Originea familiei, a proprietății private și a statului/Prefețe

Originea familiei, a proprietății private și a statului de Friedrich Engels Prefețe

Treptele culturii preistorice→

Editura Partidului Comunist Român, 1947

PREFEȚE

I. LA EDIȚIA INTÂIA 1884

Capitolele care urmează constitue, într’o anumită măsură, îndeplinirea unei însărcinări testamentare. Karl Marx însuși intenționa să expună rezultatele cercetărilor lui Morgan, în legătură cu acelea ale cercetării sale — pot spune până la un anumit punct ale cercetării noastre —, cercetare materialistă a istoriei, și abia prin aceasta să lămurească toată însemnătatea lor. Morgan descoperise doar, în felul său, din nou, în America concepția materialistă a istoriei, descoperită cu 40 de ani în urmă de către Marx și, condus de ea, ajunsese, în punctele principale, comparând barbaria cu civilizația, la aceleași rezultate la care ajunsese și Marx. Și după cum ani dearândul economiștii de profesie din Germania au copiat cu asiduitate „Capitalul”, trecându-l în acelaș timp cu îndărătnicie sub tăcere, tot așa au procedat și reprezentanții științei „preistorice” din Anglia, cu „Ancient Society”^[1] a lui Morgan. Lucrarea mea poate înlocui numai într’o mică măsură ceeace nu i-a mai fost dat răposatului meu prieten să facă. Am totuși la dispoziție extrasele lui amănunțite din Morgan, cu însemnări critice, pe care le redau aici în măsura în care se referă la lucrarea noastră.

După concepția materialistă, factorul care în ultimă instanță hotărăște în istorie este producerea și reproducerea vieții nemijlocite. Aceasta însă, la rândul ei, este de două feluri. Pe de o parte, producerea mijloacelor de trai: alimente, îmbrăcăminte, locuință și a uneltelor necesare în acest scop; pe de altă parte, producerea oamenilor înșiși, perpetuarea speciei. Instituțiile sociale sub care trăiesc oamenii dintr’o anumită epocă istorică și dintr’o anumită țară sunt condiționate de amândouă felurile de producție: pe de o parte de treapta de desvoltare a muncii; pe de alta, de treapta de desvoltare a familiei. Cu cât e mai puțin desvoltată munca, cu cât este mai limitată cantitatea produselor ei, deci și bogăția societății, cu atât mai predominantă apare influența legăturilor de rudenie asupra orânduirii sociale. Or, în cadrul acestei diviziuni a societății pe baza legăturilor de rudenie se desvoltă din ce în ce mai mult productivitatea muncii; odată cu ea se desvoltă proprietatea privată și schimbul, deosebirile de bogăție, posibilitatea de folosire a puterii de muncă străine și, prin aceasta, baza contradicțiilor de clasă: elemente sociale noi, care în decurs de generații se străduiesc să adapteze vechea ordine socială la noile împrejurări, până ce în sfârșit, incompatibilitatea dintre una și alta duce la o transformare deplină. Vechea societate bazată pe uniuni de gintă se sfărâmă prin ciocnirea dintre noile clase sociale, desvoltate în sânul ei; în locul ei apare o societate nouă, organizată în stat, ale cărei subdiviziuni nu mai sunt uniunile de gintă ci uniunile teritoriale, o societate în care relațiile de familie sunt complect dominate de relațiile de proprietate și în care se desfășoară, de aci înainte în mod liber, acele antagonisme de clasă și acele lupte de clasă care alcătuesc conținutul întregii istorii scrise de până acum.

Lui Morgan fi revine marele merit de a fi descoperit și restabilit, în trăsăturile ei de căpetenie, această temelie preistorică a istoriei noastre scrise și de a fi găsit, în uniunile de gintă ale Indienilor din America de Nord, cheia care ne desleagă enigmele cele mai însemnate, până acum nedeslegate, ale străvechii istorii a Grecilor, Romanilor și Germanilor. Scrierea lui nu este însă o muncă de o zi. El a luptat cu materialul său timp de vreo patruzeci de ani până ce l-a stăpânit cu desăvârșire. Tocmai deaceea cartea lui este una din puținele opere care fac epocă în vremea noastră.

In expunerea ce urmează, cititorul va deosebi ușor, în linii generale, ceeace aparține lui Morgan și ceeace am adăugat eu. In capitolele istorice privitoare la Grecia și Roma nu m’am mărginit la datele furnizate de Morgan, ci am adăugat ceeace am avut la dispoziție. Capitolele despre Celți și Germani îmi aparțin, în esență, mie; Morgan spunea în această privință aproape numai de izvoare de a doua mână, iar în ce privește pe Germani — în afară de Taoit — el nu poseda decât proastele falsificări liberale ale domnului Freeman. Considerațiile economice, care erau suficiente lui Morgan pentru scopul său, însă care erau cu totul neîndestulătoare pentru al meu, au fost toate din nou prelucrate de mine. Și, în sfârșit, se înțelege dela sine, că răspunzător sunt eu pentru toate concluziile, în măsura în care nu-l citez în mod expres pe Morgan.

II. LA EDIȚIA A PATRA 1891

Edițiile precedente ale acestei scrieri, care au apărut într’un mare tiraj, sunt epuizate de aproape o jumătate de an și editorul mi-a cerut de multă vreme să pregătesc o nouă ediție. Lucrări mai urgente m’au împiedicat până acum să fac acest lucru. Dela apariția primei ediții au trecut șapte ani, în care timp cunoașterea formelor primitive ale familiei a făcut progrese însemnate. Trebuia deci să fac cu sârguință îndreptări și complectări și aceasta cu atât mai mult cu cât plănuita imprimare a textului de față îmi va face cu neputință, pentru câtăva vreme, introducerea altor schimbări.^[2]

Am revăzut deci cu atenție întregul text și am făcut o serie de adăugiri, în care sper că am ținut seama în modul cuvenit de stadiul actual al științei. In afară de aceasta, dau, în continuare, în această prefață, o scurtă privire asupra desvoltării istoriei familiei, începând dela Bachofen până la Morgan; și aceasta o fac în primul rând pentru motivul că școala engleză a preistoriei, molipsită de șovinism, continuă a face tot ce-i stă în putință pentru a trece sub tăcere transformarea produsă în concepțiile asupra preistoriei prin descoperirile lui Morgan, fără a se jena totuși deloc să-și însușească rezultatele obținute de el. Acest exemplu englez este urmat cu zel pe alocuri și prin alte țări.

Lucrarea mea a fost tradusă în diferite limbi străine. Mai întâi în italienește: „L’origine della famiglia, della proprietà privata e dello stato, versione riveduta dall’autore”, di Pasquale Martignetti; Benevento 1885. Apoi în românește: „Origina familiei, a proprietății private și a statului”, traducere de Ioan Nădejde, în revista ieșană „Contemporanul”, Septembrie 1885 — Mai 1886. Apoi în limba daneză: „Familjens, Privatejendommens og Statens Oprindelse”, Dansk, af Forfatteren gennemgaaet Udgave, besörget af Gerson Trier, Köbenhavn 1888. O traducere franceză făcută de Henri Ravé, după ediția actuală germană, se află sub tipar.

***

Inainte de 1860 nu poate fi vorba de o istorie a familiei. In domeniul acesta, știința istorică era încă cu totul sub influența celor cinci cărți ale lui Moise. Forma patriarhală a familiei descrisă în ele mai amănunțit decât oriunde, nu numai că fu acceptată în mod indiscutabil ca cea mai veche, dar — exceptând poligamia — ea fu chiar identificată cu familia actuală burgheză, astfel că, de fapt, concluzia era că familia n’ar fi suferit absolut nicio evoluție istorică; cel mult se admitea că în timpurile primitive ar fi putut exista o perioadă de raporturi sexuale lipsite de orice norme. Este adevărat că, în afară de căsătoria monogamă, mai era cunoscută și poligamia orientală și poliandria indo-tibetană; dar aceste trei forme nu puteau fi rânduite într’o ordine succesivă istorică și figurau una lângă alta fără nicio legătură între ele. Faptul că la unele popoare din antichitate, ca și la unele popoare sălbatice, care mai există și azi, descendența se socotea nu după tată, ci după mamă, linia feminină fiind privită așa dar ca singura valabilă; că la multe popoare contemporane este oprită căsătoria în sânul anumitor grupe mai mari, care pe atunci încă nu fuseseră cercetate mai de aproape, și că acest obiceiu se întâlnește pe toate continentele — faptele acestea erau, ce-i drept, cunoscute și pilde de acest fel fură adunate din ce în ce mai multe. Nimeni însă nu știa să tragă o concluzie din ele, și chiar în opera lui E. B. Tylor, „Researches into the Early History of Mankind”, etc. (1865), ele figurează doar ca „obiceiuri ciudate” alături de interdicția, în vigoare la unii sălbatici, de a se atinge lemnul aprins cu o unealtă de fier, sau alte caraghioslâcuri religioase asemănătoare.

Cercetarea istoriei familiei datează din 1861, dela apariția operei lui Bachofen „Das Mutterrecht” [„Matriarhatul”]. Autorul face în ea următoarele afirmații: 1. că la început oamenii au trăit în raporturi sexuale nestăvilite, pe care el le numește, cu o expresie nepotrivită, heterism^[3]; 2. că astfel de raporturi exclud orice paternitate sigură, că deci descendența nu poate fi socotită decât în linie feminină — conform matriarhatului — și că la început acesta era cazul la toate popoarele din vechime; 3. ca urmare se acorda femeilor, ca mame — singurii părinți cunoscuți cu certitudine ai tinerei generații — un grad înalt de respect și de considerație care, după părerea lui Bachofen, ajunse cu timpul până la o complectă domnie a femeilor (Gynecocratia); 4. că trecerea la căsătoria monogamă, în care femeea aparținea exclusiv unui singur bărbat, cuprindea în sine o violare a unei străvechi porunci religioase, (adică în fapt o violare a dreptului tradițional al celorlalți bărbați asupra aceleiași femei) violare care trebuia ispășită, sau dacă era tolerată, trebuia să fie răscumpărată de femee prin aceea că se dădea altora pentru un anumit timp.

Bachofen găsește dovezi pentru aceste teze în nenumărate pasagii adunate cu cea mai mare sârguință din literatura clasică veche. Evoluția dela „heterism” la monogamie și dela matriarhat la patriarhat se îndeplinește, după dânsul, mai ales la Greci, în urma desvoltării continue a ideilor religioase, a introducerii de noi zei, reprezentanți ai concepției noi, în vechea grupă de zei tradiționali care reprezintă vechea concepție, astfel că cea din urmă este din ce în ce mai mult împinsă pe planul al doilea de către cea dintâi. Așa dar, după Bachofen, nu desvoltarea condițiilor reale de trai ale oamenilor, ci resfrângerea religioasă a acestor condiții de trai în mințile acestor oameni, a determinat schimbările istorice în poziția socială reciprocă a bărbatului și a femeii. Astfel, Bachofen înfățișează Orestia^[4] lui Eshil ca o zugrăvire dramatică a luptei dintre matriarhatul în decădere și patriarhatul care apare și învinge în epoca eroică^[5]. Clitemnestra a ucis, din dragoste pentru amantul ei Egist, pe soțul ei Agamemnon, întors din războiul troian; dar Oreste, fiul ei și al lui Agamemnon, răzbună moartea tatălui ucigând pe mama sa. Pentru acest fapt, el e urmărit de Erinnii [Furii], demonicele apărătoare ale matriarhatului, conform căruia uciderea mamei este crima cea mai gravă și de neispășit. Apollo însă, care prin oracolul său l-a îndemnat pe Oreste la această faptă, și Athena, care este chemată ca judecătoare — cei doi zei care reprezintă aici noua orânduire a patriarhatului — îl iau sub protecția lor: Athena ascultă amândouă părțile. Intregul litigiu se rezumă pe scurt în desbaterile care au loc între Oreste și Erinnii. Oreste se referă la faptul că Clitemnestra a făptuit o îndoită nelegiuire: a ucis pe soțul ei și totodată pe tatăl lui. Dece deci îl urmăresc Erinniile pe dânsul, și nu pe ea, care era mult mai vinovată? Răspunsul este izbitor: „Ea nu era înrudită prin sânge cu soțul pe care-l ucisese”.

Omorul unui bărbat neînrudit prin sânge, chiar dacă era soțul ucigașei, se poate ispăși și nu privește pe Erinnii; misiunea lor este numai de a urmări omorul dintre rudele de sânge, și în cazul acesta, conform matriarhatului, asasinatul mamei este cel mai grav și de neispășit. Dar iată că Apollo apare ca apărător al lui Oreste; Athena cere Areopagiților — jurații atenieni — să se exprime; voturile lor se împart în chip egal pentru achitare și pentru condamnare; atunci Athena în calitatea ei de președintă votează pentru Oreste și îl achită. Patriarhatul a repurtat victoria asupra matriarhatului, „zeii generației tinere”, cum sunt numiți chiar de către Erinnii, le înving pe acestea, și ele se lasă în cele din urmă înduplecate a prelua un nou post în slujba noii orânduiri.

Această interpretare nouă, dar absolut exactă a Orestiei este unul din pasagiile cele mai frumoase și mai bune din întreaga carte; ea dovedește însă totodată că Bachofen crede în Erinnii, în Apollo și în Athena, cel puțin atât cât și Eshil pe vremea lui, și anume, că ei au săvârșit, în epoca greacă a eroilor, minunea de a fi înlocuit matriarhatul prin patriarhat. Este limpede că o asemenea concepție, după care religia trece drept pârghia hotărîtoare a istoriei lumii, trebue să ducă în cele din urmă la misticism pur. Deaceea studierea voluminoaselor lucrări ale lui Bachofen este o muncă grea și uneori ingrată. Dar toate acestea nu micșorează meritele lui de pioner; el e primul care a înlocuit fraza despre o stare primitivă necunoscută, în care domneau relații sexuale lipsite de orice norme între sexe, prin dovada că vechea literatură clasică ne-a lăsat numeroase urme care arată că înaintea căsătoriei monogame a existat într’adevăr la Greci și la asiatici o stare în care nu numai că un bărbat avea legături sexuale cu mai multe femei, dar și femeea avea asemenea legături cu mai mulți bărbați fără a păcătui împotriva moravurilor; că obiceiul acesta n’a pierit fără a lăsa urme; dimpotrivă femeile trebuiră să-și răscumpere dreptul la monogamie dându-se vremelnic altor bărbați; că deaceea descendența nu putea fi socotită la început decât numai în linie feminină, dela mamă la mamă; că valabilitatea descendenței feminine s’a menținut multă vreme încă și în epoca monogamiei, cu paternitatea asigurată, sau cel puțin recunoscută; și că această situație inițială a mamelor, ca singurii părinți cu certitudine cunoscuți ai copiilor lor, le asigura lor, și prin aceasta femeilor în general, o poziție socială mai înaltă decât aceea pe care au ocupat-o vreodată de atunci încoace. Intr’adevăr, Bachofen nu a exprimat aceste teze cu destulă limpezime: concepția lui mistică l-a împiedicat s’o facă. Dar el le-a dovedit, și în 1861 aceasta însemna o adevărată revoluție.

Lucrarea voluminoasă a lui Bachofen era scrisă în germană, adică în limba națiunii care se interesa pe atunci cel mai puțin de preistoria familiei contemporane. Ea rămase deaceea necunoscută. Primul lui urmaș în acest domeniu se manifestă în 1865, fără a fi auzit vreodată de Bachofen.

Acest urmaș era J. F. MacLennan^[6], tocmai opusul înaintașului său. In locul misticului genial, găsim aici pe juristul sec; în locul fanteziei poetice exuberante, avem combinațiile plauzibile ale avocatului care pledează. MacLennan găsește la multe popoare sălbatice, barbare și chiar civilizate, din vremea veche și nouă, o formă de încheiere a căsătoriei, în care mirele, singur sau împreună cu prietenii lui, trebue să răpească, în aparență cu forța, mireasa dela rudele ei. Obiceiul acesta trebue să fie rămășița unui obicei mai vechi, când bărbații unui trib răpeau într’adevăr cu forța femeile din afară, din alte triburi. Cum luă însă naștere această „căsătorie prin răpire”? Atâta timp cât bărbații puteau găsi destule femei în propriul lor trib, nu era niciun motiv să se recurgă la ea. Vedem însă tot atâtea cazuri când la popoarele nedesvoltate există anumite grupe (care pe la 1865 erau încă adesea identificate cu triburile înseși), înăuntrul cărora căsătoria este oprită, astfel că bărbații sunt nevoiți să-și ia femei, și femeile bărbați din afara grupului, pe când la altele este obiceiul ca bărbații dintr’o anumită grupă să fie obligați să-și ia femei numai din sânul propriei lor grupe. MacLennan numește primele grupe exogame, pe cele din urmă endogame și construește, fără multă vorbă, o opoziție rigidă între „triburile” exogame și cele endogame. Și cu toate că propriile sale cercetări asupra exogamiei fi arată cum nu se poate mai evident că această opoziție nu există în multe cazuri, dacă nu în cele mai multe sau chiar în toate, decât în închipuirea lui, el face totuși dintr’însa baza întregii sale teorii. Potrivit acestei teorii, triburile exogame își pot lua femeile numai din alte triburi și, în starea de permanent război între triburi care corespunde sălbăticiei, lucrul acesta nu se putea face decât numai prin răpire.

MacLennan se întreabă mai departe: de unde vine acest obicei al exogamiei? Ideea rudeniei de sânge și aceea a incestului nu pot avea nimic comun cu el; acestea sunt fenomene care se desvoltă deabia mult mai târziu. Nu tot așa însă obiceiul mult răspândit printre sălbatici, de a ucide copiii de sex feminin îndată după nașterea lor. In chipul acesta se ivește în fiecare trib un prisos de bărbați, prisos a cărui urmare necesară imediată este posedarea în comun a unei singure femei de către mai mulți bărbați: poliandria. Aceasta iarăși, a avut ca urmare faptul că s’a știut care era mama unui copil, nu însă cine i-a fost tată, de aici: înrudirea socotită numai în linie feminină cu excluderea liniei masculine: matriarhatul. Și o a doua urmare a acestei lipse de femei înăuntrul tribului — lipsă atenuată, dar nu înlăturată prin poliandrie — a fost tocmai răpirea sistematică, silnică a femeilor din triburi străine. „Deoarece exogamia și poliandria izvorăsc din aceeași pricină — lipsa unei egalități numerice între cele două sexe — trebue să considerăm toate rasele exogame ca practicând la început poliandria... Și deaceea trebue să considerăm ca neîndoios faptul că la rasele exogame, cel dintâi sistem de înrudire a fost acela care cunoaște legăturile de sânge numai după mamă”. (MacLennan „Studies in Ancient History”, 1886. Primitive Marriage, p. 124 [MacLennan „Studii asupra istoriei antice” 1886. Căsătoria primitivă, pag. 124]).

Meritul lui MacLennan este de a fi atras atenția asupra răspândirii generale și a marii însemnătăți a ceeace el numește exogamie. El însă n’a descoperit nicidecum existența grupelor exogame, și cu atât mai puțin a priceput-o. In afară de cele câteva notițe anterioare răslețe ale mai multor observatori — tocmai izvoarele de care s’a servit MacLennan — Latham descrisese (în „Descriptive Ethnology” [„Etnologia Descriptivă”], 1859) în mod exact și just această instituție existentă la Magarii din India și spusese că ea ar fi răspândită pretutindeni și s’ar întâlni în toate continentele — pasagiu pe care îl citează însuși MacLennan. Și Morgan al nostru dovedise — încă în 1847 în scrisorile sale despre Irochezi, în „American Review” și în 1851 în „The League of the Iroquois”, — existența exogamiei la acest trib și o descrisese în mod just, pe când, după cum vom vedea, mintea avocățească a lui MacLennan a creat aici o încurcătură mai mare încă decât fantezia mistică a lui Bachofen în domeniul matriarhatului. Tot lui MacLennan îi revine meritul de a fi recunoscut ordinea descendenței după mamă ca inițială, cu toate că, după cum recunoaște chiar el mai târziu, Bachofen l-a precedat în această direcție. Dar nici aici el nu vede lucrurile limpede; el vorbește mereu de „înrudirea numai în linie feminină” (kinship through females only) și aplică mereu această expresie, justă pentru o treaptă mai veche de desvoltare, și la treptele de desvoltare de mai târziu, în care descendența și ereditatea mai sunt încă într’adevăr socotite exclusiv după mamă, dar se recunoaște și se exprimă înrudirea și după tată. Numai mărginirea juristului crează o expresie juridică fixă și o aplică mai departe, fără nicio schimbare, la stările care între timp au făcut-o inaplicabilă.

Cu toate că teoria lui MacLennan este plauzibilă, se pare totuși că propriul ei autor nu o privea ca fiind prea întemeiată. In orice caz, îl surprinde pe el însuși faptul „remarcabil că forma de răpire (simulată) a femeilor este cel mai pronunțat și mai evident exprimată tocmai la popoarele la care domnește înrudirea după tată (adică descendența în linie masculină)” (pag. 140). Și tot astfel: „Ceeace este curios, este că, după câte știm, uciderea copiilor nu este practicată sistematic nicăeri acolo unde găsim exogamia alături de cea mai veche formă de înrudire”. (pag. 146). Amândouă aceste fapte sunt deadreptul în contrazicere cu modul lui de a explica lucrurile și el nu le poate opune decât ipoteze noi și mai încurcate.

Cu toate acestea, teoria lui găsi în Anglia mare aprobare și avu un mare răsunet: MacLennan era socotit acolo, în genere, drept întemeietorul istoriei familiei și ca cea mai de seamă autoritate în acest domeniu. Opoziția dintre „triburile” exogame și endogame, cu toate excepțiile și modificările constatate, rămase totuși temelia recunoscută a concepției dominante și deveni piedica ce făcea cu neputință orice privire nestânjenită și prin urmare orice progres hotărîtor pe terenul cercetat. Este o datorie să opunem exagerării meritelor lui MacLennan, care în Anglia, și după pilda Angliei și în alte țări, a devenit un lucru obișnuit, faptul că, cu opoziția lui — bazată pe o neînțelegere — dintre „triburile” exogame și endogame, el a pricinuit o pagubă mai mare, decât folosul pe care l-a adus prin cercetările sale.

Curând ieșiră la lumină tot mai multe fapte care nu puteau fi cuprinse în cadrele înguste ale teoriei lui. MacLennan cunoștea numai trei forme de căsătorie: poligamia, poliandria și monogamia. De îndată însă ce atenția fu îndreptată asupra acestui punct, se găsiră tot mai multe dovezi că la popoarele nedesvoltate existau forme de căsătorie în care un șir de bărbați posedau în comun un șir de femei; iar Lubbock (în „The Origin of Civilization” [„Origina civilizației”], 1870) recunoscu această căsătorie pe grupe (communal marriage) ca un fapt istoric.

Curând după aceasta, în 1871, Morgan scoase la iveală un material nou și, în multe privințe, hotărîtor. El se convinsese că sistemul specific de înrudire în ființă la Irochezi este comun tuturor locuitorilor indigeni din Statele Unite, și ar fi deci răspândit pe întregul continent, cu toate că contrazice direct gradele de înrudire, așa cum reiese într’adevăr din sistemul de căsătorie în ființă acolo. El convinse guvernul federal american să culeagă, pe baza chestionarului și tabelei alcătuite de el însuși, informații asupra sistemelor de înrudire ale celorlalte popoare, și stabili din răspunsuri: 1. că sistemul de înrudire americano-indian este în ființă și la numeroase triburi în Asia și sub o formă întrucâtva modificată, în Africa și Australia; 2. că acest sistem poate fi pe deantregul explicat printr’o formă de căsătorie pe grupe, care este tocmai pe cale de dispariție în Havai și în alte insule australiene și 3. că alături de această formă de căsătorie ar fi însă în ființă, pe aceleași insule, un sistem de înrudire care se poate explica numai printr’o formă de căsătorie pe grupe și mai veche, acum dispărută. Informațiile culese, împreună cu concluziile pe care le-a tras din ele, au fost publicate de Morgan în „Systems of Consanguinity and Affinity” [„Sisteme de rudenie de sânge și afinitate”] în 1871, aducându-se prin aceasta discuția pe un tărâm incomparabil mai cuprinzător. Reconstruind formele de familie corespunzătoare sistemelor de înrudire dela care a pornit, el deschise un nou drum de cercetare și posibilitatea de a privi mai departe în preistoria omenirii. Dacă metoda aceasta ar fi fost acceptată, atunci construcția delicată a lui MacLennan s’ar fi prăbușit.

MacLennan își apără teoria în noua ediție a cărții „Primitive Marriage” („Studies in Ancient History” 1876). In timp ce el însuși combina într’un mod extrem de artificial, din simple ipoteze, o istorie a familiei, el cere lui Lubbock și Morgan nu numai dovezi pentru fiecare din susținerile lor, dar dovezi de o validitate inatacabilă, ca acelea care sunt singurele admise în tribunalele scoțiene. Și aceasta o face omul care din strânsa legătură dintre fratele mamei și fiul surorii la Germani (Tacit, „Germania”, cap. 20), din relatarea lui Cezar după care Britanicii au femeile în comun în grupe de câte zece sau doisprezece și din toate celelalte povestiri ale scriitorilor vechi asupra comunității femeilor la barbari, trage fără șovăială concluzia, că la toate aceste popoare a domnit poliandria! Ai crede că auzi un procuror care în interesul acuzării își îngăduie orice libertate, dar care cere apărătorului pentru fiecare cuvânt al său cea mai formală dovadă juridicește fondată.

Căsătoria pe grupe este o pură închipuire, susține dânsul, și se întoarce astfel cu mult înapoia lui Bachofen. Sistemele de înrudire ale lui Morgan ar fi, după părerea lui MacLennan, numai reguli de politețe socială, lucru dovedit prin faptul că Indienii, când se adresează chiar unui străin, unui alb, îi zic frate sau tată. Este ca și cum cineva ar voi să afirme că denumirile de tată, mamă, frate, soră, ar fi simple forme de a se adresa cuiva, lipsite de orice sens, pentrucă și preoților și starețelor catolice li se spune părinte și maică, iar călugării și călugărițele, ba chiar francmasonii și membrii societăților profesionale engleze, se adresează unul altuia în ședințele solemne, cu cuvântul frate și soră. Pe scurt, apărarea lui MacLennan era extrem de slabă.

Dar tot mai rămase un punct în care dânsul nu fusese prins. Opoziția pe care o stabilea el între „triburile” exogame și endogame, și pe care se sprijinea tot sistemul lui, nu numai că nu fusese sdruncinată, dar fusese chiar recunoscută în mod general ca bază a întregii istorii a familiei. Se admitea că încercarea lui MacLennan de a lămuri această opoziție ar fi neîndestulătoare și în contrazicere cu faptele enumerate de el însuși. Dar opoziția însăși, existența a două categorii antagoniste de triburi de sine stătătcare și independente, dintre care unele își luau femeile dinăuntrul tribului, pe când celorlalte aceasta le era cu totul oprit — era privită ca o evanghelie ce nu putea fi pusă în discuție. Consultați de pildă „Origines de la famille” [„Originile Familiei”] (1874) a lui Giraud‑Teulon și chiar „Origin of Civilization” [„Origina Civilizației”] ediția a 4-a, 1882) a lui Lubbock.

Acestei chestiuni îi este consacrată opera de căpetenie a lui Morgan: „Ancient Society” [„Societatea Antică”] (1877), operă care stă la baza lucrării de față. Ceeace Morgan, în 1871, presimțea numai în chip vag, este desvoltat aici în deplină cunoștință. Endogamia și exogamia nu alcătuiesc niciun antagonism: existența „triburilor” exogame n’a fost dovedită nicǎeri până acum. Dar pe vremea când domnea încă căsătoria pe grupe — și după toate probabilitățile, ea a domnit cândva pretutindeni — tribul se împărțea într’un număr de grupe înrudite prin sânge după mamă, de ginți, înăuntrul cărora era strict oprită căsătoria, astfel că bărbații dintr’o gintă puteau, ce-i drept, să-și ia femei din sânul tribului, și deobicei așa făceau, însă trebuiau să le ia din afara ginții lor. Așa încât, dacă ginta era strict exogamă, tribul, care cuprindea totalitatea ginților, era în aceeași măsură endogam. In chipul acesta, ultima rămășiță a combinației artificiale a lui MacLennan fu cu desăvârșire sfărâmată.

Morgan însă nu se mulțumi cu aceasta. Ginta Indienilor din America îi mai servi să facă cel de al doilea pas hotărîtor pe terenul cercetat de dânsul. In această gintă organizată potrivit matriarhatului, el descoperi forma primitivă din care se desvoltase ginta de mai târziu, organizată potrivit patriarhatului, așa cum o găsim la popoarele civilizate din antichitate. Ginta greacă și romană, care până acum fusese o enigmă pentru toți istoricii, fu explicată pe baza ginții indiene și astfel se găsi o nouă bază pentru întreaga preistorie.

Această redescoperire a ginții primitive matriarhale ca treaptă premergătoare ginții patriarhale a popoarelor civilizate, are pentru preistorie aceeași însemnătate pe care o are teoria evoluției a lui Darwin pentru biologie și teoria plusvalorii a lui Marx pentru economia politică. Ea a dat posibilitate lui Morgan să schițeze pentru prima oară o istorie a familiei, în care cel puțin treptele clasice ale desvoltării sunt în linii generale stabilite, în mod provizoriu, atât cât ne îngăduie materialul cunoscut astăzi. Că în modul acesta începe o nouă epocă în studierea preistoriei, este clar pentru oricine. Ginta matriarhală a ajuns axa în jurul căreia se învârtește toată această știință; dela descoperirea ei se știe în ce direcție și ce anume trebue cercetat și cum trebuesc grupate rezultatele obținute. Și, potrivit cu aceasta, se fac acum pe terenul acesta progrese cu mult mai repezi decât înainte de apariția cărții lui Morgan.

Descoperirile lui Morgan sunt acum în mod general recunoscute sau mai bine zis însușite de către cei ce se ocupă de preistorie, chiar și în Anglia. Dar aproape la niciunul din aceștia nu găsim mărturisirea fățișă că lui Morgan îi datorăm această revoluție a concepțiilor. In Anglia, cartea lui a fost trecută pe cât posibil sub tăcere, iar el însuși a fost tratat cu laude condescendente pentru operele lui de mai înainte; toți se agață cu zel de anumite detalii ale expunerii lui, dar, cu încăpățânare, nu se suflă o vorbă despre descoperirile lui cu adevărat mari. Cartea „Ancient Society” în prima ei ediție este epuizată; America nu este o bună piață de desfacere pentru asemenea lucruri; în Anglia cartea a fost, se pare, sistematic persecutată și singura ediție care se mai găsește prin librării, a acestei opere care face epocă, este traducerea ei germană.

De unde această rezervă, în care este greu să nu vedem un complot al tăcerii, mai ales dacă o punem față în față cu numeroasele citate de pură politețe și alte dovezi de camaraderie, de care mișună scrierile savanților noștri consacrați în materie de preistorie? N’o fi oare din cauză că Morgan este American și că pe istoricii englezi îi doare faptul că dânșii, cu toată sârguința lor în adunarea materialului, sârguință care merită recunoștință, sunt nevoiți să recurgă — în ce privește concepțiile generale care servesc la ordonarea și gruparea lui, într’un cuvânt, în ce privește ideile — la doi străini geniali, Bachofen și Morgan? Aceasta se mai putea îngădui Germanilor, dar Americanilor? Față de American, fiecare Englez devine patriot; în privința aceasta am văzut în Statele Unite pilde amuzante. Se mai adaugă însă și faptul că MacLennan era, ca să zicem așa, întemeietorul și conducătorul oficial recunoscut al școalei preistorice engleze; că într’o anumită măsură bontonul preistoric cerea să nu se vorbească decât cu cea mai adâncă venerație despre artificiala lui construcție istorică, care ducea dela uciderea copiilor, trecând prin poliandrie și căsătoria prin răpire, la familia matriarhală; că cea mai mică îndoială asupra existenței „triburilor” exogame și endogame care se excludeau absolut unul pe altul era considerată drept o erezie nelegiuită; că, prin urmare, Morgan reducând la nimic aceste dogme sfințite, făptuise un fel de sacrilegiu. Și pe deasupra, el le spulbera cu argumente, care prin simpla enunțare a lor apăreau evidente; astfel că admiratorii lui MacLennan, care până acum umblaseră buimaci între exogamie și endogamie, fură aproape nevoiți să se lovească cu mâna peste frunte și să exclame: cum am putut fi așa de proști și n’am descoperit noi înșine de mult aceste lucruri!

Și dacă toate aceste crime nu erau deajuns pentru a opri școala oficială să trateze lucrurile altfel decât dându-le la o parte cu nepăsare, apoi desigur Morgan a depășit măsura, nu numai prin faptul că a criticat civilizația, societatea producției de mărfuri, forma fundamentală a societății noastre actuale, într’un mod care ni-l amintește pe Fourier, dar și pentru faptul că vorbește despre o viitoare transformare a acestei societăți în cuvinte pe care le-ar fi putut spune Karl Marx. Era deci bine meritată, atât mustrarea ce i-o făcu cu indignare MacLennan că „metoda istorică îi este cu totul antipatică”, cât și confirmarea acestei mustrări de către profesorul Giraud‑Teulon din Geneva, încă în 1884. Și doar acelaș domn Giraud‑Teulon, („Origines de la famille”), rătăcea încă, în 1874, neputincios prin labirintul exogamiei maclennane din care abia Morgan a trebuit să-l scoată!

Nu este nevoie să mă opresc aici asupra celorlalte progrese pe care preistoria le datorește lui Morgan; cele necesare în această privință se găsesc în lucrarea mea. Cei patrusprezece ani care s’au scurs dela apariția operei lui principale, au îmbogățit foarte mult materialul nostru referitor la istoria societăților omenești primitive; antropologilor, călătorilor și preistoricilor de profesie, li s’au alăturat reprezentanții jurisprudenței comparate care au adus în parte material nou, în parte noi puncte de vedere. Unele din ipotezele lui Morgan au devenit prin aceasta șubrede sau au fost chiar răsturnate. Dar nicăeri materialul nou adunat n’a dus la înlocuirea marilor lui idei principale, prin altele. Și astăzi încă rămâne în picioare, în trăsăturile ei principale, ordinea adusă de el în preistorie. Ceva mai mult, putem spune că ea găsește din ce în ce mai mult aprobarea generală, în aceeași măsură în care calitatea sa de autor al acestui mare progres este tăinuită.^[7]

Londra, 16 Iunie 1891. Friedrich Engels

Note de subsol

1. „Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery, through Barbarism, to Civilization”. By Lewis H. Morgan, London Macmillan and Co., 1877, adică „Societatea Antică sau cercetări asupra căilor de desvoltare ale omeniri dela sălbăticie, prin barbarie, la civilizație” de L. H. Morgan, Cartea este tipărită în America și, lucru curios, e greu de găsit la Londra. Autorul a murit acum câțiva ani. — (Nota lui Engels)
2. Cu prilejul tipăririi anterioare a acestei prefețe, apărute în „Neue Zeit”, 1890—1891, vol. 2, fascicola 41, pag. 460, sub titlul „Cu privire la istoria familiei primitive (Bachofen, MacLennan, Morgan)”, această frază suna astfel: „și cu atât mai mult, cu cât noua ediție urmează să fie tipărită într’un tiraj care astăzi devine ceva normal în literatura socialistă germană, dar care în alte domenii ale tipăririi cărților în limba germană este încă o raritate”. — Nota Red.
3. Vezi nota lui Engels, pag. 32, ed. de față. — Nota Red.
4. Orestia — una din cele mai renumite tragedii ale poetului grec Eshil. — Nota Red.
5. Epoca eroică — epoca epopeii homerice (cam din veacul al X-lea până la al VIII-lea înaintea erei noastre). — Nota Red.
6. „Primitive Marriage” de MacLennan, apăru în primă ediție în 1865. — Nota Red.
7. La reîntoarcerea mea din New-York, în Septembrie 1888, am întâlnit pe un fost deputat al Congresului American, ales în circumscripția electorală Rochester, care cunoscuse pe Lewis Morgan. Din păcate n’a putut să-mi povestească multe despre dânsul. Morgan ar fi trăit în Rochester ca un simplu particular, ocupat numai cu studille sale. Fratele lui ar fi fost colonel și ar fi avut un serviciu in Washington, la Ministerul de război; prin mijlocirea acestui frate, el a ajuns să intereseze guvernul pentru cercetările sale și să publice mai multe opere pe cheltuiala statului; el, adică povestitorul, intervenise deasemenea de mai multe ori în această direcție în timpul cât fusese deputat. — (Nota lui Engels)