O viață de om așa cum a fost/Marile schimbări politice

Jump to navigation Jump to search
XXIX. Supt dictatura mascată a lui Ion I. Brătianu O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXX. Marile schimbări politice
XXXI. O încercare neînțeleasă și nesprijinită


În timpul cînd adunam în străinătate materiale de studii sau îndeplineam îndatoriri care tindeau să răspîndească știința românească și știința despre români, ori lucram din toată inima la așezămintele pe care am ținut să le las după mine, împrejurări neprevăzute schimbau cu desăvîrșire, prin lovituri ale soartei și prin izbucniri de fapt revoluționare, toată înfățișarea vieții politice românești.

Generalul Averescu se credea asigurat pe mult timp de o guvernare căreia nu i-au lipsit și succesele în ordinea legăturilor cu străinătatea, prin întregirea prieteniei italiene, și în ordinea financiară, prin descoperirea lipsurilor lăsate de liberali, prin silințile de a le acoperi, intrînd într-o sinceritate bugetară nepracticată pînă atunci, ca și printr-un plan de fixare sistematică a salariilor, datorit concepțiilor noi ale dlui Manoilescu, și chiar prin menținerea unei ordini publice mai stricte decît atunci cînd, supt liberali, „mișcările studențești” găseau o oarecare încurajare, și bănească, la unele ministere. Șeful guvernului era foarte mîndru că „a învățat a guverna”. I se atribuiau chiar intenții dictatoriale, pe care le cultiva, de fapt, ambiția aprinsă a colaboratorului său de la Interne, d. Goga, invocîndu-se portul de uniformă, căpătat de la favoarea regelui, și anume atitudini, care îngrijorau. Cum Suveranul era foarte greu bolnav, până într-atîta încît trebuise să fie rechemată din America regina Maria, doritoare de a cunoaște o lume atît de nouă, și o operație suportată cu o răbdare de martir nu dăduse rezultatele așteptate, așa încît, adăugindu-se o răceală, în april 1927, se putea aștepta ce e mai rău, dușmănia liberală contra acestui provizorat care arăta că vrea să se permanentizeze se făcea tot mai ascuțită. Din umbra în care-i plăcea să se retragă, încunjurîndu-se de prestigiul ei, Ion Brătianu calcula, cu metoda sa de inginer pusă în serviciul pretențiilor incomensurabile ale unei adevărate dinastii, cea care chemase pe cealaltă, momentul exact cînd iluziile locțiitorului său vor trebui să se împrăștie.

Cunoscusem personal pe general în ultimul timp. Am găsit un om foarte socotit, observîndu-se în cele mai mici detalii, lucrînd pe cîmpul politicii ca pe acela al meseriei sale, extrem de fin și găsind cuvinte de o tăioasă ironie, pe care le sublinia strălucirea curioasă și temută din ochii săi de gheață, o fire foarte distinsă prin multele atingeri cu ce are viața mai înalt, mai sever și mai plin de răspundere – altceva decît un avocat meșter în fraze și decît un poet care se simte necontenit în vedetă și, pe lîngă aceasta, cu toate dibăciile ce i se atribuiau și care erau pentru dînsul detalii de „strategie” și de „tactică”, o oarecare sinceritate, lipsită în orice caz de acea pretenție brutală, de acea atitudine dîrză și de acea magnilocvență jignitoare și ridiculă care se observă la alții. Era desigur mai cavaler, deși fără generozitate, decît alții, și cuvîntul lui însemna ceva. Ca și pentru Take Ionescu, cînd am ajuns a-l cunoaște, multe prejudecăți mi s-au înlăturat de la sine, și unele devotamente mi se lămureau tot așa de bine ca și unele trădări, din acelea pe care, și nu o singură dată, am avut să le sufăr și eu. A fost vorba cu șeful guvernului, pe care-l căutam pentru interese ale Ligei, de unele din problemele, așa de grele, ale zilei. Generalul avea în vedere o dispariție a regelui și, în lipsa moștenitorului, contra căruia nu arăta pasiunea feroce a liberalilor, el se gîndea la o regență care să nu fie marcată de o ambiție personală și să nu facă jocul nimănui de la spate, preferînd onestitatea, spiritul drept, iubirea pentru fiul său a principesei Elena, de care-i vorbeam.

Pe regele Ferdinand nu l-am mai văzut decît o dată la Academie după înscăunarea regimului Averescu. Trecînd de la un academician la altul, s-a oprit și la mine. Cum țineam mîna pe o carte, m-a întrebat ce este. Era un manual de istorie germană și am explicat astfel:”E o istorie din care se vede cum strămoșii maiestății voastre știau răsplăti pe aceia cari-i serviseră cu devotament“. O audiență n-am cerut; de ce s-o fi făcut, odată ce eram așa de puțin amestecat în politica dominată de sfătuitorii lui, cari nu erau totdeauna și cei mai buni prieteni și cei mai cu grijă de interesele țerii? La ultima mea întoarcere din străinătate, am aflat că el ar fi dorit să mă vadă. Mă temeam însă că va fi ca să mă cerceteze despre relațiile cu fiul său, pe care, în împrejurări asupra cărora e firesc să nu divulg nimic, îl îndemnasem cu toată căldura unei vechi și sincere afecțiuni să revie în țară, cum era evident că însuși dorea, dar lîngă soția și fiul său, ceea ce era pentru mine un articol de crez pe care conștiința mea, nesupusă intereselor politice, mă împiedeca, și m-a împiedecat statornic, să-l părăsesc, și același punct de vedere l-am arătat totdeauna public, în cuvîntări care s-au însemnat. Din această cauză, și numai din aceasta, am declarat domnului Hiotu că nu doresc să fiu primit, dar i s-a raportat regelui, a cărui stare de sănătate mă durea – și încă din septembre al anului precedent întrebasem pe președintele de Consiliu de ce nu se consideră boala în toată gravitatea ei —, că eu n-aș dori să-l văd, din sentimente rele față de acela lîngă ale cărui suferinți stătusem atît de adeseori, și cu așa de puțini din aceia cari acum se aflau în jurul celui greu bolnav.

Mă întorsesem abia de la un foarte vioi congres al Ligii la Tîrgul Murășului, oraș ținut admirabil de un primar secui, unde văzusem unul din cele mai frumoase conducte etnografice, cu toate datinele noastre vechi, organizat de căldurosul român și credincios prieten politic, protopopul Cîmpeanu, cînd d. Hiotu m-a cercetat din partea regelui, despre care știam că e extrem de slăbit, abia putîndu-se ținea pe picioare, pentru a-mi cere să intru într-un Ministeriu național căruia, vădit, voia să-i lase țara în samă după apropiata sa dispariție, privită de el cu un admirabil stoicism. I-am făgăduit că, oricare ar fi dorința Suveranului, sînt gata să contribui la îndeplinirea ei și, pentru a pregăti publicul, a doua zi chiar am publicat în foia mea un articol în care arătam imperioasa nevoie a unirii tuturor puterilor politice. Peste cîteva ceasuri mi s-a comunicat confiscarea Neamului românesc, cum se făcuse, de altfel, și cu alte ziare, din ordinul dlui Goga, care credea foarte serios că dictatura sa, de mult dorită, a și început.

Am căutat fără zăbavă pe d. Hiotu pentru a-l întreba dacă în adevăr mi-a propus din ordinul regelui să intru într-un cabinet de concentrare națională. Mi-a cerut să întrebe întîi pe Suveran ca să-mi poată da asigurarea oficială de care aveam nevoie pentru a pretinde satisfacția ce mi se cuvenea. A doua zi am avut răspunsul, firește, afirmativ. Generalul Averescu și-a exprimat regrete la telefon și m-a căutat acasă, pentru întâia oară, explicîndu-mi cum i s-a arătat dorința regală, pe care n-o credea că e așa de hotărîtă și că trebuie să aibă urmări imediate. Încă o dată președintele de Consiliu mi-a părut un om cu cele mai bune intenții – fără planurile de dictatură care i se atribuiau și care influențaseră la Scroviște pe regalul bolnav —, cu un spirit de multă chibzuială și o inimă simțitoare la sentimentele bune care i se arată.

Îi recomandasem ca, la invitarea, pe care o avea în vedere, a șefilor de partide, să ia măsura de prudență de a-i aduna pe toți împreună și de a le cere să puie în scris răspunsul lor la oferta de colaborare, pe care generalul, cu multă părere de rău, ajunsese a o accepta.

M-am dus la ceasul arătat, dar nu venise nimeni decît d. Cuza, foarte bucuros că se recunoaște în sfîrșit”Liga” sa, care făcuse atîta zgomot și cîștigase, prin metode pe care nu le pot întrebuința, oricît ar fi să pierd, aderenți numeroși, și cu o importantă reprezintare în Parlament – și se înțelege ușor că nu i-o invidiam. Ceilalți, ori nu dăduseră nici un răspuns, ca Brătianu, care făcea toate sforțările pentru a grăbi eeasul unei noi dominații, acuma fără un rege de care să se lovească uneori, fie și foarte rar, ci cu o regență în care credea că președintele Casației, Buzdugan, îl va urma, iar de Patriarh și de prințul Nicolae, orice ambiție ar fi la spatele lui, credea că nu trebuie să se teamă, ori ca d. Maniu care, încremenit în „constituționalismul” pe care se vede că l-a învățat la Facultatea de Drept din Budapesta, căci altă țară nu cunoscuse decît ca ofițer cezaro-regesc, cerea garanții de neutralitate în vederea unor alegeri libere. Nici unul, nici altul nu admiteau că invitația nu era la generalul Averescu personal, ci la prezidentul Consiliului, pentru a discuta împreună asupra impasului în care boala Suveranului punea țara însăși. Așa de mult era stăpînit fiecare de interese înguste de partid și de preocupații pur personale. Căci altfel ar fi înțeles cu toții că un Ministeriu național larg conceput și onest alcătuit, cu gloria militară și spiritul de autoritate ale generalului, însușiri care erau o adevărată zestre comună, ar fi putut să prezideze mult mai ușor la inevitabilul care stătea să se întîmple și ar fi putut soluționa, în sensul pe care-l arătasem la Paris – și aceasta cu toată atitudinea cutăruia din Ministeriu, care amenințase pe exilat dacă ar cuteza să se întoarcă —, chestia, foarte vie în sufletul ofițerimii tinere și în inima poporului, a prințului Carol.

Peste cîteva ceasuri numai, generalul Averescu putea să-mi anunțe, cu o mirare indignată pe care o împărtășeam și eu, numirea ca președinte de Consiliu a dlui Barbu Știrbei, pe care în alte împrejurări îl avuseră în vedere și național-țărăniștii, cu cari întreținea bune legături și, atunci chemarea d-sale ar fi fost cu putință, reputația sa politică și personală fiind întreagă. Mareșalul palatului se prezintase pur și simplu la Prezidenție, unde locuia primul ministru, cu un decret de numirea înlocuitorului, cerînd obișnuita contrasemnare, pe care cu un legitim sentiment de despreț a acordat-o imediat acela care desigur că se putea împotrivi, oricît de mult s-ar fi asigurat liberalii de garnizoana din București. Mai tîrziu, eu, care am criticat această ușoară părăsire a puterii înaintea unor intrigi al căror caracter se putea recunoaște ușor, mi-am putut da sama înaintea acelei noi strangulări de serai, între două uși ale palatului, că în asemenea împrejurări dezgustul e atît de hotărîtor pentru oricine are mîndria unor fapte îndeplinite față de Țară și Coroană, încît împiedecă orice reflecție și taie orice putință de a reacționa la ofensa care înlocuiește onesta și onorabila despărțire de Suveranul pe care l-ai ajutat cu tot ce ți-a fost prin putință.

A urmat o noapte agitată, în cursul căreia se vorbise totuși de rezistențe, de măsuri extraordinare pentru a le împiedeca. A doua zi, șef al unui Cabinet în care erau și liberali și țerăniști, dar de clasa a doua – șefii stînd de pîndă —, dar și drul Lupu, firește grăbit, d. Știrbei mă întreba prin simpaticul, amabilul prefect de poliție, generalul Nicoleanu dacă mă poate vedea. I-am răspuns, pe tonul ce se impunea, că nu-l pot primi. Carta de vizită a omului de încredere al dinastiei, care aștepta pe prag, n-a avut mai multă influență decît stăruința șefului poliției; servitoarea mea l-a încredințat că în adevăr nu mă poate vedea.

Am asistat apoi la harța de fiecare clipă între miniștri cari se urau între ei și n-aveau nici un sentiment și nici o stimă pentru un conducător răsărit prin surprindere, mulțămită unor uneltiri personale pe dreptate osîndite de conștiința publică. S-a învederat, în această formă, cea mai periculoasă și mai imprudentă, că astfel de combinații, ieșite din motive oricît de lăudabile, ca dorința veche a regelui de a strînge pe toți la o mare operă comună – și ce nu se putuse face în jurul sănătății sale credea că s-ar putea dobîndi în jurul unui pat de agonie —, nu pot reuși într-o societate atît de puțin solidară și de slab dispusă la sacrificiu. Supt Carol I lucru ar fi putut izbuti, dat fiind marele prestigiu al unei regalități care în manevrarea partidelor nu se lăsa condusă, izolată cum era de orice legături, fățișe sau ascunse, cu oamenii, de alte considerații decît aceea de a menține un solid echilibru politic între partide, excluzînd, chiar cînd era vorba de un talent, de o popularitate ca ale lui Take Ionescu, orice strecurare a grupărilor de clientelă, orice asalt al personalităților de sine stătătoare, sistemul vechi englez servindu-i de normă; dar bunătatea lui Ferdinand I, aplecarea spre sentimentalități, dispoziția de a se lăsa necontenit influențat de familia sa și de prietenii familiei sale, și nu mai puțin criticabila pornire spre intrigi și curse contra oamenilor pe cari-i ținea la putere, făcea ca asupra portofoliilor ministeriale să fie o continuă rîvnire pătimașă, cu întrebuințarea forțelor oculte de la palat, fiecare crezînd că pe alte căi decît ale luptelor politice fățișe se poate ajunge a guverna. Rezultatul combinației din mai a fost deci acela care se putea aștepta: hărțuit din toate părțile, amenințat, terorizat, omul de bun simț și de mare rezervă care e d. Știrbei și-a dat samă că a guverna astfel ar fi o greșeală mai mare decît aceea de a fi primit în astfel de împrejurări și supt astfel de auspicii. De altminterea nescrupulosul său cumnat, Ion Brătianu, care uitase cîte îndatoriri îi făcuse trecerea la Curte a „prințului” era gata pentru a-i prezintă, ca în vechea Romă la ceasurile de supremă desperare, sabia în care să se arunce.

Brătianu a redevenit deci, dar numai în aparență, chiar dacă-i rămăsese din colaboratorii dlui Știrbei energia fără astîmpăr a drului Lupu, și dacă oameni de la mine, avînd datorii pe care nu voiseră să le ușureze altfel Banca Națională sau așteptînd de la un stăpîn bogat simbria pe care de ani de zile ar fi dorit-o de la cel veșnic fără mijloacele bugetului, trecuseră cu oarecare zgomot la dînsul, făgăduind poate unei bune credinți, pe care pe departe n-o puteam crede așa de naivă, că eu însumi voi urma pe fugarii ce mi-o luaseră înainte. Deci, fără ca o astfel de schimbare să găsească fie și cea mai slabă aprobare a opiniei publice, un nou regim al liberalilor, storși de puteri prin guvernările pe care le smulseseră una după alta de la regele aservit lor cu totul, începea întrebuințînd, viciu care se va perpetua la dînșii, aceiași oameni dinainte de 1914, de la care nimeni nu putea să aștepte nimic.

Ei, cari votaseră „legile organice”, pentru care se crezuseră singurii chemați, nu mai aveau nici un punct de program. Rostul lor era însă îndoit, și negativ în ambele privinți: să împiedece venirea la putere a național-țerăniștilor, cari aduceau cu dînșii localism și spirit de clasă, ambele foarte primejdioase pentru noul Stat ce abia se închega și să menție măsura de mult timp regretată, prin formula destăinuită apoi de generalul Averescu, pe care o luase regele împotriva moștenitorului de tron, cu ajutorul, și spre cel mai mare folos, al lui Ion Brătianu.

Și într-o privință și în alta, atitudinea lor a fost și mai hotărîtă după ce Ferdinand I, în iulie, a închis ochii.

O prigonire fără rezerve și fără ascunsuri s-a îndreptat deci în alegeri contra tuturor acelor cari erau bănuiți că au simpatii pentru prinț și contra rivalilor, atît de temuți cari, din partea lor, erau hotărîți, contînd și pe unele legături în regență, să întrebuințeze toate mijloacele pentru înlăturarea „hoților de urne”, a „uzurpatorilor” și a „tiranilor”. De atunci înainte, timp de mai multe luni de zile, o adevărată urgie s-a dezlănțuit contra adversarilor, Ion Brătianu crezînd că în sfîrșit a venit momentul cînd nimic nu-i va mai sta în cale și el va putea să guste stăpînirea deplină, fără nici un scop de atins, ci numai pentru voluptatea de a-și ști toată lumea supt picioare și de a putea să-i apese cît vrea el de greu […]. În alegeri eram cuprins în lista oamenilor cari nu trebuiau să iasă: adăugîndu-se teribila lege electorală a lui Al. Constantinescu, n-aveam nici mijloacele bănești necesare ca să ne asigurăm mizerabilul de doi la sută pe țară pe care ea îl pretindea. Pentru întîia oară deci, după vechea silă cu baioneta a lui Marghiloman și după refuzul de a candida supt ocupația străină, n-aveam un loc în Cameră. Am căpătat unul mai tîrziu numai, toate partidele învoindu-se să nu-mi opuie contracandidat, în cercul de la Ismail, unde se pare că oneștii bulgari de acolo și-au dat samă pe cine votează și mi-au păstrat simpatii pe care n-am avut prilejul să le întrebuințez.

Mai mult decît oricînd doream acum de acel contact cu prietenii din Apus, cari mă mîngîiaseră și mă susținuseră continuu, față de cîte avusem să sufăr de la ai mei. Înainte de a mă îndrepta spre Paris în cele dintîi zile ale anului 1928 am primit, într-o aspră și întunecată zi de decembre, cînd stam să iau trenul pentru a-mi face ca de obicei lecția obișnuită la elevele mele din Vălenii de Munte, vestea, cu totul neașteptată, că Ion Brătianu, bolnav de gîlci de cîteva zile, a murit de pe urma operației desperate făcută în ultimul moment pentru a-i salva viața.

Deși chemat înapoi la București de regență, nu m-am grăbit. La ce puteam fi bun, așa cum eram, părăsit de atîția dintre ai mei și despărțit și de activitatea parlamentară iar, în afară de aceasta, așa de profund dezgustat de ceea ce văzusem de o bucată de vreme? Vintilă Brătianu a venit să mă vadă, desolidarizîndu-se de la început de persecuția căreia îi fusesem supus cînd nu el era acela care purta răspunderea; mi-a declarat franc că nu simte nevoia vreunui concurs, că nu de aceea a venit la mine dar, cum vorbeam de Institutul de bizantinologie pe care-l făgăduise și pentru care nu vărsase nici un ban, mi-a strecurat ispita, pe care am răspins-o cu indignare, că multe lucruri s-ar putea face pentru instituțiile mele dacă, în chestia prințului, măcar acuma aș fi dispus a face concesiile la care, a doua zi după moartea regelui Ferdinand, mă arătasem cu totul protivnic. […]

Cu slabul, deși îndărătnicul Vintilă Brătianu, a cărui stare de sănătate îl făcea nervos, național-țerăniștii vor începe o luptă ca acelea care au dezonorat viața politică a Ungariei și au adus însăși distrugerea statului astfel atacat: Camera era o arenă în care și fruntașii opoziției întrebuințau mijloace de care se pot servi numai cei mai dezmățați din agenții electorali, vechile parlamente de boieri neputînd prezintă un singur precedent. Se dădeau bătălii cu pumnii în jurul urnelor.

În acest timp căutam în străinătate clipa de odihnă pe care credeam că o merită ostenelile mele de un an întreg, unite cu tot ce poate lăsa pe suflet un an ca acela care abia se încheiase. Plecat în februar la Paris, am vorbit despre Franța din Cipru, revenind la vechile mele studii despre această țară de cruciată la care mă dusese cariera zbuciumată, în urmărirea aceluiași ideal, a lui Philippe de Mézières. Astfel de conferințe, la care se vor adăugi, în anul următor, acelea despre Armenia Mică din Cilicia, și aceasta o formațiune de cruciată, pe care o stăpînea spiritul francez, formează în intenția mea o prezintare, nouă, a Fraudei dincolo de Franța, despre care vorbeam cîndva dlui Doumergue, pe atunci numai președinte al Senatului, și vioiul, surîzătorul, foarte cultul om politic francez recunoștea că așa ceva nu s-a făcut încă și mă îndemna călduros s-o încerc. De acolo am trecut, în mart, prin Madrid, pentru călătoria în Portugalia, unde am regretat numai așa de puținele mele mijloace, pe care criza momentană a reizului, răpede încheiată însă printr-o admirabilă mișcare patriotică, le crescuse foarte puțin: pînă astăzi frumoasele mînăstiri din locuri izolate mi-au rămas necunoscute. La întoarcerea tîrzie, am trecut și pe la Milano, vorbind la”Cercul filozofic” de acolo: în toată Italia nu e oraș unde manifestările de intelectualitate să fie cerute mai mult și urmărite mai cu interes decît această mare și inteligentă capitală a Lombardiei.

Mă vor ocupa în acest an și deosebite lucrări mai grele. În 1928 a apărut, fără a se fi luat măcar o notă la bibliografie în revistele pedagogice, unele cu un caracter aproape oficial, întinsa Istorie a învățămîntului, la a cărei alcătuire, cu toată prețioasa adunare de material a lui V. A. Urechiă, a trebuit să lucrez așa de mult, din paginile ei reieșind continuitatea unor sforțări cu caracter de originalitate în acest domeniu. Patru conferinți despre istoria Angliei, cerute de societatea anglo-română, au apărut în volum. Am păstrat nu numai conferințile mele de la Paris despre „cărțile populare în sud-estul Europei”, de care mă ocupasem întîiași dată, scoțînd și unele rezultate nouă, dar și ambele cursuri de la București: unul, continuare a seriei de Cărți reprezentative – începută de multă vreme cu Sfîntul Augustin și scriitorii de la începutul evului mediu —, care trata despre cronicarii celei dintâi cruciate, celait, menit să arăte care e de-a lungul veacurilor sensul cel adevărat, în veșnică evoluție, al ideii de libertate (Evoluția ideii de libertate). Începeam și cercetările cu privire la portretele domnești, din care în curînd era să dau o bogată colecție.

În sfîrșit reveneam la Teatrul Național cu o dramă în versuri, Cleopatra, în care opuneam legendei unei ispititoare femei stricate – fermecătoarea de la Alexandria, pe care a răpus-o glacialul despreț al lui Octavian a doua zi după brutalele îmbrățișări ale lui Antoniu —, pe mîndra păstrătoare a ideii imperiului universal, așa cum o formase și menținuse în cîteva milenii Orientul pentru ca s-o primească geniul militar al lui Alexandru cel Mare. Pentru întîia oară nu mi s-a refuzat o caldă recunoaștere, în care doar dacă s-a amestecat cîrteala unui fabricant de piese spectaculoase, pe care totuși în clipe grele îl ajutasem decisiv pe lîngă Take Ionescu ca să primesc asigurarea că”Albanezul moare la pragul binefăcătorului său“. În traducerea italiană, supt titlul L’ultima delle dee, profesorul Ezio Levi a găsit cuvinte pe care le-am simțit adînc despre această încercare de a ridica Orientul cu tradițiile lui fără capăt de lungi în fața tinerelor improvizații ale Occidentului, și realizînd astfel pe o idee nouă și fecundă o operă vie. Încă o dată aveam să mulțămesc succesul piesei, însuflețită de vigurosul talent al drei Țopa, vechilor simpatii ale omului de inițiativă și energie, revenit la direcția Teatrului Național, d. Mavrodi.

În vară, Congresul de istorie de la Oslo, întîia întîlnire a tuturora după zguduirea marelui război, m-a făcut să întîlnesc colegi germani ca d. Brandi, austrieci ca d. Dopsch. Prezidat, comandat, aș putea zice, de maniera tare, inexorabilă, pe care am regăsit-o și la adunările anuale ale comitetului internațional, a dlui Koht, cel mai important istoric al Norvegiei, Congresul a fost foarte mult cercetat […] Dar mai ales am cunoscut cu acest prilej o țară cuminte, așezată, de o democrație senină, fără aparente conflicte de clasă. Era în august, cînd încă nopțille sînt transparente și prietenoase și marea, care se zbate între fiorduri, cu totul limpede. Ca și la Belgrad, românii și-au avut accidentul de automobil, din nenorocire fără urmări grave. În cursul recepțiilor, am văzut pe regele atît de „cetățean” și pe imperioasa-i soție, o prințesă de Anglia. De acolo, cu d. Karagea am mers la Stockholm, pe care l-am putut vedea din nou, și acuma în tot răgazul, admirîndu-i tezaurele de artă populară și oprindu-mă cu mirare înaintea încă a unei săbii de-a lui Vodă. Brîncoveanu.

Întîmplarea a făcut să fiu ales tocmai în acest timp decan al Facultății de Litere, unde nu credeam să pot avea vreodată oarecare influență asupra unor colegi lucrînd prea adeseori după legături politice sau după capricii personale, discuțiile fiind aproape imposibile și din cauza tonului scăzut pe care-l întrebuința cîte un Mihail Dragomirescu, descoperitorul cunoscut al unei „științi a literaturii” care ori nu e nimic, ori un simplu capitol al esteticei; pentru acesta, între cereri de scuze și oferte de colaborare, prezintări de volume și alte dovezi ale unei mari stime și unei sincere afecțiuni, eram de mult, deși sporadic, obiectul celor mai ordinare pamflete, lucru de neînțeles la un profesor deprins să umble cu lucrurile frumoase și să cutreiere seninele regiuni superioare ale cugetării. Regulamentul mi-a impus să fiu decan provizoriu și am constatat nu fără uimire că stăpînirea de sine și buna creștere pot duce totuși la bune rezultate și într-un mediu așa de obișnuit cu ai te procedări. De aceea n-am refuzat cînd voturile s-au îndreptat spre mine, și am strîns chiar mîna, oferită cu o electorală francheță, a colegului meu sus-pomenit, care pe urmă va publica despre mine și familia mea, în inegalabilul pamflet Ordinea, articole cum nu s-au scris despre cel din urmă mizerabil.

Am încercat în acele cîteva luni de conducere lucruri îndrăznețe care mie mi-au reușit, dar n-am putut, din nenorocire, să le las moștenire, cînd am trecut, cum se va vedea, la rectorat, și urmașilor mei.

Am crezut, anume, că s-ar putea o adevărată colaborare între profesori, de unde ar fi ieșit și o puternică influență asupra unei studențimi așa de agitate. Mese comune au fost puse la cale pentru a se întîlni și a-și vorbi oameni cari de multă vreme vorbeau de la aceeași catedră, luau parte la aceleași adunări și de fapt nu se cunoșteau de ajuns ca să-și dea sama fiecare că și la alții este, supt toate raporturile, ceva de găsit și de utilizat. Mă gîndeam și la relații prietenești între familiile profesorilor și, la rectorat, invitîndu-i seara în birourile mele, am socotit că ajung la rezultate durabile, cele dintîi fiind pline de speranțe.

Pe de altă parte trebuia infrînat spiritul nesuferit de anarhic al elevilor noștri, între cari însă de la o vreme se desemna opoziția la agitații din partea celor mai înaintați în studii și cari, iubind știința, ocupați de lucrările lor, se gîndeau serios și la carieră. Am convocat pe președinții societăților și, vorbindu-le, am găsit în inimile lor un răsunet care m-a încurajat. Cînd a venit ziua „serbării studențești” – și atunci reîncepeau de obicei turburările, provocatorii mergînd prin săli ca să împiedece cursurile, și pînă la bruscarea profesorilor, incapabili de a-și afirma cu energie autoritatea —, am anunțat o serbare de un alt caracter: comemorarea întemeierii de către învățatul boier Constantin Stolnicul Cantacuzino, în domnia, începută la decembre 1679, a fratelui său Șerban-vodă, a primei școli superioare din București, o Academie ca aceea de la Padova, unde învățase el, deci, de fapt, o Facultate de litere. M-am bucurat adînc văzînd că sala era plină. La noi, la Litere, cel puțin, revirimentul către buna ordine și ținuta inteligentă se produsese, și el a urmat și mai departe în ciuda uneltitorilor interesați.

M-am încredințat că drumul cel bun e totuși acela către inimile acestor zgomotoși războinici, cari sînt de fapt niște copii și, dacă te uiți cu luare-aminte și cu părintească iubire la dînșii, niște copii buni.

I-am căutat și în căminurile lor, și am găsit acolo condiții materiale și morale în adevăr îngrozitoare. Cîteva numai din recunoașterile și constatările mele vor arăta cîtă nepăsare fusese pînă atunci din partea acelora cari trebuiau să le poarte grija.

În cutare din aceste adăposturi am găsit o adevărată cetate, gelos păzită de agenții politicianilor, cari, cu scopuri demagogice creaseră căminul și-l lăsau de capul lui, mulțămindu-se să verse anual o sumă de chirie sau de întreținere, adesea mult timp zăbovită. Băieți și fete erau împreună, într-o dezgustătoare promiscuitate, care răpea studentelor orice feminitate, orice grijă de trup, orice conștiință a demnității personale. Brăilenii erau aruncați cu grămada într-o veche clădire, loja portarului fiind locuința unei fete, pe care iarna o blocau zăpezile; sala de mîncare, într-o hrubă subterană, cu scările lunecos de murdare, avea fețe de mese neschimbate cu săptămînile. Aiurea, într-o mare clădire, un fost grajd, era sala de căpetenie, cu învoirea soției divorțate a unui profesor, directoare total neascultată, și se vedea sus cafasul vizitiului. La ploieșteni, unde am venit la zece ceasuri noaptea, am găsit o infecție a privăților care se prelungea în șirlăie prin antrete; fete și băieți erau despărțiți numai printr-o scară. Vechea școală ungurească din dosul Academiei Române cuprindea un cămin obișnuit, așa încît apariția autorității stîrnea zîmbetele ironice și porniri spre război. Casa lui Pompiliu Eliade, închiriată pentru vin asemenea scop, nu mai era decît o ruină pîngărită, în care tinerii fără căpătîi dormeau tîrziu după amiază și răspundeau decanului fără să-și ridice capul de pe perină. Undeva în fundul străzii Știrbei-vodă o locuință comună pentru amîndouă sexele era un infern de neorînduială și de stricăciune; în subsol, unde curgea apa pe păreți, un nenorocit se trudea să-și prepare examenul. La gorjeni am găsit etajul studenților cu totul gol: ei erau toți la colegele lor, și ocupația era așa de nevinovată, încît au fugit cu toții și cu toatele la singura mea apariție […] Iar ce am găsit la buzoieni merită să fie povestit separat.

Bineînțeles nici aici nu erau despărțite sexele. Fiecare își avea etajul, iar jos, femeia de serviciu dormea pe un mindir neacoperit. M-am grăbit să caut fetelor o locuință, dar secretarul Universității, bruscat de partea bărbătească a stabilimentului, a primit răspunsul că unii și altele nu înțeleg „a se separa”. Cînd am venit însumi – și acuma eram rector —, am găsit un front masculin comandat de cineva care-și încrucișa brațele pe piept a sfidare; la spate stătea sexul slab, încrezîndu-se in virtuțile luptătoare ale tovarășilor. Am făcut dintr-un gest să se lase in jos brațele napoleonic încleștate și am pus în vedere executarea în cîteva ceasuri a hotărîrii mele. A doua zi am dus și pe prefectul de poliție acolo pentru ca, în caz de împotrivire, căminul să fie evacuat cu forța. Rezistența a încetat, și fetele s-au mutat într-o frumoasă locuință a familiei Chițu din aleea Regnault, un student apărînd totuși un moment pentru control.

Am căutat să întemeiez pentru studente căminuri care să le atragă prin posibilitatea unei vieți potrivite cu delicateța, oricît de brutalizată atîta vreme prin viața împreună și lipsa de orice îngrijire și supraveghere, a sexului lor. În casa Chițu le-am îndemnat să-și împodobească paturile lor, să le încunjure cu fotografii și amintiri de familie, creîndu-și un colțișor de pietate și iubire, ca la Vălenii de Munte, al căror exemplu li-l scoteam înainte. Le-am dat sfatul, pe care-l puteau primi de la un om de vrîsta mea, de a nu neglija ca pînă atunci cele mai elementare datorii față de corpul lor, și peste cîteva zile ele aveau altă înfățișare […] Nu pot zice că am atins tot ce doream, fiindcă peste cîteva luni unele care-și mîntuiseră studiile voiau să-mi impună rămânerea lor și mai departe și un tată a pretins să se așeze și el acolo lîngă fiica sa, neavînd altă locuință în București.

Într-o frumoasă casă a primăriei în Strada Romană, pe care o refuzase unul din generalii împroprietăriți în Capitală, am așezat un mare număr de studente, și o străină bine crescută în vechea Rusie a știut să facă din acest adăpost răpede mobilat prin îngrijirile bunului și credinciosului meu colaborator în multe lucruri, secretarul rectoratului, Ioan Farcaș, o casă plăcută acelora care, cu deplină cuviință și bună rînduială, ajunseseră a locui într-însa.

Alegerea la rectorat, după împlinirea lungilor ani de serviciu ai lui Pangrati, a cărui veche boală progresase așa de mult încît era aproape total orb – și Universitatea nu se putea să nu se resimtă de infirmitatea conducătorului ei în împrejurări așa de grele – a fost o biruință – întîia și cea din urmă, căci s-au luat toate măsurile ca ea să nu se repete, întrebuințîndu-se metode care se vor înfățișa mai departe – contra sistemului de a face să atîrne această situație, de un mare presgiu, de luptele dintre partide, care izbutiseră să acapareze mai pe toți profesorii. Colegul meu, drul Angelescu, a avut curajul să iasă din această practică nenorocită, sprijinind o candidatură care mi-a fost aproape impusă: unii dintre aceia cari credeau că pot primi o sarcină așa de grea s-au retras.

Nu mi-a fost ușor să prezidez o lume de oameni atît de merituoși, dar cari erau prin conștiința firească despre propria valoare așa de refractari față de orice autoritate, chiar aceea care ieșea din dorința și din consimțămîntul lor. Ca și la Academia Română, fiecare înțelegea să vorbească oricînd, oricît, de ori cîte ori și acceptarea hotărîrii majorității li se părea un lucru deosebit de greu. Cînd era vorba de o numire, tabere de prietenie se formau care-și stăteau aprig față în față. Niciodată n-am făcut sforțări mai mari, nu mi-am biruit mai mult nervii fără a sacrifica nimic din ce datoram situației mele decît în timpul cît am prezidat pe colegii așa de greu de împăcat și de unit într-o liniștită acțiune solidară. Dacă am reușit în aceasta, o consider ca una din marile mele victorii.

Material, Universitatea era în cea mai rea stare. Ca decan la Litere, a trebuit să iau măsuri care de fapt reveneau rectorului, cînd am impus respect și grijă de curățenie valului studențesc care se năpustea pe o singură intrare, îmbrîncind și tîrînd cu dînșii pe nenorociții de profesori pentru ca pe urmă să se reverse pe culoare, care deveniseră un adevărat loc de întîlnire și un fumoar, tineri ofițeri venind anume ca să însăileze o aventură „intelectuală”. Profesorii au căpătat la Facultate și apoi la Rectorat intrare deosebită, culoarele au fost complect curățite, creînd studentelor o odaie de așteptare – a fost și de lectură, dar nu se cetea, și cărțile, revistele trimese de mine erau odios mototolite – și un mic bufet, în chiar localul seminarului meu; servitorii, îmbrăcați cuviincios, recăpătaseră trecerea la care au dreptul cînd păzesc buna orînduială.

Trebuia acum ca Universitatea să fie terminată, singure aripile de la Științi și de la Litere fiind gata, fiecare, din nenorocire, în alt stil. La mijloc era Senatul, iar vechea Facultate de Litere fiind de ani de zile în reparație fără să se poată înjgheba ceva, rîndul de jos fusese uzurpat, de întregi decenii, de către Muzeul Arheologic, ținut în cele mai proaste condiții ca pe vremea instalării lui Tocilescu, cu descărcarea obiectelor culese de pretutindeni.

Era într-un moment cînd jena Statului se manifesta tot mai puternică și se negocia cu greu un împrumut de stabilizare pentru care a trebuit să se facă și ultimele concesii de autonomie financiară pînă la margenea contractului străin așezat oficial, fățiș. Mi-au trebuit lungi intervenții foarte stăruitoare pe lîngă ministrul de Finanțe, care era, cum se va vedea, după instalarea național-țerăniștilor, un om cu care păstram foarte bune relații, d. Mihai Popovici, și chiar pe lîngă revizorul finanțelor noastre, delegatul bancherilor împrumjutători, colegul parizian d. Rist, ginerele lui Monod și cunoscut mie din casa dlui Bémont, pentru ca din suma destinată învățămîntului superior, ca pentru o „investire productivă”, să capăt nu mai puțin de douăzeci de milioane.

Am început imediat lucrul, ajutat de o comisiune, neplătită, de arhitecți prieteni și de neobositul zel al secretarului Farcaș. Cu mine nu se încăpeau zăbăvi: cum se încercau amînări supt pretext că nu și-a dat învoirea delegatul Finanțelor, am spus o dată că-mi fac și patul la minister pînă ce mi se va servi rata. Am putut astfel să termin pînă la începerea cursurilor toate lucrările în aripa începută. Și cu ajutorul inimosului decan de la Drept, tînăr la peste șaptezeci de ani, d. N. Basilescu, am avut și mobila rectoratului, în care s-au putut „ținea cu demnitate cele dintîi ședinți ale Senatului universitar.

Senatul am izbutit să-l mut încă de la intrarea mea în funcțiuni, puind în vedere noului președinte al Consiliului că, la deschiderea Universității, mă voi prezintă în fruntea studenților pentru a ne relua ce era al nostru și ne fusese răpit ca pentru scurtă vreme pentru ca apoi această mizerabilă situație să se eternizeze.

Pentru a se face și aici, unde s-a așezat Facultatea de Drept, Teologia fiind instalată în noua clădire, schimbările trebuitoare, am creat un timbru universitar care a produs sume însemnate și aveam în vedere și alte mijloace pentru ca să ajung la isprăvirea deplină a clădirii. Odăile mucede și pline de paraziți ale corpului de gardă al Senatului serviseră întîi, cu totul refăcute, pentru birourile rectoratului și au primit apoi Seminarul meu de istorie, pînă ce ele i-au fost luate dăunăzi fără să fiu măcar întrebat.

Rămînea Muzeul, dar pentru a-l scoate din urîtele, întunecatele lui tainițe, trebuia să am o putere pe care mai tîrziu numai mi-au dat-o împrejurările, îngăduindu-mi astfel și această din urmă prefaaere.

Pentru a da o idee de ce moștenisem trebuie să adaug că însăși curtea Universității era un depozit de murdării și că mi-au trebuit repetate intervenții personale pentru a face să se curețe ce rămăsese de la clădire și ce se adăusese prin reaua gospodărie care ne deosebește în orice aproape.

Am ajuns astfel ca o lume care credea că mă batjocurește vorbind peste umăr de „idealist” și de „visător” să recunoască opera îndeplinită de cineva pe care numai sărăcia statornică îl împiedecase de a face și el ceea ce din generație în generație, pe pămîntul lor, în negoțul lor, făcuseră înaintașii de pe urma cărora au rămas clădiri care țin și pînă astăzi și urmele statornice ale unei activități care s-a prelungit de-a lungul vremurilor.

Cu aceasta am ajuns însă departe de acel an 1928, în care era să se petreacă marea schimbare de regim, instalîndu-se stăpînirea, bănuitoare și egoistă, a unor oameni fanatici de idei împrumutate și grăbiți să le prefacă imediat, cu orice preț și cu orice risc, în realități românești pe care și le închipuiau solide ca granitul a doua zi după gestul satisfăcut cu care le creaseră.

Încă din anul trecut, generalul Averescu îmi scrisese cîteva rînduri amabile care mă îndemnau la o colaborare, arătînd că, față de pretențiile enorme ale așa-numitei politice de mase – ca și cum „masele” în ele înseși, neînsuflețite de la sine și conduse de oameni cari n-au destul suflet pentru dînșii chiar, ar putea să însemne ceva în dezvoltarea vieții acelei unități morale care e, mai presus de toate, un popor —, grupările noastre, înțelegătoare, prevăzătoare și moderatoare, pot încă să aibă un rost și să aștepte o chemare. Am răspuns cu prietenia firească la această invitație, fără îndoială cu totul sinceră, și în toamnă am avut mai tîrziu și plăcerea de a primi în casa mea de la Văleni pe general. De atunci legăturile nu fuseseră însă reluate, mai mult din cauza îndelungatei mele lipse și din vina împrejurărilor. În gîndul meu, și pentru motive care n-aveau a face cîtuși de puțin cu preocupații personale, neputîndu-mi trece prin gînd că aș putea prezida pe un om mult mai în vrîstă și care fusese de trei ori președinte de Consiliu, nu putea fi vorba de o fuziune, ci numai de o onestă colaborare. L-am revăzut pe șeful Partidului Poporului numai la procesul dlui Manoilescu.

Ceea ce a împiedecat încă de atunci o înțelegere pe care o doreau mulți dintre prietenii rămași în jurul meu erau și stăruitoarele oferte ale național-țerăniștilor cari, atîta timp cît aveau în față puternica și temuta amenințare a sumbrului Brătianu, despre care știau că nu-i iartă și nu-i suferă, erau foarte concilianți. În ajunul chiar al dispariției, atît de neașteptate, a omului care părea încă așa de voinic, am încercat o înțelegere între toate elementele opoziției și, după prudentul meu obicei, printr-o scrisoare adresată și generalului și dlui Maniu. Cel dintîi era gata de o înțelegere ca aceea care, cu doi ani în urmă, adusese victoria ia alegerile comunale și căderea regimului liberal. Rezistența șefului ardelean a fost însă absolută: nu se încrede în general. Ne-am oprit la acest răspuns și n-am mai lucrat nici în partea cealaltă, de unde, de altminterea, nu mi-a venit nici o nouă ofertă. Și în această tabără disciplina începea să fie foarte slăbită. În ce privește pe național-țerăniști, era evident că ei nu înțeleg a-și lua nici un angajament, siguri de cel mai important, de singurul hotărîtor dintre regenți, Buzdugan, fostul liberal, care totuși asigura că nu înțelege a se lega de nici un partid, și astfel ei credeau că viitorul le e pe deplin asigurat fără nici un concurs. De numele meu se făcea însă uz la orice ocazie potrivită, și gura păzită a dlui Maniu însuși a lăsat să se audă la o întrunire din Iași în ianuarie 1928, un bine primit „trăiască Iorga“.

La întoarcere, în ultimele zile din mart, am găsit furtuna care părea că amenință să dărîme și să ia cu dînsa orice. D. Maniu se vedea la 1848, iar liberalii i se arătau ca niște unguri, dușmani din naștere, prigonitori de veacuri, contra cărora era dator să îndrepte o formidabilă artilerie de tunuri de cireș. Oameni cu simțul realităților, ba cîte unul, ca simpaticul avocat Mirto, capabili de ironie, erau siliți să urmeze această arheologie politică, în stare să miște lumea în Ardealul rămas încă naiv și încrezător, legat de o ideologie de mult perimată. Guvernul era pus „în afară de lege”, orice fiind îngăduit față de uzurpatori, „legiunile” țerănești se vor aduna, cu „tribunii” lor, cari erau altfel, în viața obișnuită, băieți de treabă, și se vor îndrepta spre București, nu cu puterea locală a unui partid ca oricare altul, ci cu însăși „națiunea română” de peste munți, care la București va opune strînsorii de clubiști din Dealul Mitropoliei o adevărată”Adunare Națională”, cu președinte, cu birou, cu un regulament dar, din nenorocire, fără diurnele care la nevoie se puteau lua de dincolo, de la „hoții de urne”.

Era desigur în această’ acțiune complect demodată, bună de spectacol istoric la Arenele Romane, cu d. Maniu călare în fruntea unor oști de reconstituire arheologică și, la unii, un oarecare grad de sinceritate; trebuie să se recunoască însă de oricine că la cei mai mulți, poate cu însuși șeful, era o simplă mașină de demagogie, pentru țerănimea ardeleană și pentru cine ar fi dispus să se sperie la București. Ca punct final, și absolut decisiv, al meșteșugitei înscenări era să fie – aceasta se și apunea prin șoapte lesne-crezătorilor – coborîrea din avion a prințului Carol, întrebuințat, ca și toți ceilalți, pentru reușita loviturii.

Tot instinctul meu de ordine, toată iubirea mea față de o țară care nu trebuie primejduită pentru înguste scopuri de partid și pentru satisfacerea unor trufii personale, tot simțul meu de critică și de decență în manifestările publice se ridica împotriva acestei periculoase arlechinade. Pe de altă parte, nu înțelegeam ca atitudinea mea să ajute la consolidarea unui regim a cărui stîrpiciune, în lipsa de oameni, în goliciunea de idei, era evidentă.

Lăsînd deci regenței hotărîrea în ce privește o succesiune care nu putea zăbovi și pe care, recomandînd răbdare național-țerăniștilor, Buzdugan o voia pașnică dar, în același timp făcîndu-mi datoria, îndeplinită și la consultarea din novembre 1927, de a afirma că nu se poate trece asupra popularității, de orice origine și de orice caracter ar fi, a supușilor noului Avram Iancu, am făcut, odată cu nezguduitul refuz de a merge și eu la Alba-Iulia, declarația că „recunosc partidului său dreptul de a fi valorificat într-un viitor guvern cum va înțelege regența”. Răspunsul nu cuprindea nici un angajament, și firește mi se întărea tot mai mult convingerea că o colaborare cu astfel de oameni nu e cu putință, rămînînd ca, dacă vreodată împrejurările o vor cere, să încerc metodele mele pentru a da țerii o guvernare cu totul deosebită ca tendințe și înfăptuiri.

Din fericire, „masele” din Ardeal s-au mulțămit să aplaude pe oratorii extraordinar de încălziți și să ia cu asalt, fără plată, trenuri care duceau acasă, în același timp cînd se striga cu toată convingerea: „la București”, și mai aproape nu. Cînd, peste cîteva săptămîni, am mers în Ardeal pentru o manifestare culturală, n-am găsit nici cea mai mică urmă a vijeliei artificiale cu care se încercase prăbușirea revoluționară a regimului. Oamenii își căutau de nevoile lor și lumea nu se tînguia că”Adunarea” din București își închisese zgomotoasele ședințe, pe care nimeni în lumea politică nu căutase a i le împiedeca.

La întoarcerea de la Oslo, pe sfîrșitul lui August, am regăsit frămîntarea, pe care n-o potolise nici căldurile verii. Se vorbea de o nouă încercare cu d. Știrbei, care era puternic susținut, din locul de unde ambiția de a domina nu putea să se manifeste fățiș. Se încerca și cîștigarea dlui Maniu, pe care nu-l bănuiau cît e de inexorabil în cultul de sine însuși, pentru această formațiune, absolut imposibilă, și acesta era sensul darurilor făcute de regina văduvă, în numele soțului ei, șefilor ardeleni ai național-țerănismului. Liberalii făceau imposibilul pentru a împiedeca această zădarnică experiență, deschizindu-mi și mie perspective de moștenire, la care împrejurările, atît de nouă, îmi permiteau, desigur să mă gîndesc. Alții din clanul lor erau pentru un guvern Maniu, dar cu miniștri străini cari să garanteze pentru colegii lor și să-i supravegheze de aproape.

Atunci generalul Averescu mi-a propus formal o înțelegere: fiecare din noi, dacă fuziunea, de care-mi vorbise din nou, nu se poate face, se va prezenta regenței în cazul crizei de guvern, arătînd că, dacă ar fi chemat să formeze Ministeriul, e sigur de concursul moral al celuilalt, chiar dacă n-ar fi să fie o colaborare pe banca ministerială.

E sigur că, în regență, măcar patriarhul, care-și păstra însă legăturile ardelene, și prințul Nicolae doreau acel Ministeriu național pe care pînă în ultimul timp al vieții sale îl sperase regele Ferdinand. Dar hotărîrea zăbovea, și Guvernul, căruia i s-a îngăduit prezidarea serbărilor comemorative de la Constanța, care au dat, ca și cele de la Chișinău, cu cîtva timp înainte, dovada bunei pregătiri a armatei și au provocat un moment de solidarizare națională, credea să o mai poată duce o bucată de vreme. Dar peste cîteva zile i se comunica într-o formă aproape brutală necesitatea de a se încheia o agonie prea lungă după ce prin Ion Brătianu dispăruse însuși principiul lui de viață.

În momentul chiar cînd, despărțindu-mă de la masa pe care mi-o oferiseră, mie și alor mei, ca unor colaboratori de mîne, prietenii generalului Averescu, pentru a pecetlui astfel public legătura, mergeam la Mitropolie, unde erau adunați pentru consultații membrii regenței, am întîlnit pe unul din nepoții cu numele de Boilă ai dlui Maniu care venea să-mi ofere ce vreau, ca locuri în Parlament și pe banca ministerială, dacă aș fi în stare să-mi calc cuvîntul și să-i recomand pe dînșii. Își poate închipui oricine care a fost răspunsul meu.

Aduceam cu mine un memoriu scris, care trebuie să fie și în hîrtiile mele și în arhiva regenței, dar pe care neregăsindu-l, nu l-am publicat niciodată; după cît îmi aduc aminte, erau prevederi în ce privește guvernarea național-țerăniștilor, cari nu formează măcar un partid în adevăratul înțeles al cuvîntului, ceea ce s-a adeverit. Prințul Nicolae era indignat de rezistența dlui Maniu la orice propunere care n-ar cuprinde dominația lui absolută fără nici o condiție și fără nici o rezervă, ca un biruitor care nu e dispus să discute și să facă tranzacție cu nimeni.

Cum regența era totuși de părere că singurul regim care se impune, mai ales în vederea greutăților împrumutului de stabilizare, necontenit amînat din cauza pretențiilor draconice ale bancherilor, era unul de mai multe partide, s-a recurs la d. Titulescu, sosit anume la București din petrecerea sa în străinătate, ca ministru la Londra, după ce fusese, despărțit de Take Ionescu, colaboratorul generalului Averescu. Omul sigur de marea misiune care-l așteaptă în viața poporului său și încredințat că oricine are datoria de a-l ajuta întru aceasta ca un șef impus de geniul său diplomatic și politic, pe cînd acest răsfățat n-a fost niciodată dincolo de margenile unui avocat de talent, s-a dus la fiecare ca să-i ceară o adeziune absolută, și firește unul i-a pretins una, altul alta. Cu mine, de o amabilitate forțată, s-a înțeles ușor: n-am de ce să-l ajut, n-am de ce să-l combat.

Rămînea deci inevitabilul: d. Maniu – nu național-țerăniștii ca atare, ci d. Maniu, pentru care această grupare artificială nu era decît un instrument, dar unul de care n-a știut să se servească la Guvern istețul uneititor de opoziție. În jurul său a strîns cît mai multă lume, pînă la douăzeci și unu de miniștri – iar eu apucasem abia șapte cîrmuitori – numai pentru a potoli poftele și a măguli vanitățile, dar intenția era aceea a unei tăcute și ascunse dictaturi iacobine, umbra lui Robespierre, de care, de altfel, desigur nu auzise niciodată omul care nu cetește nimic, așezîndu-se lîngă atotputernicia lui. Urletele străzii, cu tot felul de rîndași cari socoteau că a sosit ziua lor, salutau această înscăunare domnească și spectacolul acesta, unit cu formidabila îmbulzire de la clubul din Calea Victoriei, de la ministerul de Interne, era de-a dreptul neliniștitor. Oricum, Capitala României nu mai văzuse niciodată un asemenea dezmăț demagogic.

În ce mă privește, rămîneam, după neizbînda, care nu lovea în speranțe pe care avusem grija, cunoscînd oamenii, să nu mi le fac, cu și mai puțin decît înainte. O parte din prietenii mei, „indignați” – pînă la necuviința în propria mea casă, ipocrizia, îndelung ferită, a dlui Țoni, vădindu-se astfel cinic și violent, în drumul spre învingătorii cari l-au lăsat „independent” —, s-au îndreptat aiurea fără să fi ajuns nicăiri la onorabila situație pe care, chiar cu merite foarte modeste, o avuseră la mine. Cu greu mi-am putut recăpăta locul în Cameră, luptînd cu urgia unei demagogii nebun dezlănțuite, cu grija de a se ascunde orice amestec oficial. Decît la mulți dintre ai mei, am găsit însă omenie la membri ai noii Adunări cari nu puteau să uite fiecare prietenia sinceră de care se împărtășiseră atîta vreme de la mine și partea pe care o avusem în elaborarea părții cuminți a crezului lor, ca și în lupta grea, care nu-mi folosise la nimic, dar contribuise așa de mult la ridicarea lor.

Astfel am plecat odată cu începutul anului 1929 la Paris, unde am început la Sorbona seria de conferințe despre Armenia Mică. Am întîmpinat acolo calda recunoștință a coloniei armenești, care a mers pînă acolo încît au preferat o dată ascultarea mea serbătoririi patriarhului armean unit care sosise tocmai atunci: pe lîngă calitățile înnăscute ale acestei energice rase era în aceasta și tot ceea ce o lungă și grea suferință produce, întreține și dezvoltă în sufletul omenesc, pe cînd la noi o soartă de o bucată de vreme favorabilă peste orice greșeli, fie și cele mai mari, crease o stare de spirit în care orice e frumos și bun e menit să se înece, permițînd cele mai zgomotoase victorii instinctelor celor mai rele.

În bănci se găseau români cari mă vorbeau de rău ca unul care pompez mijloacele de călătorie și de la casa Blank și de la liberali și de la noul ministru de Instrucție, profesorul Costăchescu de la Iași, cu care n-avusem nimic în viață, dar în care voi recunoaște tot mai mult un excelent gospodar, un adversar loial în politică și un moldovean de pe vremea mea, plin de înțelegere și de simțire.

M-am întors răpede acasă, în toiul iernii, unde, dacă n-ar fi fost nervozitatea dlui Duca, gata să provoace o neplăcută scenă cu mine, și mai ales dîrzenia provocatoare a dlui Madgearu, care pornise cu prefacerea totală a Statului român după ideile și iluziile sale personale, aș fi putut găsi, dacă nu o adevărată muncă roditoare, măcar liniștea impusă tuturora de cumplita oboseală a atîtor frămîntări, violente pînă la paroxism.

Locul meu nu mai era împreună cu asociații din alegeri, prieteni ai generalului Averescu. Dacă unii din ei erau dispuși să-mi primească sfaturile, pasiunea dlui Goga pentru ieșirea la iveală a împiedecat orice acțiune concordantă. Generalului i s-a prezintat o glumă a mea din cuvîntarea la Adresă, cu privire la nesiguranța, verificată și la aderenții săi tipăriți în regulă, a înscrierilor în orice partid, ca o răutate voită și ca o jignire peste care nu se poate trece. Era departe acuma ziua banchetului, cînd d. Anibal Teodorescu, coleg de universitate, mă asigura că tot partidul îmi stă la dispoziție; ba era să vie chiar vremea cînd acest vorbitor obișnuit, de o deosebită distincție și eleganță, va osîndi în Cameră lipsa de „moralitate” de care dădusem dovadă acceptînd să servesc monarhia printr-o trecătoare prezidenție de Consiliu… Nu va trece mult, și generalul va găsi expresiile cele mai neobișnuit de insultătoare pentru a califica atitudinea mea politică. Eu însă n-aveam nimic să-mi reproșez nici față de alții, nici față de conștiința mea.

Nu era deocamdată mult de lucru în acest Parlament al cărui rol reformator fusese anunțat cu atîta emfază. O oboseală vădită cuprinsese pe toată lumea, și în afară de incinta Adunărilor. Numai astfel se poate explica interesul cu care, cîtva timp, s-a urmărit apriga luptă a doctorului Lupu în chestia datei serbării Paștelor, schimbată cu o imprudentă grabă, care era menită să aibă pînă azi urmările triste ale unei adevărate schisme, de un Sfînt Sinod complect dominat de ardeleni. De altfel grija împrumutului preocupa pe toți, și serbarea pentru Unirea Ardealului, care a fost încredințată dlui Sever Bocu, personaj cu exuberanțe tartarinesce, dar excelent român și la nevoie om de ispravă, servea ca un derivativ de la atîta nepăsare, ca un stimulent față de începutul unei adevărate paralizii progresive și, pentru ardelenii biruitori, pentru „masele” de la vechea Alba-Iulia, ea era, în Alba-Iulia cea nouă, a răsplătirilor, o încurajare și o mare satisfacție morală. Nu o dată în mulțimea lăsată fără călăuzire am fost salutat de glasurile acelora cari-și mai aminteau de mîngîierea ce avuseră de la mine în anii cînd le străbăteam mizeria fără orizont. Peste cîteva luni vom avea la Cluj un congres al Ligii, destul de bine primit.

În primăvară, un drum la Veneția, unde se aduna comitetul de istorie, m-a refăcut de impresia pe care o dădea o viață politică de o trăgănare așa de deziluzionantă pentru aceia cari, în deosebire de mine, așteptaseră de la schimbarea de regim minunile ce nu pot veni decît de la creșterea de vitalitate a nației însăși printr-un nou principiu moral de acțiune. Voi reveni în vară cu ascultătorii cursurilor mele și cu fetele de la Școala de misionare. Prezintarea cîntecelor noastre, a dansurilor înaintea unui public numeros, la Colegiul armenesc, frumoasă veche clădire centrală, a fost primită cu un interes real, și am avut plăcerea de a putea face pe ai mei, cu preoții cari mă întovărășeau, și cu episcopul de Constanța, găsit întîmplător acolo, să participe activ la serviciul divin din Biserica grecească, împărtășită odinioară de darurile familiei lui Petru-vodă Șchiopul, ginerele acestuia fiind îngropat în cimitirul din umbra marii și frumoasei clădiri. În toamnă voi avea prilejul să văd acea țară de muncă și credință națională care e Catalonia, unde Expoziția, cu tendință spaniolă, deci boicotată de naționaliștii locali, aduna o lume imensă din toate colțurile regatului, dar unde mă chema un congres internațional de istoria Spaniei, care a fost vizitat însă, pe lîngă spanioli, cu deosebire din cler, de mai mulți germani, ca Finke, ocupați de acest domeniu istoric. Condus de amicul meu Puig i Cadafalch, am avut prilejul de a vedea, pînă la Taragona, toată coasta, putînd prețui colecții de artă ca acelea din Muzeul de la Vix.

În acest an am publicat în limba franceză conferințile mele de la Sinaia, în care am căutat să arăt cum arta ca și literatura nu sînt, pentru fiecare epocă, decît manifestarea aceluiași spirit național. Cărticica, bine ilustrată după obiectele din Muzeul de la București, a plăcut; s-au dat, fără ca eu să fi stăruit pentru aceasta, o frumoasă ediție italiană, cu aceleași clișee ale noastre, și una olandeză, în tot așa de bune condiții. Am tipărit și cursul meu la Sorbona despre Caracterul comun al instituțiilor din Sud-Estul Europei, căutînd să arăt că, supt civilizațiile de aparență națională, acest caracter fiind tot mai mult exagerat de naționalismele contemporane, sînt de fapt tot transmisiunile unui vechi, foarte vechi fond, care e, în tot sud-estul Europei și în multe părți vecine chiar, cel trac și ilir. Asămănarea, care bate la ochi, mi-a îngăduit să dovedesc care e marea valoare, pînă astăzi trecută cu vederea în cercetările străinilor asupra acestui domeniu, a miilor de documente pe care, datorită păstrării neatinse a vieții noastre de stat, sîntem singurii cari le avem: lucrarea n-a trecut neobservată.

La”Amicii Universității” putusem prezintă, cu proiecțiuni, „cetățile apusene” de la noi, creațiuni ale genovezilor la Cetatea Albă, fundații ale Hunyadeștilor în Ardeal și Banat, influențe mai târzii venind din apusul francez. Un alt curs parizian a fost acela care a reluat examinarea maniheismului bogomilic și a credinților religioase românești, de un caracter adesea atît de arhaic și de expresiv, pentru a le înfățișa în dezvoltarea lor, formînd astfel Creațiunea religioasă în Sud-Estul european.

În legătură cu preocupările de desăvîrșire a reformei agrare am dat cărticica, retipărită apoi la Congresul internațional de agricultură, Evoluția chestiei rurale in România: era prezintarea în limba franceză a unei analize din ultimele volume ale Studiilor și documentelor, de mult părăsite, pentru Revista istorică, și întîmpinasem atunci critica răuvoitoare și neloială a bătrînului diletant Radu Rosetti, om de o mare inteligență și chiar de talent literar, pe care l-au împiedecat să prindă mai mult loc în știință și în viața publică un aspru spirit de castă și în timpul războiului, o urîtă atitudine.

Reluasem apoi Istoria armatei românești, tipărită în 1910 și 1919, și continuam reeditarea Istoriei literaturii românești. Făceam să apară în colecția”Cuvîntul” rezumatul conferinților din vară și astfel, în 1929, am dat Problemele de istorie universală, trecute, după obicei, ca și cum n-ar fi fost, deși erau înăuntru puncte de vedere ce ar fi meritat să fie discutate: cam pe atunci am rămas uimit cînd am văzut că profesorul Cîndea de la Cernăuți, spirit limpede, înzestrat cu vaste cunoștinți, a descoperit după vreo douăzeci de ani cercetările mele despre Austria și spiritul german, care datau din pribegia de la Iași și s-a interesat apoi și de lecțiile mele de istorie contemporană ținute la Academia de Comerț și date la lumină în două mici volume; nu-mi venea să-mi cred ochilor: o carte a mea care întîmpină nu injuriile tuturor nepricepuților săltați din călcîiele fireștii lor obrăznicii, ci atenția unui om deștept și care știe. Se mai întîmplă astfel de minuni în România, dar foarte rar!

Consider ca un lucru care poate să fie menționat și ediția, nu tocmai ușoară, a unui tratat al lui Nicolae Milescu, polihistorul moldovean, așa de neașteptat, din secolul al XVII-lea, tratat care în titlu arată că țintește pe musulmani, dar e un atac furios, și pe alocurea naiv, contra bisericii catolice. Manuscriptul fusese găsit de mine la Episcopia din Roman cu vreo douăzeci de ani în urmă. De atîtea ori întrebasem despre dînsul pe stăpînitorii eparhiei, unii dintre dînșii oameni culți: răspunsul invariabil era că n-a existat niciodată; după atîta vreme, cercetînd pe episcopul Lucian, am găsit cartea exact la locul unde o lăsasem după o răpede foiletare. Curioasa polemică n-a trezit interes decît la asumpționiștii din Constantinopol, din punctul de vedere confesional.

În sfîrșit, în legătură cu serbările ardelene, care au făcut să se cheltuiască mulți bani, creîndu-se și acel Ordin al lui Mihai Viteazul pus apoi pe atîtea inimi care numai pentru unitatea națională n-au bătut – dar ce nu se preface la noi, în afară de orice considerație a meritului, într-un mijloc de răsplătire a serviciilor de partid! – am putut da colecția bogată a Portretelor Domnilor români, foarte prețuită în străinătate, unde revelația acestei păstrări mîndre a splendorilor Bizanțului era neișteptată; și această publicație făcea parte în intențiile mele din seria care trebuia să arate în străinătatea total neinformată despre noi cît de onorabil e locul pe care, strîmtorați pesle măsură cum am fost, l-am putut juca totuși ca prin minune în mersul general al civilizației umane. Tot cu acest prilej am tipărit și o sinteză noua, total neobservată, a trecutului ardelenilor, în Faptă și suferință în Ardeal.

Din notele culese în cursul drumurilor mele am dat, adăugind stenogramele conferinților făcute la București despre acest subiect, volumul consacrat Norvegiei și Suediei (Țeri scandinave: Suedia și Norvegia), precum și, despre țermul catalan, cărticica O mică țară latină, Catalonia și expoziția din 1929: exemplarele destinate amicilor mei din Barcelona, cari au tipărit conferința mea ținută la dînșii despre sensul Bizanțului, nu le-au ajuns niciodată, așa de mult urmărea guvernul spaniol de atunci tot ce putea să contribuie la întărirea sentimentelor de separatism, pe care de altminterea ei le afișau la orice ocazie. Voi face cu privire la dînșii – între cari acel mare erudit Rubio i Llúch pe care l-am găsit acasă la dînsul cu vederile aproape pierdute, dar trecînd și mai departe la studiul întipăriră catalane asupra răsăritului bizantin și clasîndu-și metodic vasta corespondență —, cercetări asupra cronicarului așa de pitoresc al bătăioasei lor cruciate Ramon Muntaner și asupra romanului istoric, în limba lor, al lui Iacub-celebi.

Piesele mele istorice erau din ce în ce mai bine primite la Teatrul Național, în ciuda cui își temea propria fabricație de eroi sunînd a gol și de fraze trîmbițate în deșert, ofensă pentru trecutul astfel înfățișat și caricatură a adevăratului teatru, care, orice domeniu ar atinge, trebuie să cuprindă, nu numai mișcare și spectacol, care nu trebuie exagerate, căci se cade în spectacolul de bîlci și în cinematograf ci, ca și literatura, idee și simțire, deopotrivă de adevărate. Contrar tradițiilor de rodomontadă frazeologică și de atitudine romantică, am înfățișat, în Fratele păgîn, tragedia unuia din frații lui Radu-vodă Mihnea din legătura de harem pe vremea turcirii tatălui. Nimic din formulă nu se întîlnește în desfășurarea simplă a dramei. Ea s-a tradus în italienește, ca și una din piesele în proză care trecuseră pe la Teatrul Popular, Fatalitate învinsă, în care atacam problema moștenirii de violență pe care numai farmecul suveran al femeii o poate birui, piesă care, tradusă în ungurește, a fost reprezintată de două ori peste munți înaintea unui public foarte simțitor pentru conflictele pasionale, și o a doua, Fiul cel pierdut, în care puneam față în față printr-un vechi zugrav credincios și prin fiul său, mutat și în Apus, dar ajungînd la capătul pocăinților să ducă mai departe opera tatălui său, chestiunea conflictului între generațiile care se urmează și totuși, chiar contra voinții lor, se și continuă. Frumoasa fără trup, dramatizarea unui subiect de poveste cunoscut și de Eminescu, n-a fost reprezintată decît mai tîrziu la Chișinău, fără nici un răsunet […].

Viața politică mă reținea tot mai puțin, cu toată lupta furioasă dată în vară în jurul unei reforme administrative, creată și apoi repudiată de cugetătorul tăinuit și ocult al național-țerăniștilor, care ducea supt noul regim furia neglijării sale, creatorul de doctrină atît de desprețuitor față de celait candidat la această funcțiune inspiratoare, d. Madgearu, otrăvitul revoluționar răspins de cîtă conștiință publică mai există la noi, Constantin Stere; mi-am arătat vechea credință despre necesitatea celulei organice și istorice în legătură cu acest proiect care, pe lîngă o restaurare a satului, incapabilă de a reuși, în atmosfera politicianismului conrupător, cuprindea multe măsuri imposibile și unele absurde, ca dublarea prefecților, meniți să se ciocnească în capete. Aprobarea aceasta din parte-mi, a principiului unei vieți administrative pornind de la sat – dar de la satul real, întreg, solidar, cum a fost pe vremuri, iar nu de la singurul club de sat – a stîrnit mirare la membrii unei opoziții care nu admitea conlucrarea nici atunci cînd guvernul, oricare ar fi el, încearcă a realiza idei la care ții, și de multă vreme. Se spera, din cauza împotrivirii regenței la o prefacere așa de revoluționară, care înlocuia principiul de autoritate prin acela electiv, într-o răsturnare a național-țerăniștilor, și se pare că n-a lipsit mult pentru ca aceasta să se și întîmple.

În acest moment de amenințătoare criză ca și în toate celelalte, șeful guvernului, totdeauna foarte vizibil, era complect inoperant, taumaturgul dovedindu-se nedestoinic de a face una singură din minunile cu a căror revărsare se lăudase așa de mult; înfășurat într-un prestigiu de jachetă și de guler, impozanta fantoșă, instalată în palatul, închiriat, al Cantacuzinilor, singurul care, după refuzarea mai modestei case Crețulescu, i se părea că-i poate da cadrul cuvenit unei vane exhibiții cotidiane, el figura, „prezida”, făgăduia și se admira pe sine însuși, haosul continuînd cu miniștri, între cari lipsea nu numai orice simț de colaborare, dar orice prietenie, mai mult chiar: orice politeță.

O știam, cu toate amabilitățile personale, care-mi ascundeau cu îngrijire informația asupra situației actuale, asupra intențiilor ce se urmăreau; o va ști toată lumea atunci cînd neprevăzuta moarte a lui Buzdugan, ceea ce însemna de fapt desființarea regenței, a pus în față, cu dorința de a domina a reginei Maria, ajutată de fiul ei, grava întrebare a complectării surogatului de regalitate.

D. Maniu, îmbătat de iluzia că pînă ce regența nu va fi în trei, ea nu ființează și deci regele e d-sa, se zbuciuma în aparență ca să găsească a treia persoană din Treime, care trebuia să fie, ceea ce n-a băgat de samă, însuși Sfîntul Duh, Tatăl fiind firește părintele patriarh, iar tînărul prinț Nicolae Fiul. După un zbucium compromițător pentru autoritatea supremă s-a ajuns, prin surprindere față de neinițiați și spre marea indignare a cercului de la Cotroceni, unde marele sfătuitor ajunsese a fi însuși Stere, la persoana bunului, blîndului și corectului magistrat Constantin Sărățeanu, pe care această demnitate necerută părea a-l strivi și fizicește. Din acel moment, la elementele țerăniste, care credeau că, în tovărășia așa de puțin închegată, „frații” ardeleni își fac un loc prea larg, a început – pretinzîndu-se deocamdată înlăturarea dlui Mihai Popovici, cumnatul noului regent —, o luptă de fiecare moment, în fruntea căreia se afla delicata ființă a dlui Iunian, avocatul gorjean în fața căruia trecea fantoma solidă a lui Tudor Vladimirescu și care, nereușind în Bucureștii dlui Maniu, a știut găsi drumul la Parisul unde prințul Carol, deși greu lovit prin divorțul impus de liberali, cu toate silințile mele de a-l împiedeca, principesei Elena – dar sînt sentimente omenești care nu pot fi forțate —, arăta tot mai mult dorința de a reveni, unii din prietenii săi cei mai indiscreți comițînd chiar greșeala de a încerca o candidatură, total nepregătită și deci compromițătoare, la locul rămas liber în regență, și astfel între mamă și fiu a izbucnit din nou unul din acele conflicte care numai prielnice dinastiilor, chiar celor mai vechi decît a noastră, nu pot să fie.

Astfel lăsam țara – căreia îi vorbisem de posibilitatea unei forme de alcătuire mai corespunzătoare cu imperioasele nevoi ale momentului, înlocuind vaga reprezintare individuală a ambițiilor de club cu o adunare de exponenți ai muncii naționale în deosebitele ramuri, ca în Italia – pentru a-mi face obișnuitul curs la Paris. Am vorbit acolo despre interesanta formațiune romanică, de autonomie orășănească, a Ragusei, auditorii mei, dîrji unii în fața celorlalți și cîntărindu-mi fiecare cuvînt, fiind de o parte italienii, de alta iugoslavii, cu fratele marelui poet raguzan Voinovic în frunte și, alături, în legătură cu istoria noastră, am înfățișat pe călătorii orientali, deci și români, în Franța.

Dar acuma lipsa mea trebuia să fie mai lungă și călătoria să mă ducă foarte departe. Invitat de românii din America, nu fără o legătură și cu Oficiul american pentru profesorii străini, m-am îmbarcat, la mijlocul lui ianuar 1930, pe frumosul vas italian Roma, care, încunjurînd pe la Gibraltar sudul european, se îndrepta, pentru un drum de nu mai puțin de unsprezece zile, spre New York.

Despre Statele Unite, unde-și găsiseră de lucru atîția harnici țerani ai noștri din Ardeal, uneori și din Bucovina, deși bucovinenii se îndreptau de obicei spre vastele pămînturi fără stăpîn ale Canadei, pe lîngă epave din orașele vechii Românii, n-aveam decît ideile vage și în mare parte false ale europenilor. Cald primit de la coborîrea din vas de vechiul amic politic d. Davila, acum ministru al României acolo, de români și cetățeni români, evrei cari păstrau cultul țerii lor celei vechi și nu se săturau să întrebe de dînsa, dorind în fundul inimii să se îngroape lîngă oasele înaintașilor, am avut de la început, supt grija de fiecare clipă a dlui Nicolae Benchea, devenit managerul meu, toate posibilitățile de a vedea în toate locurile, în toate domeniile și la toate îndeletnicirile, cum n-o pot face obișnuiții călători literari, această imensă și admirabilă societate care înfățișează de fapt, cu o cutezătoare încredere, un alt fel de a trăi, de a gindi, și de a simți chiar, lucrînd la crearea unei rase nouă.

În curs de aproape două luni, biruind orice oboseală pentru a vedea cît mai răpede, cît mai mult, am străbătut o foarte largă parte a Americii de Nord, călăuzit tot de d. Benchea și, mai tîrziu, de secretarul de legație Boncescu, care avea cele mai multe și mai bune legături în multe cercuri. De la New York, unde am stat mai multă vreme fără să am iluzia că o întreagă lume, așa de variată, și totuși mișcată de un singur resort: cîștigul prin muncă, prin cea mai reală și mai încordată muncă, se rezumă la uriașa cetate de „zgîrie-nori” înfipți în stînca tare, dar îngustă de la Manhattan, și unde m-am întors pe urmă, am stat, găzduit de d. Davila, în Washingtonul plin de negri și deci fără drepturi politice, un fel de Hagă nobilă și tradițională a unei țeri care-și are adevăratele centre aiurea; am cercetat uriașa improvizație de la Chicago, pe malul lacurilor prinse de ger în încrețită mișcare a undelor trezite de vînt, i-am cercetat suburbiile locuite de muncitorii români și am beneficiat de pompoasa ospitalitate a cetățenilor, cu muzici, defilări, procesiune la primărie, încredințarea cheii minuscule a orașului, cu banchetul plin de solemnitate, de spontaneitate, și din partea autorităților, și de multă demagogie față de numeroasa colonie românească, purtîndu-mă de la Indiana Harbour, la Gairy și aiurea, așezări de lemn și de piatră, răsărite în jurul vieții industriale subit țîșnite; am putut vedea apoi ce au fost în stare să facă în corectul și liniștitul Cleveland cei cîțiva intelectuali români din mijlocul acestei harnice muncitorimi, și în jur am atins localitățile unde ai noștri s-au strîns mai mult: Youngstown, puternic și posomorît, Campbell, Newcastle, Warren, unde am văzut minunile realizate din profitul oțelăriilor, care mănîncă vlaga alor noștri, puși la cea mai grea muncă, am trecut la Pittsburgh, și m-am abătut la noul Canton.

Dar curiozitatea mea nu s-a oprit aici. Peste cîteva zile eram la Detroit, în margenea lacurilor de către Canada, unde am aruncat o privire, cunoscînd o lume cu totul alta, de liniștită provincie engleză, învrîstată aici cu atîta francezism. Tocmai în sud-vestul Statelor Unite, prin regiunea unde rîul „colorat” se strecoară printre păreții colosali ai „canioanelor”, pe malurile Pacificului, care se pare în adevăr un sfîrșit de lume, am intrat în domeniul unor amintiri spaniole care nu se pot dezrădăcina stăpînind pînă azi, în ciuda skyscraper-urilor care răsar și acolo și a dispariției limbii originare, toată arhitectura, în mare parte gospodăria de cîmp, destul din viața socială și din caracterul oamenilor, la cari se adaugă necontenit imigrația mexicană. De la San Francisco la „orașul îngerilor“, Los Angeles, prin Claremont, am ajuns, pe la San Diego, la hotarul Mexicului, pe care l-am trecut, cufundîndu-mă deodată într-un mediu cu totul deosebit, cu dubla moștenire umană a indienilor și a colonizatorilor spanioli, cu neliniștea politică și încetineala la lucru, dar cu iubirea priveliștilor strălucitoare, a hainelor luxoase, a cîntecelor și dansurilor.

La întoarcere, trecînd pe lîngă imensele mori de la Kansas City și prin Chicago, m-am găsit pe cîmpul de bătălie dintre Nord și Sud, pentru libertatea umană potrivit Evangheliei, la Gettysburgh, plin de monumentele împăciuitoare ale celor două tabere care au sîngerat. Și am călcat iarăși pe terenul din care a crescut la sfîrșitul secolului al XVIII- lea independența, la vechi cuiburi de ideologie și credință peste care a trecut zborul demonilor materialismului contemporan: Baltimore, Philadelphia, cu numele grecesc așa de sentimental, Boston, cu amintiri de învățătură protestantă atît de riguroasă odinioară și de cerc închis al intelectualilor, mai mult teologi.

Declarasem, de la început, unuia din jurnaliștii, așa de numeroși, bărbați, femei, fetițe tinere, studente, eleve de liceu, cari apar, întovărășiți adesea de fotograf, fără a cărui vizită un străin apare dezonorat, deci unuia din acești reporteri cari-și iau manuscrisul și încearcă să-l vîndă unui ziar pentru a-și cîștiga astfel pînea, că n-am venit să mă speriu de clădirile cu pînă la șaizeci de rînduri ridicate cu cîteva mașini, din fier încheiat, și ciment de umplutură, în vreo șaizeci de zile, clădiri care se văd numai pînă la un anume punct, și strada mărgenită de ele fiind prea îngustă pentru a le contempla avîntul către cer, nici fabricile care mănincă atîta pădure, atîtea măruntaie ale pămîntului, atîta viață de om, puind la muncă puterile apelor iuți, ci oamenii lor; de aici s-a răspîndit de la o gazetă la alta că vine omul ciudat care nu vrea să vadă mașinile, ci să cunoască suflete omenești.

Și, de fapt, mașinile nu le-am văzut, afară numai de fabrica în care am fost poftit cu insistență de un inteligent și norocos evreu de la noi, care primea în creațiunea sa, făcută din nimic, trunchiul voinic furat codrilor depărtați și depunea la celait capăt tot felul de practice mobile pentru copii, specialitatea lui, aproape unică, ajungînd astfel în contact cu muncitori de toate aspectele și de toate proveniențele: de la cehoslovacul blond cu înfățișarea de muzicant visător la negrul imbecilizat de o muncă veșnic aceeași, de un gest infinit repetat, și la negroaicele vioaie ca niște maimuțe și nerușinate ca și dînsele, trăgînd continuu cu ochii la orice bărbat intra, și la coreligionarii patronului, cari împachetau obiectele ori le treceau sama în registre.

Încolo, numai acei oameni, al căror suflet căutam să-l gîcesc. În primul rînd, ai noștri, așa de bucuroși să vadă pe unul de la ei de acasă, mai ales că nu le spunea, ca un aprig politician de la noi, că în țară el se bate de la egal la egal cu regele Ferdinand („ascultă, rege» etc.) și nu le arăta dorința de a fi ajutat din banii lor, așa de greu cîștigați. Împovărați în general de ocupațiile care „rup oasele» și despărțiți mai tot timpul de societatea femeilor, rămase cu copiii în acele înjghebări de lemn vechi, lipsiți de cetire și prea adeseori de conducere, cu o preoțime, mai ales ortodoxă, prea de multe ori improvizată, din oricine, cu diplome de la vlădici ruși făcînd comerț din aceasta, ei erau ctitori de biserici, adesea largi, frumoase, bine împodobite, pe care le-ar fi lăsat bucuroși odraslelor desnaționalizate însă pe încetul, de o școală dibace, și pierduți în masa americană, de multe izvoare; întemeietori de societăți prospere, unii dintre ei erau proprietari mîndri de case cu lux mai mult decît cu gust mobilate, negustorași cu clientelă, antreprenori îndrăzneți, avocați, oameni de afaceri; se adunau, în costume scumpe, rareori și în acele de acasă, la banchete unde se consumă conservata carne vînătă și alte dezgustătoare feluri, singurele lucruri în adevăr de mîncat în America pripită fiind fructele în compot și admirabilul lapte în vase pecetluite dar, prin locuri mai sărace ni se prezintau la mese improvizate bunele sarmale ardelenești, gătite de gospodine care nu-și uitaseră de vechile lor îndeletniciri. La conferințile pe care mă trudeam să le fac cît de pe înțeles, stăteau ca la biserica unde serviciul, chiar incompetent, era făcut cu atîta grijă și respect, unindu-se corul glasurilor dureroase, în care vibra un dor mergînd pînă la Dumnezeu și, pe cînd fălcile mestecau odioasa gumă care a asigurat descoperitorului și fabricantului acestui mijloc de tîmpenie o adevărată suveranitate de insulă pe coastele singuratece ale Pacificului, unii ochi jucau în lacrimi. Prin casele lor erai întîmpinat ca un sol al Cerului și ți se arătau cu mîndrie ceva cărți românești, pe lîngă cele engleze din care se făcea învățătura, fatal transformatoare, a băieților meniți să ia alte drumuri, a fetelor pe care, de fragede încă, le ispitea prietenia cu cîte un străin. Nemulțămire, cîrtire față de țară, lăudăroșie pentru noua situație, care atîrna de un joc de bursă, de o închidere de fabrică, întîlneai numai la sufletele pierdute din vechea Românie, între care, trebuie s-o spun, n-am găsit un singur om simpatic. Unii se dădeau drept prinți și conți Popescu și cîștigau soții bogate, care-i părăseau îndată ce ajungeau a-i cunoaște. Pînă în California am găsit însă bătrîni din România neliberă, cu copiii lor, al căror vis era corabia de îmbarcare.

Evreii mi-au fost o surprindere. Informațiile de „pogromuri” de la noi, care li se serveau mai în fiecare săptămână, nu ajungeau să-i facă a uita tîrgușorul moldovean, dughenița părinților, pietrele drepte care înnegreau în cimitirul lor. Bogați și săraci, ei pomeneau țara, se informau de dînsa, o apărau față de ceilalți americani, și unii aveau situații universitare care le dădeau autoritatea trebuitoare pentru aceasta. Se apropiau de românii de sînge, îi ajutau cu bani, în condiții pe care nu le-ar fi găsit aiurea, și aceștia nu le arătau prin nimic un despreț care n-ar fi fost meritat. Foștii soldați luau poziție înaintea drapelului și la sunetele unui imn care avea răsunet în sufletele lor.

Nu lipseau prieteni, de diferite nații, cari fuseseră la noi: consulul Morris, fost ministru american, pe vremea războiului, în Suedia, d. Wopicka, pe aceeași vreme ministru la București, care apărase cu atîta energie populația românească supusă capriciilor brutale și lacome ale ocupanților, d. Andrews, fostul secretar al Legației americane la Iași, […] acum profesor universitar într-un mare centru, d. și dna Craigie, în al căror popas plin de cărți ne aminteam de întîlnirea de la Vălenii de Munte; ba pînă și învățatul și inteligentul fost reprezintant al Bulgariei la București, d. Radev, care reprezintă acuma țara sa la Washington, preocupat și aici de lucrări istorice și arătînd față de România alte sentimente decît acele pe care ne obișnuisem a i le presupune.

Cu negustori și financiari n-am avut a face, neatribuindu-mi nici un rol în frămîntările de afaceri ale lumii; ce am știut, mi-a fost comunicat de experiența și pătrunderea dlui Boncescu. Dar la o conferință făcută în chiar salonul legației noastre și la recepțiile date cu prestigiu de d. Davila, la unele prînzuri oferite mie de americani am putut cunoaște o societate bogată, uneori fabulos de bogată, în care bărbatul muncea pînă la complecta istovire și agonia de sanatoriu pe cînd idolul feminin nu știa îndestul cum să-și piardă o vreme al cării prisos putea să ducă și la frecventele alunecări, pe care cu o publicitate nerușinată, întovărășită de ilustrații, le popularizau îndată ziarele, care-și aveau informatori invizibili. Toaletele pariziene se înfrățeau cu neprețuite giuvaere, împodobind figuri adeseori uimitor de frumoase, dar uneori și odioase măști de oboseală și de dezgust. Colecții de o artă amestecată șl dubioasă se exhibau cu trufie.

Conversația era lîncedă, cu toată curiozitatea, așa de vie, ca a unor copii. Cei de altă rasă decît cea anglo-saxonă erau foarte bucuroși cînd se întrebuința limba lor de acasă. Undeva o bătrînă doamnă, auzindu-mă vorbind franțuzește, a alergat la mine, pomenindu-mi, mișcată, de Noul Orléans al originilor sale, unde rămășițile francezilor se apără în ultimul lor refugiu de valul cuceritor care-i încunjură, nesățios să-i înghită.

La Oficiul universitar mi s-a spus că am fost anunțat prea tîrziu, dar totuși recomandații oficiale mi-au îngăduit să pot vorbi în multe locuri, de la New York și Washington la Claremont și Los Angeles, prin universități, prin școli înalte, la adunări doritoare de a cunoaște în zece minute cîte una din chestiunile la ordinea zilei, la capătul unei mese date de colegi.

Auditoriul era totdeauna sincer și activ, urmînd, peste insuficiențele de pronunție pe care în așa de scurt timp nu le puteam birui – arareori am vorbit în limba franceză […] în vasta sală, plină de lumea cea mai aleasă a Universității Georgetown —, orice idee, orice dezvoltare de subiect, orice informație nouă, cîte unul venind din fund și cerînd să vorbesc mai tare iar, la urmă, mînile càre se tot mișcau întinzîndu-se lacome ca pentru a prinde concluzia. Într-o Universitate din Vest, cum toate orele erau prinse, am vorbit într-o elegantă odaie de primire, înaintea cîtorva din tinerii cari ajută pe profesori, despre ceea ce credeam că am adaus ca explicații în domeniul istoriei universale. Aiurea am fost introdus în chiar clasa profesorului de limbi romanice, tratînd despre latinitatea noastră, în franțuzește, pînă în momentul cînd zgomotul de la ușă m-a înștiințat că trebuie să isprăvesc – o întîrziere peste termenul de zece minute înainte de oră te poate face să pierzi, cum am pățit-o cu biata mea primă conferință la Universitatea din Washington, tot auditoriul studențesc. Și aiurea, pînă la marea Universitate Columbia din New York, am vorbit de la catedra obișnuită a profesorilor, la Georgetown purtînd și costumul docenților locali.

Viața studențească însăși putea să intereseze în cel mai înalt grad pe străin. Murgoci, care fusese pe acolo, mi-o prezintase ca intolerabil de neorînduită și de arogantă. N-am găsit-o așa: un respect de sine însuși era pretutindeni vizibil; și apoi nu era vorba doar de copii, cari pot face și multe prostii ci, în bună parte, de oameni cari-și aveau o profesiune, cari se îngrijeau de o întreprindere și reveneau din cînd în cînd pentru a-și continua studiile. Mulți făceau pe urmă donații importante școlii unde învățaseră; părinți lăsau biblioteci splendide universității la care trimeseseră pe fiul lor, menit unei morți premature. Am văzut tineri lucrînd greu la probe care li se cer pentru anumite termene, și li se îngăduia să cetească în biblioteca însăși, ajutîndu-se singuri. Studenți, studente servesc în restaurante, fetele fiind foarte respectate. Ce se spune prin unele cărți franceze și chiar prin romane din America despre conrupția între acești tineri mi s-a dovedit fals.”Din cauza simțului de demnitate și de onoare”, mi-a spus un profesor; „din cauza prostiei băieților”, mi-a explicat o studentă.

Încă din gimnaziu sînt deprinse ambele sexe să stea împreună, și o rubrică specială îi notează pentru atitudinea sexuală, care nu trebuie ignorată, ci constatată și supravegheată. Apoi timpul lipsește pentru aventuri, și o formidabilă educație fizică tîmpește asemenea apetituri. Căminuri comune nu sînt, și acela al fetelor de la Scripp’s College samănă cu o mînăstire de cea mai srictă regulă, ca și de cea mai frumoasă înfățișare. În ce privește instalarea, mijloacele de lucru, bibliotecile de seminar, adaosul religios, terenurile de sport la dispoziție, aceste așezăminte universitare nu-și au părechea în lume. Iar cine vorbește de inferioritatea în domeniul literar a producției științifice americane, n-a cetit acele teze pentru care studentul are la dispoziție toate cărțile care-i trebuie, din bogatele dotații particulare care susțin cele mai multe din aceste școli, și tot răgazul trebuitor pentru a da opere în adevăr definitive.

În ce privește pe profesori, am întîlnit la dînșii o iubire dezinteresată pentru știință, o pasiune de a descoperi, un sentiment părintesc față de studenți, cu cari locuiesc adesea împreună sau cărora le fac un loc in propria lor casă, o prietenie largă, sinceră, spontană față de colegul străin, ale cărui lucrări le cunosc atît de bine prin acele mărețe biblioteci – la aceea a”Congresului“ din Washington, al cării catalog se întîlnește în toate universitățile din toate statele, am găsit nu mai puțin de șaizeci lucrări de ale mele, și din cele românești – care le fac cea mai mare onoare. Pe lîngă aceia pe cari-i văzusem în Europa, ca pe d. Muzzie ori pe profesorul cehoslovac de la Universitatea din San Francisco, am găsit pe altul de aceeași origine, d. Roucek, care a venit apoi în România, cu soția sa, și a străbătut satele noastre, culegînd știri directe, personale pentru o bună carte despre România, pe d. Healey de la Georgetown, de o așa de largă prietenie pentru mine, care a creat pe numele meu și un premiu de istorie a românilor pentru elevii săi și mai ales pe d. Maro Jones de la Claremont, care avea o mică bibliotecă de cărți românești studiate pînă în amănunte și al cărui vis, adesea mărturisit prin scrisori, e și pînă acuma acela de a ne cerceta acasă la noi. Am văzut în viața mea multe țeri, dar nicăiri n-am întîmpinat, pe lîngă însușiri așa de înalte ale sufletului în adevăr consacrat științii, atîta simpatie pentru România și români; cine fusese pe la noi ne păstra o deosebită stimă și o afecțiune sinceră.

Muzeele americane, pentru care s-au dăruit averi de cei cari și le cîștigaseră cu o muncă grea, sînt cele mai larg și mai luxos instalate din lumea întreagă și, în același timp ca și bibliotecile, unde se întrebuințează tinere femei pline de toată bunăvoința, cele mai la îndemînă și spre ajutorul publicului, pînă la clasele cele mai puțin împărtășite de cultură, și cele mai deschise pentru școli, care găsesc aici complinirea necesară a învățămîntului de catedră. Venisem nu numai cu foarte multe cărți de dăruit, dar și cu covoare alese printre cele mai bune. Am răspîndit vreo șaizeci prin deosebitele muzee; ele erau primite numai după o serioasă cercetare a valorii lor, și pe alocurea am găsit secțiuni speciale, conduse mai mult de femei, care aveau în săltare specimene ale artei teatrului în toate țerile și timpurile perfect clasate și etichetate, arta noastră fiind și ea reprezintată.

Cu această prețioasă experiență mă întorceam din America, în mart 1930, prin Italia, vorbind la Turin, cu ajutorul învățatului și prietenosului coleg Bartoli, în aceeași zi cu un propagandist ungur, căruia i-am furat publicul – am văzut pentru prima oară castelul de acasă al lui Toma de Saluzzo – ca să găsesc la noi aceleași vechi intrigi politice, la care se adăugeau două chestiuni deosebit de mari: marea jenă a bugetului, necomprimat după putințile Statului, alături de nemulțămirea unor basarabeni pentru aruncarea peste bord a vechiului cadavru politic al lui Stere, și bătaia studenților cu armata în chestia prințului Caro!

În april am fost chemat în Anglia, unde cele două venerabile capitale universitare, Oxford și Cambridge, își împărțeau onoarea de a găzdui pe membrii comitetului internațional de istorie, acordînd în același timp gradul de doctor onorar cîtorva din personalitățile reprezintate.

La Cambridge, unde s-au ținut întîi ședințile la început, am văzut întîia oară o viață studențească pe care n-o cunoscusem în prima mea trecere la Oxford, pentru cîteva ceasuri numai, atîta cît îmi trebuise ca să caut și să cetesc scrisoarea de îndemn către pace a lui Philippe de Mézières către tînărul rege englez, pe atunci de mari speranțe, Richard al II-lea, iar o doua oară, după Congresul din 1913, petrecusem o singură noapte în turnul medieval al găzduirii mele. Vechi clădiri în care după putință nu se schimba nimic: cămăruțe pentru studenți, vechi holuri gotice pentru examene și solemnități, pajiști întinse pentru jocuri care nu sînt un împrumut de aiurea realizat astăzi, ci tradiția veacurilor care n-aveau încătușările noastre și formalismul în care putem trăi, lîngă orașul creat de universitate și oarecum vasal al ei, prin ale cărui străzi lunecă toată ziua velocipedele ducînd băieți și fete în severul costum negru cu cocheta pălăriuță colțurată sau profesori cari, mergînd la curs, și-au aruncat pe umeri indispensabila pelerină de aceeași coloare. Am fost găzduit la istoricul cel mai pătrunzător și mai liber de prejudecăți, de orice fel, al lui Napoleon, d. Holland Rose, care lucra atunci la istoria coloniilor engleze în marea operă istorică pentru totdeauna legată de numele acestui centru de studii.

La Oxford, care mi-a reapărut, a treia oară, cu fațadele roase, fărîmițate de invizibilul dinte mărunt al secolelor, primit pentru cîteva ceasuri într-o foarte tînără familie universitară, am început cercînd pentru ceremonia ce era să se desfășure îndată toga roșie cu lampasuri cenușii și căciulița doctorală pe care a dat apoi să mi-o copieze și mi-a dăruit-o ministrul României în Anglia, d. Titulescu care, așa genial cum este, după mărturisirea mai multor continente, cobora un moment privirile sale asupra puținătății unui biet profesor și, circumstanță agravantă față de d-sa, totuși profesor de imemorială absență, care își ține cursurile. După-amiazi, împreună cu trei colegi, un austriac, d. Dopsch, un spaniol, impozantul Rafael de Altamira, creatorul istoriei patriei sale cu jertfa legendelor trecutului, și un polon, atît de amabilul conte Dembinski, eram dus din capela unde nu ne rugasem decît poate în gînd și, oricum, după alte rituri, în holul solemnităților, între ușieri cu bastonul de argint, ca să auzim în latinește lauda meritelor pe care le-am fi putut avea și, închinîndu-ne înaintea reprezintantului Facultății, așezat în vîrful scărilor, să luăm locul pe bănci în aplauzele amicilor și conaționalilor. Adînc impresionantă scenă, pe care nu voi putea-o uita niciodată și care răsplătea cu prisos studii îndelungate, în mare parte necunoscute din cauza limbii noastre, dar din care unele, ca acelea despre secolul al XIV-lea franco-englez, mă apropiaseră de preocupațiile principale de aici. În frumosul costum care mă acoperea am dat apoi o raită la anticari ale căror prețuri erau la nivelul unor studenți și profesori cari nu sînt totdeauna dintre cei mai bogați oameni ai Angliei. […].

Aici un incident care poate arăta seriozitatea și caracterul unui anume tineret „intelectual” de la noi. Era acolo în jurul Legației un tînăr care informa și ziarele noastre. De la dînsul a plecat o curioasă și ridiculă telegramă în care se spunea că ajunge apariția mea în comitet pentru ca toată lumea, unii oameni și mai bătrîni și mai meritoși decît mine, să se ridice în picioare și să aplaude. L-am tras la răspundere,”Nu e adevărat”, mi-a spus ziaristul diplomatic, „dar în presă prinde bine”.”Dar, dle, pe d-ta te poți face ridicul, însă îți interzic să mă faci și pe mine.“ Peste cîtva timp îmi va trimete biografia sa, cu o ofertă matrimonială, ca să se plîngă apoi că l-am nenorocit, neacordîndu-i un loc la care rîvnea și să isprăvească făcîndu-mă continuu ținta unor injurii așa de nepotrivite și, ca să vorbim englezește: last, but not least, cu creșterea pe care desigur că a primit-o. Dar aceste atitudini succesive nu m-au mirat: e felul cum mă vede și mă descrie o lume care-și are ochii făcuți așa – și sufletul deopotrivă. Le privesc ca o simplă traducere a rostului meu în limbajul intelectual român, comun și delicaților poeți filozofici, deveniți „ziariști de temperament”, a căror intrare în publicitate am ajutat-o așa de mult și a căror literatură nu s-a coborît în prețuirea mea pînă la nivelul la care trebuie să le așez. valoarea etică.

Întors acasă, abia au trecut cîteva săptămîni și, după cîteva conversații cu persoane inițiate, care aveau cum să prevadă evenimentele unui prea mic complot pentru un prea mare act politic și istoric, care fără îndoială trebuia săvîrșit în forme legale și la lumina zilei, pe acest solid pămînt al nostru, dd. Cădere și Puiu Dumitrescu mi-au bătut în geam odată cu ziua ca să-mi anunțe că prințul Carol e la Cotroceni și dorește să mă vadă.

Fără a jigni pe nimeni, la un ceas cînd se poate vedea ce bune au fost sfaturile mele, pot spune că, la întoarcerea din America, după ce multă vreme nu văzusem pe exilat, căruia îi fusesem înfățișat ca un rău prieten, capabil de a fi și maltratat în scris, am întîlnit pe devotatul lui tînăr secretar și prieten, care mi-a înmînat o scrisoare în care mi se arăta, în termini călduroși, dorința unei reluări a legăturilor. E ciudat că în noaptea de ceață groasă în care la fiecare moment imensul vas care mă aducea din America mă trezea cu neliniștitorul sunet al sirenei de înștiințare, visasem pe prinț în uniformă și cu decorațiile pe piept, venind către mine; dau acest fapt, exact, pentru aceia cari studiază transmisiunea la distanță a unei voinți omenești peste măsură de încordate. Am răspuns că nu e bine nici pentru prinț, nici pentru mine să ne vedem atunci. Dar, cum domnul Dumitrescu venise la gara plecării mele spre țară, i-am spus, i-am dictat, sfatul meu: întoarcerea în țară printr-o declarație că prințul vine la familia sa ca să susție tronul fiului, așteptînd voința legală a țerii; dacă i se interzice la hotar intrarea, un mare proces va fi deschis înaintea lumii întregi. S-a luat o altă cale, iar sufletul meu de ordine n-a putut crede că e cea mai bună și cea care lasă apoi mai liber un suveran.

În acea dimineață a trebuit să declar că, rector al Universității, legat prin jurămînt de tronul copilului Mihai I, trebuie să știu, înainte de a merge unde m-au chemat, care e sensul actului, desigur revoluționar și plin de grele răspunderi, care se îndeplinește.

Cei doi tineri n-au mai reapărut. Era atîta de făcut acolo! Din parte-mi, printr-un articol în ziarul meu am dorit ca acela care se întorcea să fie „vechiul prinț Carol”, așa cum îl cunoscusem, iar pe lîngă prințesa Elena, al cării nobil suflet îl cunoscusem în tot timpul cel mai greu pentru dînsa, stăruiam să se uite un dureros trecut […].

Am arătat aiurea ce am dorit atunci, ce firesc scrupul m-a împiedecat să ajut a ridica un tron prin altceva decît voința chibzuită a reprezintanților nației, cari singuri își pot lua răspunderea anulării actelor de bază ale unei domnii și revenirea la punctul de plecare: dispariția regelui Ferdinand, orice ar fi hotărît, supt anume influențe, acesta. Nu înțelegeam altfel regalitatea cea nouă, pe care o impuneau, mai mult și decît un drept incontestabil, împrejurările, care cereau ca, peste vălmășagul luptei de partide și viermuirea ambițiilor, să fie o reală suveranitate, de o imparțialitate absolută, nu opera unor prieteni, militari și civili, față de cari apoi, cu scăderea prestigiului ei, să rămîie pentru totdeauna îndatorită.

M-am ferit din parte-mi, cu cea mai mare grijă, de orice ar fi putut să pară o recomandare a mea, a amicilor mei, a politicei mele față de această regalitate pe care singură conștiința chemării și datoriilor sale trebuiau s-o îndrepte. N-am revenit nici asupra delicatei probleme a legăturilor dintre acele două suflete pe care o hotărîre a justiției capabilă de a fi desființată dintr-un gest, le despărțise de cîteva luni de zile […] —, am menținut invitația mea către aceea căreia i se dăduse titlul, curios, de maiestate fără nimic din baza lui, de a deschide ea, ca și înainte, aceste cursuri. Dacă am aflat, odată cu cinstirea mea prin decorații pe care le merita doar numai neclintita stăruință lîngă dureri ale țerii pe care alții, prin străinătăți, le priveau cu ochii uscați, că regele se gîndește, în urmărirea ideii guvernului peste partide, deși nu contra partidelor, nu numai la generalul, devenit mareșalul, Prezan, pe care l-am recomandat și susținut din toată inima, și la fragila dibăcie stearpă a domnului Titulescu, ci și la mine, aceasta nu mi-a inspirat vreo ambiție – și, poate, după atîtea decenii de trudă și împodobit de toate onorurile pe care le poate da știința internațională, nici una nu mai putea să mă ispitească, orice ar crede oamenii cari fără o situație politică nu sînt nimic și sînt ceva numai cît o au și pentru că o au.

Afirmînd numai, și înaintea suveranului, la acea ședință regală a cursurilor în care s-a indicat din gura sa un program înainte de toate cultural și deci nu așa de străin de mine, ba ajuns apoi să-mi fie chiar dușman mie, cu colaborarea multor non-valori și negațiuni ale moralei publice și private —, necesitatea pentru România, […], și după tradiția stăpînă pe cugetarea mea, de a avea un „nou curs“, un „ritm nou“, cuprinzînd de la sine politica așa cum o anunțasem și o scrisesem eu, nu m-a văzut nimeni la curte decît atunci cînd am fost chemat, n-am vorbit decît numai de ce am fost întrebat, n-am arătat prin nimic că mi se cuvine vreun rost în guvernarea țerii, răspunzînd generalului Prezan, cînd, însărcinat a forma guvernul, mă întreba, oferindu-mi și viceprezidenția, ce loc vreau: „acela pe care toți ceilalți îl vor refuza“.

Am văzut astfel, fără altă emoție decît aceea pe care o poate provoca o primă decepție, crezînd-o însă în stare să fie îndreptată, revenirea domnului Maniu, a cărui oblăduire, de președinte al unei republici, solemn și inoperant, era posibilă numai cît nu se afla suveranul, și am înțeles o retragere mai tîrzie, provocată și de neexistența unei solide baze de partid, cu cîtă lume se adunase în același timp supt cămașa invoaltă a expresivului domn Mihalache și, în larga umbră a înaltului guler de budapestană eleganță, sub evanghelia doctrinară a marelui preot al conglomeratului, domnul Madgearu. Am înțeles și eu cît de recomandabilă e prezența la cîrmă, atîta timp cît nimic nu trebuie să se schimbe, dar totul să rămîie perfect convenabil, a blajinului meu coleg Mironescu.

Continuam lucrul meu științific pe care nici o cîrtire a neinteligenței unite cu nerecunoștința, de care m-am împărtășit așa de larg la bătrînețe cu prisosință ocărîte, nu-l putea încetini prin nimic, atîta vreme cît mi se păstrează neatinse puterile. Am tipărit cartea despre America, în care sînt și conferințe foarte ascultate, și mi-a părut rău numai de aceea că subita catastrofă economică a Statelor Unite a împiedecat pe românii de acolo de a-mi ceti cuvintele de laudă și gratitudine pentru dînșii. Am dat la tipar conferințile, pe care le ținusem la Berna, despre asămănările în luptele de libertate dintre țerănimea noastră și cea svițeriană și despre felul cum înțeleg eu problema minorităților. M-am bucurat văzînd cum în Italia, pe lîngă cîteva drame ale mele, se redau articolele despre această iubită țară în L’Italia vista da un Romeno, recunoscîndu-mi-se o inițiare adevărată în realitățile ei. Teatrului i-am dat un Sfînt Francisc, și acesta apoi tradus în italienește, în care am încercat să cobor ce are mai curat sentimentul uman întins asupra întregii creațiuni. La 1931 îi va urma o Casandră, în care voi introduce, ca explicație a atitudinii nenorocitei fiice clarvăzătoare a lui Priam, antagonismul dintre vechii zei-părinți și aceia, nesiguri și pierzători, împrumutați de la Grecia dușmană.

O înseninare mi-a adus vizita în Grecia, pe care n-o cunoșteam deloc. Mă chema acolo al treilea Congres de studii bizantine, primit cu atîta ospitalitate și care a adus întîia înțelegere adevărată și prietenoasă între știința franceză și cea germană, reprezintată cu atîta prestigiu, dar și cu atîta zîmbitoare amabilitate de Heisenberg, pe care era să-l pierdem în curînd.

Sălașul zeilor pe care în fundul sufletelor noastre îl simțim și astăzi mi-a vorbit, în Atena însăși, încă dominată, peste frumosul, vioiul oraș modern, de ce se șoptește de sus din Acropole și trăiește singur în calmele nopți senine, și tot așa în cursul unei călătorii care m-a dus și în jos, pe la Corint, la Argos, la Sparta săracă supt catapeteasma franceză a Mistrei, la Delfi, unde ploaia cădea mucedă peste ofranda rechemată la lumină a tuturor cetăților supuse aceleiași armonii a zeului clar, apoi în acel Nord, pe lîngă banalul tîrg al Tebei, pînă la granița dintre lumea mediteraneană, de orașe, și cea balcanică, a satelor. Aerul însuși era o poezie, și sus, norii păreau încă locuința lui Zeus și a odraslelor lui.

Am cunoscut și poporul grecesc de astăzi, așa de vioi, pînă la neastîmpăr și la subitele schimbări de atitudine, dar de o strălucitoare inteligență și de o iubire de neam fără păreche, care a creat într-un singur secol o întreagă viață de solidaritate și frumuseță care se rezumă în mîndra capitală modernă așternută la picioarele zeiței de sus, și am putut prețui, în același timp cu prietenia primirilor, un necontenit avînt de cultură pe care-l susțin material și membrii răzleți ai neamului, totdeauna cu gîndul la patria lor. Și, străbătînd și Serbia, care lucrează înfrigurată la întărirea bazei noului stat, am trebuit să fac reflecții dureroase față de amorțeala în care e aruncat un popor așa de vrednic ca al nostru, de o frămîntare politică nestăpînită de sus, cum nu poate fi controlată de jos.

Am găsit pe d. Mironescu la cîrmă, bun păzitor al vasului care nu se clintește din portul cu apele putrede. La o adunare a prietenilor mei am vorbit de posibilitățile care ni se deschid încă: o cuminte rezolvire, de la loc la loc, de la om la om, de la caz la caz a problemei datoriilor țerănești, ajunsă pe mîna demagogilor de jos și a celor de sus, a ciocoilor „iubitori de țerani”, mai periculoși cu mult decît ceilalți, o împuținare a funcționarilor, cu acomodarea statului la nevoile societății, o restabilire a simțului de autoritate, contra căruia se ridicaseră conspiratorii și contra căruia vor demonstra îndată revoluționarii în cămăși colorate, mergînd în coloane de atac și pe autocamioane, contrafacere maimuțărească a unor fenomene apusene iar, mai presus de toate, reforma morală, reînsuflețirea unui organism național cu totul descurajat.

Mi se spusese de mulți și mai ales de d. Argetoianu, răsărit pe pragul căsuții mele din Sinaia, cu sentimente renovate, pe care le va exprima public într-o conferință la teatru despre trecutul meu politic, că suveranul restaurat e într-o stare trupească și morală care trebuie să ne facă a căuta aiurea. O întrevedere cu tînărul care păstra calitatea de secretar particular al regelui nu mă liniștise cu totul. Aveam impresia că se petrec lucruri care nu sînt bune și mai ales pe care le știe prea multă lume, atunci cînd acolo trebuia să fie liniște, rînduială, exemplu pentru o lume stricată. Mahalaua dinăuntru vorbea toată ziua cu mahalaua de afară, iar nouă, la ceasul cînd trebuia să începem o convalescență morală, nu ne trebuia nici una, nici alta.

Pentru a vedea eu însumi ce este, am fost cerut o audiență. Din fericire am găsit cu totul altceva decît pe un merovingian de decadență, adormit în cearșafuri mol, ori pe Saul liniștit numai de harpa cine știe cărui David. Un tînăr sănătos și vesel, liber la vorbă, plin de informație în mare parte dreaptă și avînd în toate chestiunile vederi personale pe care se arăta hotărît să le prefacă în realități. La anume învinuiri de risipă ale unei domnii care desigur căuta prea mult fastul exterior, puțind degenera în decor de operetă, mi s-au dat imediat răspunsuri mulțămitoare. Cum n-aveam nimic de propus, nimic de cerut – și am subliniat-o cît se poate de tare, ca să nu fie nici o neînțelegere la mijloc, cu atît mai mult, cu cît aflasem de nu știu ce scrisoare în care era vorba și de un Iorga capabil de a fi asfixiat supt decorații, și pe care eu nu-l cunosc —, nu-mi trebuia nimic mai mult. De aici înainte nu eram decît un spectator, pînă la care însă, cu toată discreția iacobină de care se încunjura guvernul, pătrundeau știri îngrijorătoare despre lipsa de bani, despre expedientele cu care se menținea o aparență de ordine în finanțele publice. Cîte un ministru mai tînăr, ca d. Manoilescu, care credea că se apropie o eră a sa, rupînd cu trecutul, era printre aceia de la cari se putea afla ceva chiar fără a pune întrebarea: relațiile sale cu colegii erau așa de șubrede, încît îi dădeau toate drepturile.