Originea familiei, a proprietății private și a statului/Treptele culturii preistorice

←Prefețe

Originea familiei, a proprietății private și a statului de Friedrich Engels Treptele culturii preistorice

Familia→

Editura Partidului Comunist Român, 1947

I

TREPTELE CULTURII PREISTORICE

 

Morgan este primul care, cunoscând materia, încearcă să introducă o anumită ordine în preistoria omenirii; atâta vreme cât un material mult mai bogat nu va impune schimbări, clasificarea făcută de el va rămâne desigur în vigoare.

Din cele trei epoci principale: sălbăticia, barbaria, civilizația, pe el îl preocupă, bine înțeles, numai cele două dintâi și trecerea la a treia. Pe fiecare din aceste două epoci, le împarte în: treapta de jos, de mijloc și de sus, după progresele realizate în producerea mijloacelor de trai; căci, spune el: „îndemânarea în această producție este hotărîtoare pentru gradul de superioritate al oamenilor și în ce privește dominarea naturii de către dânșii; dintre toate ființele, numai omul a ajuns să stăpânească aproape nelimitat producerea mijloacelor de hrană. Toate epocile mari ale progresului omenesc coincid mai mult sau mai puțin direct cu epocile de lărgire a izvoarelor de întreținere a vieții”. — Paralel cu aceasta are loc și desvoltarea familiei; dar această desvoltare nu oferă caractere atât de distincte pentru despărțirea în perioade.

 

1)Sălbăticia

 

1. Treapta de jos — copilăria neamului omenesc. Oamenii se găseau încă în locurile lor de origine, în pădurile tropicale sau subtropicale. Ei trăiau, cel puțin în parte, pe copaci, singurul fapt care poate explica cum au putut să se mențină în fața fiarelor mari de pradă. Ca hrană au avut fructe, nuci, rădăcini; formarea graiului articulat este rezultatul cel mai de seamă al acestei perioade. Din toate popoarele care au fost cunoscute în perioada istorică, niciunul nu se mai găsea în această stare primitivă. Oricâte mii de ani va fi ținut această stare, noi nu putem dovedi prin mărturii directe existența ei; dar odată admisă descendența omului din regnul animal, admiterea acestei tranziții se impune dela sine.^[1]

2. Treapta de mijloc — începe cu întrebuințarea ca hrană a peștilor (între care socotim și racii, scoicile și alte animale de apă) și cu folosirea focului. Amândouă sunt strâns legate între ele, peștii neputând servi pe deplin ca hrană decât cu ajutorul focului. Noua hrană îi făcu însă pe oameni să nu mai depindă de climă și localitate; înaintând dealungul râurilor și țărmurilor mări, ei putură, chiar în stadiul de sălbăticie, să se întindă peste cea mai mare parte a pământului. Uneltele de piatră, grosolan făcute, neșlefuite, din epoca anterioară, de piatră, numite unelte paleolitice, care aparțin, cu totul sau în cea mai mare parte, perioadei acesteia sunt, prin răspândirea lor în toate continentele, dovezi ale acestor migrațiuni. Ocuparea de noi zone, ca și instinctul permanent activ de a inventa, legat de faptul stăpânirii focului obținut prin frecare, procurară noi mijloace de hrană; așa, de pildă, rădăcinile și tuberculele făinoase, coapte în cenușe fierbinte sau în gropi-cuptoare (făcute în pământ); tot așa și vânatul, care, cu inventarea primelor arme, măciuca și lancea, deveni un supliment ocazional de hrană. Popoare exclusiv de vânători, adică popoare care să fi trăit numai din vânat, așa cum sunt ele înfățișate în cărți, n’au existat niciodată; produsul vânătoarei este prea nesigur pentru așa ceva. Din cauza nesiguranței permanente a izvoarelor de hrană, se pare că pe această treaptă apare antropofagia, care de aci încolo persistă vreme îndelungată. Australienii și mulți Polinezieni se găsesc încă și azi pe această treaptă de mijloc a sălbăticiei.

3. Treapta de sus — începe cu născocirea arcului și a săgeții, cu ajutorul cărora vânatul deveni un mijloc regulat de hrană, iar vânătoarea una din ramurile normale ale muncii. Arcul, coarda și săgeata, constitue deja un instrument foarte complicat, a cărui născocire presupune experiență îndelungată, acumulată, și un spirit mai ascuțit, deci și cunoașterea, în acelaș timp, a multor altor invenții. Dacă comparăm popoarele care cunosc arcul și săgeata, dar nu cunosc încă meșteșugul olăriei (care constitue, după Morgan, momentul de trecere la faza barbariei), găsim într’adevăr deja unele începuturi de așezări în sate, o oarecare stăpânire a producerii mijloacelor de întreținere, vase și ustensile de lemn, țesutul cu mâna (fără război) a fibrelor de coajă, coșuri împletite din coajă sau papură, unelte de piatră șlefuite (neolitice). De cele mai multe ori focul și securea de piatră permiseseră deja de a se face luntrea dintr’un singur copac și uneori grinzi și scânduri pentru construirea caselor. Toate aceste progrese le găsim, de pildă, la Indienii din Nord-Vestul Americii, care, deși cunosc arcul și săgeata, nu cunosc încă olăria. Pentru starea de sălbăticie, arcul și săgeata au fost ceeace a fost sabia de fer pentru barbarie și arma de foc pentru civilizație, adică arma hotărîtoare.

 

2)Barbaria

 

1. Treapta de jos — datează dela introducerea olăriei. In multe cazuri se poate dovedi că olăria s’a ivit din obiceiul de a acoperi cu lut vasele împletite sau de lemn, pentru a le face rezistente la foc, și așa s’a ivit probabil pretutindeni. Cu acest prilej oamenii au aflat curând că lutul modelat face acelaș serviciu și fără vasul lăuntric.

Până aici am putut considera mersul desvoltării ca fiind general, valabil pentru o anumită perioadă la toate popoarele, fără a ține seamă de loc. Odată cu intrarea în barbarie am atins o treaptă în care capătă însemnătate deosebirea dintre condițiunile naturale ale celor două mari continente. Momentul caracteristic al perioadei barbariei este domesticirea și creșterea animalelor și cultura plantelor. Continentul răsăritean, așa zisa lume veche, poseda însă aproape toate animalele ce puteau fi domesticite și toate felurile de cereale cultivabile, afară de unul singur; cel apusean. America, dintre toate mamiferele ce puteau fi domesticite poseda numai lama, și aceasta numai într’o parte dela miazăzi, și dintre toate cerealele cultivabile numai una, dar cea mai bună: porumbul. Aceste condiții naturale felurite fac ca, de aci înainte, populația fiecărei emisfere să-și urmeze drumul ei deosebit, iar pietrele de hotar la limitele fiecărei trepte de desvoltare să fie deosebite în fiecare din cele două cazuri.

2. Treapta de mijloc — începe în răsărit cu îmblânzirea animalelor domestice, în apus cu cultura plantelor hrănitoare cu ajutorul irigației și cu întrebuințarea adobelor (cărămizi uscate la soare) și a pietrelor pentru clădiri.

Incepem cu apusul, deoarece până la cucerirea de către Europeni, aici nu s’a depășit nicăeri această treaptă.

La Indienii de pe treapta de jos a barbariei (pe care se aflau toți cei găsiți la Est de Mississipi) exista, pe vremea când au fost descoperiți, o anumită cultură a porumbului în grădini, poate și a dovlecilor, pepenilor și a altor plante de grădină, care formau o bună parte din hrana lor; ei locuiau în case de lemn, în sate îngrădite cu palisade. Triburile Nord-Vestice, cu deosebire acelea din regiunea fluviului Columbia, se aflau încă pe treapta de sus a sălbăticiei și nu cunoșteau nici olăria, nici cultura vreunei plante. Dimpotrivă, Indienii din așa numitele pueblos^[2] din Noul-Mexic, Mexicanii, locuitorii din America Centrală și Peruanii se aflau în vremea cuceririi pe treapta de mijloc a barbariei: ei locuiau în case asemănătoare cetăților, făcute din adobă sau piatră: cultivau porumbul și, după poziție și climă, alte plante hrănitoare, în grădini irigate în mod artificial; aceste plante au constituit izvorul lor principal de hrană; ei domesticiseră chiar unele animale. Astfel Mexicanii au domesticit curcanul și alte păsări, Peruanii — lama. In afară de aceasta, ei cunoșteau prelucrarea metalelor, cu excepția fierului, din care cauză nu se puteau încă lipsi de armele și sculele de piatră. Cucerirea spaniolă a pus capăt oricărei desvoltări independente ulterioare.

In răsărit, treapta de mijloc a barbariei începu cu domesticirea animalelor dătătoare de lapte și carne, pe când cultura plantelor pare să fi rămas necunoscută încă foarte mult timp în această perioadă. Domesticirea și creșterea vitelor, ca și formarea de turme mai mari, par a fi prilejuit despărțirea Arienilor și Semiților de restul masei barbarilor. La Arienii europeni și la cei asiatici numirile de vite sunt încă comune, însă cele ale plantelor cultivate diferă aproape întotdeauna.

Formarea turmelor a dus, în locurile prielnice, la viața de păstor; la Semiți pe șesurile acoperite cu iarbă ale Eufratului și Tigrului, la Arieni pe acelea din India, ale Oxului și Iaxartelui^[3], ale Donului și Niprului. Domesticirea vitelor trebue să fi avut loc la început la granițele unor asemenea ținuturi cu pășuni. Astfel, pentru generațiile de mai târziu, popoarele de păstori par a fi originare din regiuni care, departe de a fi fost leagănul seminției omenești, erau dimpotrivă, aproape de nelocuit pentru strămoșii lor sălbatici și chiar pentru oamenii de pe treapta de jos a barbariei. Din contră, de îndată ce barbarii de pe treapta de mijloc se obișnuiră cu viața de păstor, nu le-ar fi putut veni niciodată în minte să se întoarcă de bună voie din sesurile acoperite cu iarbă de pe lângă fluvii, în regiunile păduroase, în care locuiseră strămoșii lor. Chiar și atunci când Semiții și Arienii fură împinși mai departe către miazănoapte și apus, ei nu puteau să se mute în regiunile păduroase ale Europei și ale Asiei apusene, înainte de a fi dobândit prin cultura cerealelor, posibilitatea să-și hrănească vitele, mai ales iarna, pe acest pământ mai puțin favorabil. Este mai mult ca probabil că aici cultura cerealelor s’a născut la început din nevoia de nutreț pentru vite și abia mai târziu ea a devenit importantă pentru hrana omenească.

Desvoltarea superioară a Semiților și Arienilor trebue atribuită poate hranei bogate în carne și lapte și cu deosebire influenței ei binefăcătoare asupra desvoltării copiilor. Intr’adevăr, Indienii pueblo din Noul-Mexic, care trăiesc aproape numai din hrană vegetală, au creierul mai mic decât Indienii de pe treapta de jos a barbariei, care se hrănesc mai mult cu carne și pește. In orice caz, pe această treaptă dispare încetul cu încetul antropofagia și ea se păstrează numai ca un act religios sau, ceeace aci este aproape tot una, ca un mijloc de vrăjit.

3. Treapta de sus — începe cu topirea minereului de fier și face trecerea la civilizație prin inventarea scrisului cu litere și întrebuințarea lui pentru însemnări literare. Treapta aceasta, care, după cum am spus, este parcursă în mod independent numai în emisfera răsăriteană, este mai bogată în progrese ale producției decât toate cele anterioare luate împreună. Ei îi aparțin Grecii din epoca eroică, triburile italice puțin înainte de întemeierea Romei, Germanii lui Tacit, Normanzii de pe vremea Vikingilor^[4].

Inainte de toate, întâlnim aici, pentru prima dată, plugul cu brăzdar de fier tras de vite, care a făcut posibilă cultivarea pământului pe o scară mare — agricultura — și prin aceasta, înmulțirea nelimitată, din punct de vedere practic, a mijloacelor de trai în condițiunile de atunci; apoi distrugerea pădurilor și prefacerea lor în ogoare și pășuni, ceeace iarăși nu se putea face, pe scară mare, fără de secure și sapa de fier. Odată cu acestea începu însă și o înmulțire rapidă a populației și o îndesire a ei pe teritorii restrânse. Inainte de cultivarea câmpiilor numai condițiuni ou totul excepționale ar fi putut strânge o jumătate milion de oameni sub o cârmuire centrală unică; e probabil că aceasta nu s’a întâmplat niciodată.

Cea mai mare înflorire a treptei de sus a barbariei o găsim în poeziile homerice, și mai ales în Iliada. Sculele de fier perfecționate, foalele, moara de mână, roata olarilor, prepararea untdelemnului și a vinului, o prelucrare a metalelor desvoltată, ajunsă meșteșug artistic, căruța și carul de război, construirea corăbiilor cu grinzi și scânduri, începuturile arhitecturii ca artă, orașe împrejmuite de ziduri, cu turnuri și crenele, epopeea homerică și întreaga mitologie — iată moștenirile principale pe care Grecii le-au adus cu dânșii din barbarie în civilizație. Dacă comparăm cu aceasta, descrierea făcută de Cezar și chiar de Tacit, a Germanilor care se aflau la începutul treptei de cultură de pe care Grecii lui Homer se pregăteau să treacă la alta superioară, atunci vedem ce bogată desvoltare a producției cuprinde treapta de sus a barbariei.

Tabloul pe care l-am schițat aici după Morgan, tablou al desvoltării omenirii care trece prin sălbăticie și barbarie la începuturile civilizației, este de ajuns de bogat în trăsături noi și, ceeace este mai important, care nu pot fi puse la îndoială, întrucât sunt luate deadreptul din producție. Totuși acest tablou va apare palid și sărac în comparație cu acela care se va desfășura la sfârșitul incursiunii noastre; abia atunci ne va fi cu putință să punem în lumină deplină trecerea dela barbarie la civilizație și contrastul izbitor dintre ele. Deocamdată putem generaliza clasificarea făcută de Morgan astfel: sălbăticia — perioada în care predomină însușirea produselor naturii: produsele create de oameni sunt mai ales scule ajutătoare pentru însușirea produselor naturii; barbaria — perioada când se trece la creșterea vitelor și la agricultură, la învățarea metodelor de a spori numărul de produse ale naturii prin activitatea omenească; civilizația — perioada în care oamenii au învățat să prelucreze mai departe produsele naturii, perioada industriei propriu zise și a artei.

Note de subsol

1. Vezi: F. Engels, „Rolul muncii în procesul de transformare a maimuței în om”. Editura P. C. R., 1945. — N. T.
2. Pueblo — în limba spaniolă, obștea sătească. Indienli-pueblo trăesc în statele Colorado, Iuta, Noul-Mexic și Arizona (Statele Unite ale Americii de Nord) în vechiul Mexic. Așezările lor reprezintă niște „orașe de stânci” ce amintesc fagurii. Indienii pueblo erau agricultori ocupându-se în special cu grădinăritul și având un sistem complicat de irigațiune. — Nota Red.
3. Oxus — Amu-Daria; Iaxartes — Sâr-Daria, fluvii în Asia Centrală (în actualele republici sovietice: Kazahstan, Tadjikistan, Turkmenia și Uzbekistan). — Nota Red.
4. Vikingii — războinici și navigatori; locuitorii de pe coastele Peninsulei Scandinavice și ale Danemarcei, care au întreprins în veacul al VIII-lea și al IX-lea expediții de jaf și de cucerire în alte țări, s’au așezat în Normandia (Franța) și au cucerit mai târziu Anglia și Sudul Italiei. — Nota Red.