Păcatele slugerului/Capitolul XIII - În care facem cunoștința unui diregător care știe să se chivernisască

←Capitolul XII - Cum știe sulgeriul mihalache să-și poarte trebile

Păcatele slugerului de Radu Rosetti Capitolul XIII - În care facem cunoștința unui diregător care știe să se chivernisască

Capitolul XIV - În care facem cunoștința unui țigan simpatic→

Cu un ceas după toacă, cînd Jinga sosi cu două căruțe înhamate cu cîte patru cai și însoțite de opt călăreți bine înarmați, el găsi pe sulgeriu trăgînd liniștit din ciubucul cel scurt în fața Șchiopului și a Anicăi.

Fără a pierde vreme, Strilea puse să se umple coșul unei căruți cu fîn, pe care fu așezat Niță, care, deși suferea dureri groaznice, de-abie scapa cîte un gemăt. Anica se așeză lîngă ibovnicul ei. În cealaltă căruță, asămene pe un așternut de fîn, fu așăzat trupul înțăpenit al bietului Petrea. Misirliii fură duși la apă ș-apoi încredințați fiecare unui om de nădejde, care trebuia să ducă calul de căpăstru mergînd pe jos; iar sulgeriul, după ce încălecă, se ținu aproape de ei.

La o răspîntie unde se împreunau drumurile spre Focșăni, găsiră pe vatavul Simion așteptîndu-i cu cei doi paici, căci Jinga avusese grija, îndată ce sosise în sat, să trimată vornicului veste despre găsirea cailor. Strilea îi încredință vatavului împreună cu trupul lui Petrea și, după un scurt popas, porni mai răpede înainte spre Focșăni unde ajunse de-abie pe la trei ceasuri după miezul nopții, cînd se făcea ziuă.

Sulgeriul își avea gazda obișnuită la un om de casa banului Constantin, care îl pusese în slujbă și-i înlesnise chipurile de a strînge o avere bunișoară. Căpitanul Oatu avea o casă încăpătoare, în care se găsi adăpost și pentru Șchiopul, care ramase păzit de doi din oamenii din Anghelești opriți de sulgeriu pentru a doua zi.

Cea dintăi grijă a lui Striba fu să trimată după Leonti gherahul, un grec care își făcuse un nume ca tămăduitor de boli și mai ales ca îngrijitor de răni și de ciolane rupte. Leonti veni îndată și nu părăsi pe Niță pănă ce nu-i scoase glontele care-i sfarmase rău ciolanul și nu-i legă rana după toată rînduiala. Apoi sulgeriul avu grijă să puie la cale ca un om al capitanului Oatu sa mearga încă de cu noapte la părintele Pavăl spre a chema pe preuteasa la fiul ei. Cînd Strilea se trezi de dimineață, i se spuse că preuteasa, care sosise încă înainte de răsăritul soarelui, vorbește cu Șchiopul.

Îndata ce soarele fu sus și tărăbile dughenilor începură să se deschidă, Strilea se grăbi să meargă la starostele de Putna. La diregătorie era rînduit, încă de pe vremea lui Ion Calimah, Grigoraș Leon, un grec țărigrădean venit cu acel domn în țară. Stărostia Putnei fiind una din cele mai bănoase din slujbele de pe la ținuturi, și ca atare vînată pănă și de boieri de mîna întăia, nu mic fusese numărul acelor care se încercase să scoată pe Leon dintr-însa. Se făcuse domnilor care urmase de atunci în scaun și sfetnicilor lor propunerile cele mai frumoase, se adusese împotriva lăcomiei și a jafurilor starostelui pîrile cele mai amărunțite și mai întemeiete, însă fără izbîndă. Grigoraș Leon afla totdeauna la vreme despre păsurile dușmanilor lui, totdeauna găsea chip să le zădărnicească, adesa chiar să le întoarcă în paguba uneltitorilor. Strilea, care îl cunoștea bine, nu se îndoia că va dobîndi de la el viața Șchiopului; dar știindu-i și lăcomia, se întreba cu îngrijorare dacă grecul, spre a-i face pe plac, se va mulțămi cu prețul ce el era hotărît să-l deie pe pămîntul preutesei.

Lumea, și cu ea și slujbașii domnești, se sculau de dimineață la noi în veacul al optsprezecelea. Sulgeriul fu primit îndată și găsi pe staroste bîndu-și a doua cafea și trăgînd din întăia narghile de care avea parte în acea dimineață. El pofti, bineînțeles grecește, căci românește vorbea prost de tot, pe sulgeriu să ieie loc alăture de el, pe salteaua acoperită cu covor turcesc destul de frumos a patului de scînduri pe care șădea, și poronci să-i aducă ciubuc și cafea.

Spre marea mierare a sulgeriului, Leon nu mai făcu nici o greutate pentru a face pe Șchiopul scapat îndată ce Strilea se îndatori a-i aduce învoirea scrisă a vornicului Dumitrache; apoi el se arătă foarte mulțămit cînd sulgeriul îi propuse să-i deie pentru această îndatorire șaizeci de lei, adică prețul unui bătrîn și jumatate din Tămășăni, căci sulgeriul nu se gîndi macar o clipă să ascundă starostelui că făcuse preț cu Șchiopul pentru viața lui. Leon se oferi chiar ca, la prilej de nevoie, să ademenească el, prin mijloacele lui cunoscute, pe părinții hoțului să răscumpere viața fiului lor vînzînd moșia. Strilea începu să se miere de ușurința cu care grecul îi intra în voie și să se întrebe ce s-ascunde sub dînsa: în curînd află pricina ei.

— Arhon sulgeriu, zise deodată starostele care rămăsese cîtăva vreme gînditor, cu țevia narghilelii în mînă, am să-ți fac și eu o rugăciune.

— Cu bucurie ți-oi îndeplini-o, numai de mi-a fi cu putință, răspunse sulgeriul care, în gîndul lui, își zise: „Iată-ne ajunși la nod!”

— Arhon sulgeriu, am la steagul de calarași al starostiei un stegar foarte vrednic, grec tocmai de la Chio, cam rudă cu mine; mi se pare că îl cunoști: îl cheamă Mitru. Privesc pe acel tînăr ca mîna mea cea dreaptă: isteț, îndrăzneț, credincios și foarte cinstit. El îmi este cu atît mai neprețuit cu cît căpitanul este moale și prost: nu pot să am nici o nădejde în el. Mă purtam cu gîndul să fac ce-oi face pe lîngă hătmănie pentru a înlocui pe acel bou de moldovan prin stegar, dar iaca că peste bietul om o dat o napaste mare.

Sulgeriul începu acuma să asculte cu îndoită bagare de samă.

— Sînt două săptamîni, au venit aici doi armeni din sus spre a cumpără, pentru țara leșască, vin vechi din podgoriile noastre. Unul din ei fiind bolnav, au stat mai multe zile în tîrg, și cel sănătos a făcut în acel timp cercetări pentru a afla unde anume se găsește vin mult și bun. Astfeli s-o lățit vestea că acei armeni caută mai multe mii de vedre de vin vechi și că chimirurile lor sînt pline de bani. După îndreptarea celui bolnav, s-au dus întăi la Odobești, unde au și cumparat vro cincizeci de vase de la un boierănaș de pe loc. Încredințîndu-se că numai atîta se găsește acolo de cumparat, au pornit încoace tocmai într-un tîrziu, călări, sînguri cu un argat. Nu se temeau, fiindcă erau oameni în putere, voinici și bine înarmați. Dar, cam la jumătate de cale, cum treceau printr-un rediu de stejari, s-o tras mai multe focuri care au omorît pe cei doi armeni și au rănit pe argat. Rana acestuia era ușoară, gloanțele trecînd numai prin carne sub țîța stîngă și el nu-și pierduse deloc cunoștința; dar fiind șiret, s-o făcut mort și o văzut cum hoții care, zicea el, erau vro șasă, au ieșit dintre copaci, au aprins un fanar și au început să caute, întăi pe stăpînii lui morți și apoi pe el, luîndu-li banii și armele.

A doua zi s-au găsit numai trupurile armenilor, iar argatul se făcuse nevăzut. Și iaca că ieri îmi sosește de la Ieși un bulubașă de seimeni hătmănești împreună cu acel argat. Bulubașa aducea carte gospod prin care mi se poroncește să trimăt de sîrg, la Ieși, sub pază, pe stegarul meu de calarași, pe care argatul armenilor l-ar fi cunoscut printre hoți, și pe cîți calarași i-ar mai arata acel argat că au luat parte la jăfuirea armenilor. S-adunase spre sară întregul steag de calarași spre căutare, și argatul n-o putut cunoaște nici pe unul; dar, în cît privește de stegar, stăruie să spuie că îl cunoaște, că el o strîns banii ce se aflau asupra armenilor și asupra lui. Și, din pacate, nu apasă numai mărturia acelui argat asupra bietului tînăr; la el acasă, unde bulubașa o făcut îndată căutare, s-o găsit o pălărie a unuia din armeni, pălărie care o fost recunoscută și de argat și de gazda din tîrg la care au stat.

Mitru, stegarul, o aratat că o cumparat acea pălărie de la niște țigani caldarari pe care i-o întîlnit a doua zi între Cornățel și Adjud, cînd se întorcea de la o ibovnică ce are el acolo, dar unde să găsească acuma pe acei țigani? Îi rău de tot de bietul tînăr și tare mă tem să-l pierd.

— Dar, zise sulgeriul, cum aș putea eu să te ajut?

Starostele trase de mai multe ori din narghile cu ochii în jos; apoi, fără a se uita la sulgeriu, zise:

— Oare nu-ți aduci aminte să-l fi întîlnit pe Mitru pe Trotuș în sara zilei de luni — au trecut alaltăieri două săptă – mîni?

„Oho! își zise sulgeriul, așa stă treaba! Starostele o pus pe hoțul de nepotu-său să ucidă pe armeni și acuma voiește să mă scoată pe mine mantur că, în ceasul omorului, grecul se afla la patru poște de negustorii uciși. De scapat îl scăp, căci altfeli grecul nu-mi face treaba mea; doară pe armeni nu-i mai pot trezi din mormînt. Dar atunci nu vede el cei șaizeci de lei cît face pămîntul popei. Ceea ce-i frumos, adause el tot cătră sine, este că minciuna nu-i decît trei șferturi de minciună; căci eu în acea sară mă întorceam calare din lunca Cornățelului după ce mă întîlnisem, nu cu Mitru, dar cu fata cea frumoasă a dascalului Petru, care știu că se ține și de el.”

Apoi zise cătră staroste care acuma își întorsese privirea spre el:

— Gîndindu-mă bine, îmi aduc acuma aminte, arhon staroste, că într-adevăr în sara zilei de luni, au trecut alaltăieri două săptămîni, întorcîndu-mă de la Ruginești acasă calare, m-am întîlnit cu stegarul Mitru în lunca Cornățelului. Mi-o dat sara bună, iar eu i-am mulțămit, mai însărcinîndu-l să-ți aducă închinăciunile mele. Și îmi mai aduc aminte că a doua zi au trecut pe la Tămășăni niște țigani caldarari care căutau să vîndă un anteriu și două părechi de șalvari aproape noi.

Starostele bătu din mîni de bucurie.

— Ce minunată întîmplare te-o adus aici! Mitru este scapat dacă un boier de neam ca dumneata, arhon sulgeriu, îi dă la mînă mărturie scrisă că, chiar în ceasul cînd se făcea omorul, el se afla tocmai în lunca Cornățelului, cale de șase ceasuri de la locul unde au căzut armenii, și că o vorbit însuși cu el.

— Cu mare plăcere i-oi da mărturia, zise sulgeriul. Dar, adaose el, arhon staroste, dacă eu mi-am adus aminte de un lucru care îți este plăcut, te-aș ruga ca dumneata să uiți altul care mie nu-mi poate fi decît neplăcut.

— Și care anume? întrebă grecul cu bănuială.

— Cei șăizeci de lei ce ți-i juruisem pentru a face pe Niță scapat, răspunse scurt sulgeriul.

Starostele se uită la el, trase de vro trei ori din narghileaua pe sfîrșite, apoi oftînd adînc zise:

— Eu nu știu nimica despre cei șăizeci de lei. Mi-ai cerut viața Șchiopului, țin prea mult la dumneata pentru a nu-ți face pe plac. Adă-mi învoirea vornicului și poți face cu hoț tot ce voiești.

Și, zicînd aceste cuvinte, starostele bătu în plame și poronci slugii, care veni să aducă condeie, cerneala și hîrtie. Îndată după ce sulgeriul își scrise mărturia, el si grăbi să-și ieie ziua bună de la staroste și să meargă la gazda lui.

Aici găsi pe Șchiopul foarte îngrijit. Preuteasa îl părăsise puțină vreme după ce ieșise Strilea și se dusese să înștiințeze pe preut despre cele ce se întîmplase și despre prețul cerut de sulgeriu pentru a face pe Niță scapat. Preutul îi răspunsese că, după cîte rușini pățise ei de la fiul lor, acea a spînzurătoarei lui nu va fi un adaus mare și că astfeli cel puțin se va pune capăt oricărei rușini viitoare. Adăugise apoi în chip foarte hotărît că n-o lasă să vîndă moșia pentru a scapa viața acelui ticălos; dar daca voiește să se mîntuie de ea, s-o dăruiască vrunui sfînt locaș, pentru ușurarea pacatelor lui Niță.

— Ia ascultă, măi Niță, zise suigeriul după ce hoțul isprăvi povestirea, starostelui i-am dat alt lucru în schimbul vieții tale, un lucru care nu m-o ținut bani, dar care pentru el are preț mare. Prin urmare cei șăizeci de lei mi-au ramas în pungă și sînt gata să-i dau tătîne-tău. N-are decît să-ți ușureze pacatele trecute și viitoare dînd vreunei mănăstiri bani în loc de pămînt. Eu plec chiar acuma la Domnești să mă înțeleg cu vornicul Dumitrache, de la care oi ști eu să capăt învoire să fac cu tine ce-oi voi. Pe la căderea nopții oi fi înapoi; dacă atunci îmi dai zapis de vînzarea moșiei din partea părinților tăi, îți dau și șăizeci de lei și te fac scapat. Dar dacă nu găsești mijlocul să îndupleci pe tată-tău să iscălească pănă atunci zapisul, să știi că pănă în trei zile ești spînzurat. Oi găsi eu doară alte mijloace care să înduplece pe părintele Pavăl să-mi vîndă moșia.

Și fără a mai aștepta răspunsul Șchiopului, sulgeriul plecă calare la Domnești unde ajunse puțin după-amiază.

Primirea de care avu parte fu din cele mai călduroase. Vornicul îl primi ca pe un biruitor mare și nu ridică macar cea mai mică greutate pentru a-l învoi să facă cu Șchiopul ceea ce-i va plăcea, dîndu-i înscris la urmă despre acestea. Dar vorniceasa îl primi ca o mamă, sărutîndu-l și netezindu-i pe obraz. Pe Catinca nu o văzu, căci nu stătu la cină; dar cînd, după toacă, plecă înapoi, trebui să făgduiască că se va opri la întoarcere cel puțin o zi.

Cînd ajunse la Focșăni, găsi la gazdă pe preutul Pavăl și pe preuteasă care, în schimbul sumei de șăizeci de lei, îi înmînară zapisul de vînzare a părții lor de Tămășăni.

În aceeași sară învoirea vornicului Dumitrache era în mîna starostelui, și Șchiopul fu lasat să plece de la căpitanul Oatu.

Iar a doua zi, la Domnești, Țifescu făgăduia sulgeriului mîna fiicii sale, însă, pentru temeiuri pe care nu le dădu în vileag, hotărî ca logodna să se facă de Sîntă Măria mare, iar nunta după Ziua crucii. Vesel era Mihalache Strilea în ziua în care se întoarse la Tămășăni: se vedea acuma calare pe nevoie, cu viitorul lui și acel al copiilor bine întemeiet.