Originea familiei, a proprietății private și a statului/Familia

Originea familiei, a proprietății private și a statului de Friedrich Engels
Familia

Editura Partidului Comunist Român, 1947

II

FAMILIA

Morgan, care și-a petrecut o mare parte din viață în mijlocul Irochezilor, care mai trăiesc și acum în Statul New-York, și care a fost adoptat de unul din triburile lor (tribul Seneka), a găsit la dânșii în vigoare un sistem de înrudire care era în contrazicere cu adevăratele lor relații familiale. La ei domnea acea căsătorie monogamă, ce putea fi foarte ușor desfăcută de cele două părți și pe care Morgan o denumește „familia pereche”. Urmașii unei asemenea perechi conjugale erau deci știuți și recunoscuți de toată lumea; nu putea fi nicio îndoială cui să se dea denumirea de tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră. Dar întrebuințarea reală a acestor expresii este în contrazicere cu aceasta. Irochezul numește fii și fiice nu numai pe propriii săi copii, ci și pe aceia ai fraților săi; iar ei îi zic tată. Iar pe copiii surorilor sale îi numește nepoți și nepoate și ei îl numesc unchi. Dimpotrivă, Irocheza le spune atât copiilor ei proprii, cât și acelora ai surorilor ei, fii și fiice, și aceștia o numesc mamă. Pe copiii fraților ei însă, ea îi numește nepoți și nepoate, iar ea este numită mătușa lor. La fel și copiii fraților își zic între ei frați și surori ca și acei ai surorilor. Dimpotrivă, copiii unei femei și cei ai fratelui ei se numesc reciproc veri și vere. Și acestea nu sunt denumiri goale, ci exprimă concepții reale despre gradul de apropiere ori depărtare, de asemănare sau de deosebire a rudeniei de sânge; și aceste concepții formează baza unui sistem de rudenie compleet elaborat, care este în stare să exprime câteva sute de legături de rudenie, diferite, ale unui singur individ. Ceva mai mult. Sistemul acesta este în deplină vigoare nu numai la toți Indienii din America (până acum nu s’a găsit nicio excepție), dar el domnește aproape neschimbat și la locuitorii primitivi ai Indiei, la triburile dravidiene din Dekan și la triburile Gaura din Industan. Expresiile de rudenie ale Tamililor din India de Sud se potrivesc și astăzi încă cu cele ale Irochezilor Seneka din Statul New-York, pentru mai mult de 200 de relații de rudenie diferite. Și chiar la aceste triburi indiene, ca și la toți Indienii din America, legăturile de înrudire izvorîte din forma de familie existentă sunt deasemenea în contrazicere cu sistemul lor de înrudire.

Cum se explică aceasta? Ținând seamă de rolul hotărîtor pe care înrudirea îl joacă în ordinea socială la toate popoarele sălbatice și barbare, nu putem înlătura doar prin fraze goale însemnătatea acestui sistem atât de răspândit. Un sistem, care este în plină vigoare în America, care există și în Asia la popoarele unei rase cu totul deosebite, ale cărui forme, mai mult sau mai puțin schimbate, se întâlnesc în număr mare pretutindeni în Africa și Australia, un asemenea sistem cere să fie explicat istoricește și nu înlăturat cu vorbe goale, cum a încercat să facă, de pildă, MacLennan. Denumirile de tată, copil, frate, soră, nu sunt simple titluri de onoare, ci implică datorii reciproce, foarte serioase și absolut precise, a căror totalitate formează o parte esențială din orânduirea socială a acelor popoare. Și explicația fu găsită. In insulele Sandwich (Havai) era în ființă, încă în prima jumătate a veacului acestuia, o formă de familie care cuprindea tocmai astfel de tați și mame, frați și surori, fii și fiice, unchi și mătuși, nepoți și nepoate, cum cerea sistemul de înrudire al Indienilor băștinași din America. Dar lucru ciudat! Sistemul de înrudire care era în vigoare în Havai, la rândul său, nu corespundea nici el formei de familie care exista de fapt acolo. Și anume acolo, toți copiii fraților și surorilor, fără excepție, sunt frați și surori și sunt considerați drept copii comuni, nu numai ai mamei lor și ai surorilor acesteia, sau ai tatălui lor și ai fraților acestuia, ci ai tuturor fraților și surorilor părinților lor fără deosebire. Dacă, deci, sistemul de înrudire american presupune o formă de familie mai primitivă, care nu mai există în America, și pe care o găsim încă în Havai, pe de altă parte sistemul de înrudire havanez ne indică o formă de familie și mai primitivă încă, a cărei existență nu o mai putem întâlni într’adevăr, nicăeri, dar care trebue să fi existat, fiindcă, altfel nu s’ar fi putut naște sistemul de înrudire respectiv. „Familia, spune Morgan, este elementul activ; ea nu este niciodată staționară, ci trece dela o formă inferioară la alta superioară, pe măsură ce societatea se desvoltă dela o treaptă inferioară la una superioară. Sistemele de înrudire, dimpotrivă, sunt pasive; ele înregistrează numai la intervale lungi de timp progresele pe care le-a făcut familia în cursul vremii, și suferă o prefacere radicală numai atunci când familia s’a schimbat radical”. „Și — adaugă Marx — acelaș lucru se întâmplă, în general, cu sistemele politice, juridice, religioase, filosofice”. In timp ce familia continuă să trăiască, sistemul de înrudire se osifică, și în timp ce acesta continuă să se mențină în virtutea obișnuinței, familia îl depășește. Dar, pornind dela un sistem de înrudire, care ni s’a transmis din trecutul istoric, putem să conchidem că a existat o formă de familie dispărută, corespunzătoare lui, cu aceeași siguranță cu care Cuvier, pornind dela examinarea unui os de marsupial dintr’un schelet animalic, găsit lângă Paris, a putut să tragă concluzia că el aparținea unui animal din clasa marsupialelor și că aceste animale dispărute au trăit pe vremuri prin acele locuri.

Sistemele de înrudire și formele de familie pomenite mai sus se deosebesc de acelea ce domină acum, prin aceea că fiecare copil are mai mulți tați și mai multe mame. In sistemul de înrudire american, căruia îi corespunde familia havaneză, fratele și sora nu pot fi tatăl și mama aceluiaș copil; sistemul havanez de înrudire, însă, presupune, dimpotrivă, o familie în care acest lucru era regulă. Suntem puși aci în prezența unei serii de forme de familie, care sunt în contrazicere directă cu acelea care, până acuma, erau deobicei socotite ca singurele valabile. Concepția tradițională cunoaște numai monogamia, pe lângă aceasta poligamia unui bărbat și poate și poliandria unei femei, și trece sub tăcere, așa cum îi șade bine unui moralist filistin, faptul că practica trece pe tăcute peste marginile impuse de societatea oficială, fără să se jeneze. Studiul preistoriei, dimpotrivă, ne prezintă stări de lucruri în care bărbații trăiesc în poligamie și, în acelaș timp, femeile lor trăiesc în poliandrie, și din această cauză copiii unora și altora sunt priviți ca fiind comuni lor tuturora; stări care la rândul lor parcurg un șir întreg de transformări până ajung în cele din urmă la monogamie. Aceste schimbări sunt de așa natură încât cercul pe care-l cuprinde uniunea conjugală comună și care la început era foarte larg, se îngustează din ce în ce mai mult, până ce se reduce în fine numai la perechea care predomină astăzi.

Reconstituind astfel, în sens invers, istoria familiei, Morgan, de acord cu majoritatea colegilor săi, ajunge la concluzia că a existat o stare primitivă, când domneau relații sexuale nestânjenite în sânul unui trib, așa că fiecare femee aparținea fiecărui bărbat și la fel fiecare bărbat fiecărei femei. Despre o asemenea stare primitivă se vorbea încă din secolul trecut, dar numai în mod general; abia Bachofen — și acesta este unul din marile sale merite — luă în serios chestiunea și căută urmele acestei stări în tradițiile istorice și religioase. Astăzi știm că urmele găsite de dânsul nu ne duc în niciun caz îndărăt la o treaptă socială de relații sexuale lipsite de orice norme, ci la o formă apărută cu mult mai târziu, la căsătoria pe grupe. Acea treaptă socială primitivă, dacă ea a existat într’adevăr, aparține unei epoci așa de depărtate de noi, încât cu greu ne putem aștepta să găsim în fosilele sociale, la sălbaticii înapoiați, dovezi directe despre existența ei în trecut. Meritul lui Bachofen constă tocmai în aceea că a pus pe primul plan al cercetării această problemă^[1].

Nu de mult a ajuns la modă să se tăgăduiască această treaptă inițială a vieții sexuale omenești. Se încearcă a se cruța omenirea de această „rușine”. Și anume, se invocă în afară de lipsa oricărei dovezi directe, mai ales pilda celorlalte animale; bazându-se pe aceasta, Letourneau a adunat (în „Evolution du mariage et de la famille” [„Evoluția căsătoriei și a familiei”], 1888) numeroase fapte după care relațiile sexuale absolut neregulate ar corespunde și aici unei trepte inferioare de desvoltare. Din toate aceste fapte pot însă să trag numai concluzia că ele nu dovedesc absolut nimic cu privire la om și la condițiile preistorice ale vieții lui. Imperecherile pentru perioade lungi, la vertebrate, se explică îndeajuns prin cauze fiziologice, de pildă la păsări, prin nevoia de ajutor a femelei în timpul clocirii; exemplele de monogamie credincioasă pe care le întâlnim la păsări nu demonstrează nimic în ce privește oamenii, întrucât aceștia nu descind din păsări. Și dacă stricta monogamie este culmea tuturor virtuților, atunci laurii se cuvin viermelui panglică — care posedă în fiecare din cele 50-200 inele sau secțiuni ale trupului său un aparat sexual masculin și feminin complect, și care se împerechează toată viața cu sine însuși, în fiecare din secțiunile sale. Dacă ne mărginim însă la mamifere, găsim aici toate formele vieții sexuale, relații lipsite de orice norme, ceva asemănător cu căsătoria pe grupe, poligamia, monogamia; nu lipsește decât poliandria, pe care au putut s’o realizeze numai oamenii. Până și rudele noastre cele mai apropiate, quadrumanele, ne prezintă toate varietățile posibile în gruparea masculilor și femelelor; și dacă restrângem și mai mult cercul, și considerăm numai cele patru specii de maimuțe antropomorfe, apoi Letourneau nu știe să ne spună decât că ele sunt ba monogame, ba poligame, pe când Saussure susține, după Giraud-Teulon, că sunt monogame. Deasemenea afirmațiile mai recente, făcute de Westermarck („The History of Human Marriage” [„Istoria căsătoriei omenești”], Londra 1891) cu privire la monogamia maimuțelor antropomorfe sunt departe de a constitui dovezi. Pe scurt, datele sunt de așa natură încât cinstitul Letourneau admite că „de altfel la mamifere nu există absolut nicio legătură riguroasă între gradul desvoltării intelectuale și forma relațiilor sexuale”. Iar Espinas („Des Sociétés animales” [„Societățile animale”], 1877) spune deadreptul: „Hoarda este grupa socială cea mai înaltă pe care o putem observa la animale. Ea este, se pare, compusă din familii, dar dela început chiar familia și hoarda sunt in conflict între ele; ele se desvoltă în raport invers”.

După cum se vede din cele expuse mai sus, nu știm mai nimic precis cu privire la grupele familiale sau alte grupe sociale ale maimuțelor antropomorfe; datele se contrazic în mod direct. Lucrul nici nu este de mirare. Inseși datele pe care le posedăm privitor la triburile omenești sălbatice sunt pline de contraziceri și au mare nevoie de o verificare critică și de purificare. Societățile maimuțelor însă, sunt încă și mai greu de observat decât acele ale oamenilor. Deocamdată trebue, așa dar, să respingem orice concluzie care s’ar trage din astfel de date absolut nesigure.

Dimpotrivă, fraza citată din Espinas ne oferă un mai bun punct de sprijin. La animalele superioare, hoarda și familia nu sunt complectări reciproce, ci sunt opuse una alteia. Espinas explică foarte frumos cum gelozia masculilor în timpul gonitului slăbește sau duce la dizolvarea vremelnică a hoardei sociale. „Acolo unde familia este strâns închegată, hoardele se constituiesc numai ca rare excepții. Dimpotrivă, acolo unde domnesc raporturi libere între sexe, sau poligamia, hoarda se formează aproape dela sine… Ca o hoardă să se poată forma, trebue ca legăturile de familie să fi slăbit și individul să fi devenit iarăși liber. Deaceea găsim așa de rar la păsări cârduri organizate… La mamifere, dimpotrivă, găsim societăți întrucâtva organizate, tocmai pentrucă aici individul nu este absorbit de familie… Simțul colectiv al hoardei nu poate avea deci la nașterea sa un dușman mai mare, decât simțul colectiv de familie. Să nu ne ferim a o spune: dacă s’a desvoltat o formă socială mai înaltă decât familia, aceasta s’a putut întâmpla numai pentrucă a absorbit familiile care suferiseră o fundamentală schimbare; ceeace nu exclude ca aceste familii să fi găsit mai târziu, tocmai datorită acestui fapt, posibilitatea de a se constitui din nou în împrejurări cu mult mai favorabile”. (Espinas idem citat de Giraud‑Teulon, „Origines du mariage et de la famille” [„Originile căsătoriei și ale familiei”], 1884, p. 518–520).

De aici se vede că societățile animale prezintă totuși o anumită valoare pentru a trage o concluzie în ce privește societățile omenești — dar numai una negativă. La vertebratele superioare distingem, după câte știm, numai două forme de familie: poligamia sau împerecherea monogamă; în amândouă cazurile se admite numai un singur mascul adult, un singur soț. Gelozia masculului, care constitue totodată legătura și stavila familiei, pune familia animală în contrazicere cu hoarda: hoarda, formă superioară a asocierii, devine în unele cazuri cu neputință, în alte cazuri slăbește sau se dizolvă în timpul gonitului, în cel mai bun caz este stânjenită în desvoltarea ei mai departe de gelozia masculilor. Aceasta este de ajuns pentru a dovedi că familia animală și societatea omenească primitivă sunt două lucruri incompatibile; că oamenii primitivi ieșiți din animalitate, sau nu cunoșteau deloc familia, sau cel mult cunoșteau una care nu se întâlnește la animale. Un animal atât de desarmat cum a fost omul în perioada formării sale, a fost porte în stare să se mențină, într’un număr mic, și în stare de izolare, când cea mai înaltă formă de asociere a sa a fost împerecherea monogamă așa cum o atribue Westermarck gorilei și cimpanzeului bazându-se pe povestirile vânătorilor. Pentru a ieși din animalitate, pentru a îndeplini cel mai mare progres pe care ni-l arată natura, era nevoe de un element nou; înlocuirea capacității de apărare de care era lipsit individul izolat prin puterea unită și acțiunea comună a hoardei. Trecerea dela animal la om ar fi pur și simplu inexplicabilă în condițiuni ca acelea în care trăiesc azi maimuțele antropoide; maimuțele acestea fac mai mult impresia unor ramificații laterale, deviate, care merg spre o pieire treptată, și sunt în orice caz, pe cale de decădere. Acest lucru ajunge pentru a respinge orice paralelă între formele lor de familie și acelea ale oamenilor primitivi. Toleranța reciprocă a masculilor adulți, lipsa de gelozie, a fost însă prima condiție pentru constituirea unor astfel de grupe mai mari și durabile, singurele în sânul cărora se putea îndeplini transformarea animalului în om. Și într’adevăr, care este cea mai veche și mai primitivă formă a familiei, a cărei existență o putem dovedi în mod incontestabil în istorie și pe care o mai putem studia și astăzi pe alocuri? Căsătoria pe grupe, forma în care grupe întregi de bărbați și grupe întregi de femei se posedă reciproc și care lasă puțin loc pentru gelozie. Găsim apoi, pe o treaptă ulterioară a desvoltării, ca excepție, forma poliandriei, care contrazice cu atât mai mult sentimentul geloziei și este deaceea necunoscută animalelor. Intrucât însă formele căsătoriei pe grupe cunoscute nouă sunt însoțite de condiții atât de specific complicate încât ne trimit în mod necesar înapoi la forme anterioare, mai simple, de legături sexuale, și cu aceasta — în ultimă instanță — la o perioadă de legături sexuale lipsite de orice norme, corespunzătoare trecerii din faza animalității în aceea a omenirii, indicațiile asupra împerecherilor la animale ne conduc astfel înapoi tocmai la acel punct dela care ar fi trebuit să ne îndepărteze odată pentru totdeauna.

Căci ce înseamnă raporturi sexuale lipsite de orice norme? Inseamnă că piedicile în ființă acum, sau în vreo epocă anterioară, n’au fost valabile. Stavila geloziei am și văzut-o căzând. Fapt cert este că gelozia e un sentiment care s’a desvoltat relativ târziu. Acelaș lucru se poate spune și despre noțiunea incestului. Nu numai că la început fratele și sora erau soți, dar astăzi încă sunt îngăduite la multe popoare raporturile sexuale între părinți și copii. Bancroft („The Native Races of the Pacific Coast of North America” [„Rasele indigene de pe coasta Oceanului Pacific a Americii de Nord”], 1875, vol. I) certifică aceasta despre Caviații din strâmtoarea Behring, despre Cadiacșii de lângă Alaska, despre Tinnehii din interiorul Americii de Nord britanice; Letourneau prezintă asupra aceluiaș fapt rapoarte privitoare la Indienii Chippeway, la Cucușii din Chili, Caraibii, Carenii din Indochina; nu mai vorbim de povestirile vechilor Greci și Romani despre Parți, Perși, Sciți, Huni, etc. Inainte de a se fi născocit incestul (și el este o născocire și încă o născocire foarte valoroasă), raporturile sexuale dintre părinți și copii nu puteau fi mai odioase decât acelea între oricare alte persoane aparținând unor generații diferite; și faptul acesta se întâmplă doar și azi în țările cele mai filistine fără să producă mare spaimă; chiar și „fecioare” bătrâne de peste 60 de ani, se mărită uneori, dacă sunt îndeajuns de bogate, cu bărbați tineri de treizeci de ani. Dacă despărțim însă de cele mai vechi forme de familie pe care le cunoaștem, noțiunile, legate de ele, asupra incestului — noțiuni care diferă în totul de ale noastre și sunt adesea în contrazicere directă cu ele — ajungem la o formă de raporturi sexuale care nu se pot denumi altfel decât lipsite de norme. Lipsite de norme într’atâta, întrucât nu existau încă piedicile puse mai târziu de moravuri. De aici însă nu urmează deloc necesitatea unui talmeș-balmeș în practica de toate zilele. Imperecherile monogame vremelnice, așa cum au loc ele astăzi în majoritatea cazurilor chiar în căsătoriile pe grupe, nu sunt deloc excluse. Și dacă cel mai nou tăgăduitor al unei asemenea stări primitive, Westermarck, denumește căsătorie orice caz în care amândouă sexele rămân împerechiate până la nașterea pruncului, atunci putem spune că acest fel de căsătorie putea foarte bine să apară în stadiul raporturilor lipsite de orice norme, fără a fi în contrazicere cu lipsa de norme, adică cu lipsa stavilelor sexuale fixate de moravuri. Firește, Westermarck pornește dela ideea că „relațiile lipsite de orice norme cuprind în sine înăbușirea înclinațiilor individuale”, așa încât „prostituția este forma ei cea mai veritabilă”. Mie, dimpotrivă, mi se pare că orice înțelegere a stărilor primitive devine cu neputință, atâta timp cât ele sunt privite prin prisma bordelelor. Vom reveni la acest punct, când vom vorbi despre căsătoria pe grupe.

După Morgan, din această stare primitivă a raporturilor neregulate s’a desvoltat probabil foarte de timpuriu:

1. Familia intre rudele de sânge, cea dintâi treaptă a familiei. Aici grupele conjugale sunt despărțite după generații: toți bunicii și toate bunicile, înăuntrul limitelor familiei, sunt între dânșii soți, și tot așa copiii lor, adică tații și mamele, după cum și copiii acestora la rândul lor, constitue o a treia grupă de soți comuni, iar copiii acestora, strănepoții celor dintâi, vor constitui o a patra. In această formă de familie sunt așa dar excluse drepturile și datoriile (cum am spune noi azi) conjugale reciproce, numai între strămoși și urmași, între părinți și copii. Frații și surorile, verii și verișoarele de gradul întâi, al doilea și de grad mai depărtat, sunt toți frați și surori între dânșii și tocmai deaceea toți sunt între ei soți și soții. Relația între frate și soră cuprinde dela sine, pe această treaptă, exercitarea raporturilor sexuale reciproce^[2].

Forma tipică a unei astfel de familii ar consta din descendența unei perechi, în care iarăși urmașii de fiecare grad sunt între ei frați și surori și tocmai deaceea soți și soții.

Familia înrudită prin sânge s’a stins. Nici măcar popoarele cele mai sălbatice, despre care pomenește istoria, nu prezintă vreo pildă neîndoelnică de acest fel. Dar că ea trebuie să fi existat, ne-o spune hotărît sistemul de înrudire havaian care este și acum în vigoare în întreaga Polinezie și care exprimă grade de înrudire prin sânge, ce pot să se formeze numai sub această formă de familie; întreaga desvoltare de mai târziu a familiei, care presupune acea formă ca treaptă anterioară necesară, ne silește s’o admitem.

2. Familia punalua. Dacă cel dintâi progres al organizării a constat în excluderea părinților și a copiilor dela raporturile sexuale reciproce, cel de al doilea a constat în excluderea surorilor și fraților. Progresul acesta, din cauza egalității mai mari de vârstă a părtașilor, a fost infinit mai important, dar și mai greu de îndeplinit decât cel dintâi. El s’a realizat treptat, începând probabil cu excluderea fraților și surorilor (a acelora din partea mamei) dela raporturile sexuale, la început în cazuri izolate, devenind apoi tot mai mult regulă (în Havai s’au ivit excepții dela regulă încă în veacul acesta) și sfârșind prin oprirea căsătoriei chiar și în linie colaterală, adică între ceeace numim noi copii, nepoți și strănepoți, după soră sau frate; acest

progres constituie, după Morgan, „o minunată ilustrare a felului cum funcționează principiul selecțiunii naturale”. Nici vorbă că triburile, la care incestul fu mărginit prin acest progres, trebue să se fi desvoltat mai repede și mai complect decât acelea la care căsătoria între frați și surori rămăsese regulă și lege. Și cât de puternică a fost influența acestui progres, o dovedește întocmirea ginții care a izvorît direct dintr’însul și a depășit cu mult scopul pe care-l servea — instituție care constituie temelia ordinii sociale a celor mai multe, dacă nu chiar a tuturor popoarelor barbare de pe pământ, și dela care trecem, în Grecia și în Roma, deadreptul în epoca civilizației.

Fiecare familie primitivă trebuia să se fărâmițeze cel mai târziu după câteva generații. Gospodăria comunistă primitivă care domină fără excepție până târziu pe treapta de mijloc a barbariei, determină proporțiile maximale ale comunității familiale, care variază după împrejurări, dar e mai mult sau mai puțin determinată pentru fiecare localitate. Indată ce se ivi ideea că nu se cuvin raporturi sexuale între copiii aceleiași mame, această idee trebue să fi exercitat o influență eficace asupra fărâmițărilor vechilor comunități casnice și asupra întemeierii altora noi (care însă nu corespundeau neapărat grupelor familiale). Unul sau mai multe șiruri de surori formară sâmburele unei grupe, frații lor buni sâmburele alteia. In chipul acesta, sau într’un mod asemănător, din familia întemeiată pe înrudirea de sânge luă naștere forma de familie numită de către Morgan: punalua. După obiceiurile havaiene, un număr de surori bune sau de grade de rudenie mai îndepărtate (adică verișoare de primul, al doilea grad, sau de grade mai îndepărtate) erau soțiile comune ale soților lor comuni, dintre care erau însă excluși frații lor; acești soți nu se mai numeau între dânșii frați, ceeace nici nu mai era nevoie să fie, ci punalua, adică tovarăși intimi sau, cum s’ar zice, asociat. La fel, un șir de frați buni sau de grade de rudenie mai îndepărtate, aveau în căsătorie comună un număr de femei — nu însă pe surorile lor — și aceste femei se numeau între ele punalua. Aceasta este înfățișarea clasică a unei formații de familie (Familienformation) care a avut mai târziu o serie de variațiuni și al cărei caracter esențial era comunitatea reciprocă a bărbaților și a femeilor înăuntrul unui anumit cerc familial, din care însă erau excluși frații soțiilor, la început cei buni, mai târziu și cei de grade de rudenie mai îndepărtate, și invers, din care erau excluse, prin urmare, și surorile soților.

Această formă de familie ne redă astfel, cu cea mai deplină exactitate, gradele de înrudire, așa cum le exprimă sistemul american de înrudire. Copiii surorilor mamei mele mai sunt încă copiii ei, tot așa și copiii fraților tatălui meu sunt și copiii lui, și ei toți sunt frații și surorile mele; însă copiii fraților mamei mele sunt acum nepoții și nepoatele ei, copiii surorilor tatălui meu sunt nepoții și nepoatele lui, iar toți la un loc sunt verii și verișoarele mele. Căci pe când soții surorilor mamei mele mai sunt încă soții ei, și tot așa soțiile fraților tatălui meu mai sunt încă soțiile lui, — de drept, dacă nu întotdeauna de fapt — blamarea de către societate a raporturilor sexuale între frați și surori a împărțit în două clase pe copiii de frate și soră, tratați până acum fără deosebire ca frați și surori: unii rămân ca și până acum între ei frați și surori (mai depărtați în grad); ceilalți, într’un caz copiii fratelui, într’altul ai surorii, nu mai pot fi frați și surori, nu mai pot avea părinți comuni, nici tată comun, nici mamă comună, nici pe amândoi; și deaceea, pentru prima oară devine aci necesară clasa nepoților și nepoatelor, a verilor și verișoarelor care n’ar fi avut niciun rost în ordinea familială de mai înainte. Sistemul american de înrudire, care apare eu totul absurd la orice formă de familie bazată pe un fel oarecare de căsătorie monogamă, își găsește explicația rațională și justificarea firească, până la cele mai mici amănunte, în familia punalua. Familia punalua, sau o formă asemănătoare ei, trebue să fi existat cel puțin în măsura în care a fost răspândit acest sistem de înrudire.

Despre această formă de familie, a cărei existență în Havai este dovedită, ne-ar fi fost transmise probabil știri din toată Polinezia, dacă cucernicii misionari, ca odinioară călugării spanioli din America, ar fi putut vedea în acest fel de relații anticreștine ceva mai mult decât o simplă „grozăvie”^[3]. Relatarea lui Cezar despre Britanici, care pe atunci se aflau pe treapta de mijloc a barbariei, că „ei posedă femeile lor în comun, în grupe de câte zece sau doisprezece, și anume de cele mai multe ori frați cu frați și părinți cu copii” — se explică cel mai bine prin căsătoria pe grupe. La barbari, mamele n’au câte 10–12 fii în vârsta de a putea avea soții în comun, pe când sistemul american de înrudire care corespunde familiei punalua, oferă mulți frați, fiindcă toți verii apropiați sau depărtați ai unui bărbat sunt frații lui. Expresia „părinți cu copii” poate fi o concepție greșită a lui Cezar: totuși nu este cu totul exclus în acest sistem, ca tatăl și fiul, sau mama și fiica, să fi făcut parte din aceeași grupă familială; dimpotrivă, nu se admite tatăl și fiica, sau mama și fiul. Tot așa, forma aceasta de căsătorie pe grupă, sau una asemănătoare, ne oferă explicația cea mai simplă a celor povestite de Herodot și de alți scriitori vechi asupra comunității femeilor la popoarele sălbatice și barbare. Aceasta se potrivește și la ceeace povestesc Watson și Kaye („The People of India” [„Populația Indiei”]) despre Tikurii din Audh (la Nord de fluviul Gange): „Ei trăiesc laolaltă (adică sexual) aproape fără distincție, în comunități mari, și când doi indivizi sunt considerați drept căsătoriți, legătura este numai nominală”.

In marea majoritate a cazurilor instituția ginții pare a fi izvorît deadreptul din familia punalua. Este adevărat, că și sistemul de clase australian oferă un punct de plecare pentru aceasta; Australienii au ginți, dar n’au încă o familie punalua, ci o formă mai rudimentară de căsătorie pe grupe.

La toate formele de familie pe grupe nu este sigur cine este tatăl unui copil, însă se știe precis cine este mama lui. Chiar dacă ea numește copiii ei pe toți copiii familiei comune și are față de dânșii datorii de mamă, ea recunoaște însă pe propriii ei copii, dintre ceilalți. Este limpede deci, că întrucât există căsătoria pe grupe, descendența se poate stabili numai după mamă, deci numai linia feminină este recunoscută. Acesta este cazul în realitate la toate popoarele sălbatice și la cele de pe treapta de jos a barbariei; și faptul că Bachofen a descoperit cel dintâi aceasta, este al doilea mare merit al său. El denumește matriarhat (Mutterrecht), această recunoaștere exclusivă a descendenței după mamă și relațiile de moștenire care cu timpul decurg de aici; păstrez acest termen pentru scurtimea lui. El este însă nepotrivit, căci pe această treaptă socială încă nu este vorba de drept (Recht), în înțelesul juridic al cuvântului.

Note de subsol[modifică]

↑ Cât de puțin a înțeles Bachofen ceeace a descoperit sau, mai bine zis, a ghicit, o dovedește numirea de heterism pe care o dă acestei stări primitive. Pentru Greci heterismul însemna, atunci când au introdus cuvântul, legăturile pe care le aveau bărbații neînsurați sau trăind în monogamie cu femeile nemăritate; el presupune întotdeauna o anumită formă a căsătoriei, în afara căreia au loc aceste legături, și include prostituția cel puțin ca ceva posibil. Cuvântul n’a fost întrebuințat niciodată în alt sens și în acest înțeles îl întrebuințez și eu ca și Morgan. Descoperirile foarte însemnate ale lui Bachofen sunt mistificate până la necrezut prin închipuirea lui, că legăturile născute istoricește între bărbat și femeie și-ar avea izvorul în credințele religioase schimbătoare ale omului și nu în realele împrejurări ale vieții. — (Nota lui Engels)
↑ Intr’o scrisoare din primăvara anului 1882, Marx se exprimă în termenii cei mai tari asupra falsificării totale a timpurilor primitive, cuprinsă în textul Nibelungilor al lui Wagner. „S’a mai auzit cândva ca fratele să îmbrățișeze ca pe o mireasă pe sora sa?”. Acestor „zei desfrânați” ai lui Wagner, care în chip cu totul modern dau relațiilor lor de dragoste mai multă picanterie adăugându-le puțintel incest, Marx le răspunde: „In timpurile primitive sora era soția și aceasta era moral”. — (Adnotație la ediția a IV-a). Un prieten francez admirator al lui Wagner, nu este de acord cu această notă și face observația că încă în Edda, care era mai veche, pe care s’a sprijinit Wagner, în Ögisdrecka, Loki dojenește pe Freyja: „Ai îmbrățișat pe propriul tău frate în fața zeilor”. Căsătoria între frate și soră ar fi fost deci încă pe atunci neîngăduită. Ögisdrecka este expresia unei vremi când credința în vechile mituri era complect sdruncinată: ea este o pură satiră à la Lucian la adresa zeilor. Dacă Loki, ca Mefisto, dojenește astfel pe Freyja, apoi aceasta este mai curând în defavoarea lui Wagner. De altfel, câteva versuri mal jos Loki zice lui Njördhr: „Cu sora ta ai făcut un (astfel de) fiu” (vidh systur thinni gaztu slikan mög). Njördhr, ce-i drept nu este un Ase, ci un Van, și spune în Saga Inglinga că în țara Vanilor, căsătoriile între frate și soră sunt obișnuite, ceeace nu-i cazul la Ași. Aceasta ar fi o indicație că Vanii sunt zei mai vechi decât Așii. In orice caz, Njördhr trăiește în mijlocul Așilor ca semen al lor, și astfel Ögisdrecka este mai curând o dovadă că pe timpul nașterii legendelor norvegiene despre zei, căsătoria între frați și surori, cel puțin între zei, nu producea încă oroare. Dacă vrea cineva să scuze pe Wagner, ar face poate mai bine să apeleze nu la Edda ci la Goethe, care în balada despre Dumnezeu și baiadera făptuiește o greșală asemănătoare, cu privire la obligația religioasă a femeilor de a se da în temple, și apropie prea mult acest obicei de prostituția modernă. — (Nota lui Engels)
↑ Urmele raporturilor sexuale lipsite de orice norme, pe care Bachofen crede a le fi găsit, și cărora le zice „Sumpfzeugung” (procreări mocirloase) duc îndărăt la căsătoria pe grupe; acest lucru nu mai poate fi pus la îndoială acum de nimeni. „Dacă Bachofen găsește drept „nelegiuite” aceste căsătorii punalua, apoi un om din acea perioadă, ar privi majoritatea căsătoriilor de acum între verii apropiați și depărtați, din partea mamei sau din partea tatei, drept incestuoase, și anume drept căsătorii între frați și surori înrudiți prin sânge”. (Marx). — (Nota lui Engels)

[1] Cât de puțin a înțeles Bachofen ceeace a descoperit sau, mai bine zis, a ghicit, o dovedește numirea de heterism pe care o dă acestei stări primitive. Pentru Greci heterismul însemna, atunci când au introdus cuvântul, legăturile pe care le aveau bărbații neînsurați sau trăind în monogamie cu femeile nemăritate; el presupune întotdeauna o anumită formă a căsătoriei, în afara căreia au loc aceste legături, și include prostituția cel puțin ca ceva posibil. Cuvântul n’a fost întrebuințat niciodată în alt sens și în acest înțeles îl întrebuințez și eu ca și Morgan. Descoperirile foarte însemnate ale lui Bachofen sunt mistificate până la necrezut prin închipuirea lui, că legăturile născute istoricește între bărbat și femeie și-ar avea izvorul în credințele religioase schimbătoare ale omului și nu în realele împrejurări ale vieții. — (Nota lui Engels)

[p37-2] Intr’o scrisoare din primăvara anului 1882, Marx se exprimă în termenii cei mai tari asupra falsificării totale a timpurilor primitive, cuprinsă în textul Nibelungilor al lui Wagner. „S’a mai auzit cândva ca fratele să îmbrățișeze ca pe o mireasă pe sora sa?”. Acestor „zei desfrânați” ai lui Wagner, care în chip cu totul modern dau relațiilor lor de dragoste mai multă picanterie adăugându-le puțintel incest, Marx le răspunde: „In timpurile primitive sora era soția și aceasta era moral”. — (Adnotație la ediția a IV-a). Un prieten francez admirator al lui Wagner, nu este de acord cu această notă și face observația că încă în Edda, care era mai veche, pe care s’a sprijinit Wagner, în Ögisdrecka, Loki dojenește pe Freyja: „Ai îmbrățișat pe propriul tău frate în fața zeilor”. Căsătoria între frate și soră ar fi fost deci încă pe atunci neîngăduită. Ögisdrecka este expresia unei vremi când credința în vechile mituri era complect sdruncinată: ea este o pură satiră à la Lucian la adresa zeilor. Dacă Loki, ca Mefisto, dojenește astfel pe Freyja, apoi aceasta este mai curând în defavoarea lui Wagner. De altfel, câteva versuri mal jos Loki zice lui Njördhr: „Cu sora ta ai făcut un (astfel de) fiu” (vidh systur thinni gaztu slikan mög). Njördhr, ce-i drept nu este un Ase, ci un Van, și spune în Saga Inglinga că în țara Vanilor, căsătoriile între frate și soră sunt obișnuite, ceeace nu-i cazul la Ași. Aceasta ar fi o indicație că Vanii sunt zei mai vechi decât Așii. In orice caz, Njördhr trăiește în mijlocul Așilor ca semen al lor, și astfel Ögisdrecka este mai curând o dovadă că pe timpul nașterii legendelor norvegiene despre zei, căsătoria între frați și surori, cel puțin între zei, nu producea încă oroare. Dacă vrea cineva să scuze pe Wagner, ar face poate mai bine să apeleze nu la Edda ci la Goethe, care în balada despre Dumnezeu și baiadera făptuiește o greșală asemănătoare, cu privire la obligația religioasă a femeilor de a se da în temple, și apropie prea mult acest obicei de prostituția modernă. — (Nota lui Engels)

[3] Urmele raporturilor sexuale lipsite de orice norme, pe care Bachofen crede a le fi găsit, și cărora le zice „Sumpfzeugung” (procreări mocirloase) duc îndărăt la căsătoria pe grupe; acest lucru nu mai poate fi pus la îndoială acum de nimeni. „Dacă Bachofen găsește drept „nelegiuite” aceste căsătorii punalua, apoi un om din acea perioadă, ar privi majoritatea căsătoriilor de acum între verii apropiați și depărtați, din partea mamei sau din partea tatei, drept incestuoase, și anume drept căsătorii între frați și surori înrudiți prin sânge”. (Marx). — (Nota lui Engels)

[1]

[2]

[3]