Originea familiei, a proprietății private și a statului/Familia

 

II

FAMILIA

 

Morgan, care și-a petrecut o mare parte din viață în mijlocul Irochezilor, care mai trăiesc și acum în Statul New-York, și care a fost adoptat de unul din triburile lor (tribul Seneka), a găsit la dânșii în vigoare un sistem de înrudire care era în contrazicere cu adevăratele lor relații familiale. La ei domnea acea căsătorie monogamă, ce putea fi foarte ușor desfăcută de cele două părți și pe care Morgan o denumește „familia pereche”. Urmașii unei asemenea perechi conjugale erau deci știuți și recunoscuți de toată lumea; nu putea fi nicio îndoială cui să se dea denumirea de tată, mamă, fiu, fiică, frate, soră. Dar întrebuințarea reală a acestor expresii este în contrazicere cu aceasta. Irochezul numește fii și fiice nu numai pe propriii săi copii, ci și pe aceia ai fraților săi; iar ei îi zic tată. Iar pe copiii surorilor sale îi numește nepoți și nepoate și ei îl numesc unchi. Dimpotrivă, Irocheza le spune atât copiilor ei proprii, cât și acelora ai surorilor ei, fii și fiice, și aceștia o numesc mamă. Pe copiii fraților ei însă, ea îi numește nepoți și nepoate, iar ea este numită mătușa lor. La fel și copiii fraților își zic între ei frați și surori ca și acei ai surorilor. Dimpotrivă, copiii unei femei și cei ai fratelui ei se numesc reciproc veri și vere. Și acestea nu sunt denumiri goale, ci exprimă concepții reale despre gradul de apropiere ori depărtare, de asemănare sau de deosebire a rudeniei de sânge; și aceste concepții formează baza unui sistem de rudenie compleet elaborat, care este în stare să exprime câteva sute de legături de rudenie, diferite, ale unui singur individ. Ceva mai mult. Sistemul acesta este în deplină vigoare nu numai la toți Indienii din America (până acum nu s’a găsit nicio excepție), dar el domnește aproape neschimbat și la locuitorii primitivi ai Indiei, la triburile dravidiene din Dekan și la triburile Gaura din Industan. Expresiile de rudenie ale Tamililor din India de Sud se potrivesc și astăzi încă cu cele ale Irochezilor Seneka din Statul New-York, pentru mai mult de 200 de relații de rudenie diferite. Și chiar la aceste triburi indiene, ca și la toți Indienii din America, legăturile de înrudire izvorîte din forma de familie existentă sunt deasemenea în contrazicere cu sistemul lor de înrudire.

Cum se explică aceasta? Ținând seamă de rolul hotărîtor pe care înrudirea îl joacă în ordinea socială la toate popoarele sălbatice și barbare, nu putem înlătura doar prin fraze goale însemnătatea acestui sistem atât de răspândit. Un sistem, care este în plină vigoare în America, care există și în Asia la popoarele unei rase cu totul deosebite, ale cărui forme, mai mult sau mai puțin schimbate, se întâlnesc în număr mare pretutindeni în Africa și Australia, un asemenea sistem cere să fie explicat istoricește și nu înlăturat cu vorbe goale, cum a încercat să facă, de pildă, MacLennan. Denumirile de tată, copil, frate, soră, nu sunt simple titluri de onoare, ci implică datorii reciproce, foarte serioase și absolut precise, a căror totalitate formează o parte esențială din orânduirea socială a acelor popoare. Și explicația fu găsită. In insulele Sandwich (Havai) era în ființă, încă în prima jumătate a veacului acestuia, o formă de familie care cuprindea tocmai astfel de tați și mame, frați și surori, fii și fiice, unchi și mătuși, nepoți și nepoate, cum cerea sistemul de înrudire al Indienilor băștinași din America. Dar lucru ciudat! Sistemul de înrudire care era în vigoare în Havai, la rândul său, nu corespundea nici el formei de familie care exista de fapt acolo. Și anume acolo, toți copiii fraților și surorilor, fără excepție, sunt frați și surori și sunt considerați drept copii comuni, nu numai ai mamei lor și ai surorilor acesteia, sau ai tatălui lor și ai fraților acestuia, ci ai tuturor fraților și surorilor părinților lor fără deosebire. Dacă, deci, sistemul de înrudire american presupune o formă de familie mai primitivă, care nu mai există în America, și pe care o găsim încă în Havai, pe de altă parte sistemul de înrudire havanez ne indică o formă de familie și mai primitivă încă, a cărei existență nu o mai putem întâlni într’adevăr, nicăeri, dar care trebue să fi existat, fiindcă, altfel nu s’ar fi putut naște sistemul de înrudire respectiv. „Familia, spune Morgan, este elementul activ; ea nu este niciodată staționară, ci trece dela o formă inferioară la alta superioară, pe măsură ce societatea se desvoltă dela o treaptă inferioară la una superioară. Sistemele de înrudire, dimpotrivă, sunt pasive; ele înregistrează numai la intervale lungi de timp progresele pe care le-a făcut familia în cursul vremii, și suferă o prefacere radicală numai atunci când familia s’a schimbat radical”. „Și — adaugă Marx — acelaș lucru se întâmplă, în general, cu sistemele politice, juridice, religioase, filosofice”. In timp ce familia continuă să trăiască, sistemul de înrudire se osifică, și în timp ce acesta continuă să se mențină în virtutea obișnuinței, familia îl depășește. Dar, pornind dela un sistem de înrudire, care ni s’a transmis din trecutul istoric, putem să conchidem că a existat o formă de familie dispărută, corespunzătoare lui, cu aceeași siguranță cu care Cuvier, pornind dela examinarea unui os de marsupial dintr’un schelet animalic, găsit lângă Paris, a putut să tragă concluzia că el aparținea unui animal din clasa marsupialelor și că aceste animale dispărute au trăit pe vremuri prin acele locuri.

Sistemele de înrudire și formele de familie pomenite mai sus se deosebesc de acelea ce domină acum, prin aceea că fiecare copil are mai mulți tați și mai multe mame. In sistemul de înrudire american, căruia îi corespunde familia havaneză, fratele și sora nu pot fi tatăl și mama aceluiaș copil; sistemul havanez de înrudire, însă, presupune, dimpotrivă, o familie în care acest lucru era regulă. Suntem puși aci în prezența unei serii de forme de familie, care sunt în contrazicere directă cu acelea care, până acuma, erau deobicei socotite ca singurele valabile. Concepția tradițională cunoaște numai monogamia, pe lângă aceasta poligamia unui bărbat și poate și poliandria unei femei, și trece sub tăcere, așa cum îi șade bine unui moralist filistin, faptul că practica trece pe tăcute peste marginile impuse de societatea oficială, fără să se jeneze. Studiul preistoriei, dimpotrivă, ne prezintă stări de lucruri în care bărbații trăiesc în poligamie și, în acelaș timp, femeile lor trăiesc în poliandrie, și din această cauză copiii unora și altora sunt priviți ca fiind comuni lor tuturora; stări care la rândul lor parcurg un șir întreg de transformări până ajung în cele din urmă la monogamie. Aceste schimbări sunt de așa natură încât cercul pe care-l cuprinde uniunea conjugală comună și care la început era foarte larg, se îngustează din ce în ce mai mult, până ce se reduce în fine numai la perechea care predomină astăzi.

Reconstituind astfel, în sens invers, istoria familiei, Morgan, de acord cu majoritatea colegilor săi, ajunge la concluzia că a existat o stare primitivă, când domneau relații sexuale nestânjenite în sânul unui trib, așa că fiecare femee aparținea fiecărui bărbat și la fel fiecare bărbat fiecărei femei. Despre o asemenea stare primitivă se vorbea încă din secolul trecut, dar numai în mod general; abia Bachofen — și acesta este unul din marile sale merite — luă în serios chestiunea și căută urmele acestei stări în tradițiile istorice și religioase. Astăzi știm că urmele găsite de dânsul nu ne duc în niciun caz îndărăt la o treaptă socială de relații sexuale lipsite de orice norme, ci la o formă apărută cu mult mai târziu, la căsătoria pe grupe. Acea treaptă socială primitivă, dacă ea a existat într’adevăr, aparține unei epoci așa de depărtate de noi, încât cu greu ne putem aștepta să găsim în fosilele sociale, la sălbaticii înapoiați, dovezi directe despre existența ei în trecut. Meritul lui Bachofen constă tocmai în aceea că a pus pe primul plan al cercetării această problemă^[1].

Nu de mult a ajuns la modă să se tăgăduiască această treaptă inițială a vieții sexuale omenești. Se încearcă a se cruța omenirea de această „rușine”. Și anume, se invocă în afară de lipsa oricărei dovezi directe, mai ales pilda celorlalte animale; bazându-se pe aceasta, Letourneau a adunat (în „Evolution du mariage et de la famille” [„Evoluția căsătoriei și a familiei”], 1888) numeroase fapte după care relațiile sexuale absolut neregulate ar corespunde și aici unei trepte inferioare de desvoltare. Din toate aceste fapte pot însă să trag numai concluzia că ele nu dovedesc absolut nimic cu privire la om și la condițiile preistorice ale vieții lui. Imperecherile pentru perioade lungi, la vertebrate, se explică îndeajuns prin cauze fiziologice, de pildă la păsări, prin nevoia de ajutor a femelei în timpul clocirii; exemplele de monogamie credincioasă pe care le întâlnim la păsări nu demonstrează nimic în ce privește oamenii, întrucât aceștia nu descind din păsări. Și dacă stricta monogamie este culmea tuturor virtuților, atunci laurii se cuvin viermelui panglică — care posedă în fiecare din cele 50-200 inele sau secțiuni ale trupului său un aparat sexual masculin și feminin complect, și care se împerechează toată viața cu sine însuși, în fiecare din secțiunile sale. Dacă ne mărginim însă la mamifere, găsim aici toate formele vieții sexuale, relații lipsite de orice norme, ceva asemănător cu căsătoria pe grupe, poligamia, monogamia; nu lipsește decât poliandria, pe care au putut s’o realizeze numai oamenii. Până și rudele noastre cele mai apropiate, quadrumanele, ne prezintă toate varietățile posibile în gruparea masculilor și femelelor; și dacă restrângem și mai mult cercul, și considerăm numai cele patru specii de maimuțe antropomorfe, apoi Letourneau nu știe să ne spună decât că ele sunt ba monogame, ba poligame, pe când Saussure susține, după Giraud-Teulon, că sunt monogame. Deasemenea afirmațiile mai recente, făcute de Westermarck („The History of Human Marriage” [„Istoria căsătoriei omenești”], Londra 1891) cu privire la monogamia maimuțelor antropomorfe sunt departe de a constitui dovezi. Pe scurt, datele sunt de așa natură încât cinstitul Letourneau admite că „de altfel la mamifere nu există absolut nicio legătură riguroasă între gradul desvoltării intelectuale și forma relațiilor sexuale”. Iar Espinas („Des Sociétés animales” [„Societățile animale”], 1877) spune deadreptul: „Hoarda este grupa socială cea mai înaltă pe care o putem observa la animale. Ea este, se pare, compusă din familii, dar dela început chiar familia și hoarda sunt in conflict între ele; ele se desvoltă în raport invers”.

După cum se vede din cele expuse mai sus, nu știm mai nimic precis cu privire la grupele familiale sau alte grupe sociale ale maimuțelor antropomorfe; datele se contrazic în mod direct. Lucrul nici nu este de mirare. Inseși datele pe care le posedăm privitor la triburile omenești sălbatice sunt pline de contraziceri și au mare nevoie de o verificare critică și de purificare. Societățile maimuțelor însă, sunt încă și mai greu de observat decât acele ale oamenilor. Deocamdată trebue, așa dar, să respingem orice concluzie care s’ar trage din astfel de date absolut nesigure.

Dimpotrivă, fraza citată din Espinas ne oferă un mai bun punct de sprijin. La animalele superioare, hoarda și familia nu sunt complectări reciproce, ci sunt opuse una alteia. Espinas explică foarte frumos cum gelozia masculilor în timpul gonitului slăbește sau duce la dizolvarea vremelnică a hoardei sociale. „Acolo unde familia este strâns închegată, hoardele se constituiesc numai ca rare excepții. Dimpotrivă, acolo unde domnesc raporturi libere între sexe, sau poligamia, hoarda se formează aproape dela sine… Ca o hoardă să se poată forma, trebue ca legăturile de familie să fi slăbit și individul să fi devenit iarăși liber. Deaceea găsim așa de rar la păsări cârduri organizate… La mamifere, dimpotrivă, găsim societăți întrucâtva organizate, tocmai pentrucă aici individul nu este absorbit de familie… Simțul colectiv al hoardei nu poate avea deci la nașterea sa un dușman mai mare, decât simțul colectiv de familie. Să nu ne ferim a o spune: dacă s’a desvoltat o formă socială mai înaltă decât familia, aceasta s’a putut întâmpla numai pentrucă a absorbit familiile care suferiseră o fundamentală schimbare; ceeace nu exclude ca aceste familii să fi găsit mai târziu, tocmai datorită acestui fapt, posibilitatea de a se constitui din nou în împrejurări cu mult mai favorabile”. (Espinas idem citat de Giraud‑Teulon, „Origines du mariage et de la famille” [„Originile căsătoriei și ale familiei”], 1884, p. 518–520).

De aici se vede că societățile animale prezintă totuși o anumită valoare pentru a trage o concluzie în ce privește societățile omenești — dar numai una negativă. La vertebratele superioare distingem, după câte știm, numai două forme de familie: poligamia sau împerecherea monogamă; în amândouă cazurile se admite numai un singur mascul adult, un singur soț. Gelozia masculului, care constitue totodată legătura și stavila familiei, pune familia animală în contrazicere cu hoarda: hoarda, formă superioară a asocierii, devine în unele cazuri cu neputință, în alte cazuri slăbește sau se dizolvă în timpul gonitului, în cel mai bun caz este stânjenită în desvoltarea ei mai departe de gelozia masculilor. Aceasta este de ajuns pentru a dovedi că familia animală și societatea omenească primitivă sunt două lucruri incompatibile; că oamenii primitivi ieșiți din animalitate, sau nu cunoșteau deloc familia, sau cel mult cunoșteau una care nu se întâlnește la animale. Un animal atât de desarmat cum a fost omul în perioada formării sale, a fost porte în stare să se mențină, într’un număr mic, și în stare de izolare, când cea mai înaltă formă de asociere a sa a fost împerecherea monogamă așa cum o atribue Westermarck gorilei și cimpanzeului bazându-se pe povestirile vânătorilor. Pentru a ieși din animalitate, pentru a îndeplini cel mai mare progres pe care ni-l arată natura, era nevoe de un element nou; înlocuirea capacității de apărare de care era lipsit individul izolat prin puterea unită și acțiunea comună a hoardei. Trecerea dela animal la om ar fi pur și simplu inexplicabilă în condițiuni ca acelea în care trăiesc azi maimuțele antropoide; maimuțele acestea fac mai mult impresia unor ramificații laterale, deviate, care merg spre o pieire treptată, și sunt în orice caz, pe cale de decădere. Acest lucru ajunge pentru a respinge orice paralelă între formele lor de familie și acelea ale oamenilor primitivi. Toleranța reciprocă a masculilor adulți, lipsa de gelozie, a fost însă prima condiție pentru constituirea unor astfel de grupe mai mari și durabile, singurele în sânul cărora se putea îndeplini transformarea animalului în om. Și într’adevăr, care este cea mai veche și mai primitivă formă a familiei, a cărei existență o putem dovedi în mod incontestabil în istorie și pe care o mai putem studia și astăzi pe alocuri? Căsătoria pe grupe, forma în care grupe întregi de bărbați și grupe întregi de femei se posedă reciproc și care lasă puțin loc pentru gelozie. Găsim apoi, pe o treaptă ulterioară a desvoltării, ca excepție, forma poliandriei, care contrazice cu atât mai mult sentimentul geloziei și este deaceea necunoscută animalelor. Intrucât însă formele căsătoriei pe grupe cunoscute nouă sunt însoțite de condiții atât de specific complicate încât ne trimit în mod necesar înapoi la forme anterioare, mai simple, de legături sexuale, și cu aceasta — în ultimă instanță — la o perioadă de legături sexuale lipsite de orice norme, corespunzătoare trecerii din faza animalității în aceea a omenirii, indicațiile asupra împerecherilor la animale ne conduc astfel înapoi tocmai la acel punct dela care ar fi trebuit să ne îndepărteze odată pentru totdeauna.

Căci ce înseamnă raporturi sexuale lipsite de orice norme? Inseamnă că piedicile în ființă acum, sau în vreo epocă anterioară, n’au fost valabile. Stavila geloziei am și văzut-o căzând. Fapt cert este că gelozia e un sentiment care s’a desvoltat relativ târziu. Acelaș lucru se poate spune și despre noțiunea incestului. Nu numai că la început fratele și sora erau soți, dar astăzi încă sunt îngăduite la multe popoare raporturile sexuale între părinți și copii. Bancroft („The Native Races of the Pacific Coast of North America” [„Rasele indigene de pe coasta Oceanului Pacific a Americii de Nord”], 1875, vol. I) certifică aceasta despre Caviații din strâmtoarea Behring, despre Cadiacșii de lângă Alaska, despre Tinnehii din interiorul Americii de Nord britanice; Letourneau prezintă asupra aceluiaș fapt rapoarte privitoare la Indienii Chippeway, la Cucușii din Chili, Caraibii, Carenii din Indochina; nu mai vorbim de povestirile vechilor Greci și Romani despre Parți, Perși, Sciți, Huni, etc. Inainte de a se fi născocit incestul (și el este o născocire și încă o născocire foarte valoroasă), raporturile sexuale dintre părinți și copii nu puteau fi mai odioase decât acelea între oricare alte persoane aparținând unor generații diferite; și faptul acesta se întâmplă doar și azi în țările cele mai filistine fără să producă mare spaimă; chiar și „fecioare” bătrâne de peste 60 de ani, se mărită uneori, dacă sunt îndeajuns de bogate, cu bărbați tineri de treizeci de ani. Dacă despărțim însă de cele mai vechi forme de familie pe care le cunoaștem, noțiunile, legate de ele, asupra incestului — noțiuni care diferă în totul de ale noastre și sunt adesea în contrazicere directă cu ele — ajungem la o formă de raporturi sexuale care nu se pot denumi altfel decât lipsite de norme. Lipsite de norme într’atâta, întrucât nu existau încă piedicile puse mai târziu de moravuri. De aici însă nu urmează deloc necesitatea unui talmeș-balmeș în practica de toate zilele. Imperecherile monogame vremelnice, așa cum au loc ele astăzi în majoritatea cazurilor chiar în căsătoriile pe grupe, nu sunt deloc excluse. Și dacă cel mai nou tăgăduitor al unei asemenea stări primitive, Westermarck, denumește căsătorie orice caz în care amândouă sexele rămân împerechiate până la nașterea pruncului, atunci putem spune că acest fel de căsătorie putea foarte bine să apară în stadiul raporturilor lipsite de orice norme, fără a fi în contrazicere cu lipsa de norme, adică cu lipsa stavilelor sexuale fixate de moravuri. Firește, Westermarck pornește dela ideea că „relațiile lipsite de orice norme cuprind în sine înăbușirea înclinațiilor individuale”, așa încât „prostituția este forma ei cea mai veritabilă”. Mie, dimpotrivă, mi se pare că orice înțelegere a stărilor primitive devine cu neputință, atâta timp cât ele sunt privite prin prisma bordelelor. Vom reveni la acest punct, când vom vorbi despre căsătoria pe grupe.

După Morgan, din această stare primitivă a raporturilor neregulate s’a desvoltat probabil foarte de timpuriu:

1. Familia intre rudele de sânge, cea dintâi treaptă a familiei. Aici grupele conjugale sunt despărțite după generații: toți bunicii și toate bunicile, înăuntrul limitelor familiei, sunt între dânșii soți, și tot așa copiii lor, adică tații și mamele, după cum și copiii acestora la rândul lor, constitue o a treia grupă de soți comuni, iar copiii acestora, strănepoții celor dintâi, vor constitui o a patra. In această formă de familie sunt așa dar excluse drepturile și datoriile (cum am spune noi azi) conjugale reciproce, numai între strămoși și urmași, între părinți și copii. Frații și surorile, verii și verișoarele de gradul întâi, al doilea și de grad mai depărtat, sunt toți frați și surori între dânșii și tocmai deaceea toți sunt între ei soți și soții. Relația între frate și soră cuprinde dela sine, pe această treaptă, exercitarea raporturilor sexuale reciproce^[2].

Forma tipică a unei astfel de familii ar consta din descendența unei perechi, în care iarăși urmașii de fiecare grad sunt între ei frați și surori și tocmai deaceea soți și soții.

Familia înrudită prin sânge s’a stins. Nici măcar popoarele cele mai sălbatice, despre care pomenește istoria, nu prezintă vreo pildă neîndoelnică de acest fel. Dar că ea trebuie să fi existat, ne-o spune hotărît sistemul de înrudire havaian care este și acum în vigoare în întreaga Polinezie și care exprimă grade de înrudire prin sânge, ce pot să se formeze numai sub această formă de familie; întreaga desvoltare de mai târziu a familiei, care presupune acea formă ca treaptă anterioară necesară, ne silește s’o admitem.

2. Familia punalua. Dacă cel dintâi progres al organizării a constat în excluderea părinților și a copiilor dela raporturile sexuale reciproce, cel de al doilea a constat în excluderea surorilor și fraților. Progresul acesta, din cauza egalității mai mari de vârstă a părtașilor, a fost infinit mai important, dar și mai greu de îndeplinit decât cel dintâi. El s’a realizat treptat, începând probabil cu excluderea fraților și surorilor (a acelora din partea mamei) dela raporturile sexuale, la început în cazuri izolate, devenind apoi tot mai mult regulă (în Havai s’au ivit excepții dela regulă încă în veacul acesta) și sfârșind prin oprirea căsătoriei chiar și în linie colaterală, adică între ceeace numim noi copii, nepoți și strănepoți, după soră sau frate; acest

progres constituie, după Morgan, „o minunată ilustrare a felului cum funcționează principiul selecțiunii naturale”. Nici vorbă că triburile, la care incestul fu mărginit prin acest progres, trebue să se fi desvoltat mai repede și mai complect decât acelea la care căsătoria între frați și surori rămăsese regulă și lege. Și cât de puternică a fost influența acestui progres, o dovedește întocmirea ginții care a izvorît direct dintr’însul și a depășit cu mult scopul pe care-l servea — instituție care constituie temelia ordinii sociale a celor mai multe, dacă nu chiar a tuturor popoarelor barbare de pe pământ, și dela care trecem, în Grecia și în Roma, deadreptul în epoca civilizației.

Fiecare familie primitivă trebuia să se fărâmițeze cel mai târziu după câteva generații. Gospodăria comunistă primitivă care domină fără excepție până târziu pe treapta de mijloc a barbariei, determină proporțiile maximale ale comunității familiale, care variază după împrejurări, dar e mai mult sau mai puțin determinată pentru fiecare localitate. Indată ce se ivi ideea că nu se cuvin raporturi sexuale între copiii aceleiași mame, această idee trebue să fi exercitat o influență eficace asupra fărâmițărilor vechilor comunități casnice și asupra întemeierii altora noi (care însă nu corespundeau neapărat grupelor familiale). Unul sau mai multe șiruri de surori formară sâmburele unei grupe, frații lor buni sâmburele alteia. In chipul acesta, sau într’un mod asemănător, din familia întemeiată pe înrudirea de sânge luă naștere forma de familie numită de către Morgan: punalua. După obiceiurile havaiene, un număr de surori bune sau de grade de rudenie mai îndepărtate (adică verișoare de primul, al doilea grad, sau de grade mai îndepărtate) erau soțiile comune ale soților lor comuni, dintre care erau însă excluși frații lor; acești soți nu se mai numeau între dânșii frați, ceeace nici nu mai era nevoie să fie, ci punalua, adică tovarăși intimi sau, cum s’ar zice, asociat. La fel, un șir de frați buni sau de grade de rudenie mai îndepărtate, aveau în căsătorie comună un număr de femei — nu însă pe surorile lor — și aceste femei se numeau între ele punalua. Aceasta este înfățișarea clasică a unei formații de familie (Familienformation) care a avut mai târziu o serie de variațiuni și al cărei caracter esențial era comunitatea reciprocă a bărbaților și a femeilor înăuntrul unui anumit cerc familial, din care însă erau excluși frații soțiilor, la început cei buni, mai târziu și cei de grade de rudenie mai îndepărtate, și invers, din care erau excluse, prin urmare, și surorile soților.

Această formă de familie ne redă astfel, cu cea mai deplină exactitate, gradele de înrudire, așa cum le exprimă sistemul american de înrudire. Copiii surorilor mamei mele mai sunt încă copiii ei, tot așa și copiii fraților tatălui meu sunt și copiii lui, și ei toți sunt frații și surorile mele; însă copiii fraților mamei mele sunt acum nepoții și nepoatele ei, copiii surorilor tatălui meu sunt nepoții și nepoatele lui, iar toți la un loc sunt verii și verișoarele mele. Căci pe când soții surorilor mamei mele mai sunt încă soții ei, și tot așa soțiile fraților tatălui meu mai sunt încă soțiile lui, — de drept, dacă nu întotdeauna de fapt — blamarea de către societate a raporturilor sexuale între frați și surori a împărțit în două clase pe copiii de frate și soră, tratați până acum fără deosebire ca frați și surori: unii rămân ca și până acum între ei frați și surori (mai depărtați în grad); ceilalți, într’un caz copiii fratelui, într’altul ai surorii, nu mai pot fi frați și surori, nu mai pot avea părinți comuni, nici tată comun, nici mamă comună, nici pe amândoi; și deaceea, pentru prima oară devine aci necesară clasa nepoților și nepoatelor, a verilor și verișoarelor care n’ar fi avut niciun rost în ordinea familială de mai înainte. Sistemul american de înrudire, care apare eu totul absurd la orice formă de familie bazată pe un fel oarecare de căsătorie monogamă, își găsește explicația rațională și justificarea firească, până la cele mai mici amănunte, în familia punalua. Familia punalua, sau o formă asemănătoare ei, trebue să fi existat cel puțin în măsura în care a fost răspândit acest sistem de înrudire.

Despre această formă de familie, a cărei existență în Havai este dovedită, ne-ar fi fost transmise probabil știri din toată Polinezia, dacă cucernicii misionari, ca odinioară călugării spanioli din America, ar fi putut vedea în acest fel de relații anticreștine ceva mai mult decât o simplă „grozăvie”^[3]. Relatarea lui Cezar despre Britanici, care pe atunci se aflau pe treapta de mijloc a barbariei, că „ei posedă femeile lor în comun, în grupe de câte zece sau doisprezece, și anume de cele mai multe ori frați cu frați și părinți cu copii” — se explică cel mai bine prin căsătoria pe grupe. La barbari, mamele n’au câte 10–12 fii în vârsta de a putea avea soții în comun, pe când sistemul american de înrudire care corespunde familiei punalua, oferă mulți frați, fiindcă toți verii apropiați sau depărtați ai unui bărbat sunt frații lui. Expresia „părinți cu copii” poate fi o concepție greșită a lui Cezar: totuși nu este cu totul exclus în acest sistem, ca tatăl și fiul, sau mama și fiica, să fi făcut parte din aceeași grupă familială; dimpotrivă, nu se admite tatăl și fiica, sau mama și fiul. Tot așa, forma aceasta de căsătorie pe grupă, sau una asemănătoare, ne oferă explicația cea mai simplă a celor povestite de Herodot și de alți scriitori vechi asupra comunității femeilor la popoarele sălbatice și barbare. Aceasta se potrivește și la ceeace povestesc Watson și Kaye („The People of India” [„Populația Indiei”]) despre Tikurii din Audh (la Nord de fluviul Gange): „Ei trăiesc laolaltă (adică sexual) aproape fără distincție, în comunități mari, și când doi indivizi sunt considerați drept căsătoriți, legătura este numai nominală”.

In marea majoritate a cazurilor instituția ginții pare a fi izvorît deadreptul din familia punalua. Este adevărat, că și sistemul de clase australian oferă un punct de plecare pentru aceasta; Australienii au ginți, dar n’au încă o familie punalua, ci o formă mai rudimentară de căsătorie pe grupe.

La toate formele de familie pe grupe nu este sigur cine este tatăl unui copil, însă se știe precis cine este mama lui. Chiar dacă ea numește copiii ei pe toți copiii familiei comune și are față de dânșii datorii de mamă, ea recunoaște însă pe propriii ei copii, dintre ceilalți. Este limpede deci, că întrucât există căsătoria pe grupe, descendența se poate stabili numai după mamă, deci numai linia feminină este recunoscută. Acesta este cazul în realitate la toate popoarele sălbatice și la cele de pe treapta de jos a barbariei; și faptul că Bachofen a descoperit cel dintâi aceasta, este al doilea mare merit al său. El denumește matriarhat (Mutterrecht), această recunoaștere exclusivă a descendenței după mamă și relațiile de moștenire care cu timpul decurg de aici; păstrez acest termen pentru scurtimea lui. El este însă nepotrivit, căci pe această treaptă socială încă nu este vorba de drept (Recht), în înțelesul juridic al cuvântului.

Dacă luăm acum din familia punalua una din cele două grupe, considerate ca model, anume pe aceea a unui șir de surori bune, ori de un grad de rudenie mai îndepărtat (adică descinzând din surori bune de gradul întâi, al doilea sau de un grad de rudenie mai depărtat) împreună cu copiii lor și cu frații lor buni sau de un grad de rudenie mai îndepărtat după mamă (care, după presupunerea noastră nu sunt soții lor), vom avea întocmai cercul de persoane care mai târziu apar ca membrii unei ginți, în forma primitivă a acestei instituții. Toți au o mamă comună din care purced și prin faptul acesta, toți urmașii de sex feminin din aceeași generație sunt surori între dânsele. Soții acestor surori nu mai pot însă să le fie frați, deci nu mai pot să se tragă din aceeași mamă cu ele, nu aparțin deci grupei înrudite prin sânge, ginta de mai târziu; copiii lor, însă, aparțin acestei grupe, întrucât numai descendența după mamă hotărăște, fiindcă numai ea este sigură. De îndată ce au fost interzise raporturile sexuale între toți frații și surorile cum și între toate rudele colaterale cele mai îndepărtate după mamă, grupa pomenită mai sus s’a prefăcut într’o gintă, adică s’a constituit ca un cerc statornic de rude de sânge în linie feminină, între care căsătoria este oprită, și care prin alte instituții comune de natură socială și religioasă se întărește și se deosebește de aci înainte din ce în ce mai mult, de celelalte ginți din acelaș trib. Despre aceasta vom vorbi în mod amănunțit mai târziu. Dacă găsim însă, că ginta se desvoltă din familia punalua, nu numai ca ceva necesar dar chiar ca ceva dela sine înțeles, atunci trebue să admitem, ca ceva aproape sigur, existența pe vremuri a acestei forme de familie la toate popoarele, la care se pot găsi instituții gentilice (de gintă), adică aproape la toate popoarele barbare și civilizate.

Când Morgan a scris cartea sa, cunoștințele noastre despre familia pe grupe erau încă foarte mărginite. Se știa ceva despre căsătoriile pe grupe ale Australienilor organizați în clase, și pe lângă aceasta, Morgan publicase deja în 1871 informațiile care îi parveniseră despre familia punalua din Havai. Familia punalua aducea, pe de o parte, lămurirea deplină a sistemului de înrudire ce domnea la Indienii americani, și care fusese punctul de plecare al tuturor cercetărilor lui Morgan; pe de altă parte, ea constituia punctul de plecare gata, din care să derive ginta matriarhală; ea înfățișa, în sfârșit, o treaptă de desvoltare mult mai înaltă decât clasele australiene. Era deci de înțeles ca Morgan s’o privească drept treapta de desvoltare care precede în mod necesar căsătoria-pereche și să-i atribue o răspândire generală în timpurile mai vechi. De atunci am luat cunoștință o serie de alte forme de căsătorie pe grupe; și știm acum că Morgan a mers prea departe în această privință. El a avut totuși norocul să găsească în familia punalua, forma cea mai înaltă, clasică, a căsătoriei pe grupe, forma care explică în chipul cel mai simplu trecerea la o formă superioară.

Imbogățirea esențială a cunoștințelor noastre despre căsătoria pe grupe o datorăm misionarului englez Lorimer Fison, care studie ani dearândul această formă de familie pe tărâmul ei clasic, în Australia. El găsi cea mai inferioară treaptă de desvoltare, la negrii australieni de lângă Mount Gambier, în Australia de Sud. Aici întregul trib este împărțit în două mari clase, Kroki și Kumiții. Relațiile sexuale sunt strict oprite înăuntrul fiecăreia din aceste două clase; dimpotrivă, fiecare bărbat dintr’o clasă este din naștere soțul fiecărei femei din cealaltă clasă, iar aceasta îi este din naștere soție. Nu indivizii sunt căsătoriți între ei, ci grupele întregi, clasa cu clasa. Și este de notat că aici nu există nicio restricție din motive de deosebire de vârstă sau de înrudire specială prin sânge, în afară de restricția condiționată de împărțirea în două clase exogame. Un Kroki are ca soție legiuită pe orice femeie kumită; cum însă propria lui fiică, fiind fiica unei femei kumite, este după dreptul matern (Mutterrecht, matriarhat) deasemenea kumită, ea devine prin aceasta soție din naștere a oricărui Kroki, deci și a tatălui ei. In orice caz, organizația claselor, așa cum ni se înfățișează ea, nu oprește acest lucru. Așa dar, această organizație sau s’a născut într’o vreme în care, cu toată impulsiunea neclară de a mărgini incestul, nu se vedea încă nimic deosebit de grozav în raporturile sexuale dintre părinți și copii — și în acest caz sistemul claselor ar izvorî direct dintr’o stare de raporturi sexuale lipsite de orice norme; sau, raporturile între părinți și copii erau deja interzise prin puterea obiceiului, atunci când apărură clasele, și în acest caz starea prezentă amintește familia între rudele de sânge și înseamnă primul pas pentru a ieși dintr’însa. Presupunerea din urmă este mai probabilă. După câte știu, nu se menționează pilde de relații de căsătorie între părinți și copii în Australia, iar forma de mai târziu a exogamiei, ginta bazată pe dreptul matern, presupune și ea de regulă, în mod tacit, interzicerea acestor relații, ca ceva deja existent la înființarea ei.

Sistemul celor două clase se găsește nu numai la Mount Gambier în Australia de Sud, dar și pe lângă fluviul Darling, ceva mai înspre răsărit, și în Queensland, la Nord-Est, deci este foarte răspândit. El exclude numai căsătoriile între frați și surori, între copiii de frați și cei de surori după mamă, pentrucă aceștia aparțin aceleiași clase; copiii surorii și cei ai fratelui, pot însă să se căsătorească între ei. Un pas mai departe înspre împiedecarea incestului vedem la tribul Kamilaroi de lângă fluviul Darling în New South Wales, unde cele două clase inițiale sunt împărțite în patru, și fiecare din aceste patru clase e deasemenea căsătorită în bloc cu o altă clasă. Primele două clase sunt între ele soți din naștere; după cum mama făcea parte din prima sau cea de a doua clasă, copiii revin clasei a treia sau a patra; copiii acestor două clase, deasemenea căsătorite între ele, fac la rândul lor parte din prima și a doua clasă. Astfel că o generație aparținea întotdeauna clasei întâia și a doua, generația următoare, celei de a treia și a patra, și generația imediat următoare aparținea din nou clasei întâi și a doua. In modul acesta, verii (după mamă) nu pot fi soț și soție, nepoții de frate și de soră însă, da. Această ordine specific complicată devine și mai încurcată prin faptul că pe dânsa se altoiesc, ce-i drept mai târziu, gințile matriarhale; nu putem însă insista acum asupra acestui fapt. Se vede deci, că tendința de oprire a incestului se impune din ce în ce mai mult, dar prin dibuiri cu totul instinctive, fără o cunoștință lămurită a țelului.

Căsătoria între grupe, care aici, în Australia, mai este încă o căsătorie între clase, adică unirea conjugală în bloc a unei întregi clase de bărbați, împrăștiată adesea peste toată întinderea continentului, cu o clasă de femei tot așa de răspândită — căsătoria aceasta pe grupe nu apare, privită mai de aproape, atât de oribilă, cum și-o închipue fantezia filistinilor deprinși cu prostituția. Dimpotrivă, au trecut ani de zile, până să se fi ajuns abia a se bănui existenta căsătoriei pe grupe și de câtăva vreme, aceasta a început să fie din nou negată. Ea apare observatorului superficial ca o căsătorie monogamă nestabilă și pe alocurea ca una poligamă, însoțită ocazional de infidelitate. Trebue să consacri ani de zile, ca Fison și Howitt, pentru a descoperi legea regulatoare, în practică, a acestor stări conjugale, în care europeanul obișnuit înclină să vadă ceva asemănător cu ceeace există în patria lui, legea după care negrul australian străin, la o depărtare de mii de kilometri de locul lui de origină, și printre oameni a căror limbă n’o înțelege, găsește totuși nu rareori în fiecare tabără, în fiecare trib, femei care sunt dispuse să i se dea fără împotrivire sau indignare, lege în virtutea căreia acel ce are mai multe femei, cedează oaspetelui una din ele pentru o noapte. Acolo unde europeanul vede numai imoralitate și arbitrar, domnește în realitate o lege riguroasă. Femeile aparțin clasei conjugale a străinului și sunt deaceea din naștere soțiile lui; aceeași lege morală, care îi sortește pe unul celuilalt, interzice sub pedeapsa blamului general, orice raporturi sexuale în afara claselor conjugale, care își aparțin una alteia. Chiar acolo unde se răpesc femeile, cum se întâmplă adesea, în unele regiuni aceasta fiind chiar regulă, legea claselor este respectată cu grijă.

De altminteri, în faptul răpirii femeii se manifestă deja un semn al trecerii spre căsătoria monogamă, cel puțin sub forma căsătoriei pereche: când tânărul a răpit sau momit fata, cu ajutorul prietenilor săi, atunci toți pe rând au cu dânsa relații sexuale; ea trece însă după aceea drept femeea tânărului care a pus la cale răpirea. Și dimpotrivă, dacă femeea răpită fuge dela bărbatul ei și este atrasă de un altul, atunci ea devine nevasta acestuia, iar cel dintâi a pierdut dreptul asupra ei. Alături și înăuntrul căsătoriei pe grupe, care în genere continuă să existe, se ivesc astfel relații cu caracter exclusivist, împerecheri pe un timp mai lung sau mai scurt, și pe lângă aceasta și poligamia, astfel încât căsătoria pe grupe este și aici pe cale de a se stinge și se pune numai întrebarea, ce va dispare mai întâi de pe scenă sub înrâurirea europeană: căsătoria pe grupe, sau negrii australieni care o practică.

Căsătoria între clase întregi, așa cum domnește în Australia, este în orice caz o formă foarte inferioară și primitivă de căsătorie pe grupe, în timp ce familia punalua, după câte știm, este treapta cea mai înaltă a desvoltării ei. Cea dintâi pare a fi forma corespunzătoare stării sociale a sălbaticilor nomazi, cea de a doua presupune deja așezări relativ stabile de comunități comuniste și duce direct la treapta de desvoltare imediat superioară. Intre amândouă aceste forme de căsătorie vom mai găsi de sigur unele trepte intermediare; în fața noastră avem deocamdată un câmp de cercetări, deabia deschis și aproape deloc explorat.

3. Familia pereche. O anumită împerechere pentru un timp mai scurt sau mai lung, a avut deja loc în căsătoria pe grupe sau și mai înainte încă; bărbatul avea o soție principală (abia putem vorbi de soția preferată) printre multele lui soții și el era pentru dânsa soțul principal, printre ceilalți soți ai ei. Această împrejurare a contribuit într’o măsură însemnată la încurcătura misionarilor, care văd în căsătoria pe grupe, când posedarea în comun, lipsită de orice norme, a femeilor, când o călcare arbitrară a fidelității conjugale. Această împerechere bazată pe obicei trebuia însă să se consolideze tot mai mult, pe măsură ce se desvolta ginta, și clasele de „frați” și „surori”, între care nu mai era posibilă căsătoria, deveneau mai numeroase. Impulsul dat de gintă în împiedecarea căsătoriei între rudele de sânge merse și mai departe. Găsim astfel, că la Irochezi și la cei mai mulți Indieni de pe treapta de jos a barbariei căsătoria este oprită între toate rudele pe care le cuprinde sistemul lor și acestea sunt de mai multe sute de feluri. Din cauza complicațiilor din ce în ce mai mari în opreliștile de căsătorie, căsătoriile pe grupe deveneau din ce în ce mai puțin posibile; ele fură înlăturate de către familia pereche. Pe această treaptă, un bărbat trăiește laolaltă cu o femee, dar în așa fel că poligamia și infidelitatea ocazională rămân un drept al bărbaților, deși cea dintâi, din motive economice, are loc rareori, în timp ce dela femei se cere de cele mai multe ori, pentru durata traiului în comun, credința cea mai strictă, călcarea fidelității conjugale din partea ei fiind crunt pedepsită. Legătura conjugală poate fi însă ușor desfăcută de ambele părți și copiii aparțin, ca și mai înainte, numai mamei.

In această excludere împinsă tot mai departe, a rudelor de sânge dela legătura conjugală, continuă să se manifeste selecțiunea naturală. Morgan spune: „Căsătoriile între gințile neînrudite prin sânge dădură naștere unei rase mai puternice, atât ca fizic cât și ca intelect: două triburi în progres se amestecară și craniile și creierii generațiilor noi se măreau în chip natural, până ce cuprinseră aptitudinile ambelor triburi”. Triburile cu întocmire gentilică trebuiră deci să dobândească supremația asupra celor rămase în urmă, sau să le antreneze prin puterea exemplului.

Desvoltarea familiei în preistorie, constă astfel în continua îngustare a cercului care cuprinde la început tot tribul, și în sânul căruia domnește comunitatea conjugală între ambele sexe. Printr’o continuă excludere a rudelor, la început a celor mai apropiate, apoi a celor de grade din ce în ce mai depărtate, la urmă chiar a celor legate numai prin căsătorie, orice fel de căsătorie pe grupe devine în cele din urmă cu neputință în practică și, în sfârșit, rămâne o singură pereche, deocamdată încă slab unită, molecula, cu desfacerea căreia încetează și căsătoria în general. Chiar numai din aceasta rezultă, cât de puțin a avut de a face iubirea sexuală individuală, în înțelesul actual al cuvântului, cu apariția monogamiei. Acest lucru rezultă încă mai puternic din practica tuturor popoarelor care stau pe această treaptă. Pe când în formele mai vechi ale familiei bărbații nu aveau niciodată grija că le vor lipsi femei, ci dimpotrivă, aveau mai mult decât deajuns, acum femeile începură a fi mai rare și căutate. Deaceea, odată cu căsătoria pereche începe răpitul și cumpăratul femeilor — simptome foarte răspândite, dar nimic altceva decât simptome ale unei schimbări anterioare, mult mai adânci; însă pe baza acestor simptome, care se referă numai la metoda de a-și procura neveste, pedantul scoțian MacLennan a prefăcut „căsătoria prin răpire” și „căsătoria prin cumpărare” în clase de familii deosebite. De altfel, la Indienii americani și la alte triburi, (aflătoare pe aceeași treaptă), contractarea căsătoriei nu este făcută de viitorii soți, care adesea nici nu sunt întrebați, ci de mamele lor. Astfel, adesea sunt logodiți doi inși care sunt cu totul necunoscuți între ei, aducându-li-se la cunoștință târgul încheiat abia când se apropie data căsătoriei. Inainte de nuntă, mirele face rudelor de gintă ale miresei (adică acelora după mamă, iar nu tatălui ei și rudelor lui) daruri, care sunt socotite ca prețul de cumpărare a fetei cedate. Căsătoria poate fi desfăcută după voia fiecăruia din cei doi căsătoriți; cu toate acestea, încetul cu încetul s’a format la multe triburi, de pildă la Irochezi, o opinie publică potrivnică unei asemenea rupturi; în caz de neînțelegeri, rudele de gintă ale celor două părți intervin, și numai dacă nu reușesc, se face despărțirea, după care femeii îi rămân copiii și fiecare parte este liberă de a se căsători din nou.

Familia pereche, prea slabă și prea nestatornică prin sine însăși, pentru a da naștere nevoii, ori măcar dorinței de gospodărie proprie, nu desființează nicidecum gospodăria comunistă moștenită din vremurile vechi. Dar gospodăria comunistă înseamnă domnia femeilor în casă, după cum și cunoașterea exclusivă a mamei bune, dată fiind imposibilitatea de a cunoaște în mod sigur pe tatăl bun, înseamnă un mare respect față de femei, adică față de mame. Una din cele mai absurde idei care au fost transmise de către enciclopediștii secolului al XVIII-lea este că femeea ar fi fost, la obârșia societății, roaba bărbatului. Femeea se bucura la toți sălbaticii și la toți barbarii de pe treapta de jos și de mijloc, și în parte la cei de pe treapta de sus, nu numai de libertate, dar și de o poziție foarte respectată. Care este poziția ei încă în timpul căsătoriei pereche, ne spune Arthur Wright, care a fost mulți ani misionar printre Irochezii din tribul Seneka: „Cât privește familiile lor, pe vremea când ei locuiau încă în vechile case lungi, (gospodării comuniste ale mai multor familii)… acolo predomina întotdeauna un clan (o gintă), așa că femeile își luau bărbații din alte clanuri (ginți)… Deobicei, femeile erau stăpâne în casă; proviziile erau comune; vai însă de acel nenorocit de bărbat sau de ibovnic care era prea leneș sau neîndemânatec și nu aducea partea lui la provizia comună. Oricâți copii, sau oricâtă avere personală ar fi avut el în casă, putea să se aștepte în fiecare clipă să primească porunca să-și ia catrafusele și s’o șteargă; orice încercare de împotrivire îi era interzisă; în casă i se crea o atmosferă de nesuferit, nu-i rămânea nimic altceva de făcut decât să se reîntoarcă la propriul său clan (gintă) sau, ceeace se întâmpla de cele mai multe ori, să încheie o nouă căsătorie într’un alt clan. Femeile constituiau o mare putere în clanuri (ginți) ca și peste tot locul. Uneori nu se dădeau înlături să destitue pe un șef, să-l degradeze făcându-l luptător de rând”. Gospodăria comunistă, în care toate sau mai toate femeile, făceau parte din una și aceeași gintă, iar bărbații din mai multe ginți diferite, este baza obiectivă a acelei predominări a femeilor care era răspândită pretutindeni în vremurile primitive și a cărei descoperire este al treilea merit al lui Bachofen. Mai adaug, că spusele călătorilor și misionarilor în ce privește faptul împovărării femeilor cu munci prea grele la sălbatici și barbari, nu sunt deloc în contrazicere cu cele de mai sus. Impărțirea muncii între cele două sexe este condiționată de cauze cu totul altele decât poziția pe care o ocupă femeea în societate. Popoarele la care femeile trebue să lucreze mult mai greu decât se cuvine după părerea noastră, au pentru femei adesea un respect adevărat, cu mult mai mare decât al europenilor noștri. Doamna din epoca civilizației, înconjurată de omagii aparente și străină de orice muncă adevărată, se află într’o stare socială nemăsurat inferioară aceleia a femeii din epoca barbariei care muncea din greu și care în poporul ei trecea drept o adevărată doamnă (lady, frova, Frau = doamnă), și care era într’adevăr o doamnă, după situația ei.

Chestiunea dacă în America căsătoria pereche a înlocuit astăzi complect căsătoria pe grupe, trebue să fie hotărîtă prin cercetări mai amănunțite asupra popoarelor aflătoare încă pe treapta de sus a sălbăticiei, din Nord-Vestul și mai ales Sudul Americii. Despre aceștia din urmă se povestesc pilde atât de felurite de desfrânare sexuală, încât cu greu se poate admite aici o înlăturare complectă a vechii căsătorii pe grupe. In orice caz, n’au pierit încă toate urmele ei. La cel puțin patruzeci de triburi din America de Nord, bărbatul care ia în căsătorie pe sora cea mai în vârstă, are dreptul să ia de soție și pe toate celelalte surori ale ei, de îndată ce ating vârsta cerută: o rămășiță a comunității bărbaților pentru întregul șir de surori. Iar despre locuitorii peninsulei California (aflați pe treapta de sus a sălbăticiei) Bancroft povestește că ei au anumite sărbători la care mai multe „triburi” se întrunesc în scopul de a avea relații sexuale lipsite de orice normă. Acestea sunt, evident, gințile, care în aceste serbări păstrează amintirea vagă a acelei vremi, în care femeile unei ginți aveau de soți comuni pe toți bărbații din altă gintă și invers. Acelaș obicei mai dăinuește și în Australia. La unele popoare se întâmplă că bărbații mai în vârstă, șefii și preoții-vrăjitori, exploatează în folosul lor comunitatea femeilor și monopolizează pentru dânșii majoritatea lor; dar în schimb, la anumite sărbători și la mari adunări populare, ei trebue să restabilească vechea comunitate și să permită femeilor lor să petreacă cu bărbații tineri. Westermarck (pag. 28-29) ne dă o serie întreagă de pilde de asemenea saturnale^[4] periodice, în care vechile raporturi sexuale libere intră din nou în vigoare pe un scurt timp: la Hoși, Santali, Pandjai și Cotari în India, la unele popoare africane, etc. Lucru curios este că Westermarck trage de aici concluzia că aceasta ar fi o rămășiță, nu a căsătoriei pe grupe, pe care el o tăgăduieste, ci din timpul gonitului, comun omului primitiv ca și celorlalte animale.

Ajungem aici la a patra mare descoperire a lui Bachofen, la descoperirea mult răspânditei forme de trecere dela căsătoria pe grupe la căsătoria pereche. Ceeace Bachofen ne prezintă ca o ispășire pentru călcarea vechilor porunci ale zeilor, o ispășire prin care femeea își răscumpără dreptul la castitate, este în realitate numai o expresie mistică a pocăinței cu care femeea se răscumpără din vechea comunitate a bărbaților și obține dreptul de a se da numai unui singur bărbat. Această ispășire constă în aceea că femeea se dă pentru un timp mărginit: femeile babiloniene trebuiau să se dea bărbaților odată pe an în templul Mylittei^[5]; alte popoare din Asia Mică își trimiteau fetele pentru ani întregi în templul Anaitei^[6] unde trebuiau să se dedea amorului liber cu favoriții aleși de ele înșile, înainte de a avea dreptul să se mărite; obiceiuri asemănătoare, îmbrăcate în haina religiei, sunt comune aproape tuturor popoarelor asiatice dintre Marea Mediterană și Gange. Sacrificiul ispășitor pentru răscumpărare devine din ce în ce mai ușor în decursul vremii, după cum observă și Bachofen: „sacrificiul adus în fiecare an, este înlocuit printr’un sacrificiu unic, heterismul matroanelor este urmat de cel al fetelor; în loc de a fi practicat în timpul căsătoriei, el este practicat înaintea ei; în loc ca fetele să se dea fără deosebire fiecăruia, ele se dau numai anumitor persoane”. („Matriarhatul”, pag. XIX). La alte popoare lipsește învelișul religios; la unele popoare ca: Tracii, Celții, etc., în antichitate, la mulți locuitori indigeni ai Indiei, la popoarele malaeze, la insularii din Oceanul Pacific și la mulți Indieni din America, fetele se mai bucură și astăzi încă, până la măritiș, de cea mai mare libertate sexuală. In special, aceasta se întâmplă aproape pretutindeni în America de Sud, ceeace poate mărturisi oricine a pătruns ceva mai departe în interiorul ei. Astfel, Agassiz („A Journey in Brazil” [„O călătorie în Brazilia”], Boston and New-York 1886, pag. 266), povestește următoarele despre o familie bogată, de obârșie indiană: când el făcu cunoștință cu fiica, o întrebă de tatăl ei, crezând că acesta ar fi bărbatul mamei, bărbat care participa, ca ofițer, la războiul cu Paraguay; mama însă răspunse zâmbind: „naô tem pai, hé fila da fortuna”, adică, ea n’are tată; este un copil al întâmplării. „In felul acesta, femeile indiene sau cele metise, vorbesc, întotdeauna, fără a se rușina și fără a fi blamate, despre copiii lor din flori; și aceasta este departe de a fi ceva neobișnuit; mai degrabă contrariul pare să fie o excepție. Copiii… cunosc adesea numai pe mama lor, căci toată grija și răspunderea cade în sarcina ei; despre tatăl lor ei nu știu nimic; de altfel se pare că soției nu-i vine niciodată în minte, că dânsa sau copiii ei ar putea să aibă vreo pretenție față de el”. Ceeace pare aici straniu omului civilizat este, conform matriarhatului și în căsătoria pe grupe, pur și simplu o regulă.

La alte popoare însă, prietenii și rudele mirelui sau nuntașii își revendică chiar în timpul nunții dreptul străvechi asupra miresei, și abia la urmă vine rândul mirelui; așa stăteau lucrurile în vechime pe insulele Baleare și la Augilii din Africa, iar la Barii din Abisinia aceasta se mai practică și acum. La altele, iarăși, un înalt slujbaș, căpetenia tribului sau a ginții, casicul, șamanul, preotul, prințul sau cum se numește el, reprezintă comunitatea, și exercită asupra miresei dreptul primei nopți. Cu toate încercările neoromantice de a atenua acest lucru, acest jus primae noctis^[7] este în ființă până în ziua de azi, ca o rămășiță a căsătoriei pe grupe, la cei mai mulți locuitori ai regiunii Alaska (Bancroft, „Native Races”, I. pag. 81), la tribul Tahus în Mexicul de Nord (ibidem pag. 584), și la alte popoare; și el a existat în tot timpul evului mediu cel puțin în țările care erau la origină celtice, unde el s’a transmis deadreptul din căsătoria pe grupe, de pildă în Aragonia. Pe când în Castilia țăranul n’a fost niciodată iobag, în Aragonia a domnit, până la verdictul de arbitraj al lui Ferdinand Catolicul în 1486, cea mai mârșavă iobăgie. In acest document se spune: „Noi hotărîm și declarăm că domnii mai sus pomeniți (senyors, baroni)… n’au nici dreptul să se culce întâia noapte cu femeea pe care și-a luat-o țăranul, sau ca semn al domniei să treacă în noaptea nunții, după ce femeea s’a culcat în pat, peste acesta și peste femeea amintită; domnii mai sus pomeniți nu vor putea nici să se slujească de fiica sau de fiul țăranului, cu sau fără plată, împotriva voinței acestora”. (Citat din originalul catalan de către Sugenheim „Leibeigenschaft” [„Iobăgia”], Petersburg, 1861, pag. 35).

In continuare, Bachofen are, fără îndoială dreptate, când susține cu tărie că trecerea dela ceeace el numește „heterism” sau „Sumpfzeugung” la monogamie, s’a făcut, mai ales, datorită femeilor. Cu cât relațiile sexuale străvechi pierdură din caracterul lor de naivitate primitivă, odată cu desvoltarea condițiilor economice de trai, deci ou descompunerea vechiului comunism și îndesirea crescândă a populației, cu atât mai înjositoare și mai apăsătoare trebue să fi apărut aceste relații femeilor, cu atât mai vârtos trebue să fi râvnit ele ca la o mântuire, la dreptul de castitate, de căsătorie vremelnică sau durabilă cu un singur bărbat. Progresul acesta nu putea să pornească dela bărbați, chiar numai din pricina că lor nu le-a venit în minte nici până astăzi să renunțe la plăcerile adevăratei căsătorii pe grupe. Abia după ce, datorită femeii, s’a făcut trecerea la căsătoria pereche, bărbații au fost în stare să introducă monogamia strictă — bine înțeles însă numai pentru femei.

Familia pereche s’a născut la hotarul dintre sălbăticie și barbarie, de cele mai multe ori deja pe treapta de sus a sălbăticiei, ici colo, de abia pe treapta de jos a barbariei. Ea este o formă de familie caracteristică pentru epoca barbariei, după cum căsătoria pe grupe e caracteristică pentru aceea a sălbăticiei, iar monogamia pentru aceea a civilizației. Pentru ca familia pereche să se desvolte mai departe până la monogamia trainică a fost nevoie de alte cauze decât acelea pe care le-am găsit acționând până acum. In familia pereche grupa fusese deja redusă la ultima ei unitate, la molecula cu doi atomi: un bărbat și o femee. Selecția naturală își îndeplinise opera prin excluderi duse din ce în ce mai departe, din comunitatea conjugală; în această direcție nu-i mai rămăsese nimic de făcut. Dacă, prin urmare, n’ar fi început să funcționeze noi forțe motrice sociale, n’ar fi existat niciun motiv pentru ca din căsătoria pereche să ia naștere o nouă formă de familie. Dar aceste forțe motrice intrară în acțiune.

Părăsim acum America, tărâmul clasic al familiei pereche. Niciun indiciu nu ne îngădue să conchidem, că acolo se desvoltă o formă de familie superioară, că acolo ar fi existat cândva și undeva, înainte de descoperirea și cucerirea continentului, o monogamie stabilă. Altfel stau lucrurile în lumea veche.

Aci domesticirea animalelor și creșterea turmelor desvoltaseră un izvor de bogăție nebănuit până acum și creaseră relații sociale cu totul noi. Până la treapta de jos a barbariei, bogăția stabilă consta aproape numai din case, îmbrăcăminte, podoabe rudimentare și unelte pentru dobândirea și pregătirea hranei: luntre, arme, unelte casnice din cele mai simple. Hrana trebuia să fie câștigată din greu zi cu zi. Acum, popoarele de păstori, care se desvoltaseră în diferite ținuturi — Arienii în Pendjab și în regiunea Gangelui, precum și în stepele, pe atunci mult mai bogate în ape ale Oxului și Iaxartelui, și Semiții lângă Eufrat și Tigru — dobândiră în hergheliile de cai, în turmele de cămile, măgari, vite cornute, oi, capre și porci, o avere care nu avea nevoie decât de supraveghere și de îngrijirea cea mai primitivă pentru a se reproduce în măsură din ce în ce mai mare și a oferi hrana cea mai bogată în lapte și carne. Toate celelalte mijloace mai vechi de procurare a hranei au trecut pe planul al doilea; vânătoarea, înainte vreme o necesitate, ajunse acum un lux.

Cui aparținea însă această nouă bogăție? Fără îndoială că la început ea aparținea ginții. Dar proprietatea privată asupra turmelor trebue să se fi desvoltat de timpuriu. Este greu de spus, dacă autorului așa zisei prime cărți a lui Moise, patriarhul Abraham îi apărea drept proprietar al turmelor în virtutea dreptului lui propriu de cap al unei obștii familiale, sau pe baza calități sale, de șef ereditar, de fapt, al ginții. Sigur este numai că nu trebue să ni-l închipuim ca proprietar în înțelesul modern al cuvântului. Și tot așa de sigur este că pe pragul istoriei documentate găsim deja pretutindeni turmele în proprietatea privată a capilor de familie, întocmai ca și produsele de artă ale barbariei, uneltele de metal, podoabele și în sfârșit vita umană — robul.

Căci acum fu născocită și robia. Pentru barbarul de pe treapta de jos, robul nu era de niciun folos. Tocmai deaceea Indienii americani se purtau cu dușmanii învinși cu totul altfel decât mai târziu pe o treaptă mai înaltă. Bărbații erau uciși sau primiți ca frați în tribul învingătorilor; femeile erau luate în căsătorie sau adoptate și ele, împreună cu copiii lor rămași în viață. Puterea de muncă omenească, pe această treaptă, nu dă încă niciun prisos însemnat peste cheltuelile de întreținere a vieții. Odată cu introducerea creșterii vitelor, a prelucrării metalelor, a țesătoriei și, în sfârșit, a cultivării pământului, lucrurile se schimbară. După cum soțiile, așa de ușor de căpătat înainte, căpătaseră acum o valoare de schimb și începuseră să fie cumpărate, tot așa se întâmplă cu puterea de muncă, în special de când turmele trecură definitiv în proprietatea familiei. Familia nu se înmulțea așa de repede ca vitele. Spre a le păzi era nevoie de mai mulți oameni; la aceasta putea fi folosit dușmanul luat prizonier în război, care în afară de aceasta, putea fi pus să se înmulțească tot așa de bine ca și vitele.

Indată ce aceste bogății au trecut în proprietatea privată a familiilor, unde s’au înmulțit repede, ele au dat o puternică lovitură societății întemeiate pe căsătoria pereche și pe ginta matriarhală. Căsătoria pereche introdusese în familie un element nou. Alături de mama bună ea pusese pe tatăl bun care era cunoscut, de bună seamă cu mai multă certitudine decât mulți „tați” din ziua de astăzi. Potrivit diviziunii muncii ce exista atunci în familie, soțului îi revenea sarcina de a agonisi hrana și uneltele de muncă necesare pentru aceasta, deci și proprietatea asupra acestora; în caz de despărțire el le lua cu sine, după cum femeea își reținea uneltele casnice. După obiceiul societății de atunci, soțul era deci și proprietarul noului izvor de hrană — vitele, și mai târziu al mijloacelor noi de muncă — robii. Insă potrivit obiceiului aceleiași societăți, copiii lui nu puteau să-l moștenească, căci în această privință lucrurile stăteau în felul următor.

Potrivit matriarhatului, deci atâta timp cât descendența era socotită numai în linie feminină și potrivit datinei ereditare primitive în gintă, la început rudele de gintă moșteneau pe tovarășii lor de gintă morți. Averea trebuia să rămână în gintă. Dată fiind neînsemnătatea obiectelor care o compuneau, în practică trebue să fi trecut totdeauna la rudele de gintă mai apropiate, deci la rudele de sânge după mamă. Copiii bărbatului mort nu aparțineau însă ginții sale, ci aceleia a mamei lor; ei moșteneau pe mama lor la început împreună cu celelalte rude de sânge ale ei, mai târziu poate chiar în primul rând; dar dela tatăl lor ei nu puteau să moștenească nimic, fiindcă nu făceau parte din ginta lui, în care trebuia să rămână averea acestuia. După moartea proprietarului turmelor, ele trebuiau să treacă, deci, în primul rând la frații și surorile lui și la copiii surorilor lui, sau la urmașii surorilor mamei lui, pe când propriii lui copii erau desmoșteniți.

Așadar, pe măsură ce bogățiile se înmulțeau, ele creau, pe de o parte, soțului o situație mai însemnată decât soției, în sânul familiei și dădeau naștere, pe de altă parte, tendinței de a folosi această poziție întărită pentru a răsturna vechea ordine de moștenire, în folosul copiilor. Aceasta nu putea însă reuși, atâta timp cât rămânea în vigoare descendența conform matriarhatului. Acesta trebuia deci răsturnat și a fost chiar răsturnat. Lucrul nici nu era atât de greu, cum ne pare nouă astăzi. Căci această revoluție — una din cele mai radicale pe care le-au trăit oamenii — nu avea nevoie să atingă niciun singur membru viu al vreunei ginți. Toți cei ce făceau parte dintr’însa puteau să rămână ceeace fuseseră până atunci. O simplă hotărîre era de ajuns pentru ca pe viitor urmașii membrilor bărbați ai ginții să rămână într’însa, iar urmașii femeilor să fie excluși dintr’însa pentru a intra în ginta tatălui lor. In chipul acesta, determinarea descendenței în linie feminină și dreptul de moștenire matern fură răsturnate, iar în locul lor se introduse descendența în linie masculină și dreptul de moștenire patern. Cum și când s’a făcut această revoluție la popoarele civilizate, despre aceasta nu știm nimic. Ea a avut loc pe deantregul în vremurile preistorice. Dar că ea a avut loc, este lucru dovedit, mai mult decât îndeajuns, prin numeroasele urme de matriarhat adunate chiar de către Bachofen; cât de ușor se săvârșește ea, vedem la un șir întreg de triburi indiene, la care ea s’a petrecut de curând și se mai petrece și acum, în parte sub influența bogăției crescânde și a felului de trai schimbat (strămutare din pădure în câmpii), în parte sub influența morală a civilizației și a misionarilor. Din opt triburi din valea fluviului Misuri, șase au o descendență și o ordine de moștenire în linie masculină, iar două încă în linie feminină. La Șavnii, Miami și Delavari s’a înrădăcinat obiceiul de a se da copiilor unul din numele obișnuite în ginta tatălui pentru a-i trece astfel în ginta acestuia, ca să-l poată moșteni. „Cazuistica înăscută a oamenilor: a schimba lucrurile, schimbându-le numele și a găsi portițe de ieșire pentru a călca tradiția înăuntrul tradiției, când un interes direct dă un imbold destul de puternic pentru aceasta!” (Marx). In chipul acesta se produse o încurcătură inextricabilă, căreia i se putea pune și i s’a pus în parte capăt, numai prin trecerea la patriarhat. „Aceasta pare a fi, în genere, trecerea cea mai firească” (Marx). Cât privește ceeace pot să ne spună juriștii dreptului comparat despre felul cum s’a făcut această trecere la popoarele civilizate ale lumii vechi — firește aproape numai ipoteze — citiți pe M. Kovalevsky: „Tableau des origines et de l’évolution de la famille et de la propriété” („Tabloul originilor și al evoluției familiei și a proprietății”), Stockholm 1890.

Răsturnarea matriarhatului fu înfrângerea pe plan universal istoric a sexului feminin. Bărbatul puse mâna pe cârma conducerii și în casă, femeea fu degradată, robită, ea devenind roaba plăcerilor lui și o simplă mașină de făcut copii. Această poziție înjositoare a femeii, așa cum s’a manifestat mai ales la Grecii din timpurile eroice și, mai mult încă, la cei din vremurile clasice, a fost, încetul cu încetul, înfrumusețată cu fățărnicie și pe alocurea îmbrăcată în forme mai blânde, însă nicidecum înlăturată.

Cel dintâi efect al dominației exclusive a bărbaților, astfel stabilită, se manifestă în forma intermediară, care apare acum, a familiei patriarhale. Aceasta se caracterizează în primul rând, nu prin poligamie, despre care vom vorbi mai jos, ci „prin organizarea unui număr de inși, liberi și neliberi, într’o familie sub stăpânirea părintească a capului de familie. La semiți capul de familie trăiește în poligamie, oamenii neliberi au soție și copii, iar scopul întregii organizații este păzirea turmelor pe o anumită întindere de pământ”. Esențialul este introducerea oamenilor neliberi în familie și puterea tatălui, deaceea tipul desăvârșit al acestei forme de familie este familia romană. Cuvântul „familie” nu însemna la început idealul filistinului de astăzi, ideal compus din sentimentalism și certuri casnice; la început el nici nu se aplica, la Romani, la soți și la copiii lor, ci numai la robi. Famulus înseamnă rob de casă și familia este totalitatea robilor ce aparțin unui bărbat. Incă pe vremea lui Gajus familia, id est patrimonium (adică partea de moștenire) era transmisă prin testament. Expresia a fost inventată de Romani, pentru a desemna un nou organism social, al cărui șef avea sub puterea sa soția, copiii și un număr oarecare de robi, cu dreptul de a dispune în virtutea puterii paterne romane, de viața și de moartea tuturor. „Cuvântul nu este deci mai vechi decât sistemul de familie îmbrăcat în platoșă de fier, al triburilor latine, care se ivi după introducerea agriculturii și a robiei legale, și după despărțirea Italicilor arieni de Greci”. Marx adaugă aici: „Familia modernă cuprinde în germene nu numai robia (servitus), ci și iobăgia, întrucât la început ea stă în legătură cu obligațiuni de muncă agricolă. Ea cuprinde în mic toate contrazicerile care mai târziu se desvoltă pe larg în societate și în statul ei”.

O astfel de formă de familie marchează trecerea dela familia pereche la monogamie. Pentru a asigura fidelitatea soției, deci paternitatea copiilor, soția este dată în mod absolut în stăpânirea bărbatului: când o ucide, el nu exercită decât un drept al său.

Cu familia patriarhală intrăm în domeniul istoriei scrise, și cu aceasta într’un domeniu în care știința dreptului comparat poate să ne dea un ajutor însemnat. Și într’adevăr, ea a adus în această privință un progres însemnat. Lui Maxim Kovalevsky („Tableau etc. de la famille et de la propriété” [„Tabloul etc., al familiei și al proprietății”] Stockholm 1890, pag. 60-100) îi datorăm faptul de a fi dovedit că comunitatea casnică patriarhală, așa cum o mai găsim încă și azi la Sârbi și Bulgari sub numele de „Zadruga” (care s’ar putea traduce prin împrietenire) sau „Bratstvo” (frăție) și sub o formă schimbată și la popoarele orientale, a format treapta de trecere dela familia matriarhală, izvorîtă din căsătoria pe grupe, la familia monogamă din vremurile moderne. Cel puțin pentru popoarele civilizate ale lumii vechi, pentru arieni și semiți, aceasta pare lucru dovedit.

Zadruga slavilor dela Sud ne oferă cea mai bună pildă, vie încă, a unei astfel de comunități familiale. Ea cuprinde mai multe generații de urmași ai aceluiaș tată, împreună cu nevestele lor, care trăiesc toți laolaltă într’o singură curte, își cultivă laolaltă ogoarele, se hrănesc și se îmbracă din proviziile comune, și posedă în comun prisosul de produse. Comunitatea stă sub înalta administrație a stăpânului casei (domacin), care o reprezintă în afară, care poate înstrăina obiecte mai mici, este însărcinat cu casieria și răspunde de ea ca și de mersul regulat al treburilor. El este ales, și nu este de loc obligatoriu să fie cel mai în vârstă. Femeile și muncile lor stau sub cârmuirea gospodinei (domacica), care de regulă este și soția domaćinului. La alegerea soților pentru fete cuvântul ei are greutate, adeseori el este chiar hotărîtor. Puterea supremă este însă în mâna sfatului familiei, adunarea tuturor tovarășilor adulți, a femeilor ca și a bărbaților. Stăpânul casei dă socoteală în fața acestei adunări; ea ia hotărîrile decisive, judecă pe membri, hotărăște asupra cumpărăturilor și vânzărilor de mai mare însemnătate, și anume asupra celor de pământ, etc.

Abia cu vreo 10 ani în urmă s’a dovedit existența unor astfel de mari comunități familiale și în Rusia; este îndeobște recunoscut azi că ele sunt tot așa de adânc înrădăcinate în obiceiurile populare rusești ca și obșcina sau comunitatea sătească. Ele figurează în cel mai vechi cod de legi rusesc, în „Pravda” lui Iaroslav, sub acelaș nume (vervj) ca în legile dalmațiene, și pot fi găsite și în izvoarele istorice polone și cehe.

După Heussler („Institutionen des deutschen Rechts”) [„Instituțiile dreptului german”], și la Germani unitatea economică nu o forma la început familia monogamă, în înțelesul modern al cuvântului, ci „Hausgenossenschaft” (tovărășia casnică), care se compune din mai multe generații, respectiv familii monogame, și pe lângă aceasta cuprinde adesea în sânu-i și oameni neliberi. Familia romană este de acelaș tip, iar puterea absolută a capului casei ca și lipsa de drepturi a celorlalți membri ai familiei în fața lui sunt, în ultimul timp, puse la îndoială din această cauză. Se crede că și la Celții din Irlanda ar fi existat tovărășii familiale asemănătoare; în Franța ele s’au păstrat în Nivernais sub numele de parçonneries până la revoluția franceză și în Franche-Comté n’au dispărut încă nici astăzi cu totul. In regiunea Louhans (Saône-et-Loire) se văd case mari țărănești cu o sală centrală comună, înaltă, ajungând până la acoperiș și de jur împrejur sunt camerele de dormit, la care te sui pe scări cu șase până la opt trepte, și în care locuesc mai multe generații ale aceleiași familii.

In India, tovărășia casnică, cu cultivarea în comun a pământului, este pomenită deja de Nearchus pe vremea lui Alexandru cel Mare, și ea există și astăzi în aceeași regiune, în Pendjab și în toată partea de Nord-Vest a țării. Kovalevsky însuși a putut dovedi existența ei în Caucaz. In Algeria ea mai există la Kabili. Se spune că ar fi fost întâlnită chiar în America; se pretinde că se găsește în „Calpullis” pe care le-a descris Zurita în vechiul Mexic; dimpotrivă, Cunow („Ausland”, 1890, Nr. 42-44) a dovedit destul de limpede că în Peru, pe vremea cuceririi, exista un fel de întocmire de marcă (care, ciudat lucru, purta numele de Marca), cu o împărțire periodică a pământului lucrat, deci cu cultivarea individuală a ogoarelor.

In orice caz, tovărășia casnică patriarhală cu proprietatea și cu cultivarea în comun a pământului capătă o însemnătate cu totul alta decât până acum. Nu putem să ne mai îndoim de însemnatul rol de tranziție pe care l-a jucat ca la popoarele civilizate și la alte câteva popoare din lumea veche, în perioada dintre familia matriarhală și cea monogamă. Mai jos vom reveni asupra concluziei trase mai departe de Kovalevsky, anume că ea a fost și faza de trecere din care s’a desvoltat comuna sătească sau marca cu cultivarea individuală a pământului și cu împărțirea, la început periodică, iar apoi definitivă, a ogoarelor și fânețelor.

In ce privește viața de familie înăuntrul acestor tovarășii casnice, este de notat că, cel puțin în Rusia, capul casei, după cum se susține, abuzează mult de poziția sa față de femeile mai tinere din tovărășie, cu deosebire față de nurori, și-și alcătuește adesea un harem din ele; cântecele populare rusești sunt destul de elocvente în această privință.

Inainte de a trece la monogamie, care se desvoltă repede odată cu căderea matriarhatului, să mai spunem câteva cuvinte despre poligamie și poliandrie. Amândouă aceste forme de căsătorie nu pot fi decât excepții, așa zicând produse istorice de lux, afară doar dacă în vreo țară apar alături, ceeace după cum se știe, nu este cazul. Cum, deci, bărbații excluși dela poligamie n’au cum să se consoleze cu femei rămase de prisos dela poliandrie, iar numărul bărbaților și al femeilor, indiferent de instituțiile sociale, era aproape egal până acum, era dela sine exclus ca una sau cealaltă din aceste forme de căsătorie să devină regulă generală. In fapt poligamia unui bărbat era evident produsul robiei, și era limitată numai la câțiva inși cu situații excepționale. In familia patriarhală semitică, numai patriarhul singur și cel mult câțiva din fiii lui trăiesc în poligamie, ceilalți trebue să se mulțumească numai cu câte o singură nevastă. Și astăzi încă lucrurile stau așa în tot Orientul; poligamia este un privilegiu al celor bogați și suspuși și se alimentează cu deosebire prin cumpărarea de roabe; masa poporului trăiește în monogamie. O excepție identică este poliandria, în India și Tibet: obârșia ei din căsătoria pe grupe, și care de sigur nu este lipsită de interes, trebue încă să fie studiată mai de aproape. In practică, ea apare de altfel mult mai îngăduitoare decât regimul gelos al haremului Mahomedanilor. Cel puțin la Nairii din India, trei, patru sau mai mulți bărbați au, într’adevăr, o soție comună, dar, fiecare dintr’înșii poate pe lângă aceasta să aibă în tovărășie cu alți trei sau mai mulți bărbați, o a doua soție comună, tot așa și o a treia, o a patra, etc. Este de mirare că MacLennan descriind aceste cluburi conjugale — ai căror membri pot să facă parte în acelaș timp din câteva cluburi — n’a descoperit o nouă clasă a căsătoriei-club. Această gospodărie — cu formă de căsătorie-club nici nu este de altfel o poliandrie propriu zisă; dimpotrivă, ea este, după cum a observat deja Giraud-Teulon, o formă specializată a căsătoriei pe grupe; bărbații trăiesc în poligamie, femeile în poliandrie.

4. Familia monogamă. Ea se naște din familia pereche, după cum am arătat, în epoca ce desparte treapta de mijloc de cea de sus a barbariei; victoria ei definitivă este unul din semnele distinctive ale începutului civilizației. Ea se întemeiază pe dominația bărbatului, cu scopul expres de a procrea copii a căror origine după tată să nu poată fi tăgăduită, și această paternitate se cere fiindcă copiii aceștia vor trebui să intre odată, ca moștenitori direcți, în posesia averii tatălui. Ea se deosebește de căsătoria pereche prin tăria mult mai mare a legăturilor conjugale care nu mai pot fi desfăcute după placul celor două părți. Acum de regulă, numai bărbatul este acela care o poate desface, izgonind femeea. Dreptul la infidelitatea conjugală îi este garantat bărbatului și acum, cel puțin prin puterea obiceiului (codul Napoleon^[8] îl acordă în mod expres bărbatului, atâta vreme cât nu-și aduce concubina în căminul conjugal), și este exercitat tot mai mult, pe măsură ce se desvoltă societatea; dacă femeea își aduce aminte de vechea practică sexuală și vrea s’o reînoiască, ea este pedepsită cu mai multă asprime decât oricând înainte.

Noua formă de familie ne apare în toată asprimea ei la Greci. Pe când, cum remarcă Marx, situația zeițelor în mitologie ne înfățișează o perioadă mai veche, în care femeile erau mai libere și mai respectate, în vremurile eroice găsim deja pe femee înjosită prin predominarea bărbatului și prin concurența roabelor. A se citi în Odiseea, cum Telemac se răstește la mama sa și îi impune să tacă. La Homer tinerele femei capturate cad pradă plăcerii sensuale a învingătorilor; comandanții își aleg, pe rând și după rang, pe cele mai frumoase; întreaga Iliadă, după cum se știe, se învârtește în jurul certei dintre Achile și Agamemnon pentru o astfel de roabă. De câte ori se vorbește de un erou homeric însemnat, este pomenită și fata luată prizonieră de război, cu care acesta împarte cortul și patul. Fetele acestea sunt de asemenea aduse în patrie și în casa conjugală, ca de pildă Cassandra de către Agamemnon, la Eshil; fiii făcuți cu astfel de sclave capătă o parte mică din moștenirea tatălui și sunt complect liberi; Teucros este un astfel de fiu nelegitim al lui Telamon și are dreptul de a purta numele tatălui său. Dela soția legitimă se cere ca să accepte toate acestea, dar ea însăși să păstreze cu strictețe castitatea și credința față de soțul ei. Femeea greacă din timpurile eroice este, ce-i drept, mai respectată decât aceea din epoca civilizației, dar ea nu este totuși pentru bărbat decât mama copiilor lui legitimi, gospodina principală din casa lui și supraveghetoarea roabelor din care el își poate face, și chiar își face, concubine. Existența robiei alături de monogamie, prezența roabelor tinere și frumoase care aparțin cu totul bărbatului imprimă dela început monogamiei caracterul ei specific, de monogamie numai pentru femee nu și pentru bărbat. Și caracterul acesta îl are încă și astăzi.

La Grecii de mai târziu trebue să facem o deosebire între Dorieni și Ionieni. Primii, a căror pildă clasică este Sparta, au în multe privințe relații de căsătorie și mai vechi decât acele pe care ni le înfățișează însuși Homer. In Sparta este în vigoare un fel de căsătorie pereche, modificată de către stat conform concepțiilor care domnesc acolo, căsătorie care prezintă încă multe reminiscențe din căsătoria pe grupe. Căsniciile fără copii se desfac; regele Anaxandridas (pe la 650 înaintea erei noastre) luă pe lângă soția lui sterilă o a doua și ținu două gospodării; cam în aceeași vreme, regele Ariston având două soții sterile își luă o a treia, dădu însă în schimb drumul uneia din cele dintâi. Pe de altă parte, mai mulți frați puteau să aibă o femeie comună; acela căruia îi plăcea mai mult femeea prietenului, putea s’o împartă cu acesta, și a-ți pune soția la dispoziția unui vânjos „armăsar” — cum s’ar exprima Bismarck — chiar dacă acesta n’ar fi concetățean, trecea drept un lucru potrivit bunei cuviințe. Dintr’un pasagiu din Plutarc, în care o spartană, urmărită de propunerile unui curtezan, îl îndreaptă pe acesta către soțul ei, pare — după Schoemann — să reiasă o și mai mare libertate a moravurilor. Deaceea adevărata călcare a fidelității conjugale, necredința soției fără știrea soțului, era ceva nemaipomenit. Pe de altă parte robia casnică, cel puțin în vremurile cele mai bune, era necunoscută în Sparta. Iloții iobagi locuiau separat, pe moșii; de aceea Spartanii erau mai puțin ispitiți de femeile acestora. Prin urmare, date fiind toate aceste împrejurări, nu se putea ca femeile să nu se bucure în Sparta de o stimă cu totul alta decât la ceilalți Greci. Femeile spartane și elita heterelor ateniene sunt singurele femei grece despre care cei vechi vorbesc cu respect și ale căror păreri găsesc că merită a fi pomenite.

Cu totul altfel este la Ionieni, pentru care este caracteristică Atena. Fetele învățau numai torsul, țesutul și cusutul, cel mult să citească și să scrie puțin. Erau ca și închise, veneau în contact numai cu alte femei. Apartamentul femeilor era o parte deosebită a casei, în etajul de sus sau în spatele ei, în care bărbații, și mai ales cei străini, nu puteau intra cu ușurință, și în care ele se retrăgeau când veneau în vizită bărbați. Femeile nu ieșeau fără a fi însoțite de o roabă; acasă erau chiar păzite în toată regula; Aristofan vorbește despre câini molossici, care erau ținuți pentru a speria pe seducători și, cel puțin în orașele asiatice, se țineau pentru păzirea femeilor eunuci, care încă din vremea lui Herodot se fabricau pe insula Chios^[9] pentru vânzare, și după părerea lui Wachsmuth, nu numai pentru uzul barbarilor. In scrierile lui Euripide femeea este numită oikurema, adică un obiect pentru îngrijirea casei (cuvântul este de gen neutru), și în afară de îndeletnicirea de a face copii, dânsa nu era pentru Atenieni altceva decât principala servitoare în casă. Bărbatul se ocupa cu exercițiile gimnastice și desbaterile publice dela care femeea era exclusă; în afară de aceasta, el mai avea adesea și roabe la dispoziția sa, iar pe vremea înfloririi Atenei o prostituție foarte răspândită și, cel puțin, favorizată de stat. Tocmai pe baza acestei prostituții se desvoltară în Grecia singurele caractere remarcabile de femei care, prin spirit și cultivarea gustului artistic, se ridicară deasupra nivelului general al femeilor din antichitate, așa cum Spartanele se distingeau prin caracter. Faptul însă că trebuia mai întâi să fii heteră, pentru a deveni femee, este cea mai aspră condamnare a familiei ateniene.

Această familie ateniană ajunse, în decursul vremii, tipul după care își modelară relațiile casnice nu numai ceilalți Ionieni, ci, din ce în ce mai mult, toți Grecii din interiorul țării și din colonii. Dar cu toată izolarea și supravegherea lor, femeile grece găseau destul de des prilejul să-și înșele bărbații. Aceștia, în timp ce le-ar fi fost rușine să arate câtuși de puțin iubirea pentru soțiile lor, se amuzau în relații amoroase de tot felul cu heterele; dar starea de înjosire a femeilor se întoarse împotriva bărbaților, degradându-i și pe dânșii, până când se scufundară în mocirla pederastiei desgustătoare și-și înjosiră propriii zei ca și pe ei înșiși, prin mitul lui Ganymed^[10].

Aceasta fu origina monogamiei, pe cât o putem urmări la poporul cel mai civilizat și cel mai desvoltat din antichitate. Ea nu era în niciun caz un rod al iubirii sexuale individuale, cu care n’a avut nimic de a face, întrucât căsătoriile rămaseră convenționale ca și înainte. Monogamia a fost cea dintâi formă de familie întemeiată nu pe condiții naturale, ci pe condiții economice și anume pe triumful proprietății private asupra proprietății comune primitive și desvoltate în mod natural. Domnia bărbatului în familie și procrearea de copii, care putea să fie numai ai lui și care erau destinați să moștenească averea sa — iată care au fost singurele scopuri ale căsătoriei monogame, fățiș recunoscute de Greci. Cât despre rest, căsătoria era pentru ei o povară, o datorie către zei, stat și proprii lor strămoși, o datorie care trebuia împlinită. In Atena legea impunea nu numai căsătoria, ci și îndeplinirea de către bărbat a unui minimum al așa ziselor îndatoriri conjugale.

Astfel căsătoria monogamă nu apare nicidecum în istorie ca o împăcare între bărbat și femee, și cu atât mai puțin ca forma ei cea mai înaltă. Dimpotrivă. Ea se manifestă ca subjugare a unui sex de către celălalt, ca proclamare a unui conflict între sexe, necunoscut până aci, în toată preistoria. Intr’un vechi manuscris^[11] netipărit, scris de Marx și de mine în 1846, găsesc următoarele: „Cea dintâi diviziune a muncii este aceea dintre soț și soție în vederea procreării”. Și astăzi pot adăuga: Cea dintâi contrazicere de clasă care apare în istorie coincide cu desvoltarea antagonismului dintre bărbat și femee în căsătoria monogamă, și cea dintâi oprimare de clasă corespunde cu oprimarea sexului femeesc de către cel bărbătesc. Căsătoria monogamă a fost un mare progres istoric, dar în acelaș timp ea deschise, alături de robie și de bogăția privată, acea epocă ce dăinuește până astăzi, în care orice progres este totodată un relativ regres, în care buna stare și desvoltarea unora se înfăptuește prin suferințele și oprimarea celorlalți. Ea este celula societății civilizate, în care putem studia natura antagonismelor și contrazicerilor care se desfășoară pe deplin în această societate.

Vechea libertate relativă a raporturilor sexuale n’a dispărut nicidecum odată cu victoria căsătoriei pereche sau chiar a celei monogame. „Vechiul sistem de căsătorie, din ce în ce mai restrâns prin stingerea treptată a grupelor punalua, continuă să întovărășească familia în desvoltare și i se ținu de poale până la ivirea zorilor civilizației… el dispăru, în sfârșit, în noua formă a heterismului, care urmărește pe oameni până în adâncul civilizației, ca o umbră întunecoasă care aruncă o pată asupra familiei”. Prin heterism Morgan înțelege raporturile sexuale extra-conjugale între soț și femeea nemăritată, raporturi existente alături de căsătoria monogamă, raporturi care, după cum se știe, înfloresc în toată perioada civilizației sub cele mai felurite forme și trece din ce în ce mai accentuat la o prostituție fățișă. Heterismul acesta se trage deadreptul din căsătoria pe grupe, din jertfa prin care femeile își răscumpărau dreptul la castitate. A se da pentru bani era la început un act religios, ce avea loc în templul zeiței amorului și banii intrau la început în visteria templului. Herodulele [roabele care slujeau în temple] Anaitei în Armenia, cele ale Afroditei în Corint, ca și dansatoarele religioase atașate templelor din India, așa numitele baiadere (cuvântul este o schimonosire a termenului portughez bailadera, dansatoare) fură cele dintâi prostituate. A se da bărbaților, era la început o datorie pentru fiecare femee, mai târziu această îndatorire fu îndeplinită numai de către aceste preotese, în locul tuturor celorlalte. La alte popoare heterismul se trage din libertatea sexuală îngăduită fetelor înainte de căsătorie, deci este tot o rămășiță a căsătoriei pe grupe, dar transmisă nouă pe altă cale. Odată cu apariția inegalității de avere, deci încă pe treapta de sus a barbariei, apare ici colo, alături de munca robilor, munca salariată și în acelaș timp, ca un corolar necesar al ei, prostituția profesională a femeilor libere alături de silnicia practicată față de roabe. Astfel moștenirea pe care căsătoria pe grupe a lăsat-o civilizației, este, ca tot ceeace naște civilizația, cu două fețe, echivoc, dedublat, contradictoriu: pe de o parte monogamia, pe de alta heterismul împreună cu forma lui extremă, prostituția. Căci heterismul este o instituție socială ca oricare alta; el continuă vechea libertate sexuală, în folosul bărbaților. In realitate nu numai îngăduit, ci cu ușurință practicat, mai ales de către clasele stăpânitoare, el este osândit numai în vorbe. In realitate însă, această osândire nu lovește de fel în bărbații care iau parte la heterism, ci numai în femei; ele sunt disprețuite și alungate din societate, pentru a se proclama astfel încă odată ca o lege fundamentală socială, domnia necondiționată a bărbaților asupra sexului feminin.

Dar odată cu aceasta se desvoltă, chiar în sânul monogamiei, o a doua contradicție. Alături de soțul care își înfrumusețează viața prin heterism, se găsește soția neglijată. Și nu poate exista o latură a contrazicerii fără de cealaltă, tot așa cum nu poți avea în mână un măr întreg, după ce ai mâncat jumătate dintr’însul. Totuși, aceasta pare a fi fost părerea bărbaților, până ce soțiile lor i-au învățat minte. Odată cu căsătoria monogamă se ivesc două figuri sociale caracteristice, permanente, necunoscute mai înainte: nelipsitul ibovnic al soției și soțul încornorat. Bărbații obținuseră biruința asupra femeilor, dar învinsele preluară în mod generos sarcina de a încornora ele însele pe învingători. Alături de căsătoria monogamă și de heterism, adulterul ajunge o instituție socială de neînlăturat — blamată, aspru pedepsită, dar imposibil de suprimat. Paternitatea sigură a copiilor se sprijinea, ca și mai înainte, cel mult pe convingerea morală, și pentru a rezolva contrazicerea de nerezolvat, Codul Napoleon decretă în Art. 312: L’enfant conçu pendant le mariage a pour père le mari (copilul conceput în timpul căsătoriei are de tată pe soț). Acesta este ultimul rezultat a trei mii de ani de căsătorie monogamă.

Astfel, în cazurile când familia monogamă rămâne fidelă originii ei istorice și când datorită domniei exclusive a soțului iese limpede la lumină conflictul fățiș dintre bărbat și femee, avem în mic, în această familie, un tablou al acelorași antagonisme și contraziceri, între care se mișcă societatea împărțită în clase, dela ivirea civilizației, fără a le putea rezolva și învinge. Vorbesc aici, firește, numai de acele cazuri ale monogamiei în care viața conjugală decurge după prescripția caracterului originar al întregii instituții, dar în care soția se răsvrătește împotriva domniei soțului. Că nu toate căsătoriile decurg astfel, n’o știe nimeni mai bine decât filistinul german, care nu-i în stare să-și asigure domnia în casă, după cum nu-și poate asigura domnia în stat și deaceea femeea lui ia, pe bună dreptate, în mâinile sale cârma conducerii de care el nu este demn. In schimb, i se pare că stă mult mai presus decât tovarășul său de suferință francez, căruia adeseori i se întâmplă cu mult mai rău.

De altfel, familia monogamă n’a apărut pretutindeni și întotdeauna sub forma clasic-riguroasă, pe care a avut-o la Greci. La Romani, care ca viitori cuceritori ai lumii, aveau o privire mai largă, deși mai puțin fină decât Grecii, femeea era mai liberă și mai respectată. Romanul socotea îndeajuns de asigurată credința soției prin puterea lui de a dispune de viața și moartea ei. Pe lângă aceasta, la Romani, femeea putea tot atât de bine ca și bărbatul să desfacă căsătoria după plac. Cel mai mare progres însă în desvoltarea căsătoriei monogame se produse fără îndoială odată cu intrarea Germanilor în istorie, și aceasta pentrucă la dânșii, desigur din cauza sărăciei lor, monogamia pare să nu fi înlocuit pe atunci complect căsătoria pereche. Această concluzie o tragem din următoarele trei împrejurări pomenite de Tacit; întâi, cu tot caracterul sacru pe care îl avea pentru ei căsătoria — „ei se mulțumesc cu o singură soție, femeile trăiesc încătușate de castitatea lor” — poligamia era în vigoare totuși pentru cei suspuși și pentru conducătorii triburilor; deci o stare asemănătoare cu aceea a Americanilor la care era în vigoare căsătoria pereche. Al doilea, trecerea dela matriarhat la patriarhat trebue să se fi produs la ei abia puțin timp înainte, căci fratele mamei — cea mai apropiată rudă bărbătească din gintă, conform matriarhatului — trecea drept o rudă mai apropiată aproape decât propriul tată, ceeace corespunde deasemenea punctului de vedere al Indienilor din America, la care Marx, după cum spunea adesea, găsise cheia pentru înțelegerea propriului nostru trecut. Și al treilea, la Germani femeile erau foarte respectate și aveau o puternică influență chiar în treburile publice, ceeace este în contrazicere directă cu supremația bărbaților în monogamie. In aproape toate aceste trăsături, Germanii se potrivesc cu Spartanii, la care, după cum am, văzut, căsătoria pereche deasemenea nu fusese încă complect înlăturată. Deci, odată cu Germanii, ajunse să stăpânească lumea și în această privință un element cu totul nou. Noua monogamie, care se desvoltă acum pe ruinele lumii romane din amestecul popoarelor, îmbrăcă supremația bărbaților în forme mai blânde și lăsă femeilor, cel puțin de formă, o situație mult mai respectată și mai liberă decât a cunoscut-o vreodată antichitatea clasică. Numai prin aceasta se creă posibilitatea desvoltării din monogamie, înăuntrul ei, alături de ea și împotriva ei, după împrejurări, — a celui mai mare progres moral pe care i-l datorăm: dragostea individuală modernă dintre sexe, care fusese necunoscută lumii dinainte.

Progresul acesta însă, izvorî neapărat din împrejurarea că Germanii trăiau încă în familia pereche, altoind monogamiei, pe cât a fost posibil, acea poziție a femeii care corespundea familiei pereche; în niciun caz însă progresul acesta nu a izvorît din legendara și admirabila predispoziție morală a Germanilor, care se reduce la faptul că în realitate căsătoria pereche nu se sbate în contrazicerile morale ascuțite ale monogamiei. Dimpotrivă, în migrațiunile lor, cu deosebire înspre Sud-Est, spre nomazii de stepă dela Marea Neagră, Germanii decăzuseră mult moralicește și învățaseră dela aceste popoare, în afară de arta călăriei, și vicii desgustătoare potrivnice naturii, după cum mărturisește fățiș Ammianus vorbind despre Taifali, și Procop vorbind despre Heruli.

Dar dacă dintre toate formele de familie cunoscute, monogamia era singura în care putu să se desvolte dragostea sexuală modernă, asta nu înseamnă că ea se desvoltă înăuntrul ei, în mod exclusiv sau predominant, ca o iubire a soților, unul față de celălalt. Intreaga natură a solidei căsătorii monogame cu dominația bărbatului, excludea acest lucru. La toate clasele istoricește active, adică la toate clasele stăpânitoare, încheierea căsătoriei rămase, ceeace a fost dela căsătoria pereche încoace: o afacere de conveniență, aranjată de către părinți. Și cea dintâi formă de iubire sexuală apărută în istorie ca o pasiune, și ca o pasiune proprie oricărei ființe omenești (cel puțin din clasele stăpânitoare), ca forma cea mai înaltă a instinctului sexual — ceeace constitue tocmai caracterul ei specific, — această primă formă a ei, amorul cavaleresc din evul mediu nu era nicidecum o iubire conjugală. Dimpotrivă. In forma lui clasică, la Provensali^[12] el plutește cu pânzele întinse spre adulter, pe care poeții lui îl și cântă. Floarea poeziei de dragoste provensală o formează „albele”, adică cântecele zorilor. Ele zugrăvesc în culori aprinse, cum cavalerul se găsește în patul iubitei — soția altuia — în timp ce afară stă păzitorul, care îi anunță ivirea zorilor (alba), pentru a putea dispare nevăzut; scena despărțirii constitue apoi punctul culminant. Francezii din Nord și chiar bravii Germani își însușiră acest gen de poezie împreună cu maniera respectivă a iubirii cavalerești, și bătrânul nostru Wolfram von Eschenbach a lăsat, cu privire la acelaș subiect echivoc, trei cântece minunat de frumoase, care îmi plac mai mult decât cele trei lungi poeme eroice ale sale.

Căsătoria burgheză din zilele noastre este de două feluri. In țările catolice, părinții sunt acei care, ca și până acum, procură tânărului lor fecior o femee potrivită, și, firește, urmarea este desfășurarea cea mai deplină a contrazicerii cuprinse în monogamie: heterism din plin din partea soțului, adulter din plin din partea soției. Și dacă biserica catolică a suprimat divorțul, e numai fiindcă s’a convins că împotriva adulterului, ca și împotriva morții, nu există niciun leac. In țările protestante, dimpotrivă, feciorului de burghez i se acordă mai mult sau mai puțin libertatea să-și aleagă singur o femeie din clasa lui socială; rezultă deci că un anumit grad de iubire poate sta la baza încheierii căsătoriei, ceeace, de formă, se presupune totdeauna, conform fățărniciei protestante. In aceste țări, heterismul soțului se practică mai cu rezervă și adulterul soției este mai puțin o regulă. Cum însă în fiece fel de căsătorie oamenii rămân ceeace au fost înainte de căsătorie, și cum cetățenii țărilor protestante sunt în majoritate niște filistini, această monogamie protestantă duce, în general, în cele mai bune cazuri numai la o comunitate conjugală extrem de plictisitoare, căreia i se dă numele de fericire casnică. Cea mai fidelă oglindă a acestor două metode de căsătorie este romanul; pentru metoda catolică romanul francez, pentru metoda protestantă cel german. In ambele cineva „cucerește” ceva: în romanul german, tânărul pe fată, în cel francez; bărbatul coarne. Care din amândoi este într’o situație mai proastă nu este întotdeauna bine stabilit. Tocmai deaceea plictiseala romanului german îi inspiră burghezului francez aceeași oroare pe care „imoralitatea” romanului francez o inspiră filistinului german. Deși, de curând, de când „Berlinul devine un oraș de importanță mondială”, romanul german începe să fie mai puțin sfios în zugrăvirea heterismului și a adulterului, lucruri de mult și bine cunoscute acolo.

In amândouă cazurile însă, căsătoria este condiționată de situația de clasă a participanților și întru atâta ea este întotdeauna o căsătorie de conveniență. In ambele cazuri această căsătorie de conveniență se transformă destul de des în cea mai crasă prostituție, uneori din partea ambelor părți, deobicei mai mult din partea femeii, care se deosebește de curtezana obișnuită numai prin aceea că nu-și închiriază trupul pentru lucrul cu bucata ca o muncitoare salariată, ci îl dă odată pentru totdeauna în robie. Și tuturor căsătoriilor de conveniență, li se poate aplica vorba lui Fourier: „După cum în gramatică două negații fac o afirmație, tot așa în morala căsătoriei, două prostituții trec drept o virtute”. Amorul sexual devine și poate deveni o regulă adevărată în raporturile cu femeea numai la clasele subjugate, deci, astăzi, la proletariat — indiferent dacă aceste relații sunt sancționate în mod oficial sau nu. Aici însă sunt înlăturate și toate temeliile monogamiei clasice. Aici lipsește orice proprietate pentru păstrarea și moștenirea căreia s’au creat monogamia și domnia bărbaților; deaceea aici lipsește și orice imbold pentru a impune dominația bărbaților. Ceva mai mult, lipsesc și mijloacele pentru aceasta; dreptul civil, care proteguiește această dominație, există numai pentru cei avuți și pentru raporturile lor cu proletari; el costă bani și deaceea sărăcia face ca el să nu aibă nicio valoare în raporturile muncitorului cu soția lui. Aici hotărăsc cu totul alte relațiuni personale și sociale. Și, de când marea industrie a smuls femeea din casă și a aruncat-o pe piața muncii și în fabrică, și face destul de des ca ea să întrețină familia, ultimele resturi ale domniei bărbatului în căminul proletar au pierdut orice bază, în afară doar de o oarecare brutalitate față de soție, brutalitate care a pătruns în familie dela introducerea monogamiei. Astfel familia proletarului nu mai este monogamă în înțelesul strict al cuvântului, chiar când există cea mai înfocată iubire și cea mai trainică fidelitate din ambele părți și cu toată eventuala binecuvântare religioasă și civilă. Tocmai deaceea veșnicii însoțitori ai monogamiei, heterismul și adulterul, joacă aici un rol extrem de redus; femeea a recăpătat în realitate dreptul la desfacerea căsătoriei și când părțile nu se pot împăca ele preferă să se despartă. Pe scurt, căsătoria proletară este monogamă în înțelesul etimologic al cuvântului, dar nicidecum în sensul lui istoric.

Juriștii noștri găsesc, de altfel, că progresul legislației ia femeii, într’o măsură din ce în ce mai mare, orice motiv de a se plânge. Sistemele de drept ale civilizației moderne recunosc tot mai mult; întâi, că pentru a fi valabilă, căsătoria trebue să fie un contract încheiat de bună voie de către ambele părți, și al doilea, că și în timpul căsniciei amândouă părțile trebue să aibă una față de cealaltă drepturi și datorii egale. Dacă aceste două revendicări ar fi consecvent aplicate, femeile ar avea tot ce-și pot dori.

Această argumentare cu adevărat juridică este exact aceeași cu care burghezul radical republican îl îndeamnă pe proletar la liniște. Contractul de muncă ar fi un contract încheiat de bună voie între amândouă părțile. El este însă considerat ca încheiat de bună voie din momentul în care legea recunoaște pe hârtie amândouă părțile ca fiind egale. Puterea, pe care diferența de situație de clasă o dă uneia din părți, presiunea pe care aceasta o exercită asupra celeilalte părți — starea economică reală a amândurora, — aceasta nu privește legea. In timpul duratei contractului de muncă amândouă părțile ar avea deasemenea drepturi egale, dacă una sau cealaltă nu a renunțat în mod expres. Faptul că starea economică reală a muncitorului îl silește pe acesta să renunțe chiar la ultima aparență de egalitate în drepturi, acest fapt iarăși nu privește legea.

In ce privește căsătoria, chiar cea mai înaintată lege se declară pe deantregul mulțumită de îndată ce părțile au confirmat prin procesul verbal cum că consimțământul lor la căsătorie este dat de bună voie. Ceeace se petrece îndărătul culiselor juridice, acolo unde se desfășoară viața reală, și în ce mod s’a ajuns la acest liber consimțământ, de aceasta nu se poate îngriji nici legea, nici juristul. Și totuși, cea mai simplă comparație a dreptului diferitelor țări ar putea arăta juristului la ce se reduce acest liber consimțământ. In țările, în care se asigură copiilor prin lege o parte din averea părintească, în care, deci, ei nu pot fi desmoșteniți — în Germania, în țările cu drept francez, etc. — copiii trebui să aibă la încheierea căsătoriei consimțământul părinților. In țările cu drept englez, în care consimțământul părintesc nu este cerut de lege la încheierea căsătoriei, părinții dispun de libertatea complectă în ce privește transmiterea averii lor și pot, după plac, desmoșteni pe copiii lor. Și este clar, că, cu toate acestea, și tocmai din această cauză, la clasele în care este ceva de moștenit, în Anglia și America, libertatea de a se căsători nu este de fapt câtuși de puțin mai mare ca în Franța și Germania.

Lucrurile nu stau mai bine în ceeace privește egalitatea juridică a femeii și a bărbatului în căsătorie. Inegalitatea de drepturi dintre ei, pe care am moștenit-o din stările sociale anterioare, nu este pricina, ci efectul oprimării economice a femeii. In vechea gospodărie comunistă, care cuprindea multe perechi de căsătoriți cu copiii lor, conducerea gospodăriei lăsată în seama femeilor era o îndeletnicire publică și socialmente necesară, ca și procurarea mijloacelor de hrană de către bărbați. Situația se schimbă odată cu apariția familiei patriarhale și mai ales a familiei monogame individuale. Conducerea gospodăriei pierdu caracterul ei public. Ea nu mai privea societatea, ci deveni un serviciu privat; soția deveni prima servitoare, și fu înlăturată dela participarea la producția socială. Abia marea industrie din vremea noastră i-a redeschis — și încă numai proletarei — drumul spre producția socială. Dar în așa fel, că, atunci când își îndeplinește îndatoririle în serviciul privat al familiei, ea este exclusă dela producția socială, și nu poate câștiga nimic; iar atunci când vrea să ia parte la munca socială și să trăiască prin munca ei, ea nu are posibilitatea de a-și îndeplini îndatoririle ei familiale. In această privință situația femeii este aceeași, atât în fabrici cât și în toate ramurile profesionale, până și în medicină și avocatură. Familia monogamă modernă este întemeiată pe robia casnică fățișă sau mascată a femeii și societatea modernă este o masă alcătuită numai din familii monogame, care constitue moleculele ei. In zilele noastre, bărbatul trebue, în marea majoritate a cazurilor, să câștige mijloacele de trai pentru familie, s’o hrănească, cel puțin în clasele avute, și aceasta îi creează o situație dominantă, care nu are nevoie să fie sancționată în mod special de lege. In familie, el este burghezul, iar femeea reprezintă proletariatul. In lumea industrială, caracterul specific al oprimării economice a proletariatului apare în deplina lui asprime abia după ce toate privilegiile, bazate pe lege, ale clasei capitaliste au fost înlăturate și s’a stabilit complecta egalitate juridică a ambelor clase; republica democratică nu înlătură contrazicerile dintre cele două clase, dimpotrivă, ea oferă abia terenul pe care se va duce până la capăt lupta provocată de aceste contraziceri. Și tot așa, caracterul specific al dominației soțului asupra soției în familia modernă, și necesitatea, ca și modul stabilirii unei reale egalități sociale a amândurora, vor apare în plină lumină abia atunci când amândoi vor fi complect egali juridicește. Se va vedea atunci, că liberarea femeii cere ca primă condiție readucerea întregului sex feminin la munca socială și că aceasta, la rândul ei, cere ca familia monogamă să înceteze a mai avea caracterul de celulă economică a societății.

***

Avem așadar trei forme principale de căsătorie, care, în linii generale, corespund celor trei stadii principale ale desvoltării omenirii. Sălbăticiei îi corespunde căsătoria pe grupe, barbariei căsătoria pereche, civilizației monogamia complectată prin adulter și prostituție. Intre căsătoria pereche și monogamie se intercalează, pe treapta de sus a barbariei, stăpânirea bărbaților asupra roabelor și poligamia.

După cum a dovedit întreaga noastră expunere, progresul ce se arată în această succesiune cronologică este legat de faptul caracteristic că femeile sunt din ce în ce mai lipsite de libertatea sexuală a căsătoriei pe grupe, nu însă și bărbații. Și în realitate, căsătoria pe grupe există în fapt pentru bărbați până astăzi. Ceeace pentru femee este o crimă și atrage după sine grele consecințe legale și sociale, este privit pentru bărbați ca ceva onorabil sau, în cel mai rău caz, ca o ușoară pată morală, care este purtată cu plăcere. Dar cu cât tradiționalul heterism este modificat mai mult în vremea noastră de către producția capitalistă de mărfuri și se adaptează ei, pe măsură ce el se transformă într’o prostituție fățișă, cu atât mai demoralizatoare este acțiunea lui. Și anume, el demoralizează pe bărbați mult mai mult decât pe femei. Prostituția degradează printre femei numai pe nenorocitele care-i cad victimă, și chiar pe acestea, nu în gradul în care se crede de obicei. In schimb, ea înjosește caracterul întregii lumi bărbătești. Astfel, o îndelungată stare de logodnă este, în nouă cazuri din zece, o adevărată școală pregătitoare a necredinței conjugale.

Ne îndreptăm însă acum spre o transformare socială, în care bazele economice de până aici ale monogamiei vor dispare tot așa de sigur ca și acelea ale complimentului ei, prostituția. Monogamia a luat naștere din concentrarea de bogății mai mari într’o singură mână — și anume în aceea a unui bărbat — și din nevoia de a lăsa aceste bogății ca moștenire copiilor acestui bărbat și nu ai altuia. Pentru aceasta a fost nevoie de monogamia soției, nu a soțului, astfel că această monogamie a soției n’a împiedecat de fel poligamia fățișă sau ascunsă a bărbatului. Iminenta transformare socială, prefăcând cel puțin partea covârșitoare a bogățiilor durabile și ereditare — mijloacele de producție — în proprietate socială, va reduce la un minimum toată această grijă a moștenirii. Dat fiind că monogamia a luat naștere din cauze economice, va dispare ea oare când vor pieri aceste cauze?

S’ar putea răspunde, nu fără dreptate: nu numai că nu va dispare, dar, dimpotrivă, abia atunci se va realiza pe deplin. Căci odată cu trecerea mijloacelor de producție în proprietatea socială, dispare și munca salariată, proletariatul, deci și necesitatea pentru un anumit număr de femei — calculabil statisticește — de a se da pentru bani. Prostituția dispare; monogamia în loc să piară, devine în fine o realitate și pentru bărbați.

Situația bărbaților, deci, se va schimba în orice caz foarte mult. Dar și aceea a femeilor, a tuturor femeilor, va suferi o însemnată schimbare. Cu trecerea mijloacelor de producție în proprietatea socială, familia monogamă încetează de a fi celula economică a societății. Gospodăria privată se transformă într’o industrie socială. Creșterea și educarea copiilor devine o chestiune publică; societatea poartă aceeași grijă pentru toți copiii, indiferent dacă rezultă din căsătorie sau nu. Cu chipul acesta, se înlătură grija „urmărilor”, care constitue astăzi motivul social esențial — moral ca și economic — care împiedecă fata să se dea fără rezerve bărbatului pe care-l iubește. Nu va fi oare aceasta o cauză suficientă pentru introducerea treptată a unei mai mari libertăți în relațiile sexuale și odată cu aceasta pentru formarea unei opinii publice mai puțin severe în ce privește cinstea fecioarelor și rușinea femeii? Și, în sfârșit, n’am văzut noi că în lumea modernă monogamia și prostituția sunt, ce-i drept, contraste, dar contraste de nedespărțit, doi poli ai aceleiași ordini sociale? Poate oare să dispară prostituția fără să tragă după sine, în prăpastie, și monogamia?

Aici intervine un nou element, un element care pe vremea formării monogamiei era cel mult în germene: amorul sexual individual.

Inainte de evul mediu, nu putea fi vorba de amorul sexual individual. Este dela sine înțeles că frumusețea personală, contactul intim, înclinațiuni comune, etc., au deșteptat la persoane de sex diferit dorința de raporturi sexuale și că nici bărbaților, nici femeilor nu le era absolut indiferent cu cine intrau în aceste relații intime. Dar de aici și până la iubirea noastră sexuală este foarte departe. In toată antichitatea, căsătoriile sunt încheiate de către părinți pentru cele două părți, care se împăcau foarte bine cu această situație. Puțina iubire în căsătorie pe care o cunoaște antichitatea, nu este o înclinare subiectivă, ci o datorie obiectivă, nu este baza, ci corelatul căsătoriei. Legături de dragoste în înțelesul modern al cuvântului apar în vechime numai în afara societății oficiale. Păstorii, ale căror bucurii și suferinte de dragoste sunt cântate de Teocrit și Moschos, „Daphnis și Chloe” de Longos, sunt numai robi care nu iau parte la treburile statului, sfera de activitate a cetățeanului liber. Insă afară de relații amoroase la robi, nu găsim relații amoroase decât ca un produs al descompunerii vechii lumi în decadență și ele sunt practicate numai cu femei care de asemenea se află în afara societății oficiale, cu hetere, deci cu femei străine sau liberate: în Atena în ajunul căderii sale, în Roma pe vremea împăraților. Dacă s’au produs în realitate relații amoroase între cetățeni și cetățene libere, apoi aceasta a fost numai în forma adulterului. Cât despre clasicul poet al amorului din antichitate, bătrânul Anacreon, iubirea sexuală în sensul nostru îi era atât de indiferentă, încât îi este indiferent până și sexul ființei iubite.

Iubirea noastră sexuală se deosebește esențial de simpla dorință sexuală, de erosul celor din vechime. Intâi, ea presupune la ființa iubită reciprocitatea dragostei. In sensul acesta femeea este egală cu bărbatul, pe când în erosul antic, ea nici nu este întotdeauna întrebată. Al doilea, iubirea sexuală are un grad de intensitate și durabilitate, care face ca neposedarea și despărțirea să apară celor două părți ca o mare, dacă nu chiar ca cea mai mare nenorocire; pentru a se putea poseda reciproc, ele riscă adeseori un joc îndrăzneț, până la a-și pune în primejdie viața, ceeace în vechime se întâmpla cel mult în caz de adulter. Și, în sfârșit, apare un nou criteriu moral pentru judecarea legăturilor sexuale; nu se pune numai întrebarea: au avut ele loc în cadrul căsătoriei sau în afara ei, ci și dacă au izvorît din iubire reciprocă sau nu. Se înțelege, că în practica feudală sau burgheză, acestui criteriu nou nu-i merge mai bine decât tuturor celorlalte criterii morale — se trece peste el. Dar nici mai rău nu-i merge. Ca și ele, el este recunoscut în teorie, pe hârtie. Și mai mult nici nu poate pretinde deocamdată.

Evul mediu începe acolo unde s’a oprit antichitatea în tendințele sale de amor sexual: adulterul. Am descris iubirea cavalerească care dădu naștere cântecelor zorilor. Dela această dragoste care tinde să strice căsătoria, până la aceea care îi va pune bazele este încă un drum lung pe care niciodată cavalerimea nu l-a străbătut în întregime. Chiar dacă trecem dela frivolii Romani la virtuoșii Germani, găsim în Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), că Kriemhilda, în secret ce-i drept, este nu mai puțin înamorată de Siegfried ca el de dânsa; cu toate acestea, atunci când Gunther îi anunță că a fost făgăduită unui cavaler pe care nu-l numește, ea răspunde foarte simplu: „Nu trebue să mă rogi; așa cum îmi ordoni așa voi fi întotdeauna; cu acela, stăpâne, pe care mi-l dai ca bărbat, cu acela mă voi logodi bucuroasă”. Nici nu-i trece măcar prin minte că iubirea ei ar putea fi, în genere, luată în seamă. Gunther o cere în căsătorie pe Brünhilda, Etzel pe Kriemhilda, fără să le fi văzut vreodată; de asemenea în Gutrun, Sigebant de Irlanda o cere pe norvegiana Uta, Hetel de Hegelingen pe Hilda de Irlanda, în sfârșit, Siegfried de Morlanda, Hartmut de Ormania și Herwig de Seelanda pe Gutrun; și abia aici se întâmplă ca aceasta să se decidă de bună voie pentru cel din urmă. De regulă mireasa tânărului prinț este aleasă de părinții acestuia, dacă mai sunt în viață, iar dacă nu, de el însuși, prin consultarea cu marii feudali, care au în toate cazurile un cuvânt cu greutate. Nici nu poate fi altfel. Pentru cavaler sau baron, ca și pentru domnul țării însuș însurătoarea este un act politic, un prilej de mărire a puterii prin noi alianțe; interesul dinastiei hotărăște, iar nu înclinarea individului. In asemenea caz, cum poate iubirea să spună ultimul cuvânt în încheierea căsătoriei?

Tot așa stau lucrurile cu cetățeanul organizat în corporații, din orașele evului mediu. Tocmai privilegiile care îl protejează, regulamentele corporative restrictive, hotarele artificiale care îl separă legal, aici de celelalte corporații, acolo de propriii lui tovarăși de corporație, dincolo de calfele și ucenicii lui, îngustează mult cercul din care putea să-și aleagă o soție potrivită. Și în acest sistem încurcat, desigur că nu gustul lui individual, ci interesul familiei, hotăra care este soția cea mai potrivită.

Astfel, în imensa majoritate a cazurilor, încheierea căsătoriei a rămas, până la sfârșitul evului mediu, ceeace fusese dela început, o chestiune care nu era hotărîtă de cei direct interesați. La început, fiecare venea pe lume căsătorit — căsătorit cu o întreagă grupă de alt sex. In formele de mai târziu ale căsătoriei pe grupe, existau probabil condiții asemănătoare, numai că avea loc o îngustare crescândă a grupei. In căsătoria pereche, regula este că mamele se înțeleg dinainte asupra căsătoriei copiilor lor; și aici hotărăsc considerații privitoare la noi legături de rudenie, care să procure tinerei perechi o poziție mai puternică în gintă și trib. Și când odată cu predominarea proprietății private asupra celei obștești, și cu ivirea interesului la moștenire, se instaură patriarhatul și monogamia, atunci, mai mult ca oricând, încheierea căsătoriei ajunse în dependența directă de considerații economice. Forma căsătoriei prin cumpărare dispare, însă de fapt această căsătorie capătă o răspândire tot mai largă, astfel că nu numai femeea, ci și bărbatul are prețul său, nu după însușirile sale personale, ei după averea sa. In practica claselor stăpânitoare era, dela primele începuturi, un lucru nemaiauzit ca înclinația reciprocă a părților să fie motivul precumpănitor în încheierea căsătoriei; așa ceva se întâmpla cel mult în literatura romantică — sau la clasele oprimate, care nu contau.

Aceasta era situația pe care o găsi producția capitalistă atunci când, dela epoca descoperirilor geografice încoace, prin comerțul mondial și manufactură, se pregătea să stăpânească lumea. S’ar putea crede că acest mod de a încheia căsătoriile, i se potrivea de minune, și chiar așa a și fost. Și cu toate acestea — ironia istoriei universale este nesfârșită — tocmai producția capitalistă fu aceea care trebui să facă într’însul spărtura hotărîtoare. Prefăcând toate lucrurile în mărfuri, ea disolvă toate relațiile vechi și moștenite din trecut, înlocui moravurile moștenite, dreptul istoric, prin cumpărare și vânzare, prin contractul „liber”. Juristul englez H. S. Maine a crezut că a făcut o strașnică descoperire când a spus că tot progresul nostru față de epocile anterioare ar consta în aceea că am ajuns from status to contract, adică dela stările transmise prin ereditate la altele contractate prin bună învoială, lucru ce, în măsura în care este adevărat, a fost deja spus în „Manifestul Comunist”.^[13]

Incheierea unui contract presupune însă oameni care să poată dispune liber de persoana, acțiunile și bunurile lor și care să aibă drepturi egale. Una din operele principale ale producției capitaliste a fost tocmai aceea că a creat acești oameni „liberi” și „egali”. Deși acest lucru s’a întâmplat la început numai în chip încă semiconștient, și pe deasupra sub o haină religioasă, totuși, începând dela reforma luterană și calvinistă, fusese stabilit preceptul că omul este complect răspunzător pentru faptele sale, numai atunci când le-a săvârșit în deplină libertate a voinței și că este o datorie morală de a se împotrivi oricărei constrângeri care împinge la o faptă imorală. Cum se împacă însă aceasta cu practica de până atunci în încheierea căsătoriei? După concepția burgheză căsătoria era un contract, o afacere juridică, și anume cea mai importantă dintre toate, fiindcă hotăra pe tot timpul vieții de corpul și spiritul a doi oameni. Este drept că, formal, ea era încheiată pe atunci de bună voie, și nu se putea face fără consimțământul părților. Dar se știa prea bine cum se obținea consimțământul și care erau adevărații autori ai căsătoriei. Dacă însă pentru toate celelalte contracte se cerea adevărata libertate a hotărîrii, dece nu și pentru aceasta? Cei doi tineri, care urmau să fie împerechiați n’aveau oare și ei dreptul de a dispune liber de ei înșiși, de trupul și de organele lor? Iubirea sexuală nu ajunsese oare la modă, datorită cavalerismului și, în opoziție cu amorul adulterin al cavalerului, iubirea conjugală nu era oare adevărata formă burgheză a iubirii sexuale? Dacă, însă, datoria soților este de a se iubi reciproc, nu este tot așa o datorie a celor ce se iubesc, de a se căsători între dânșii și nu cu alții? Nu este oare acest drept al celor care se iubesc, mai presus de dreptul părinților, al rudelor și al celorlalți mijlocitori de căsătorii și pețitori? Dacă dreptul criticii personale libere pătrundea nestânjenit în biserică și religie, putea el să se oprească în fața nesuferitelor pretenții ale vechii generații, de a dispune de trupul, sufletul, averea, fericirea și nenorocirea generației tinere?

Intrebările acestea au trebuit să se pună într’o vreme care destrăma toate legăturile vechi ale societății și sdruncina toate ideile moștenite. Lumea devenise dintr’odată aproape de zece ori mai mare, în loc de o pătrime de emisferă, întregul glob pământesc se găsea acum în fața ochilor europenilor occidentali, care se grăbiră să ia în stăpânire celelalte șapte optimi. Și, ca și vechile hotare strâmte ale patriei, căzură și hotarele milenare ale modului de gândire prescris de evul mediu. Atât în fața ochiului exterior, cât și a celui interior al omului se deschise un orizont infinit mai larg. Ce valoare avea reputația cinstei sau respectabilul privilegiu corporativ, transmis de multe generații, pentru tânărul pe care îl atrăgeau bogățiile Indiei, minele de aur și argint din Mexic și Potosi?^[14] Aceasta era epoca pribegiilor cavalerești pentru burghezie; își avu și ea romantismul și visurile ei amoroase, dar în chip burghez și, în ultimă instanță, cu țeluri burgheze.

Astfel se întâmplă că burghezia în ridicare, cea din țările protestante mai ales, unde mai mult ca oriunde fu sdruncinată ordinea existentă, recunoscu din ce în ce mai mult libertatea încheierii contractului și pentru căsătorie, și o înfăptui în felul descris mai sus. Căsătoria rămase o căsătorie de clasă, dar înăuntrul clasei li se recunoscu părților un anumit grad de libertate a alegerii. Și pe hârtie, în teoria morală ca și în descrierea poetică, nimic nu era mai nestrămutat stabilit decât faptul că este imorală orice căsătorie care nu se bazează pe iubirea sexuală reciprocă și pe acordul cu adevărat liber al soților. Pe scurt, căsătoria din dragoste era proclamată ca un drept al omului și anume nu numai ca un droit de l’homme [un drept al bărbatului] ci în mod excepțional, și ca un droit de la femme [un drept al femeii].

Acest drept al omului se deosebea însă, într’o privință, de toate celelalte așa numite drepturi ale omului. Prin faptul că în practică aceste drepturi erau rezervate numai clasei stăpânitoare, burgheziei, și rămâneau, direct sau indirect, literă moartă pentru clasa asuprită, pentru proletariat, în cazul de față ieșea din nou la iveală ironia istoriei. Clasa stăpânitoare rămâne stăpânită de cunoscutele influențe economice, și deaceea numai în cazuri excepționale au loc, în mediul ei, căsătorii încheiate în mod cu adevărat liber, pe când aceste cazuri sunt, după cum am văzut, o regulă la clasa subjugată.

Deplina libertate în încheierea căsătoriei va putea deci să se înfăptuiască în mod general, abia atunci când înlăturarea producției capitaliste și a raporturilor de proprietate create de ea, va fi îndepărtat toate acele considerații economice secundare, care mai exercită încă și acum o așa de puternică influență asupra alegerii soțului. Atunci nu va mai rămâne alt motiv decât acela al înclinației reciproce.

Dar cum iubirea sexuală este, prin însăși natura ei, exclusivistă — cu toate că această exclusivitate se înfăptuește astăzi, în mod complect numai la femee — căsătoria întemeiată pe iubirea sexuală este, prin natura ei, monogamă. Am văzut câtă dreptate avea Bachofen când privea progresul dela căsătoria pe grupe la căsătoria monogamă, ca o operă mai ales a femeii; numai trecerea dela căsătoria pereche la monogamie trebue pusă pe socoteala bărbaților; și istoricește ea s’a redus, în fond, la o înrăutățire a stării femeii și la o înlesnire a necredinței bărbaților. Dacă dispar și considerațiile economice, care au făcut ca femeile să suporte această obișnuită necredință a bărbaților — grija propriei lor existențe și, mai mult, aceea a viitorului copiilor — atunci, judecând după toate experiențele de până acum, egalizarea femeii care va rezulta de aici, va acționa într’o măsură infinit mai mare în sensul ca bărbații să devină cu adevărat monogami, decât ca femeile să devină poliandre.

Ceeace însă va dispare cu desăvârșire din monogamie, sunt toate acele trăsături caracteristice care i-au fost imprimate de raporturile de proprietate care i-au dat naștere, și aceste trăsături caracteristice sunt, în primul rând, predominarea bărbatului, și în al doilea rând, imposibilitatea despărțirii. Predominarea bărbatului în căsătorie este o simplă consecință a predominării lui economice și va înceta dela sine odată cu aceasta. Neputința de a desface căsătoria este în parte o urmare a stării economice în care a luat naștere monogamia, în parte o tradiție din vremea în care legătura dintre această stare economică și monogamie nu era încă bine înțeleasă și era denaturată de religie. Chiar de astăzi ea este călcată în mii de cazuri. Căsătoria se consideră morală nu numai dacă este întemeiată pe iubire, ci și dacă aceasta continuă a dăinui în sânul ei. Durata iubirii sexuale individuale diferă însă foarte mult dela individ la individ, mai ales la bărbați, și complecta încetare a înclinației sau înlocuirea ei prin o nouă iubire arzătoare, face ca despărțirea să fie o binefacere pentru ambele părți, ca și pentru societate. Doar atât că lumea va fi scutită de a trece prin murdăria inutilă a unui proces de divorț.

Așa dar, ceeace putem presupune astăzi despre orânduirea relațiilor sexuale după iminenta înlăturare a producției capitaliste, este cu precădere de ordin negativ și se mărginește mai ales la ceeace va dispare. Dar ce se va adăuga? Aceasta se va hotărî atunci când se va fi ridicat o nouă generație: o generație de bărbați care niciodată în viața lor nu vor fi fost puși în situația de a cumpăra o femee cu bani sau cu alte mijloace ale puterii sociale, și o generație de femei care niciodată nu vor fi fost puse în situația nici de a se da unui bărbat din alte motive decât din iubire adevărată, nici de a refuza să se dea iubitului de teama consecințelor economice. Când vor exista astfel de oameni, lor nu le va păsa câtuși de puțin de ceeace se crede astăzi că ar trebui să facă; ei își vor forma singuri propria lor practică și o opinie publică corespunzătoare acesteia, asupra purtării fiecăruia. Și atât.

Dar să ne întoarcem la Morgan, dela care ne-am îndepărtat considerabil. Cercetarea istorică a instituțiilor sociale desvoltate în epoca civilizației depășește cadrul cărții lui. Deaceea soarta monogamiei în cursul acestei epoci îl preocupă numai foarte puțin. Morgan vede și el în desvoltarea familiei monogame un progres, o apropiere de complecta egalizare a sexelor, fără a considera totuși acest scop ca atins. Dar, spune el, „dacă se recunoaște faptul că familia a trecut consecutiv prin patru forme și că ea se găsește acum într’a cincea formă, se naște întrebarea dacă această formă poate dăinui în viitor. Singurul răspuns cu putință este acela că ea trebue să propășească odată cu societatea, să se modifice în aceeași măsură în care se modifică și societatea, întocmai ca și până acum. Ea este creația sistemului social și va oglindi treapta lui de civilizație. Cum familia monogamă s’a schimbat în bine dela începutul civilizației, și mai ales în timpurile moderne, putem cel puțin presupune că ea este capabilă de a continua să se perfecționeze până ce egalitatea ambelor sexe va fi atinsă. Dacă într’un viitor îndepărtat familia monogamă nu va fi în stare să îndeplinească cerințele societății, este imposibil de prezis care va fi forma familiei ce-i va urma”.

1. Cât de puțin a înțeles Bachofen ceeace a descoperit sau, mai bine zis, a ghicit, o dovedește numirea de heterism pe care o dă acestei stări primitive. Pentru Greci heterismul însemna, atunci când au introdus cuvântul, legăturile pe care le aveau bărbații neînsurați sau trăind în monogamie cu femeile nemăritate; el presupune întotdeauna o anumită formă a căsătoriei, în afara căreia au loc aceste legături, și include prostituția cel puțin ca ceva posibil. Cuvântul n’a fost întrebuințat niciodată în alt sens și în acest înțeles îl întrebuințez și eu ca și Morgan. Descoperirile foarte însemnate ale lui Bachofen sunt mistificate până la necrezut prin închipuirea lui, că legăturile născute istoricește între bărbat și femeie și-ar avea izvorul în credințele religioase schimbătoare ale omului și nu în realele împrejurări ale vieții. — (Nota lui Engels)
2. Intr’o scrisoare din primăvara anului 1882, Marx se exprimă în termenii cei mai tari asupra falsificării totale a timpurilor primitive, cuprinsă în textul Nibelungilor al lui Wagner. „S’a mai auzit cândva ca fratele să îmbrățișeze ca pe o mireasă pe sora sa?”. Acestor „zei desfrânați” ai lui Wagner, care în chip cu totul modern dau relațiilor lor de dragoste mai multă picanterie adăugându-le puțintel incest, Marx le răspunde: „In timpurile primitive sora era soția și aceasta era moral”. — (Adnotație la ediția a IV-a). Un prieten francez admirator al lui Wagner, nu este de acord cu această notă și face observația că încă în Edda, care era mai veche, pe care s’a sprijinit Wagner, în Ögisdrecka, Loki dojenește pe Freyja: „Ai îmbrățișat pe propriul tău frate în fața zeilor”. Căsătoria între frate și soră ar fi fost deci încă pe atunci neîngăduită. Ögisdrecka este expresia unei vremi când credința în vechile mituri era complect sdruncinată: ea este o pură satiră à la Lucian la adresa zeilor. Dacă Loki, ca Mefisto, dojenește astfel pe Freyja, apoi aceasta este mai curând în defavoarea lui Wagner. De altfel, câteva versuri mal jos Loki zice lui Njördhr: „Cu sora ta ai făcut un (astfel de) fiu” (vidh systur thinni gaztu slikan mög). Njördhr, ce-i drept nu este un Ase, ci un Van, și spune în Saga Inglinga că în țara Vanilor, căsătoriile între frate și soră sunt obișnuite, ceeace nu-i cazul la Ași. Aceasta ar fi o indicație că Vanii sunt zei mai vechi decât Așii. In orice caz, Njördhr trăiește în mijlocul Așilor ca semen al lor, și astfel Ögisdrecka este mai curând o dovadă că pe timpul nașterii legendelor norvegiene despre zei, căsătoria între frați și surori, cel puțin între zei, nu producea încă oroare. Dacă vrea cineva să scuze pe Wagner, ar face poate mai bine să apeleze nu la Edda ci la Goethe, care în balada despre Dumnezeu și baiadera făptuiește o greșală asemănătoare, cu privire la obligația religioasă a femeilor de a se da în temple, și apropie prea mult acest obicei de prostituția modernă. — (Nota lui Engels)
3. Urmele raporturilor sexuale lipsite de orice norme, pe care Bachofen crede a le fi găsit, și cărora le zice „Sumpfzeugung” (procreări mocirloase) duc îndărăt la căsătoria pe grupe; acest lucru nu mai poate fi pus la îndoială acum de nimeni. „Dacă Bachofen găsește drept „nelegiuite” aceste căsătorii punalua, apoi un om din acea perioadă, ar privi majoritatea căsătoriilor de acum între verii apropiați și depărtați, din partea mamei sau din partea tatei, drept incestuoase, și anume drept căsătorii între frați și surori înrudiți prin sânge”. (Marx). — (Nota lui Engels)
4. Saturnalele — sărbători în Roma antică în onoarea lui Saturn, zeul timpului. Se întrebuițează în general pentru a desemna relațiile sexuale nestăvilite. — Nota Red.
5. Mylitta — zeița dragostei la babilonieni. — Nota Red.
6. Anaitis — zeița dragostei la vechii Iranieni. — Nota Red.
7. Jus primae noctis — dreptul primei nopți. — Nota Red.
8. Codul lui Napoleon — cod de legi burghez care a fost întocmit în 1804 sub Napoleon din codul civil al Marii Revoluții Franceze. — Nota Red.
9. Chios — insulă greacă, unul din locurile principale unde se făcea comerțul cu sclavi. — Nota Red.
10. Ganymed — după legenda greacă fiul regelui dardanez, Tros, care a fost răpit și adus în Olymp pentru frumusețea sa de către vulturul lui Zeus, tatăl zeilor. — Nota Red.
11. Este vorba de „Ideologia germană” (ediția comună a operelor lui Marx și Engels, prima parte, vol. V. Moscova 1933). — Nota Red.
12. Provensali — locuitorii din Provence (regiune în Sudul Franței). — Nota Red.
13. Vezi Marx și Engels „Manifestul Partidului Comunist”, Ed. P. C. R., 1945, pag. 17.
14. Potosi — regiune în Bolivia (America de Sud) bogată în minereuri. — Nota Red.