îți vinde mo’șia, și dumneata nu mă scăpi de ștreang?

— Dar oare cînd prinsu-m-ai pe mine cu o minciună? întrebă sulgeriul încruntîndu-se și cu glasul răstit.

— Iarta-mă, zise Niță. Am vorbit ca un prost: n-am auzit minciună ieșind din gura dumitale. Te cred și-ți mulțămesc.

— La noapte, zise atunci sulgeriul, vom fi în Focșăni. Te-oi ține pănă mîni la gazda mea și ți-oi aduce pe Leonte, gherahul cel vestit, care ți-a scoate gloanțele din rană și te-a lega cum știe el. Apoi oi vorbi cu starostele, te-oi da pe sama lui și după-amiază m-oi răpezi la Domnești, la vornic. Dar sîntem înțăleși în privința moșiei?

— Sîntem înțăleși, zise Niță, numai să ai grijă să dai mamei de veste și să capeți de la staroste voie ca ea să vie să mă vadă în temniță.

— Asta-i treaba mea, zise sulgeriul. Ea a veni să te vadă înainte ca să fii dat pe mîna starostelui. Dar, fa Anico, ia du-te pănă la cele rafturi, ie dintr-însele plosca cu vin și paharul și dă lui Niță din cel vin de Nicorești ca să-l mai întărească și mai trage și tu o dușcă sau și mai multe.

Anica făcu, cum i se poroncise, și Șchiopul deșărtă cu o plăcere vădită două pahare de vin. După ce bău și ea, Anica duse plosca la loc, se întoarse, schimbă petecă udă de pe rana lui Niță, apoi se așăză iar lîngă el.

Sulgeriul trăgea acuma în tăcere din al treilea ciubuc. Era foarte mulțămit de ziua lui. Prin găsirea misirliilor îndatorise tare pe vornicul Dumitrache și căsătoria lui cu fata lui Țifescu nu mai putea să fie pusă la îndoială: se despărțea pe vecie de trecutul lui de sărăcie. Apoi făcuse un pas însamnat spre întregirea moșiei Tămășăni, pe care o îndrăgise și unde avea de gînd să s-așăze cu noua lui nevastă. Avea să plătească preutului preț bun pe părțile lui. Dar ce însamnatate aveau cîțiva lei mai mult sau mai puțin! Pănă atunci preutul nici nu voise să între în tocmală cu el pentru vînzarea acelor părți. Ș-apoi bucățile răzlețe ce le stăpînea popa printre răzăși aveau să facă isprăvi minunate și să silească pe mai mulți din ei să vîndă mai degrabă părțile lor. Că vornicul avea să dăruiască sulgeriului viața Șchiopului, nici umbră de îndoială nu putea să fie și, peste toate, sulgeriul mai era mulțămit și de chipul în care ieșise biruitor din întîlnirea lui cu Șchiopul și scapase viața lui Jinga. De moartea bietului Petrea îi părea rău: se caia că nu-i luase locul, căci era încredințat că ar fi tras înaintea Șchiopului. Dar era foarte mulțămit de izbînda lui. Ce aveau să vuiască satele de dînsa! Și cum aveau să se uite la el de acuma înainte fetele și nevestele.

Ș-apoi sulgeriul era mulțămit, căci mîncase cu poftă niște merinde alese, vinul de Nicorești răspîndise în toate vinele lui o căldură plăcută și tiutiunul ce-i trimesese de curînd Iani Sari, tiutiungiul lui din Țarigrad, îi părea mai bun și mai mirositor decît oricînd.

Și deodată, uitîndu-se la Anica, băgă de samă că tînăra femeie era plăcută de tot la privit: avea niște ochi mari, negri, de toată frumuseța, nasul drept si subțire, gura ca o cireașă coaptă. Gîtul plin, brațele descoperite și gleznele erau de o albeață uimitoare la o țarancă, iar sînul plin era bogat fără a fi greu. Și sulgeriul fu cuprins de o poftă mare să muște acele buze rumene, să strîngă la pieptul lui comorile ce le vedea și le gîcea.

Și se uita și Anica la sulgeriu. Ce om naprasnic, Doamne, era acel boier! Ce îndrăzneț și ce iscusit în îndrăzneala lui! Să cuteze el să se puie cu Niță și să-l biruiască! Cum știuse el să descopere ceea ce ei făcuse cu Jinga! Ce glas poroncitor avea, ce priviri ca niște fulgere! Dar acuma din ochii lui nu mai ieșeau fulgere, ci niște priviri care o tulburau. Și ce frumos era, ce barbă ca matasa avea! Și Niță îi părea acuma așa de urîv, așa de mojic și așa de prost! Începea să se miere cum putuse să-l iubească vrodată.

Strilea puse deoparte ciubucul aproape stîns și zise Șchiopului:

— Măi Niță, pentru tine am făcut tocmală, știu ce ieu pentru scaparea ta, dar pentru Anica n-am vorbit.

— Și ce este de vorbit pentru dînsa? zise Șchiopul cuprins la aceste cuvinte de o îngrijire vădită.

— Apoi, zise sulgeriul, oare nu este ea partașă la faptele tale: la furt de cai și la omor, ca să nu mai vorbesc de momirea robului? Dacă scapă de ștreang, nu scapă de o bataie cumplită și de surgun pe viață la o mănăstire.

Anica, care la început luase întreabarea sulgeriului drept o glumă, văzîndu-l că vorbește acuma cu tot înadinsul, se făcu galbănă ca ceara și trupul îi fu cuprins de tremur. Fața lui Niță se întunecase de tot.

— Eu credeam că, cu tocmala făcută, aveai de gînd să ne scăpi pe amîndoi, zise el. Nu știu ce să-ți dau pentru scaparea Anicăi. Ea-i saracă lipită pămîntului.

— Ba nu, zise sulgeriul scuturînd capul, Anica numai saracă nu-i.

— Dar ce crezi că are?

— Ce are Anica? zise sulgeriul. Ea are doi ochi care ard inima aceluia la care se uită. Are niște buze care cu sărutările lor ar fi în stare să trezască pe bietul om care zace acolo, și arătă spre locul unde era leșul lui Petrea. Are un trup fraged și alb care te umple de poftă să-l cuprinzi în brațe și să-l tot strîngi cu dor. Iaca ce are Anica!

Și sulgeriul tăcu. Șchiopul tăcea și el, fața i se întunecase de tot: înțelesese unde voia să ajungă Strilea. Și era cuprins de o turbare nespusă, căci iubea pe Anica cu patimă și o temea cumplit.

Sulgeriul, pricepînd ceea ce se petrece în mintea hoțului, îi zise cu hotărîre:

— Ia ascultă, Niță, scurt și cuprinzător, sau vine Anica cu mine în tufele din dosul umbrarului sub care sînt caii, acuma, îndată, sau pieriți amîndoi prin ștreang. Știi că sînt om de cuvînt.

Niță stătu pe gînduri, dar numai o clipa: glasul hotărît al lui Strilea făcuse să apară dinaintea ochiului lui furca cu belciugul ei și Miron gealatul purtînd pe umărul stîng ștreangul uns cu sopon.

— Du-te cu boieriul, Anico, zise el femeii, și arată-te plecată la voințele lui.

— Halal de tine, Niță, că deștept mai ești, zise sulgeriul sculîndu-se, punîndu-și patru pistoale în brîu, luînd celelalte două în mîni și pușca pe umăr. Haide, Anico, mergi înainte!

Fără a zice un cuvînt, Anica se sculă și se îndreptă spre tufe; fața i se făcuse acuma roșie, dar în ochii ei nu se oglindea nici o mîhnire și poate că, în inimă, era mai degrabă mulțămită decît suparată de ceea ce i se întîmpla. Sulgeriul o urmă de aproape zîmbind; dar dacă s-ar fi întors și ar fi văzut privirea de ură cu care îl urmăreau ochii mici și crunți ai Șchiopului, cu toată îndrăzneala lui Strilea, poate că i-ar fi pierit zîmbetul de pe buze.