O viață de om așa cum a fost/Supt dictatura mascată a lui Ion I. Brătianu

←XXVIII. Vremuri politice tulburi

O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga XXIX. Supt dictatura mascată a lui Ion I. Brătianu

XXX. Marile schimbări politice→

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/81

Liberalii biruiseră numai întrebuințind mijloace de brutală violență, mergînd pînă la acel „furt al urnelor” pe care li l-au reproșat continuu, cu indignarea pentru locurile pierdute cu înșelăciune, ardelenii, uitînd că sistemul fusese transmis doar de „popularii” amici ai generalului Averescu. După ce pățisem supt regimul acestuia la Brăila, era să fiu primit la Galați de o adevărată bandă, care întrerupea la întrunire pe preoți, pe profesori, pe onestul general Radian, în urlete feroce, vrednice de cea mai decăzută demagogie; a trebuit să înșel pe făptași declarînd adunarea încheiată pentru ca ei să se grupeze afară, pregătindu-și merele putrede și ouăle clocite de aruncat asupra noastră, iar noi ne-am putut termina astfel, cu ușile încuiate, cuvîntările. În Dolj am fost arestat într-un sat și oprit, un moment, de a intra în altui; mi-a trebuit răbdare și arătarea unei scrisori cu pecetea prințului Carol ca să îmblînzesc pe agentul guvernului, pe cînd aiurea alt jandarm ne întovărășea în vizitele electorale și ne arăta naiv speranța sa că vom învinge. Sătenii ni se dovedeau prieteni și, în multe locuri, la aceste suflete simple și bune, am putut constata porniri nobile care se cereau numai educate pentru ca votul universal, dat cu intenții care nu erau cu totul curate, să devie, nu un mijloc de nesiguranță și încurcătură pentru noua Românie, ci instrumentul

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/82

popular atotputernic pentru refacerea ei politică și morală.

Fusesem ales și la Sibiu, ardelenii crezînd că nu pot răzbi altfel o furioasă acțiune guvernamentală. În starea în care erau relațiile noastre și în dispoziția de spirit în care mă găseam, nici n-am vrut să mă prezint alegătorilor. De a doua zi însă mi s-a cerut, de multe ori cu grosolănie, să înlătur pe partizanul meu de la Galați, ca să las locul unui general în rezervă care venea acolo, la Sibiu, după mine, și a trebuit să răspund cu toată hotărîrea insistențelor pe care le depunea d. Maniu însuși, gata să se frigă pe foc și pentru cel din urmă din aderenții săi.

Guvernul cel nou nu aducea nici un alt plan decît iluzia unei revizuiri a Constituției, care trebuia să însemne o nouă ediție a vechiului „pact fundamental”, doar cu o reglementare deosebită a alcătuirii Senatului, cu membri de drept, și ce putea oare să se aștepte de la bătrînețele rutinare, cu totul străine de spiritul vremii, ale unui C. Dissescu, notorietate artificială creată prin reclama gazetelor! Se adăugea pericolul care, în invazia pornirilor violente: antisemitism de lovituri și scandaluri, fascism, toate produse, înainte de toate, ale lipsei de educație, stătea în totalul despreț pentru orice acțiune a președintelui de Consiliu, care se credea chemat numai să troneze de la înălțimea moștenirii sale și a realizării unității naționale, ca și din lipsa de autoritate și de energie a celor cari-l înlocuiau la Ministerul de Interne. Pe cînd de sus se vorbea numai de grija „ordinii”, de înfrînarea spiritului revoluționar, anarhia pătrundea în toate domeniile vieții publice, și în fața regimului stătea hotărîrea, de-a dreptul pornită pe luptă civilă, a înlăturatului partid național din Ardeal și nepotolita veche ură, în adevăr de clasă, a „maselor muncitoare“ contra profitorilor.

Deocamdată aceste primejdii au fost acoperite de pregătirile

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/83

încoronării și de strălucitoarele serbări, cu desfășurarea unui prestigiu militar asigurător, de la Alba-Iulia. Ion Brătianu, exasperat de planul generalului Averescu de a prezida acest act, care se credea necesar mai ales față de superstiția ardeleană, în special la unguri, a regelui încoronat – cineva a venit la mine ca să ofere coroana craiului ungur Ștefan Bocskai, și i-am răspuns, firește, că n-avem ce face cu dînsa —, ținuse neapărat ca acest act ultim al epopeii naționale desfășurate supt a sa oblăduire să nu se facă supt ocrotirea și spre folosul politic al altuia.

Partidul național din Ardeal a avut față de încoronare cea mai proastă ținută patriotică. Atunci cînd reprezintanții naționalităților au participat, pînă și ungurii iredentiști în fond, el a refuzat, în propria sa casă» să apară pentru a primi pe Suveran și pe membrii dinastiei, cu cele două regine balcanice venite și ele la bucuria cea mare a părinților. Niciodată o anume grobienie care deosebește școala dlui Maniu cel dibaci și întemnițat în gulerul solemn nu s-a arătat mai urît decît cu acest prilej, ceea ce regele Ferdinand, foarte vindicativ supt înfățișarea sa timidă, nu era să ierte niciodată (de altfel, în conversații particulare, d. Maniu își arăta cel mai adînc despreț pentru șeful statului). Ici și colo apărea doar, ca un fel de „informator american”, cîte un membru de a doua treaptă al grupării. Biserica unită, care întrebase la Roma dacă poate intra, la o asemenea împrejurare, într-o biserică „schismatică” și primise răspunsul pe care-l dorise, păstra aceeași atitudine, pe care cîte un episcop Hossu de la Gherla o dezaproba fățiș și însuși nunțiul papal se ferea să o laude, nu numai din acest scrupul confesional, ci și pentru că ea aparținea aproape întreagă partidului ce nu se putuse instala la putere. În ce privește pe averescani, generalul, îmbrăcat în uniformă, ca să arăte care e caracterul prezenței sale, nu

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/84

se hotărîse a veni decît după ce un trimes, special al regelui, șef al armatei, mersese să-l invite.

Ca ansamblu, serbările, afară de parada militară înaintea reprezintanților statelor amice, au fost lipsite de eleganță, care nu e desigur o specialitate liberală, că și de sinceritate, omorîtă de multă vreme în cîinoasele lupte politice, și de popularitate. Se adunaseră mii de țerani acolo, dar spiritul lor era foarte puțin pregătit pentru a înțelege măreția momentului și, cînd cordoanele poliției și armatei s-au rupt și mulțimea, în care erau amestecați și sași și mulți unguri și secui, a putut umplea străzile puține și înguste ale orășelului a cărui realitate modestă și banală corespunde așa de puțin legendei țesute mult timp în jurul unui nume de falsă romanitate, s-a putut vedea complecta dezorientare. Se începea astfel jucăria cu poporul care, cu steaguri, cu insigne, îndată și cu cămășile colorate, pe care, deprins cu Italia, le va inaugura cel dinții generalul Averescu, e chemat, ca vechii alegători ai colegiului al III-lea în Regat, în trenuri gratuite pentru a li se da pîne, brînză și cîte o pomană în bani. Altfel se cuvenea să-și puie pe cap coroana stropită cu mult și scump sînge acela căruia soarta îi dăduse neasămănata favoare de a culege după peste trei sute de ani moștenirea lui Mihai Viteazul, care, acesta nu era la dispoziția cetelor de boieri și nu trebuia să se supuie rezultatului ultim al intrigilor țesute în jurul său. Armata își aclama căpitanul, dar sufletul popular, voia milioanelor din care se fac și oștile nu era, luminată și încălzită, în ziua aceea de toamnă cînd razele unui soare sărac sărutau sfioase zdrențele glorioase ale stindardelor și crucea din gura vulturilor.

În mijlocul acestor mizerii și așteptînd pe acelea, mai grele, care erau să vie, am dat, pentru al doilea element de unitate și legătură în viața Europei, volumul State și

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/85

dinastii, care e de fapt o istorie a epocei moderne, văzută din acest punct de vedere. O cercetare, care mi se îngăduise înainte de război, în arhivele Ministerului de Externe și pe baza căreia scrisesem un volum despre Politica externă a regelui Carol, învederînd felul prin care s-a ajuns la legătura, multă vreme în adevăr asigurătoare, cu Centralii, îmi dăduse un prețios material de copii și de rezumate, din care am făcut colecția, care s-a bucurat de o destul de largă răspîndire în străinătate, Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles I-er. Traducerea cărții mele germane de Istorie a românilor era de multă vreme în manuscript la mine: adăugîndu-i ceea ce după atîta trecere de vreme era necesar – și am putut constata că îndreptările ce se impuneau erau cu totul neînsemnate —, am început, în condiții extrem de modeste, potrivit cu așa de puținele mijloace care mi se puseseră la dispoziție, în tipografia mea, dusă înainte necontenit cu atîta greutate, publicarea acestei versiuni, datorită fostei mele eleve, dna Enache Ionescu; apariția celor cinci volumașe, pornită la 1922, s-a terminat numai în șase ani, iar răspîndirea a fost aproape nulă. Pentru Liga Culturală începeam apoi o nouă ediție a poeziilor lui Eminescu, cu îngrijire verificată asupra textului din Convorbiri; e singura despre care nici bibliografii poetului n-au arătat să aibă vreo cunoștință.

Cum liberalii organizaseră la Florica pomenirea lui I. C. Brătianu și crezusem că trebuie să iau parte la onorarea unei așa de mari memorii – atunci am văzut marele castel de azi, cu biserica în stil românesc făcută de Lecomte du Noüy și, într-un. colț, odaia mică, goală, săracă, patul de fier, dur ca pentru un ostaș, pe care agonizase omul marilor creațiuni —, am publicat un studiu sintetic asupra anilor de tinereță ai ctitorului României, care a fost pe atunci un istoric plin de darul divinației și încălzit de statornice și îndrăznețe credinți. În sfîrșit, pentru

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/86

serbările comemorative ale ziariștilor, președintele sindicatului, d. C. Bacalbașa, mi-a cerut un istoric al presei, care a apărut în același an, in mare parte pe baza materialului prelucrat în Istoria literaturii române în secolul al XIX-lea.

Dar lucrarea de căpetenie pentru acest an a fost o Istorie a vechii arte românești în limba franceză, care m-a reținut mai mult timp, pînă la sleirea puterilor. Participarea la Congresul de istoria artei în Paris îmi dăduse ideea. dar am pășit numai cu sfială la realizarea unei opere cerînd cunoștinți tehnice care-mi lipseau. Am încunjurat greutatea adresîndu-mă colegului meu de la Comisiunea monumentelor istorice, unde luasem moștenirea lui Dimitrie Onciul, d. G. Balș, care publicase studii de specialitate. Cred că prețioasa contribuție pe care mi-a dat-o atunci l-a îndemnat la seria de publicații bogat ilustrate care luminează astăzi așa de puternic dezvoltarea arhitecturii moldovenești. Din partea mea, căutam să învederez întîiași dată, pornind de la vechile constatări din Istoria românilor în chipuri și icoane, ele însele sprijinite pe cercetarea răbdătoare a celor mai multe din monumentele de veche artă, descrise pe scurt, dar nu fără stabilirea de legături, în Drumuri și orașe și mai ales în Sate și mănăstiri, că în clădirile domnești, boierești, negustorești și țerănești ale pămîntului românesc nu e o serie de imitații răzlețe, cînd de la unii, cînd de la alții, ci manifestarea progresivă, pe baza realităților naționale, locale, și cu adausul, chibzuit și cîntărit, al influențelor de aiurea, din multe și felurite părți, a unei concepții unitare și armonioase.

Tipărirea acestei opere întinse, terminată încă din 1921, la care trebuia să se alipească un mare număr de ilustrații, nu s-a făcut ușor, mai ales cu lipsa totală de înțelegere pentru folosul și în străinătate al unor asemenea

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/87

lucrări. A trebuit o operație financiară pe care d. Titulescu o credea fericită ca să se poată consacra suma necesară tipăririi la Paris in bune condiții artistice a acestei cărți care, multă vreme, cu toate criticele grosolane pe care le-a întîlnit în țară, de la oameni cari nu o dată în viața lor mi-au prezintat scuze pentru mai vechi insulte, rugîndu-se umil de iertare, a servit – și în parte servește și astăzi – de bază cercetătorului pentru ceea ce am dat și noi tezaurului de frumuseță al omenirii. În 1922 Istoria vechii arte românești ieșea de supt teascurile tipografiei pariziene.

Arta cealaltă, a smeritului țeran, care nu pleacă de la idei abstracte, nici de la mîndria de a străluci, ci de la nevoia intimă, fundamentală, a sufletului românesc nefalsificat printr-o cultură de împrumut, de a da lucrul original, nou, plăcut la vedere, mă interesase de mult încă, de la cursurile de vară din Vălenii de Munte, unde am căutat să fixez și cicluri pe care le mențin și pînă acum pentru balada românească. Succesul lucrării despre marea artă mi-a inspirat dorința de a-i pune alături și pe aceastălaltă. Astfel, cu un scurt text și cu multe ilustrații, am alcătuit în limba franceză a doua lucrare, mai întinsă, în acest domeniu al artei, căutînd și aici să descopăr originile, principiul creator, mult mai vechi decît ființa poporului românesc deplin isprăvit pe aceste plaiuri, ca unul ce stă în arhaica înfăptuire a străbunilor traci, cari au lăsat această moștenire și tuturor celorlalte neamuri ce s-au așezat pe vatra lor de odinioară, de la greci, cu fustanela și falsul lor fes, la albanezi, al căror ilirism e însă mai puțin doritor de podoabe, la slavii din Balcani cari, de fapt, în ultima analiză, sînt așa de puțin slavi afară de limbă, apoi pînă la rușii apuseni, trăind și ei pe baza tracică, pînă la slovaci, la cehi, cu cojoacele lor înflorate, și pînă la ungurii din pustă, fără a mai socoti pe cine, venit tîrziu, a luat așa de mult de

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/88

la păstrătorii acestei eredități milenare, ca sașii. Se putea desluși astfel o parte însemnată din întinderea și dezvoltarea artei stilizate, abstracte, geometrice, creațiune a celor dintîi neamuri așezate în sud-estul Europei, și îndrăzneam să găsesc influența acestui schematism rece și măsurat asupra naturalismului bucuros de adevăr, de realitate al grecilor înșiși.

Lucrarea a apărut, destul de îngrijită, la”Ramuri” în Craiova și, dacă în țară a stîrnit puțin interes, ea a fost favorabil primită în străinătate, o bună traducere italiană avînd să apară mai tîrziu; de una românească nu s-a simțit nevoie, cum nici pentru istoria artei cultivate.

Astfel mi se forma în minte ideea, care mă va stăpîni tot mai mult, a prezintării față de străinătate a unei întregi sinteze, la capătul căreia n-am ajuns încă, pe departe, dar a cărei realizare integrală îmi va fi poate îngăduită de soartă, a ceea ce poporul românesc, lăsat la o parte în toate privințile, așa de pe nedrept ignorat, și fiindcă el însuși nu și-a cerut niciodată dreptul, a fost in stare să deie civilizației.

Din această serie de revelații pentru alții face parte și alcătuirea, în 1925, a unei prezintări a pămîntului românesc însuși, luat pe văile în care se împarte și înfățișarea naturii și caracterele ființii omenești, și înșirînd, grup de sate după grup de sate, centru orășenesc după centru orășenesc, tot ceea ce se găsește pe linia trasă de cursul apei. Și această lucrare ilustrată, La Roumanie pittoresque, a fost editată de”Ramurile” craiovene, care n-a știut să-i dea o răspîndire peste graniță, la care avea dreptul. Ilustrația, foarte bogată, nu e așa de netedă, de precisă ca în Arta populară în România. De vreo traducere în românește n-a putut fi vorba, deși planul și felul de executare, deci și folosul, sînt cu totul altele decît în cartea, multă vreme iubită, a lui Vlahuță, în care sînt atîtea

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/89

lucruri văzute de ochiul poetului liric, dar și altele de simplă închipuire, oricît de simpatic ar fi descrise.

Tot așa de puțin interes va trezi călăuza pe care am alcătuit-o pentru cercetarea monumentelor istorice de către străini, acel Guide historique de la Roumanie, precedat de vechea Introducere (tradusă și în italienește de bunul nostru prieten, așa de curînd dispărut, Michele Silvestri), care a apărut numai în 1927—1928.

Cînd, la 1925, s-a făcut, întîi la Paris, apoi la Geneva, și cu eolaborația dlui Henri Focillon, delicatul prețuitor al oricărei arte și cugetătorul original asupra principiilor ei, care devenise un obișnuit al țerii noastre, o expoziție a vechii arte pe care România o prezintase publicului apusean, am introdus și unele elemente noi în broșura sintetică, apărută la Geneva, Coup d’oeil sur l’art roumain (1925).

În legătură cu Congresul bibliotecarilor, am redactat apoi și o scurtă istorie a cărții românești (L’ornementation du vieux livre roumain, 1925), în care căutam să relevez originalitatea introdusă de noi într-o artă pe care, prin Muntenegru, o împrumutasem din Veneția lui Aldo Manuzio, această originalitate fiind căutată mai departe și supt raportul iconografic, prin note asupra tipului românesc al Adormirii Maicii Domnului, în Omagiul de la Praga al lui Kondakov. O conferință la Paris, precedînd o ședință de muzică românească a tînărului maestru Chirescu, la Societatea de geografie, m-a adus tot atunci să dau note scurte asupra cîntecuiui nostru (La musique roumaine). În Mercure de France, care-mi acorda reparație pentru o nedreptate, am arătat apoi ce datorește literatura cultă inspirației populare (La littérature populaire source de haute littérature). Literatura cultă însăși era pusă în legătură cu cele vecine în al doilea volum din acele Études roumaines – primul fiind, în legătură cu aceleași cursuri la Paris, o inițiare în influențele asupra vieții românești —; ambele volume au putut vedea lumina mulțămită

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/90

bunelor amintiri românești ale unui harnic și, un timp, și norocos român, librarul Gamber, din Orșova, fost la librăria Socec (I, Influences étrangères; II, Idées et formes littéraires dans le Sud-Est de l’Europe). Două cursuri la Paris au încercat să prezinte toată viața noastră socială în secolul al XIX-lea prin literatura narativă și cea dramatică (Les écrivains réalistes en Roumanie și La société roumaine dans le théâtre roumain, 1926). Și comerțul nostru era atins în alt curs (Points de vue sur l’histoire du commerce de l’Orient, 2 volumașe: ev mediu și epocă modernă), în timpul cînd reluam primul volum din Istoria comerțului în românește, adăugind și pe al doilea. Culegînd și din gura unei tinere moldovence povești inedite, le-am dat o formă dezvoltată, în sensul apusean, prin acele Contes roumains, care au fost traduse și în armenește, la Beirut. În sfîrșit, pentru a înlătura lacuna în viața poporului nostru care ocupă cea mai mare parte a evului mediu, am trimes”Omagiului Uspenski” Danubiul de imperiu, învederînd permanența vieții romane imperiale pe Dunăre, și Revistei de istorie și filologie din Bruxelles un studiu care tindea să arăte participarea românească la statele slave din veacurile al VI-lea și al VII-lea pe malul stîng al Dunării. Aceeași taină o căutam și în studiul despre vechile cronici ungurești.

Adaug că alături de acea vădire a ce a putut să deie adîncul acestui neam în domeniul artei mă ocupasem, la Academie, într-o comunicație apărută apoi numai în Revista istorică, de felul cum oamenii fără învățătură și neadmiși la participarea în viața publică au putut înțelege evenimentele istorice, care se fac și cu dînșii, deși nu totdeauna pentru dînșii.

Dar cercetările cu privire la propria noastră artă mi-au inspirat, în legătură și cu un curs la Universitate, ideea de a căuta și dincolo de margenile vieții noastre naționale explicații noi și o înțelegere mai deplină, întrebuințînd

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/91

acea metodă care-mi dăduse foloase însemnate în urmărirea construcțiilor românești, cu podoabele pe care le cuprind sau care le acopăr. Istoria artei îmi apărea deci – afară de considerațiile tehnice, care, acestea ar putea forma un studiu deosebit: acela al evoluției tehnicei înseși, ca materiale și ca metode, ba chiar ca elemente umane întrebuințate —, nu ca o descriere literară a tablourilor și sculpturilor, cu urmărirea unei transmisiuni iconografice, care și aceea este un domeniu aparte, strict delimitat, și nici ca o serie de biografii ale maeștrilor, interesante desigur, dar care singure nu pot ajunge, ci ca o manifestare, încă o manifestare, a însuși spiritului unei epoce, înțeles în toată adîncimea, întinderea și varietatea lui. Astfel s-a format cărticica, plină de o ilustrație în mare parte rară, Istoria artei medievale și moderne în legătură cu dezvoltarea societății, care n-a găsit nici un fel de înțelegere, dar din care s-ar putea desface o expunere cît de largă, puind în altă lumină atîtea din aparițiile artistice în cursul vremurilor.

Tot mai mult în acești patru ani împliniți, și întrecuți, de guvernare liberală, dezordonată și istovită – oboseala, trebuie s-o spun încă de acum, explicîndu-se pe deplin prin necontenita reintrare pe scena puterii a unor oameni, tot aceiași, cari nu se putuseră reface nici ca idei, nici chiar ca puteri —, dezgustul de o viață politică de frămîntări sterpe mă prindea tot mai mult, îndreptîndu-mă, pe timp cît mai lung, spre acea străinătate, dătătoare de mîngîieri și îndemnuri – și Ion Brătianu avea delicateța și spiritul de dreptate de a-mi imputa o dată în plină Cameră că „mă primblu pe banii statului” (adecă modesta leafă de 100 000 de lei pe an pentru conducerea școlii pe care o creasem la Fontenay-aux-Roses) și „locuiesc în casa statului” (pe care fără mine statul n-ar fi avut-o niciodată).

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/92

La una din întoarcerile mele de acolo voi găsi strada în puterea unui tineret gata de bătaie, care credea că servește în adevăr și cariera sa și interesele țerii și ale nației înlocuind munca și înțeleapta chibzuire a timpului său cu zădamice manifestări violente: spargeri de geamuri, atac contra trecătorilor, prin care fără îndoială nu se schimbă întru nimic inferioritatea noastră, dureroasă și plină de primejdii, față de populația evreiască, așa de numeroasă, de activă, de econoamă și de solidară, în domeniul economic și, de la o bucată de vreme, nu numai în acesta. Prăvăliile se închiseseră în semn de protestare, după o tentativă de devastare a lor, spectacol care nu se mai pomenise în viața publică a României și care era o încurajare pentru elementele anarhice, de care sînt pline mahalalele, complect needucate, ale orașelor noastre de nesupravegheată adunătură. Am atras în zădar, la Cameră, atenția primului ministru, al cărui autoritarism sistem Carp era tot așa de mult o simplă aparență ca și al „teribilului” fost ministru de interne al generalului Averescu, iar cărturarii cari ca subsecretari de stat conduceau acest minister nu aveau, am spus-o, nici hotărîrea, nici autoritatea care o poate susținea. Cîteva din frazele cărora Brătianu știa să le deie un așa de impresionant răsunet n-au contribuit întru nimic la o liniștire care se putea căpăta atunci. Îndată ce astfel de mișcări s-au dovedit posibile, iar puterea publică incapabilă de a li se opune, vocații dictatoriale au apărut, firește, generalul Averescu el însuși făcînd greșeala de a-și da această înfățișare. D. A. C. Cuza a primit să devie prizonierul acestor tineri turbulenți și peste capul d-sale și, de la o vreme, contra drepturilor d-sale, alții se vor ridica, începînd prin moarte de om o carieră care le va procura multe satisfacții politice.

M-am împărtășit și eu larg de neplăcerile, de la cea mai de jos calomnie la cea mai grosolană insultă, care

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/93

trebuiau să atingă pe oricine ținea la ordinea și la numele bun al țerii, ca și pe orice profesor și educator cu simțul răspunderii sale. Anunțasem o conferință la Ateneu, în legătură, cred, cu Unirea Principatelor și, cum orice era pretext de noi demonstrații pentru gonirea din universitate a evreilor, cari trebuie întrecuți, nu excluși contra dreptului lor de cetățeni, s-au luat măsuri pentru ca scandalul să nu se mute din stradă în sala de cultură. Cei ce așteptau afară, „studenți” de prin licee și din suburbii, au fost înștiințați de oameni de treabă că eu am ordonat să nu fie primiți. Erau acolo în fața Ateneului cîteva mii de tineri exaltați, cari nu știau nici de ce e vorba, nici cu cine au a face, căci desigur nu-mi ascultaseră nici un curs și nu-mi cetiseră nici o pagină. Am fost salutat la ieșire cu obișnuitele huiduieli prin care se vădea o conștiință patriotică trează și o vitejie în masă. Cel care mă întovărășea, speriat, îmi dădu sfatul de a apuca pe o strădiță laterală; desprețuind acest îndemn de lașitate prin care se încurajează toate impertinențele, am mers drept la „adversarii“ mei nevrîstnici și i-am întrebat dacă au ceva să-mi spuie iar, după tăcerea în care așteptau să-mi întorc spatele pentru a mă huidui din nou ca pe cel mai rău dintre români – erau să descopere și suma cu care m-am vîndut bancherului Blank, pe care l-am văzut, pentru scopuri de cultură și interese de schimb ale școlii din Franța, de trei ori în viața mea —, le-am spus atîta:”Ferice de părinții cari au astfel de copii“. Dar, întors acasă, am declarat în scris ministrului de instrucție, colegul dr. Angelescu, că nu înțeleg a mai rămînea profesorul unui astfel de tineret. Preferam să-mi iau pensia și să adaug cîștigul modest al unor cursuri libere. Am revenit ceva mai tîrziu asupra acestei hotărîri a unui suprem dezgust, numai după stăruințile ministrului și mai ales ale adevăraților, deși tot mai puținilor mei elevi, opriți

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/94

mult timp de la lecții de frigurile liceenilor rău crescuți, abia intrați în Facultate.

De atunci școala n-a fost școală, și în jurul anarhiei școlare, care atrăgea tineretul și fiindcă nicăiri nu i se dădea un teren pentru o energie ațîțată de ce văzuse în anii din urmă, s-a alcătuit o alta. Cei cari, atîta timp cît erau pe băncile universității, se gîndiseră mai mult a striga”Jos jidanii!”, a împărți ghionturi, a păta rochii cu cerneală, a sfida pe profesori și a organiza procesiunile supt steaguri cu „crucea bîrligată” – așa-zisa svastică importată de la Berlin —, după datina pentru „ziua studențimii”, aceea cînd se produsese prima revoltă, nu puteau să intre de-a dreptul în viața normală, ordonată, așa cum făcuserăm, la vremea noastră, după generațiile care ne precedaseră, noi. Succesul obținut cu discursuri fără idei și fără talent, cu foițe „studențești” care vădeau o complectă nepregătire în materie de gramatică, ca și subvențiile venite din partea unor bieți negustori români înghesuiți de jidovimea încunjurătoare, perfect solidară contra lor, toate acestea îi îndemnau a continua în politica țerii ceea ce făcuseră între zidurile universității, acum fără nici o ordine și cu așa de puțin folos în studii. Aceia dintre liberali, dintre prietenii generalului Averescu – ca nesăturatul de putere domn Goga, căruia frumoasa-i literatură de pe vremuri ajungea a-i fi o amintire neplăcută, aproape o insultă —, cari credeau că se vor putea folosi pentru partid din această efervescență, s-au înșelat:”Conducătorii studențimii“ voiau ceva pentru ei înșii. Nu va trece vremea, și d. Cuza chiar, căruia i-au rămas credincioase satele bucovinene […], va fi întrecut, și cu exemple din Germania, pe cale de a se supune ultranaționalismului războinic al unui Hitler, cu amintiri din romane în fascicule și din spectacolele de cinematograf în care nu e decît foc și sînge, se vor forma, pentru fericirea nației, care se poate căpăta altfel, legiunile Gărzii de fier, avînd în frunte pe ucigașul

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/95

prefectului de poliție de la Iași. Caragiale era învins, și Ponson du Terrail, Xavier de Montépin înviau. O, Dramele Parisului și „d. de Morley care se lupta cu lupii”, ce realități românești ați ajuns astfel! Mult în urmă rămăseseră anume planuri ofițerești de dictatură militară, cu maiorul Băgulescu, autorul unei duioase cărți despre război, și cu alții, pînă la unii generali, vorbindu-se în acele cercuri, unde se făceau jurăminte pe pumnale și revolvere, cu liste de proscripție, și de adeziunea prințului moștenitor.

Față de asemenea manifestări bolnăvicioase atitudinea mea va rămînea neschimbată. În fața neputinții sau relei-voinți a oficialilor, cari-și făceau și mai departe calculele lor greșite și nu îndrăzneau un gest energic față de conspirație ca și față de demagogie, acuma singurele forțe vii într-o țară de politică moleșită și interesată, continuam o dezaprobare fățișă, publică, hotărîtă, care nu putea decît să-mi cîștige uri ce vor fierbe multă vreme în jurul meu și pe care le voi desprețul pînă la capăt. Ele se manifestau prin calomnii strecurate în mizerabile foi de întețire, afirmîndu-se de oameni fără conștiință și repetîndu-se de mulți oameni fără minte că eu, care totdeauna mi-am ținut casa și, pe alături, tipografia fără cîștig, Dumnezeu știe cum, am luat bani, bani mulți, de la evreii cărora m-aș fi aservit, și se specifica și de la tribuna Camerei, nu numai de d. Cuza, dar și de pasiunea de a pîri și de a urmări pe adversari a dlui Madgearu, adevărat Fouquier-Tinville al iacobinismului român, că d. Blank tînărul mi-a plătit Istoria românilor în limba franceză și că l-am făcut să întreție la studiile de inginerie pe fiul meu Mircea, pe lîngă alte afaceri neștiute și desigur deosebite de ale politicianilor onești, cari, fără competință financiară, erau în comitetul acelei bănci. În zădar se răspundea limpede, la orice nou atac, că lucrarea franceză fusese cerută de bancă pentru a o edita fără a-mi

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/96

prevedea nici o plată, că fiul meu era liber să-și angajeze serviciile viitoare la orice întreprindere onestă, că școlii de la Fontenay aceeași bancă îi dăduse doar, ei, acestei școli de stat și nu mie, mobilierul extrem de modest al unei singure odăi, că la Teatrul Popular, întemeiat de d. Blank pentru a pierde un milion, eu nu eram decît președintele gratuit al Consiliului de administrație, din singura dorință de a-i da și de a-i păstra o bună direcție culturală.

Și oameni altfel cumpăniți se infectau de această cumplită mizerie morală în plină creștere. O dată, Al. Constantinescu mi-a cerut o întîlnire la Cameră și după multe îndoieli am acordat-o bătrînului și, de altfel, totdeauna foarte amabilului ministru liberal. Într-o secție a Camerei, pe tonul misterios al unui judecător de instrucție care-și îndeplinește funcțiunea, mi-a vorbit de un „dosar” al meu la banca Blank, unde el participa la administrație, și mi l-a arătat la distanță cuvenită ca nu cumva, văzîndu-mă descoperit, să caut a-l smulge și nimici. Era înăuntru contractul fiului meu cu fabrica”Vulcan” și mai ales zeci de chitanțe ale mele ca director al școlii din Franța, care-și avea bugetul depus la sucursala din Paris a casei Blank; ba era și o cartă de vizită prin care rugam personal pe bătrînul ei conducător, cu care n-am schimbat o vorbă în toată viața mea, să înainteze unui student, înainte de vărsarea sumei bugetare, cheltuielile plecării la Paris. Cu un gest de infinită viclenie, puind răpede „dosarul” în buzunar, ca și cum s-ar fi făcut dovada și nu-mi mai rămînea decît să fiu la dispoziția istețului descoperitor, mă invita acuma să stau de vorbă asupra politicii, „ca să văd că adevărații mei prieteni sînt aceia pe cari m-am obișnuit a-i crede dușmani”. M-am ridicat, l-am anunțat că aduc „șantajul” în fața Camerei, și am și făcut-o, pe cînd el, care încercase, speriat, a mă opri, se grămădea într-un colț al băncii ministeriale, ca și cum n-ar fi fost vorba de dînsul. Cer iertare cetitorilor onești pentru aceste vădiri,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/97

care mi se par necesare pentru a se fixa atmosfera ticăloasă în care ajunseserăm a trăi și care nu se va curăți, ci va deveni din ce în ce mai otrăvitoare.

Ceea ce era în sălile de studiu ale Universității, deprinsă a se revărsa în stradă cu o sălbătăcie total inculturală. ceea ce fierbea în adunările tăinuite ale unor băieți pe cari-i înnebunea misterul și cari visau de ultimul act al cinematografului lor, trebuia să se întîlnească, în formele corespunzătoare, și în Parlament. Încetul pe încetul se pierdea obiceiul, care dura de atîtea decenii, al întrunirilor publice la Dacia, îmbulzită pînă în culoare, în curte, pe acoperișuri, de o lume, mai mult curioasă, ca și de țerani aduși din cele mai apropiate vecinătăți ale Bucureștilor, cu discursurile răsunătoare către un „popor” […] care iubea mai mult pe tumultuosul doctor Lupu, și poate-l și vota, cu declarațiile fulgerătoare din balcon, cu mîndria de a ținea în curte „a doua întrunire”, cu ieșirea în grup, scoțînd în față pe acei șefi cari nu credeau că e mai prudent să se strecoare acasă, tiptil, încă înfiorați de ultimele accente ale propriei lor cuvîntări, ba chiar cu înfruntarea, de altfel, pacifică, a armatei, care suna desperat din trîmbiți, pentru ca orice ciocnire cu vreun soldat ungur din garnizoană să fie prezintată a doua zi ca un atentat cu premeditare la viața „fruntașului politic” și, în sfîrșit, cu încercările, întovărășite de zgomotoase urale, de a trece pe la spatele soldaților și de a avea suprema satisfacție a manifestării înaintea Palatului Regal, strigînd”Jos guvernul” și cîntînd, ca buni dinastici, la zăbrelele închise și în fața gărzii insensibile, un vibrant”Trăiască Regele”. Erau preferabile acum alte metode, învățate frumos de la studenți: șobolani spînzurați la clubul din Calea Victoriei al unei ramuri mai iscoditoare din opoziție, ca să moară de năcaz liberalii cari, cum se știe de la cumplitele sforțări ale lui

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/98

C. Mille, nu sînt altceva decît rozătoare din pivnițele Băncii Naționale și ale băncilor sucursale, pugilate la tribună, răsturnare de urne, rupere a balustradei, întocmai ca în vechiul parlament unguresc, unde naționalitățile căutau, firește, să facă un „scandal european” și să dărîme o țară; ba un cucernic părinte rural din Teleorman, suflet dat de mult pe bătaie, cu oricine ar fi, a putut aduce la ședință niște fiole de gaze asfixiante, care ne-au făcut să răbdăm, în paguba plămînilor noștri, vreo zece minute pînă a plecat d. Ștefan C. Ioan, înainte de care, socotit cel mai fricos din toți, nimeni n-avea curajul să fugă.

Lui Ion Brătianu, căruia i se strigau cele din urmă insulte, iar majoritatea n-avea curajul să-l apere, i s-a întâmplat să trebuiască a vorbit stenografilor, pe cînd viteji membri ai opoziției huiduiau de să se dărîme cupola: d. Răutu de la Dorohoi dovedea însușiri cu totul superioare în această privință, cum le dovedise și contra generalului Averescu. În zădar noul regulament de supt averescani prevedea pedepse, pînă atunci necunoscute, pentru zurbagii.

Așa se discuta noua Constituție, elaborată de creierul atît de obosit al lui Dissescu și revizuită de omul tuturor punerilor la punct, Al. Constantinescu. Regele ceruse să fie aproape ca și cea de pînă atunci, și cu păstrarea dreptului la succesiune al rudelor de la Sigmaringen care, după datoria lor, de altfel, luptaseră în armata germană ca să ajungem la pacea de la București. Ardelenii, țerăniștii nu voiau să știe de un astfel de act pe care Camerele, improvizate Constituante, nici n-aveau dreptul să-l voteze. Cînd toate celelalte mijloace s-au istovit, pînă și la sticluțele părintelui, opoziția cealaltă a părăsit incinta. Am rămas deci singur, încercînd să introduc unele schimbări pe alocurea, ca în ce privește caracterul național al Statului, drepturile celei de-a doua Biserici românești și așa mai departe. Firește că

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/99

atitudinea mea era socotită ca a unui trădător, iar mulțămita de la aceia cărora le dădeam totuși o opoziție era aproape nulă. Mîrzescu, omul cel mai înțelegător, cel mai liber față de șeful în fața căruia ceilalți stăteau tîmpiți și încremeniți și, adaug, cel mai sincer dintre conducătorii liberali, era de părere că s-ar putea trece la o guvernare a mea, cu ce aș reuși a strînge în jurul meu; ceilalți, cu toate simpatiile pe care mi le arăta d. Duca pînă la cel mai apropiat conflict cu nervozitatea sa, aveau în vedere și pregăteau o succesiune a dlui Averescu dar, bineînțeles, nu fără a se împlini întreaga legislatură de patru sesiuni și fără a se păstra aparența că, opera fiind terminată, partidul liberal ia vacanța de care însuși și sfingur a simțit nevoie.

Aceasta era cu atît mai necesar intereselor partidului, cu cit puterea trecuse de fapt în mînile lui Vintilă Brătianu, a cărui țintă era să creeze alor săi o bază materială permanentă prin „comercializarea” în folosul lor a averii statului, decretat ca incapabil de a conduce; prieteni devotați persoanei lui, dar mai ales intereselor proprii, ca d. Tancred Constantinescu, așa de dezagreabil la ascultat, îi stăteau împrejur pentru noua și energica ofensivă economică, pe lîngă care treceau în al doilea plan greutățile, tot mai mari, mai evidente și mai amenințătoare, ale Tezaurului, pentru a cărui ușurare ministrul de finanțe fusese chemat la Londra de d. Titulescu, acum auxiliar al regimului liberal – și, magnificent cum; este fostul amic al lui Take Ionescu și al generalului Averescu, modestul și patriarhalul răzeș de la Florica îmbrăcase cel mar corect costum de la English taylor-ul fastuosului nostru ambasador în Occident.

Acestei porniri către noile afaceri, care neapărat trebuiau să se producă, mulți oameni așteptînd doar atîta pentru a-și reface propriile finanțe – și sistemul va trece întreg, cu și mai mare cinism, la ideologii democrați cari

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/100

făceau zîmbre la ușa puterii —, m-am împotrivit din toate puterile mele. Arătam că Statul, calomniat pentru ocazie de oameni cari de fapt nu-l vedeau și nu-l înțelegeau decît pe dînsul nu e, pe departe, un așa de rău gospodar, că noi n-avem capitaluri mari de scos la luptă, că ne lipsesc și competențele și energiile, că acest sultan-mezat cu ce bruma ne mai rămăsese nu va face decît să trezească toate poftele și să adauge la infecția morală a vremii. Pe aceeași linie, alții se gîndeau și mai departe, pentru a se da o și mai puternică temelie ideii de partid. Pe cînd, de la tribuna pe care o ocupa cu ceasurile, exasperînd cu acuzații de necinste și pe Vintilă Brătianu și pe auxiliarii lui, d. Madgearu căuta să dovedească malversațiile săvîrșite de oamenii regimului, aprigul compulsator de dosare și înlănțuitor de cifre se gîndea la crearea pentru amicii săi a paradisurilor care vor fi regiile autonome în care se va desface administrarea de stat a departamentelor lui. Un economism sigur de sine, gata de toate riscurile pe socoteala noastră, a tuturora, cîștiga primul loc în preocupațiile timpului, măsură de măsură, reformă de reformă succedîndu-se fără a face mai bună situația unei țeri căreia nu-i trebuia alta decît ceva mai multă muncă, și mai bine chibzuită.

În acest timp, din acele motive care s-au arătat mai sus, și care erau străine de conștiința mea, am propus dlui Maniu o înțelegere mergînd pînă la fuziune și, cum cunoșteam destul de bine cu ce psihologie specială aveam a face, n-am pierdut o singură clipă cu obișnuitele „pertractări”, care se pot întortochea sau pur și simplu tăgădui pe urmă, ci am procedat prin scrisori, care rămîn. Răspunsul șefului ardelean, persecutat de ideea că totul se poate îndrepta numai de el însuși cu vechii prieteni personali și cu niscai „regnicolari” ca grupul takist care trecuse cu zgomot mare la dînsul, a fost cum se putea aștepta. Cîțiva vechi politiciani, credea d-sa, se

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/101

pot răpede topi în masă – și nu era să fie așa; altfel e însă cu oameni pe cari-i leagă un crez și atîtea suferinți și nedreptăți îndurate împreună. Înfășurat în formele de o rece politeță, cu care e deprins „reprezintantul Ardealului”, răspunsul a fost un refuz. Altceva atrăgea încă de atunci pe d. Maniu: zestrea de voturi a aglomerației așa-zise țerăniste, și mîna luptătorului pentru eliberarea alor săi se întindea frățească spre omul trădării din timpul războiului, spre sumbrul ambițios care sacrificase țara sa sugestiilor unei nemărgenite vanități, pentru ca acest dibaci conspirator să-și retragă mîna a doua zi după ce, cu obișnuitul acompaniament de orchestră în presă, legătura ardelenilor cu țerăniștii se pecetluise acum.

Pe atunci, o altă imensă dorință de a stăpîni se desfăcuse de la acela care nu înțelegea să acopere cu numele său de mare general o politică, personală și de coterie, care nu era a sa. Nu știu ce pot fi legăturile într-o guvernare comună cu generalul Averescu, de care mă ținusem totdeauna departe, din cauza metodelor sale, ca și din cauza unei înfățișări care îmbie numai la supuneri, dar am putut prețui pe urmă ce înseamnă, mai ales la guvern, legăturile eu rebelul, răpede excomunicat pentru călcarea îndatoririlor ierarhice, d. Argetoianu. Cîțiva prieteni politici de atunci, ca d. Șeicaru, ca amicul său de la Craiova, d. Făgețel, viitor membru, de pe urma datoriilor de la Ramuri, al partidului liberal, îmi vorbeau cu entuziasm de calitățile, și de inimă, ale omului care mă jignise așa de adînc dar, între jignirile de fiecare zi ale vieții politice din România postbelică, cine să ție minte prea mult timp și pe cele mai urîte și mai grosolane!

Mă îndemna la o înțelegere, oferită astfel, cu toată căldura și convingerea, prietenul politic care de mai mulți ani acuma stătea lîngă mine, dîndu-mi tot ce putea veni de la prețioasele sale calități, de ordine, de rînduială, de organizare,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/102

pe care le datora, pe lîngă temperamentul său de gospodar moldovean ca pe vremea veche, și pregătirii și ocupațiilor sale de inginer, Constantin Cihodariu, devenit secretarul partidului. Pentru dînsul partidul trebuia să fie o realitate disciplinată și efectivă, o realitate ca toate celelalte în viața politică, cu înscrieri și registre, cu o corespondență urmată, cu plata regulată a cotizațiilor, cu adunări și manifestații. El trebuia neapărat să ajungă la putere, să guverneze. Cum, odinioară, contra dlui Cuza, a cărui părere fusese că avem să creștem tineri cari pe urmă să se poată duce oriunde, apărasem ideea că trebuie să-i păstrăm într-o legătură de partid, astfel acum Cihodariu—contra mea, care nu prețuiam adeziunile de formă și de interes și ținerea lor împreună prin mijloace exterioare și artificiale care, apoi, nu admiteam cultivarea speranțelor de guvernare și răspingeam tovărășiile utile poate pentru un moment, dar scăzătoare și compromițătoare pentru o viață întreagă —, reprezintă, cu o convingere și o căldură impresionantă, concepția că nu trebuie să fie în jurul meu, cum zicea el, un simplu „cerc de admiratori personali”, ci că aveam a ținea samă de cerințile vieții, că e indispensabil să ne adaptăm realității și să-i facem oarecare concesii pentru ca, în schimb, răsplata să fie cu mult mai mare. De aceeași părere erau, de altfel, și alții din prietenii mei politici, cari credeau, uitînd ce am putut face singuri în 1919, că a ne ținea izolați înseamnă a ne distruge și cari, autori ai pronunciamentului de ieri pentru „unirea cu oricine“, afirmau că o asociație singură ne poate asigura participarea la viața publică: intelectuali și funcționari, ei nu-și dădeau sama că la ei înșii, la munca lor stăruitoare de propagandiști, e cheia viitorului și nu-i învăța în această privință nici exemplul țerăniștilor, de obicei oameni mediocri și de o cultură inferioară, cari însă străbăteau, în camioane, în căruțe, pînă și prin cele mai depărtate văi, sau al studenților, cari agitau la cîrciumă și

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/103

se amestecau în viața de toate zilele a satelor, cu toate greutățile și suferințile ei.

Nu voiam să mi se impute vreodată că am confiscat pentru o politică de o inflexibilă puritate vieți omenești care-și reclamă firești satisfacții și că am cerut un eroism antic unor români de pe la 1920. Astfel, după ce d. Argetoianu, om de talent și în scris, în care păstrează cele mai sigure tradiții de elegantă preciziune franceză, așa de deosebită de felul său obișnuit de exprimare orală, îmi adresase o scrisoare de explicații față de atitudinile sale din trecut, socotindu-se astfel mai mult sau mai puțin angajat pe viitor, am consimțit, la sfîrșitul anului 1924, să ne întîlnim în casa lui Cihodariu pentru a vorbi despre o eventuală fuziune, în care asociatul meu, care-și rezerva inițiativa în ce privește chestiunile financiare și economice, aducea de fapt un restrîns număr de amici foarte personali și o reputație politică în care nu era numai o pricepere, în care credea ca într-o religie, și o energie, care nu se va putea verifica totdeauna asupra chestiunilor curente.

Abia după cîtva timp s-a putut face, la un club care-mi mirosea puțin a joc de cărți, acea legătură prin care amicii mei se credeau garantați în ceea ce privește viitorul lor politic. De la început, tovarășul care binevoia să accepte conducerea mea ca președinte își fixase punctul de vedere: ideologia s-a isprăvit, chestiunile economice ocupă locul întîi; lumea nu mai luptă pe baricade pentru un crez, ci se străduiește dureros pentru interesele ei. Nu era tocmai ce făcusem o viață întreagă și ce înțelegeam să fac de acuma înainte, în ce mă privește pe mine, care voi crede pînă la sfîrșit că la originea tuturor lucrurilor este starea de spirit, factorul moral, și că ele au exact valoarea și trăinicia pe care le-o dă acesta. Dar din acel moment, rezervîndu-mi toată conștiința, nu făceam decît să-mi servesc prietenii pe

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/104

linia pe care le-o arăta timpul lor. Formula „eu nu sînt eu” o puteam rosti încă de atunci, fiindcă ea corespundea realității.

Scopul dlui Argetoianu, credincios tradițiilor nepotolitei boierimi oltene, gata oricînd de frămîntări și de harțe: odată pe cîmpiile de luptă, unde Domnii se înfruntau cu pretendenții, apoi în fundul ietacelor fanariote, meștere în prefaceri și răsturnări, era obținerea puterii, pentru alții pe alături, pentru d-sa în primul rînd, îmbătătoarea putere din care se desface o singură și imensă satisfacție, aceea de a-ți simți toată lumea supt picioare, atribuindu-ți dreptul de a face cu dînsa tot ceea ce vrei. O întreagă clasă politică, așa de activă încît nu o dată a fost nenorocirea țerii, lucra din adîncimile vremilor asupra unui suflet ca al său, în care erau atîtea puteri și atîtea rezerve, deși mult mai puține decît îi plăcea să și le atribuie cine le poseda.

Deci alcătuirea însăși a „partidului naționalist al poporului” era pentru amicul meu numai un pas, insuficient, în drumul spre ținta ultimă. Contra partidului liberal, pe care-l atacasem eu însumi totdeauna, de la o legislatură la alta, din antipatie față de un doctrinarism pe atît de îngust și de demodat, pe cît și de nesincer, și față de apucăturile sfidătoare ale unui despotism personal care nu era nici fecund în fapte, nici amabil față de adversarii onești și patriotici, trebuiau să se adune toate puterile opoziției, de la noua noastră formațiune pînă la naționalii din Ardeal, de fapt ardeleno-takiști, pînă la țerăniștii de orice nuanță și de orice calitate. Programele, declarațiile de principii îi păreau acestui om, care credea că de fapt tot el va hotărî situațiile, forme schimbătoare ca haina de ceremonie, arhaică și uneori ridiculă, pe care n-ai ce face și o pui la ocaziile solemne, iar pe „șefii” succesivi îi judeca simple figuri decorative, pe care ești silit a le întrebuința fiindcă personal n-ai încă atîta trecut, atîta popularitate și atîta

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/105

putere de a trezi simpatii pentru a lucra pe sama proprie.

Sentimentul că vechea mea politică s-a isprăvit, înlocuită de îmbulzeala vulgară a unor neînfrînate ambiții nealegîndu-și mijloace, a făcut ca, încă de atunci, fie și numai pentru a face să înceteze intolerabila tiranie a liberalismului decăzut și căruia-i lipseau deopotrivă și simțul vremurilor și valori umane mai distinse, să mă declar înțeles cu orice încercare de a grupa împreună opoziția, fie și într-o fuziune, forma fiindu-mi indiferentă. Astfel, cînd, la sfîrșitul anului în cursul căruia naționalismul-democrat, care era o școală de etică, abdicase în fața spiritului nou, indiferent la asemenea considerații, am plecat eu la Paris pentru lecțiile și cercetările mele, și i-am dat în scris dlui Argetoianu, care-șiurmărea cu stăruință scopul, voia de a încheia cu naționalii, la cari acum dorința de putere biruia totul, înțelegerea pe care ar crede-o de cuviință, n-am schimbat un singur cuvînt asupra condițiilor, gata de a le primi cu același despreț pe care contingențele politice mi-l inspiraseră și care nu făcea decît să crească din zi în zi. Eram hotărît să mă întorc din străinătate numai după sfîrșitul unor tratative pe care le bănuiam că vor fi lungi și grele, deși erau la îndemînă punctele pe baza cărora d. Maniu făcuse trecătoarea înțelegere cu țerăniștii; se pare că singure asigurările dlui Argetoianu, totdeauna bine la Curte, că regele Ferdinand, doritor de a scutura stăpînirea lui Ion Brătianu, e dispus să dea moștenirea unei asociații a noastre cu ardelenii, a hotărît pe aceștia din urmă a se uni cu noi, într-o formulă pe care o lăsau așa de vagă anume pentru ca apoi să reclame pentru dînșii ceea ce doreau mai presus de orice și ce erau să și aibă de fapt: conducerea.

Mi se scrisese la Paris de d. Argetoianu că toate s-au aranjat, că va căuta să-mi asigure o conducere pe care n-o cerusem, și fiindcă-mi dădeam samă ce ar putea ea să

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/106

însemne cu astfel de oameni, crescuți astfel și deprinși cu un astfel de sistem politic. Toate aceste amănunte personale îmi erau, de altfel, atît de indiferente, încît, cînd am fost întrebat dacă primesc ca fuziunea să se facă și mai larg, cu însuși generalul Averescu, a cărui acțiune, imitînd pe a fascismului italian, o criticasem aspru, socotind-o periculoasă, și pentru aceea că alții, fără nici un scrupul, vor imita-o, am telegrafiat că admit bucuros și „fără vreo ranchiună”.

Veneam deci, după luni de fericită muncă intelectuală, de care va fi vorba în altă parte, în acest mediu de nesinceritate și de intrigă, așa de defavorabil pentru pregătirea unui regim cu totul deosebit de al liberalilor, cum îl doream eu, fără să știu ce sînt în noua combinație și ce se cere de la mine.

Ce se cere, am aflat-o îndată. Atacul hotărît, fără nici o rezervă și nici o cruțare, contra unui regim care se părea că ar putea încă de atunci să se prăbușească. Astfel, judeca d. Argetoianu, conducerea mea „s-ar impune”. Am satisfăcut, în sesiunea prelungită asupra primăverii, această dorință a aliaților și tovarășilor mei, înfruntînd pe dictator care, profund jignit de îndrăzneala mea, și-a părăsit furios locul din fruntea băncii ministeriale.

Ce trebuia să am în această meșteșugită tovărășie, mi-a dovedit-o imediat acțiunea neobosită a dlui Maniu. Plîngeri, transmise cu aerul profund și misterios care i se cunoaște, de d. Argetoianu, m-au adus la. gestul generos de a ruga, printr-o scrisoare publică, pe d. Maniu să mă ajute, în același rost și cu aceleași drepturi, la conducerea unui partid în care se adunaseră, fără nimic comun, oameni de toate spețele. M-am grăbit să-i propun și o împărțire a rosturilor, eu rezervîndu-mi numai pe acela de direcție generală fără să mă amestec în ceea ce se numește, trivial, dar corespunzător cu adevărul, „bucătăria de partid”. În aparență satisfăcut astfel, căpetenia ardelenilor n-a întîrziat

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/107

să facă uz de „drepturile” sale: n-am ajuns a prezida o singură dată comitetul de conducere, în care-l găseam totdeauna instalat și decis să înlăture orice imixtiune, fără ca el însuși să reprezinte o voință veșnic trează, sprijinită pe o adevărată cunoștință a lucrurilor, ca unul care se mira că la Bacău sînt felinare, și a oamenilor, cei din țara veche fiindu-i cu desăvârșire stăini. Bietul meu amic Cihodariu, care fusese așa de bucuros că s-a făcut fuziunea, a păstrat numai teoretic situația de secretar general, căci mînuitorul mașinii de partid nu recurgea niciodată la dînsul, ci se servea de tînărul fiu al prietenului meu, și politic, Lugoșianu, pentru ale cărui îndemînări, de englezește, căpătate în America, d. Maniu avea o admirație nemărgenită. Cînd a fost vorba și de înțelegerea cu țerăniștii, foarte dîrji, cu tăiosul cuvînt al drului Lupu, nu s-a putut ajunge la nici un capăt, întîlnirile fiind mai mult un prilej de certe și de jigniri, tocmai în momentul cînd se impunea mai mult o loială conlucrare.

La sentimentele pe care le aveam față de regimul care se eterniza fără să poată da o singură creațiune serioasă și durabilă se adăugi mai tîrziu revolta față de lovitura pe care, la începutul anului 1926, temutul domn neîncoronat al țerii, stăpînit din ce în ce mai mult de o păgînă patimă de a domni, strivind totul supt o mînă mult mai grea, deși înmănușată, decît „pumnul” de sfidare al dlui Argetoianu, o dădu în chiar cuprinsul dinastiei, pe care credea că o poate conserva numai în felul pe care i l-ar impune voința sa necruțătoare […].

Deși se vorbea,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/108

de la o vreme, dar foarte puțin, de cîțiva inițiați numai, de o nouă pasiune a prințului, deși o călătorie în Italia îl făcuse să capete simpatie pentru fascism și el descoperise ca agent al marii prefaceri tocmai pe d. Argetoianu, nimic în atitudinea și în actele sale nu arăta că în interesul țerii ar fi să se ia măsura, atît de extraordinară și plină de cele mai mari riscuri, a înlăturării violente – și în ce condiții de publicitate grosolană, unită cu cele mai urîte calomnii! – a unui tînăr frumos și voinic, stăpîn pe multe cunoștinți prețioase, inițiat în rosturile armatei și iubit de tînăra ofițerime care, apoi, schița și programe culturale potrivite cu nevoile morale ale țerii și cu dorințele unei generații asupra căreia lunga și greaua mea predică nu rămăsese fără influență.

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/109

Și totuși Ion Brătianu era hotărît să sfarme ultima piedecă în calea unei dominațiuni, pe multă vreme asigurată, a partidului său și, astfel, el, șeful unui guvern impopular, al cărui sfîrșit se apropia, îndrăzni totuși să impună slăbiciunii unui tată bolnav de o teribilă boală, care se putea bănui încă de atunci, o hotărîre la care regele era îndemnat și de factori cari nu se pot numi fără durere, unii, și fără dezgust, alții.

Chemat la Sinaia pentru a exprima o părere într-o chestie pe care nimic nu făcea s-o presimtă alții decît puținii inițiați, am fost înștiințat din vreme de cîțiva prieteni, cari mirosiseră secretul, de ce e vorba. Cu toată puterea sufletului meu eram contra măsurii neîndreptățite și brutale. În drumul spre castelul unde așteptau și dnii Maniu și Vaida, ca și reprezentativul personaj rural care e d. Mihalache, prelucrat de intriga lui Stere, pus și el la cale de d. Știrbei, care avea motivele sale de a dori să se mîntuie cu prințul, am văzut ieșind în automobilul prezidenției pe Ion Brătianu. Înfășurat în blana părintelui său, cu căciula trasă pe urechi, sever și palid, el întrupa în acel moment ca privire și atitudine toată politica nemiloasă pe care o dusese lungi ani de zile, unind binele cu răul, dar totdeauna cu preocupația, decisivă, a intereselor grupării sale și a eerinților imensei sale mîndrii. De ambele părți ochii s-au întîlnit cu o expresie care corespundea unei absolute imposibilități de a ne găsi vreodată pe același drum. În acel moment, eu care nu mă pot opri mult timp asupra persoanelor, mersul lucrurilor însuși interesînd mai ales, cum e și firesc, pe istoric, uram pe Ion Brătianu.

Regele Ferdinand, la care am fost introdus după ce văzusem, nu fără greutate, pe regina Maria […], era un om descompus de durere, care,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/110

vorbind, cu neașteptate destăinuiri, îmi uda mînile de lacrimi. Fiul său, plecat la Veneția, nu răspunsese cum se aștepta la stăruințile părintești de a se întoarce: era o cumplită luptă de familie, întețită de răuvoitori interesați, care mă îngrozea. Am cerut favoarea de a interveni eu însumi pe lîngă prinț, gata să plec în Italia; am propus cu stăruință măcar o amînare a deciziunii, și mi se păruse că am căpătat-o, ceea ce m-a făcut să o comunic cu bucurie asociaților mei ardeleni, complect dezorientați și preocupați numai, ca toți ceilalți, de grija să nu piardă perspectivele de a ajunge la putere.

După-amiazi, la ceasurile cinci, în trista solemnitate a Castelului Peleș, în sala de Consiliu de pe vremuri, unde cu atîta demnitate și regală mîndrie prezidase regele Carol pe sfetnicii săi din boierime, cari știau să deie decență și actelor celor mai neplăcute, așteptam, miniștri, conducători de partide, cu dnii Maniu și Vaida împreună, sosirea, care întîrzia, a regelui, prins într-o ultimă sforțare de a-l duce la actul iremisibil.

Am descris aiurea neuitata scenă, cu șovăirile unor oameni fără caracter, cari căutau în resursele lor intelectuale, nu prea bogate, tot ce putea să fie echivoc și evaziune – d. Maniu biruind pe toți în această privință, pe cînd rotundul provincialism indiscret al dlui Vaida avea măcar francheță în acceptarea dorinții regale, îmbrăcată în formele cele mai dure, ca să pară că e voință, și că voința aceasta e a lui, numai a lui —, cu lipsa sfatului celui bun de la acel care, în suprema situație ierarhică a bisericii, ar fi putut vorbi mai tare decît oricine, cîrja lui fiind altceva decît bețigașul de orchestră al unui șef de partid, cu îngîmfarea lui Ion Brătianu, lovind cu pumnul și graseind maiestos felicitările pentru regele care „încă o dată s-a învins”, cu triviala satisfacție a lui Al. Constantinescu, strigînd ca imediat decizia să se dea la Monitor. Regele a trecut în fața acelora cari nu cutezaseră a

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/111

împiedeca greșeala și, ajuns la mine, mi-a amintit exemplul lui Carp, care n-a vrut războiul și apoi totul a ieșit bine, iar, față de rechemarea aceasta a omului care n-a știut iubi, eu i-am observat regelui că în împotrivirea mea de unul singur era la mijloc și iubire.

Afară, bunul general Rasoviceanu, care mă conducea la gară, avea lacrimile în ochi. În tren, ceilalți vorbeau de orice, ca la capătul unei întîlniri fără importanță, d. Mihalache, retras la o parte, făcîndu-și cuvenitul raport lui Stere, care se vedea revenit pe scena politică prin interesatul sprijin al dlui Știrbei.

Au urmat acele audiențe din București în care regele căuta să vadă dacă numirea unei regențe e sau ba o necesitate imediată. După o conversație cu d. Hiotu, mareșal al Palatului, care mi-a spus în ce formă nedibace dusese la Veneția somația întoarcerii, am mers în odaia suferinților și îndoielilor, mascate cu aceeași aparentă energie și luare a întregii răspunderi, numai după ce fusesem asigurat că nu se va încerca a mă face să revin asupra unei nezguduite hotărîri. Îmi propusesem să nu ajut pe rege a vorbi și să dau un singur răspuns, acela al unei dezaprobări definitive a actului îndeplinit. M-am ținut de cuvînt și am căutat curajul care trebuia pentru a fi marturul chinului supraomenesc. Se pare că Suveranul a socotit ca o ofensă faptul că m-am ridicat după răspunsul unic pe care i-l dădusem, fără să aștept o concediere, și era mînie în glasul său cînd am aruncat acea responsabilitate pe care cavalerismul său jertfitor și-o atribuia, asupra „făcătorilor de rele” cari erau pentru mine miniștrii săi. – Sînt consilierii mei! – Și o țară întreagă se întreabă de ce nu se desparte maiestatea voastră de dînșii. Ne-am revăzut de atunci rareori, întîmplător sau cînd cerea o neapărată datorie, și regele Ferdinand, așa timid cum se înfățișa, nu era om care să uite, și n-a uitat.

Aceeași rușine ca în Consiliul de la Sinaia a fost la

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/112

Cameră. Cutare nu știa cum să strige mai tare de la tribună aprobarea sa pentru hotărîrea regală, întrecînd și dîrzenia, cu aceeași încruntare de sprîncene și același gest de pumn, a primului ministru; alții, ca dnii Maniu și Argetoianu, nu știau cum să găsească o mai subtilă formulă de alunecare și se străduiau să-mi impună o tăcere pe care, cu o zbucnire de indignare în glas, am rupt-o pentru a-mi striga convingerea. Apoi toată lumea a trecut la grija intereselor momentului, gata firește să aclame la ceasul său pe acela la a cărui condamnare contribuise fiecare după puteri, fără ca el însuși, prins de o criză de voință, să fi făcut cel mai slab gest de apărare, ba mergînd chiar pînă la dezavuarea formală, în scris, a apărătorilor săi.

Acuma nu mai erau doi stăpîni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de la Argeș biruise cu totul pe cea de la Sigmaringen. În neexperiența patriarhului, în formalismul juridic al magistratului Buzdugan, care totuși va încerca unele gesturi față de cine înțelegea a-i porunci ca unui subaltern de la un birou oarecare, în lipsa de chemare a prințului Nicolae, înzestrat totuși cu o sinceritate și un loialism care-i vor da în viață multe ceasuri bune, el nu putea să vadă nici o îngustare a unei autorități afirmate cu atîta strălucire.

Mai lipsea un lucru pentru deplina asigurare a acestei atotputernicii care nu bănuia că pe lîngă prevederile omului sînt și hotărîrile unor misterioase forțe care distrug cele mai solide edificii ale calculelor celor mai precise și că împotriva acestor sentințe nu e mijloc de apărare. Trebuia o lege electorală, împrumutată de la fascismul italian, care avea un întreit avantaj: acela de a distruge orice valoare a votului pe regiuni, unde se alege omul, pentru a-i substitui votul pe țară, unde se votează partidul, acela de a reduce importanța minorităților naționale și

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/113

acela de a zdrobi, prin însuși acest vot pe țară, cît și prin clauzele care impun însemnate sacrificii bănești, tot ce se putuse înjgheba ca partid mic.

După promulgarea acestei legi, dictatorul se retrase ca să reapară, cînd ar fi vrut, mai puternic decît oricînd (mart 1926). Dar, pînă a nu ajunge la partea pe care mi-au dat-o împrejurările, și acum așa de vitrege, în rezolvirea crizei care se deschidea, prin aceea că despotul luase vacanță pe cîteva luni de zile, o privire asupra muncii intelectuale din acești doi ani în care ea a fost singurul meu adevărat sprijin și singura mea mîngîiere.

O mare parte din această activitate, pe care n-aș fi jertfit-o pentru nimic în lume ca să-mi restrîng tot gîndul și fapta asupra unei vieți politice sterpe, numai de intrigi și de interese personale, a fost în legătură cu drumurile mele în Apus.

Provincia franceză o cunoșteam nu numai prin întîiul drum de informație generală. Numit doctor de onoare al Universității din Strasbourg mersesem îndată după război, în capitala Alsaciei reocupate de Franța, unde am găsit urmele bogate, dar greoaie, ale șfertului de veac petrecut supt dominația germană și călduroasa dorință a francezilor de a relua legăturile de tot felul cu provincia care le aparținuse două veacuri. O mare operă de restaurare culturală se săvîrșea acolo, în umbra măreței catedrale, în fața Rinului care desparte două civilizații, aproape două lumi, și toate sacrificiile se făceau pentru ca instituțiile de acolo să fie la cel mai înalt nivel. În mijlocul colegilor înveșmîntați în togele lor colorate, după vechea și buna datină, am vorbit despre naționalitățile reale și cele aparente în sud-estul Europei și, destul de stîngaci, am vrut să schițez o privire generală asupra artei românești. Începuseră a veni acolo, unde cimitirul de război cuprinde pe bieții noștri soldați, puși de germani

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/114

la minele de potasiu și, de fapt, lăsați să moară de foame, studenți în teologie de la noi – alții mergeau la protestanții din Paris, cu care am legat apoi relații așa de strînse, devenind și doctor de onoare al facultății. Am mai revenit apoi la Strasbourg, invitat de bunul general Berthelot care-și isprăvea cariera militară în situația de comandant al acestei Alsacii, și am fost găzduit – cine s-ar fi putut gîndi la o asemenea minune! – în chiar palatul de granit roz al lui Wilhelm al II-lea, am fost servit în farfuriile lui împărătești – și acest mediu pe care i-l dăduse desfășurarea tragediei istorice sugera fostului sol al Franței în mijlocul mizerelor noastre povestiri, cuprinse numai în parte – el însuși o spunea – în notele lui, care ar trebui găsite, despre momentele cele mai delicate și mai supuse discuției din legăturile lui cu șefii armatei românești.

La Lyon, unde mă aștepta, în chiar casa lui, buna primire a prietenului Focillon, mi se acordase aceeași distincție doctorală. Am putut cerceta în răgaz marele oraș unde primarul, un om politic de importanța dlui Herriot, făcea o așa de lăudabilă operă de ajutorare și înălțare a clasei muncitoare, dînd lucrătorilor, soțiilor și copiilor lor sănătatea și poezia grădinițelor din margenea imensei aglomerații: într-un discurs la primărie, șeful radical își arăta încrederea în viitorul socialismului rusesc, pe care-l invitase la vestitul bîlci lyonez și-l credea capabil – generoasă iluzie! – de a-și plăti datoriile față de toți creditorii și, firește, în rîndul întîi față de democrația franceză. Împreună cu drul Cantacuzino, care a ținut un frumos discurs, de o impecabilă rostire, am fost proclamat doctor de onoare în sunetul muzicei militare, cum cere obișnuința pompoasă a locului și din nou mi s-a oferit prilejul de a lămuri partea care ne revine în dezvoltarea artei de după Bizanț.

La Academia din Lyon, care primea și pe tînărul meu coleg și fost elev Oprescu, așa de strîns legat de d.

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/115

Focillon, inițiatorul lui în studiile de artă, am vorbit, ca membru străin, despre problema situării regatului dac al lui Decebal în mijlocul lumii barbare și despre adevăratul sens al campaniilor lui Traian, arătînd că pentru marele împărat, continuator al lui August, nu era vorba numai de o acțiune locală, cu atît mai puțin de presupusa răzbunare a onoarei armelor Romei, învinsă supt Domițian, ci era o încercare îndrăzneață de a învălui pe la răsărit întreaga lume barbară, mai ales germanică, întocmai precum, cu atîtea veacuri în urmă, regele asiatic Dariu venise la gurile Dunării pentru ca să ia pe la spate incomoda și periculoasa barbarie scită.

O invitație stăruitoare a dlui N. P. Comnen, care în timpul războiului făcuse însemnate servicii propagandei românești în Elveția, unde acum se întorsese ca ministru la Berna și reprezintant pe lîngă Societatea Națiunilor, m-a adus în minunatul oraș de supt Alpi, în fața limpedelui lac asupra căruia se abat albe păsări de mare venite prin larga deschizătură a Ronului. Acolo, găzduit cu cea mai largă prietenie de acest om atît de primitor, am ținut conferințile despre sud-estul european pe care, cu altele, le-am adunat la 1924: Cinq conférences sur le Sud-Est de l‘Europe. Am cunoscut acolo o societate corectă, discretă, dușmană a tot ce e frază și aparență, păstrînd din calvinismul strict al secolului al XVI-lea rare însușiri de caracter și o simplicitate așa de simpatică. Voi mai reveni acolo, de pe urma acelorași stăruinți amicale, spre a vorbi despre cultura și literatura bizantină, despre perioadele acesteia, despre Fotie, sfărîmătorul momentan al legăturilor cu Roma pontificală, și mi se va decerne, în acele forme de o colegialitate fără zgomot, titlul, confirmat printr-un vot, greu de căpătat, al Adunării cantonului, de doctor de onoare al unei universități unde nu lipsesc românii. Între profesorii ei, unul ne cunoscuse demult prin călătoriile sale de explorație antropologică în muzeul

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/116

de neamuri al Dobrogii, și el ne va reveni, pînă și în colțul meu de la Vălenii de Munte: d. Eugène Pittard, un adevărat și bun prieten, pe care-l întovărășea în excursii nu totdeauna ușoare de făcut soția sa, femeie de un mare talent literar, care a iscălit cu pseudonimul Noëlle Roger pagini adînc dureroase despre spitalele războiului (Notes d’une infirmière) și a creat cu o imaginație cutezătoare și absolut nouă o întreagă lume inedită în romanele ei; d. Pittard va fi și patronul expoziției noastre de veche artă la Geneva. Gînditor curajos și spirit de largă sinteză, sufletul omului întrece chiar și opera, atît de solidă, și el se exprimă în marii ochi de caldă lumină, în generozitatea romantică a bărbii sale larg răspîndite, în fiecare din gesturile temperamentului său meridional, excepție în cetatea rezervelor puțintel cam reci. Am colaborat un timp și la Revue de Genève, publicație foarte stimată în lumea internațională, a acelui spirit revoluționar care e d. Robert de Traz.

În 1923 și 1924 am primit o îndoită invitație, determinată desigur și de legăturile noastre politice recente, de a vizita Cehoslovacia și Polonia, dînd conferințe în centrele universitare ale acestor țeri de o așa de energică revenire la viața națională liberă și așa de mîndre să arate opera impunătoare realizată în așa de scurtă vreme.

Pregătită de multă vreme, în toate domeniile, printr-o îndărătnică muncă inteligentă, de o perfectă solidaritate, pentru ca, la vremea care ar veni, toate să fie gata și la locul lor, ca să lucreze într-o perfectă armonie, Cehoslovacia, condusă de senina înțelepciune a cugetătorului Masaryk și, în afară, apărată de stăruința și încrederea fostului profesor Eduard Beneș, pe care am avut ocazia a-l cunoaște, descoperind cîtă vitalitate activă și prevăzătoare se ascunde în trupul mic și nervos, în mintea iscoditoare de proiecte care nu se mai părăsesc odată

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/117

formate, putea servi ca model oricărei țeri, cît de veche, din Europa. Masele populare, în care nu lipsea totuși sămînța de nemulțămire, erau ținute într-o ordine exemplară, ajutînd la aceasta și o cultură elementară bine îndrumată, iar puternica minoritate germană, la început cu fireștile aspirații peste hotare, era potolită prin chemarea de a participa la o muncă atît de fecundă și evident folositoare tuturora. Agricultura fusese regenerată științific, și prin strînsa legătură cu o industrie așa de puternică, urmînd pe cea de supt Austria și păstrîndu-i debușeurile, care s-au întins chiar și pînă la hăinăriile din București și la porțelanele cu vederi din Vălenii de Munte, pentru România, pînă la depozitele pe care le-am găsit tocmai în fundul Californiei, dincolo de San-Francisco, pe drumul Mexicului. Școala răspundea unor nevoi reale și învățămîntul mai înalt servea cu spor o întoarcere bruscă de la tradițiile subgermanice la orientarea spre Franța sprijinitoare, iar cursuri de limbile popoarelor vecine făceau ca la Praga, unde lucra și profesorul macedonean, așa de primitor față de noi, Staca, să se găsească și destui cari să fi învățat românește, trimesului la București recomandîndu-i-se chiar o cît de răpede inițiare in limba pe care un Kunzl-Jezerski ajungea să o înțeleagă și să o scrie curat. În sfîrșit, cultul trecutului era întreținut cu o nesfîrșită iubire și, pretutindeni, grijile edilitare erau perfecte.

Am vorbit la universitatea cehă din Praga, nu numai de relațiile noastre cu cehii, prin husitismul secolului al XV-lea, trezitor și pentru literatura noastră, ca și prin petrecerea în acel oraș a lui Mihai Viteazul fugar, dar și de raporturile ce putea să aibă acea mare mișcare reformatoare nu numai în domeniul religios, cu Anglia lui Wycliffe firește, dar și cu Franța agitată de idei înnoitoare în epoca, atît de cunoscută mie, și mai ales în această privință, a lui Philippe de Mézières. Am găsit aici, unde ministrul României, d. Hiotu, ne crease o atmosferă așa

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/118

de simpatică, și un tînăr industriaș, menit unei triste soarte, a cărui elegantă soție era fiica unui avocat din București.

De la Praga am trecut la Brno, Brünnul austriac, așa de vesel în acele zile de primăvară, cu arborii în floare ai străzilor largi, iar deasupra cu stînca, plină de prigonitoare amintiri, a Spielbergului, închisoarea politică veșnicită de Silvio Pellico; am găsit casa veche, cu larga curte și zidurile înalte, pe poarta căreia se păstrează, așezat în răgaz pe vine, cu ciubucul în gură și fața fericită de huzurul unei captivități voite la creștini, un Alexandru-vodă Ipsilanti de piatră.

Puțină lume se putea strînge aici pentru o conferință în limba franceză, în afară de profesorii cari m-au întîmpinat cu atîta prietenie. Și mai puțină însă în vechiul Pojon al strămoșilor noștri, devenit acuma, pe baza unor deducții istorice, Bratislava, centru pecetluit pentru totdeauna cu marca Ungariei tereziane, banal și prăfos, fără monumente, patriarhal și leneș, dar totuși lăfăit pe malurile Dunării purtătoare de atîta viată și peste albia căreia trece vîntul învietor al atîtor civilizații. Aici am găsit însă pe fosta noastră elevă de la București, răspînditoarea harnică a cunoștinților despre români, mai ales în domeniul literaturii, dra Jindra Flajshansova, fiica unui profesor din Praga, membru al Academiei cehe: era să fiu mai tîrziu și doctor de onoare al universității acesteia din Bratislava.

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/119

[…] La Varșovia, am regăsit atmosfera de secol al XVIII-lea, dar cu atîta mișcare liberă pe care timpurile rusești n-o cunoscuseră, cu atîta bucurie de a trăi, masiva catedrală aurită a rușilor, sora mai mare a celei împlîntate în mijlocul Bucureștilor, fiind osîndită la dărîmare ca „lipsită de trăinicie”: dominația rusească de peste un veac părea că n-ar fi fost niciodată. Funcționarul de la Externe care mă întovărășea m-a făcut să cunosc pe șefii, meniți unei existențe efemere, cari dominau atunci viața politică, astfel: pe impresionantul președinte al Seimului, pe pitorescul”Mihalache”, polon, care păstrase din costumul de acasă numai lipsa de guler, mulțămită căreia ajunsese și președinte de Consiliu, pe cutare mărunt, nervos și desigur nu peste măsură de frumos reprezintant al extremei stîngi. Am fost prezintat și președintelui Wojcechowski, bun bătrîn cu barbișon alb, vechi refugiat prin Elveția, care vorbea încet, obosit, dar cu o patriarhală amabilitate, o germană cu accent. Dar, împotriva sfaturilor ce mi s-au dat, am cerut neapărat să vizitez, la retragerea de lîngă oraș, într-o căsuță cu scara de lemn nevăpsit, păzită de garda lui credincioasă, pe omul așa de puternic și în această abdicare momentană, care pregătea o lovitură de stat; cu mareșalul Pilsudzki am

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/120

vorbit mult timp despre multe lucruri, cu ochii la fereasta care se deschidea asupra vastei întinderi a șesului pe care larga Vistulă călătorea spre marea depărtată.

Data aceasta, capitala polonă mi-a vădit și altceva decît tainele arhivelor și bibliotecilor sale. Am căutat prin toate colțurile urmele de trecut și, în luxosul castel, de stilul francez iubit de tînăra și neastâmpărata soție, al lui Ioan Sobieski, la Willamow, am pătruns prin odăile micuțe unde regele ostaș a gustat, între planurile războinice, care l-au dus de două ori în Moldova, huzururi casnice de care era așa de doritor, cu poezia ascunsă într-un așa de voluminos trup; împrejur, copacii bătrîni spuneau din zvonul frunzelor povești din vremile pompoase și eroice. Am avut și curiozitatea de a răzbate în ghetou, unde strada nu e decît locul permanent de întîlnire a grupelor în laibere lungi care amețesc învîrtind mărunte afaceri, femeile cu peruca pe capul ras după tradițiile cele mai vechi amestecîndu-se în roiul zbîrnîitor, pe cînd de la fiecare din ferești cîte zece capete cu zulufi se întind ca să audă ceva din ce se vorbește jos.

De la Varșovia am mers la Vilno cea rîvnită de lituanieni, curios și interesant oraș, în care cîteva minute-ți ajung ca să treci de la cetățuia vechiului cneaz litvan din veacul al XIV-lea, azi în mijlocul unui parc bine îngrijit, la bisericile masive, în stilul iezuit al secolului al XVII-lea, pe cînd supt culoarul întunecos toată lumea se descoperă înaintea icoanei Maicii Domnului. Pe străzile pietruite zgrunțuros trăsurile se hurducă zgomotos și cafenelele adună tot felul de lume, între care și vădiți aderenți ai ideilor Rusiei vecine. Aici am regăsit pe un oaspete simpatic al cursurilor de la Vălenii de Munte, autorul unei scurte istorii a literaturii polone pe care ne-am îngrijit să o traducem în românește, tînărul meu prieten Glixeli. Pentru o conferință la universitatea care poartă numele vecinului nostru de pe vremuri Ștefan Báthory,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/121

cel mai mare suveran al Poloniei moderne, dar odată simplu voievod, purtat și prin Moldova, al Ardealului, am luat cu mine iscăliturile de amintire ale colegilor cari peste cîtva timp îmi vor face onoarea de a mă proclama doctor de onoare al universității lor.

Am trecut la Poznan, recuperat de la prusieni, amestec de tradiții ale burgheziei medievale din casele de cărămidă roșie cu vîrfuri ascuțite și de „impunătoare” ziduri ale mîndrului stat german care, ca la Strasbourg, înălța palate și puterii împărătești ca și culturii; mare oraș plin de mișcarea unei populații deprinse cu disciplina și puse la muncă din generație în generație: aici dorita îndreptare către Franța era numai la începuturile ei.

În sfîrșit m-am întors prin Galiția, așa de cunoscută mie și unde am regăsit vechi prieteni, a căror primire a fost mai mult pentru oaspetele trimes de România amică și pentru fostul președinte de Cameră, deci deosebit de ceremonioasă, cu primiri în gări, defilări pe stradă și prezintări solemne ale colegilor. Abia întors prin faimosul „coridor”, unde reviziile alternative ale celor două țeri nu te lasă să dormi, am ascultat la universitatea Iagelonică, de glorios trecut, din Cracovia, toate cuvîntările unei ședinți solemne a Academiei pentru ca la urmă să mi se comunice alegerea mea ca membru al ei – și ce bucuros m-am scuturat de toropeala discursurilor pe care nu le înțelegeam! În casa profesorului Morawski, uriaș așa de blînd și atît de harnic cercetător al trecutului școlii sale seculare, am putut cunoaște lumea intelectuală cracoviană, și un foarte priceput profesor de istoria artei mi-a explicat amabil biserici și bisericuțe, colțuri de veche frumuseță, care-mi rămăseseră necunoscute.

La Liov am aflat nu numai ceea ce cunoșteam așa de bine, oameni și lucruri, dar și o primire afectuoasă în cercuri dincolo de cele universitare, vechea nobilime polonă invitînd pretutindeni, cu bucuria de oaspeți și inegalabila

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/122

ei amabilitate, în care trăiește încă spiritul delicatului secol al XVIII-lea. Și, acolo unde s-a strecurat atîta viață moldovenească, am urmărit-o în piața unde trei Domni ai Moldovei au pierit de sabie din ordinul sultanului, ascultat la Varșovia ca și la Iași, apoi în biserica lui Constantin Corniact, vameșul bogat al lui Alexandru Lăpușneanu și al lui Miron-Vodă Barnovschi, în aceea pe care a înălțat-o Vasile Lupu și care-i poartă încă zimbrul în frunte, în mînăstirea Basilitanilor, unde s-au coborît, în veacul al XVI-lea, oase domnești. Era o cufundare în afacerile ca și în dramele trecutului nostru înainte de a mă întoarce cu atîtea impresii nouă și cu atîtea materiale de istorie românească.

Despre Cehoslovacia am vorbit într-o serie de articole care n-au fost niciodată retipărite, în ziarul Adevărul, care, cu cîteva luni înainte, publicase și observațiile mele asupra Parisului de după război. Conferințile de la Praga, pe care le-am reconstituit, au fost editate de casa”Orbis” de acolo, supt titlul Roumains et Tchécoslovaques, résumé de trois conférences faites à l’Université de Prague en 1923. Impresiile polone au fost cuprinse în cărticica Note polone din 1923, iar conferințile ținute în deosebitele orașe se află rezumate în Chosés d’Orient et de Roumanie, din același an. Academia Română a publicat apoi ce găsisem ca informație istorică nouă, în alte Note polone, la 1924; acolo se găsește și de mulți neobservata și cu totul neașteptata de mine însumi descoperire din Arhivele de la Poznan cu privire la importanta colonie de români macedoneni care trăia în acel oraș, foarte prețuită, la sfîrșitul secolului al XVIII-lea, și în mijlocul căreia funcționa ca păstor sufletesc Ucuta. autorul unei rarisime cărți de gramatică a dialectului său, tipărită tot la Poznan.

Între aceste călătorii se așază, încă în 1924, și oprirea

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/123

la Genova vechilor și spornicelor mele studii, unde totdeauna m-a așteptat cu prietenie dna Tomellini, româncă măritată cu un așa de distrat și de simpatic medic și profesor la universitatea de acolo, care numai a disecator legist de cadavre cu cîntec nu samănă. Primit acolo cu o deosebită afecțiune, am căutat să amintesc la universitate vechile noastre raporturi cu nobila cetate italiană avîndu-și contoarele la Chilia și la Cetatea-Albă, trimețîndu-și negustorii de clopote și piper de la Pera Constantinopolei la Suceava secolului al XV-lea. Un rezumat al cuvîntării a apărut într-o publicație locală subt titlul de I Genovesi nel Mar Nero.

Dar lucrul cel mai mare pentru mine în ce privește relațiile cu o străinătate căreia trebuia să ne revelăm în toate privințele a fost succesul, privit de multă lume de la noi cu obișnuita invidie, care veștejește totul, al congresului, primului congres de studii bizantine, care s-a ținut la București în april 1924, cu durabile rezultate, ce se continuă, pentru cel mai mare folos al științii, și pînă acuma.

La Congresul de științi istorice de la Londra, în 1913, se hotărîse că Viitoarea adunare se va ținea la Petersburg și, cuprins în comitetul de organizare, păstrez încă circulara cu frontispiciul acestui comitet „mejdunarodnîi”. Războiul a zădărnicit însă acest plan, a cărui realizare ar fi fost așa de interesantă. Congresul s-a ținut deci, la 1923, fără participarea dușmanilor noștri din conflictul abia încheiat, la Bruxelles, într-o atmosferă de aliați politici, singur numele orașului ocupat și terorizat atîta timp de germani ajungînd pentru a aminti teribila tragedie, ca și de altfel prezența izbucnitorului mare istoric belgian Pirenne, o bucată de vreme oaspete, pentru credința față de patria sa, al unei fortărețe germane. Cu toată lipsa germanilor, a austriecilor și a amicilor lor, afară de cei cari intraseră

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/124

în Societatea Națiunilor, în care se puneau atunci, la început, cele mai mari speranțe, Congresul a fost plin de viață și de voie bună, într-o atmosferă de o solidaritate perfectă, hrănită de amintiri recente care se întindeau și asupra altor domenii decît ale științii. Venit cu o zi mai tîrziu, am găsit locul meu în comitet ocupat de elvețianul de Crue, cercetător al secolului al XVI-lea, dar mi s-a oferit compensația de a ținea cuvîntarea de închidere, la care s-a adaus, fără invitație, aceea a unui american. Aceste cîteva cuvinte, pline și ele de aluzii firești la situația morală a lumii în acel moment, au fost primite cu căldură de omul care știa mai multe decît oricare din contemporanii săi și care le avea la îndemînă în fiecare moment, Salomon Reinach: de atunci datează legături care m-au onorat foarte mult, făcînd din el și un colaborator al revistei franceze în care se va transforma în curînd Buletinul institutului meu.

Atunci cunoșteam întîia oară voioasa capitală a Belgiei, oraș modern în mare parte, lîngă vechile cartiere din margene pline de un umbrit pitoresc; alei largi, străzi bine trase și perfect legate între ele, masive construcții, ambițioase într-o țară care abia era pe pragul centenarului ei; o lume bucuroasă de a trăi și înfățișîndu-și cu mîndrie bogata viață de familie. După măreția puțin cam sumbră a Parisului, marele oraș belgian părea că trăiește, și în zilele reci ca de toamnă., supt razele unui soare care nu se obosește.

Voi reveni acolo, regăsindu-mi cunoștințile, în curînd prietenii, pe cari mi-i făcusem în timpul congresului. În primul rînd al lor era d. Henri Grégoire, cea mai uimitoare figură de răscolitor al tuturor problemelor din toate locurile și timpurile iar, în materie de limbi, știind rusește și gata să învețe românește, trecînd tot așa de ușor de la versul elenic din tragediile pe care le-a tradus la formele artificiale ale bizantinismului și ajungînd pînă la

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/125

greceasca de azi, pe care fostul membru străin al școlii franceze din Atena o vorbea ca pe propria sa franceză, precum și prietenul său, un distins arheolog, d. Graindor, ambii reprezintanți ai unui tineret belgian, grupat la revista de actualități Le Flambeau, care intra în viață plin de energia trezită de suferințile și încordările războiului.

În secția destinată studiilor bizantine s-a ivit într-o zi, dintr-o conversație cu d. Grégoire, ideea unui congres special pentru această materie, așa de bogată și mai ales cu atîtea prelungiri în viața popoarelor care se găsesc pe teritoriul fostului Imperiu de Orient și care au moștenit atîta din formulele și manierele Bizanțului. Am oferit ca prim loc de întîlnire, pe care l-ar desemna și inițiativa mea din 1913 de a uni în aceleași cercetări pe toți epigonii bizantini, Bucureștii, și propunerea a fost primită cu căldură, rămînînd să se capete asentimentul unor factori așa de hotărîtori ca d. Diehl și descoperitorul rosturilor iconografiei bizantine, ale cării linii le-a fixat de la început, printr-o carte de neînchipuită răbdare, d. Gabriel Millet.

Foarte răpede, în deosebire de alte pregătiri care țin ani întregi de zile, am luat primele măsuri pentru adunarea care era să se ție în 1924. Guvernul român, influențat de obișnuitele interese și pasiuni politice, nu se arăta deloc bucuros să sprijine o inițiativă a cării îndeplinire, fie și tn ciuda multora, trebuia să facă onoare României. Dacă ministrul de Înstrucție, bunul meu coleg dr. C. Angelescu, un amorezat de școală, a acordat o neînsemnată sumă pentru a preîntîmpina bine socotitele cheltuieli, dacă ni s-a acordat gratuitatea pe căile ferate și vagoane cu paturi pentru excursia finală, care trebuia să lase neuitate amintiri oaspeților noștri, Ion Brătianu declara că Statul nu poate patrona ceea ce i se părea o aventură ușuratecă a acelui Iorga căruia numai după succes era să binevoiască a-i recunoaște singurele însușiri de „

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/126

animator” (și cum s-a prins de răpede calificativul pentru a mărgeni cît mai strîns rostul ce aș putea să-l am, și în orice!. Cînd însă învățații francezi și belgieni au aderat cu plăcere, cînd s-au anunțat participări italiene, cînd s-au înscris vecinii noștri, chiar și bulgarii, prin merituosul arheolog Filov – sîrbii, iugoslavii în genere, pînă la un simpatic german de la Ljubljana- Laybach, care nu ne va uita niciodată, anunțîndu-se în număr mare, iar grecii avînd a fi reprezintați prin maestrul studiilor de arheologie medievală la ei, d. Sotiriu, și prin profesorul Kugeas care, ce e drept, a obiectat că nici țara, nici omul n-ar fi trebuit să vie în primele rînduri ale bizantinologiei —, cînd s-a aflat că din Anglia va veni ilustrul bătrîn Ramsay, în drum spre Asia Mică a studiilor sale permanente, și chiar America și-a ales un participant, acea otrăvită lume politică a înțeles că nu-i rămîne decît să dea adunării concursul oficial. Regele și regina erau în călătorie prin Apus, și ni s-a refuzat în lipsa suveranului o recepție la palatul regal, dar prințul moștenitor și grațioasa lui soție au primit cu atenție pe congresiști, cărora această tînără păreche, atît de unită încă, le-a făcut cea mai bună impresie; prințul Carol a schițat chiar frumosul gest de a aduce cu banii săi pe gloriosul bizantinolog rus, patriarhul studiilor de artă în acest domeniu, Kondakov, refugiat la Praga, de unde a întreprins la noi ultima sa călătorie pentru a ne face o conferință, bogat ilustrată, despre costumul bizantin.

Temele tratate au fost foarte felurite și de un deosebit interes. Eu am vorbit despre „originile iconoclasmului”, semnalînd neașteptata potrivire a politicii religioase urmate de împărații dușmani ai icoanelor adunătoare de averi și hrănitoare a legiunilor de călugări cu aceea pe care față de monahismul budist au urmat-o, din aceleași motive fiscale și în general laice, împărații depărtatei Chine; scrisorile familiei Doamnei Ecaterina, găsite

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/127

odinioară la Veneția, au servit pentru a semnala unele fenomene din greceasca vulgară. Tînărul istoric Gheorghe Brătianu, abia întors de la studiile făcute în Paris, dădea cele dintîi concluzii, privitoare la Pera, culese din cercetările sale privitoare la comerțul Levantului. Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev C. Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i Llúch, – care și el și-a trimes comunicarea – al relațiilor Aragonului cu Orientul, și-a atras, cu statul său major de ambe sexe, recunoștința tuturora, în același timp cînd a luat o parte foarte onorabilă și la lucrările științifice; d. Gh. Murnu a înceraat să cîștige pentru români pe Comnenii imperiali, și în discuțiile de drept între d. Paul Collinet, de acum strins legat de noi, și un tînăr adversar italian a intervenit profesorul cernăuțean Spulber, care era să publice și să traducă unul din textele juridice bizantine. Numai profesorul de studii bizantine la Universitatea din București, d. Demostene Russo, om de cunoștinți așa de vaste, dar și insondabile, rezervîndu-și totdeauna ceva neștiut pentru a-l scoate înaintea oricui s-ar ocupa de același subiect, și proprietarul unei imense biblioteci, s-a ținut, afară de relații personale cu consîngenii săi, total la o parte: dacă n-ar fi păstrat aceeași atitudine față de congresele următoare, s-ar fi putut atribui această separație unei jigniri de amor-propriu pe care nimeni n-avuse de gînd, și n-avuse de ce să i-o aducă.

După cele trei zile ale Congresului, în cursul cărora chiar au fost recepții și excursii – și la casele de țară, așa de luxoase, ale dlor Știrbei și Valentin Bibescu, fostul rege al Greciei, Gheorghe, și prințesa Elisabeta găsindu-se în fața celor doi republicani din clanul care-i răsturnase —, și totul s-a încheiat prin daruri făcute de noi oaspeților, în produse ale artei populare, au urmat excursiile, potrivite în așa fel, încît în cel mai scurt timp și fără nici o osteneală să

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/128

se vadă ce posedăm ca artă post-bizantină, tot așa la mînăstirile Domnilor moldoveni în Bucovina unde, de la copacii înfloriți ai capitalei românești, ne-am trezit într-o întârziată fulguială de munte, ca și la creațiunile stăpînilor Țerii Românești, și în Oltenia, de la Neagoe Basarab pînă la celălalt Basarab, din secolul al XVII-lea și al XVIII-lea, Brîncoveanu. Pretutindeni această revelație a impresionat adînc, putîndu-se verifica în ce privește frescele bucovinene părerea mai veche, așa de admiratoare, a unui Strzygowski; intram în acel moment în conștiința de frumuseță a atîtor fruntași ai științii apusene; de pe platoul cetății Sucevei, d. Gay, de la Universitatea din Lille, privind în amurg larga desfășurare a satelor albe cu ascuțitele turnuri ale bisericilor răsărind din mijlocul livezilor, totul așa de potrivit cu această țărînă gălbuie din care se desfăceau cele dintîi tufe de iarbă deasă, nu s-a putut împiedeca de a spune că e una din cele mai frumoase priveliști pe care le-a văzut. Lumea participa, primăriile ca și particularii, în chipul cel mai călduros la întâmpinare, și mesele oferite erau prilejul unei adevărate înfrățiri a sufletelor: rareori în viața mea m-am simțit așa de mîndru și de fericit ca față de această spontanee realizare. Vintilă Brătianu el însuși a fost prins de o patriotică emoție și prin nepotul său Gheorghe mi-a declarat că pune la dispoziție cîteva milioane pentru a se întemeia la București un institut de studii bizantine, pe care nu-l avem nici acum, el pretinzînd mai tîrziu că voia să facă dintr-însul un fel de adaus la Seminarul respectiv de la Universitatea bucureșteană, adăugindu-se, după părerea lui, și reprezintanți ai celorlalte, care nu s-au adunat însă niciodată.

Iugoslavii au cerut al doilea congres la Belgrad, unde erau să se adune peste trei ani și reprezintanții statelor pînă ieri dușmane, care intraseră pînă atunci în tovărășia de pace. Înainte de a ne despărți, dnii Diehl, Millet, Grégoire și cîțiva

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/129

încă din principalii reprezintanți naționali, s-au întîlnit în casa mea pentru a decide că, pe lîngă așa de meritoasa revistă de la München a lui Krumbacher, la care colaborasem și eu cu un studiu despre Latini și greci în Orient în secolul al XIV-lea și cu care avusem multe legături trecătoare, să se creeze încă una, de limbă franceză și de un caracter mai puțin strict filologic; s-a ales titlul de Byzantion și se oferiră s-o organizeze și s-o conducă dnii Grégoire și Graindor: ctitoria aceasta a primului Congres de bizantinologie, care a adus mari servicii științii, trăiește și pînă acum, bine asigurată pentru viitor și bucurîndu-se de o largă colaborație, și din partea rușilor, de toate categoriile. Și alte planuri se întrevedeau încă de atunci. Din parte-mi, cu acest prilej am prefăcut supțirele meu Buletin al Institutului sud-est european, într-o mult mai încăpătoare revistă trimestrială, Revue Historique du Sud-Est Européen.

În anul următor, 1925, cînd am vorbit la Sorbona despre Scriitorii realiști în România ca marturi ai vieții sociale din vremea lor, popularizînd astfel, după teatru, considerat supt același raport, și nuvela și romanul nostru, am călătorit în provincia franceză și la Bruxelles pentru a aduce unora din principalii participanți ai Congresului decorațiile pe care li le acordase regele, exemplu care nu s-a putut urma, și din cauza unei participări tot mai largi, la următoarele congrese de studii bizantine. Am fost deci la Lille, marele centru nord-estic de industrie și de comerț, unde am găsit o altă Franță decît cea din Paris, cu aplecarea locală către viața gustată puternic și familiar și către asociațiile strînse. Am ținut acolo, unde studenții trăiesc ca la universitățile germane, în cluburi pline de fum și de zarvă, o conferință de care nu-mi pot aduce aminte fără părere de rău: în sala rece, goală, tristă, în care am vorbit și altădată, dar totdeauna apăsat de mediu, deci prost, cîteva persoane apărîndu-se contra curentului

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/130

ascultau o expunere al cărei fir s-a cam încurcat. La spate, unde erau colegii mei, un medic mai puțin tolerant a lăsat să se audă judecata: Une bien mauvaise conférence, ceea ce bunul, prietenosul rector a căutat s-o acopere, și apoi chiar judecătorul meu la masa de sară, unde mi-a lăudat trista exhibiție, gura furîndu-mă să zic:”O spui d-ta fiindcă ești politicos, dar alții, mai puțin politicoși, au spus altfel”. Dar meritata jignire s-a uitat în atmosfera prietenoasă a serii, cu discursul înflăcărat și popular al consilierului comunal socialist și cu cîntecul, făcut anume pentru decorare, de un vesel profesor de literatura engleză. O excursie la Roubaix în același aer de funingine mi-a vădit cîineasca muncă a postăvarilor continuînd seculare tradiții.

La Clermont-Ferrand, am mers să găsesc pe unul din cei mai simpatici membri ai Congresului, viitorul meu prieten Louis Bréhier, căruia nici un domeniu al vieții bizantine nu i-a rămas închis, arta, cu nesfîrșitele și delicatele ei legături, pasionîndu-l mai ales, într-o operă care se îmbogățește necontenit. Într-o elegantă veche clădire de locuință din secolul al XVIII-lea el ținea lecția la o masă îngustă cu cei cîțiva studenți cărora le făcea istorie antică. Supt o călăuzire așa de competentă și de prietenoasă, am cercetat orașul ridicat pe țerna vechii Arvernii, țara vulcanilor stinși și a ultimei lupte de independență galică supt Vercingetorix, cu impresionanta catedrală sumbră și vecinătatea, peste cîmpul pe care-l ocupă fabrica de cauciucuri de automobil, cu lucrătorii în mare parte iefteni italieni, a medievalului orășel Ferrand, păstrînd fațadele pîrlite și umedele, dar așa de pitoreștile curți interioare. Și aici publicul de provincie era deosebit de prevenitor pentru străini, și cercetarea împrejurimilor am făcut-o cu automobilul și participarea unui ofițer superior.

La Bruxelles, unde era să revin pentru o conferință

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/131

despre învățămînt, d. Grégoire a făcut, atunci și pe urmă, imposibilul pentru o bună primire. M-am putut întîlni mulțămită d-sale cu literați belgieni cărora le-am vorbit familiar despre poezia noastră. La universitate am căutat să explic criza economică provocată de prima cruciată. O societate închisă mi-a cerut o expunere despre figurile reprezentative ale istoriei românilor, și ministrul nostru la Bruxelles, d. Henry Catargi, a venit, foarte emoționat, să-mi anunțe că printre ascultători va fi însuși regele belgilor. N-a fost numai Albert I, care mă primise și pe vremea Congresului, și care este pentru noi toți cei ce am trecut prin suferințile și încordările războiului, imaginea însăși a celui mai rezistent, dar și mai discret eroism, ci și regina, care susține din darurile sale explorațiile din Egipt ale unui Capart, pe care-l vom asculta la București, și prințul moștenitor și simpatica prințesă care era să fie în curînd soția prințului de coroană al Italiei.

Am avut, împreună cu soția și fiica mea și cu d. Grégoire, deosebita onoare de a fi invitat la masă seara în castelul Laeken. Monarhia modernă, mai presus de toate luptele de partid și de clasă, înseninînd prin dreapta ei măsură și atmosferă politică cea mai întunecată și păstrîndu-și printre atîtea pietre ce se aruncă și noroi ce se împroașcă, tot prestigiul pentru care nu se mai poate recurge astăzi cu folos la „grația divină”, nu poate fi reprezintată mai desăvîrșit decît de acela care a știut să ție așa de sus demnitatea și să întrupeze așa de deplin onoarea unei țeri mici asupra căreia, contra dreptului, se prăbușise brutalitatea unei mari împărății. Pînă tîrziu noaptea, din gura monarhului cu aparența încă tînără, blond și miop, cu o înfățișare în care seriozitatea era străbătută de o ușoară undă de zîmbet, s-au înșirat amintiri din ceasurile grele, pe care le ascultam cu un respectuos interes. Păstrez încă vie impresia acestor momente în care unui din principalii protagoniști ai celei mai grozave

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/132

drame din istoria omenirii atingea sîngeroasa poveste cu calmul unei conștiinți perfect împăcate și cu modestia cui are destul ca să nu pretindă nimic.

În cursul aceleiași călătorii am mers și la Gand, unde erau mari serbări cu participarea familiei regale, și la Malines, pentru a auzi aceleași lucruri de pe buzele cuiva care, prin energia sa patriotică și spiritul de sacrificiu, prin mândria cîrjei sale de păstorie sufletească, înfruntând grosolănia și amenințarea soldatescei germane, al cării spirit însuflețea și pe generalii comandanți, s-a așezat între noii sfinți ai epocii noastre tulburate, cardinalul Mercier, și de la dînsul, nobilul bătrîn, care mai avea așa de puțin de trăit, am auzit, în odăița din umbra vechii catedrale, toată îndurarea unui popor care a știut să răspundă la orice ofensă și să înfrunte orice amenințare: lagărul de concentrare al femeilor, flămînzirea populației, care „avea voie să cumpere orice și oricît” după ce garnizoana golise piața, răspunsul lui von Bissing că nu-i pasă nici de judecata istoriei chemată în sprijin de episcop:”Istoria? Dar noi o vom scrie!” Chipul cardinalului Mercier este și astăzi înaintea mea, și acasă la București și la Fontenay-aux-Roses, cu cuvintele de dedicație ale colegului la Academia de inscripții.

O invitație în țerile scandinave, pe care nu le cunoșteam îndeajuns, a urmat în 1926. Pentru Danemarca ea îmi venise de la o veche cunoștință, un îndrăgit de limba românească, pe care o preda la el acasă, alături de lecții generale de romanistică, un oaspete de pe vremuri la București, d. Sandfeld Jensen, cu care mă întîlnisem și la Fontenay-aux- Roses, unde mi-a vorbit românește. Din Copenhaga, de mult cunoscută raie și care păstra aceeași înfățișare de muncă mulțămită și perfect ordonată, am mers cu consulul nostru, un stimat negustor, de la care n-am știut niciodată să luăm tot folosul, în împrejurimi,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/133

pentru a descoperi căsuța de țară, împodobită și cu lucruri românești, pe care tînărul profesor danez a voit s-o numească, în limba noastră,”Vatra», și unde l-am găsit, puțin schimbat de vrîstă, în mijlocul familiei sale. La conferințile, tratînd despre subiecte de sud-est european, pe care le-am dat la universitate a alergat – și ce înduioșătoare a fost această dovadă de simpatie! – și un alt danez care călătorise în România, d. Erling Stensgärd, bibliotecar la Aarhus, care la Vălenii de Munte îmi arătase cît de plăcut l-a surprins în fragila casă a țeranului nostru aleasa zestre de artă ca și însușirile de adevărat nobil, de „cavaler rustic” ale locuitorului; nu trece an fără ca depărtatul prieten să-mi dea o dovadă că nu mă uită. Am cercetat și unele din localitățile vecine, cu vechile castele regale prefăcute în muzee și am găsit numele și armele lui Carol I al României în capela unde sînt stemele membrilor ordinului”Elefantului»; ba erau și cele trei „pîcle” ale ministrului nostru pentru tustrele țerile scandinave, d. Pîcleanu, care mă invita telegrafic la Stockholm pentru seara în care dădea un bal la care, spunea telegrama, vor asista și prinții dinastiei. Am vizitat acolo, la Copenhaga, și bogatele expoziții comerciale, care se schimbă la cîteva zile, și laboratorul unui fizician danez care e o glorie a științii și la care lucra și un profesor moldovean, și am fost primit la Adunarea Deputaților, așa de cuminte, cu femei cu tot, cu interminabile discursuri pe care presa și le însemna răbdător, și președintele mi-a dat un dejun, mie și dlui Ianculescu, care pe sama sa voise să mă întovărășească, gustînd noi astfel nesfîrșita bogăție a felurilor picante pe care bucătăria daneză știe să le fabrice din peștii de toate spețele.

Am trecut de Stockholm unde, la întoarcere numai, vom revedea pe bătrînul prieten Westrin care, după un accident, își petrecea în pat ultimele lui luni de viață, dar cu cartea românească la căpătîi, și am mers drept la Uppsala,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/134

unde eram așteptat. Peste cîmpiile de un alb imaculat, din care se ridicau în iarna clară, plină de soare, căsuțele de lemn ale unei țerănimi viguroase, și printre brazii solemni ca făclii negre ale eternei slujbe pentru zeii nordici lunecau schiurile drumeților. Am ajuns la bătrînul centru universitar care-și înșiră supt seninul înghețat marea biserică gotică, puternica bibliotecă, zidirile universitare, școala de fete, lj eleve de la odrasla de muncitor pînă la moștenitoarea generalului și a bogatului negustor, pe care, din singura dorință de a face bine prin educația integrală și reală a tineretului feminin, o crease, în așa de largi proporții și cu un așa de cuminte program, un profesor universitar de filologie slavă; ici și colo se mai păstrează micile clădiri de lemn. Noaptea era limpede, liniștitoare, cu o lumină care nu se stingea niciodată, fiindcă imensele zăpezi o retrimeteau cerurilor fără nori. Am vorbit unui public care înțelege gluma, despre șederea la Bender a lui Carol al XII-lea, învederînd ciocnirea firească între două concepții deosebite ale vieții și ale politicii, și despre arta noastră populară, a cării soră bună din aceeași maică tracică o găseam în covoarele și pestelcile acestei lumi rurale suedeze. Arhiepiscopul Suediei, al cărui secretar îl cunoscusem în București și-l purtasem prin mînăstirile din împrejurimi, a dat, după un altul la rectorul universității, un dejun la care, venit tîrziu, după ce văzuse primirea ce mi se face, a venit și masivul, blajinul, dar neexistentul ministru al României. Un episcop luteran lîngă soția și în mijlocul copiilor săi, in costumul nostru al tuturora, vorbind de opera de înfrățire religioasă căreia i se consacrase, nu era un lucru obișnuit și amintirea ceasurilor petrecute în această răpede casă ospitalieră al cării stăpîn era să plece așa de răpede dintre cei vii o păstrez neatinsă.

În tot acest timp contribuția la istoria românilor s-a

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/135

oprit la articolele din Revista istorică și la memoriile publicate de Academia Română. S-a adaus o reeditare cu unele schimbări a Istoriei literaturii românești, contopind într-o singură desfășurare ceea ce pînă atunci fusese publicat în fragmente. S-au reeditat colecțiile pentru școli din Scrisori de Domni și Scrisori de boieri și s-au adunat Scrisorile de negustori.

Literaturii îi dădusem, împreună cu articolele de direcție la Ramuri, cu care contopisem Drum drept, două piese în care am căutat să prezint probleme actuale: cea agrară, care nu cere reforma condițiilor materiale, ci prefacerea omului, a omului dinlăuntru, și conducerea celui care odinioară a fost coordonatorul și conducătorul muncii țerănești, exploatată supt steagul democrației de cei mai urîți și mai netrebnici din demagogi (Omul care ne trebuie), și cea muncitorească, în același sens al înlăturării profitorilor de tribună și de club prin tot acela care singur poate strînge împreună toate puterile și e capabil să poarte răspunderea rezultatului (Sarmală, amicul poporului). Ambele s-au reprezintat la Teatrul Popular, întreprinderea la care n-am putut atrage, cum aveam în vedere de la început, un public de școlari, de funcționari, de soldați chiar, căruia să i se facă o educație prin puterea scenei Pentru cursurile din Vălenii de Munte am dat bucăți satirice și șarje în formă dramatică pentru a caracteriza și osîndi pretențiile de tot felul, ele trebuind să fie considerate și judecate deci din acest punct de vedere ca lucrări de critică și continuare a propagandei care mă stăpînea de atîția ani și care, deși nu după așteptările mele, nu rămăsese cu totul fără efect; mai tîrziu le-am adunat, pe cîte nu s-au pierdut, în volumul, rămas cu totul neștiut, Trei piese simple pentru oameni modești (București, 1931).

Din trecutul nostru, în legătură cu noile revelații despre Tudor Vladimirescu, luasem figura, care mi se părea că trebuie

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/136

corectată și întregită, a eroului revoluționar de la 1821, pe care am prezintat-o într-o dramă în proză, de la 1921 încă; o ediție sibiană s-a adaus la aceea ieșită din chiar tipografia mea. În relație cu Congresul de la Argeș al Ligii culturale, în care pentru prima și ultima oară au apărut fruntașii sașilor, am scris Zidirea mînăstirii Argeșului, căutînd să-i dau un sens mistic, în legătură cu Doamna slavă a lui Neagoe, opunîndu-l legendei naive și teribile, care, venind din Balcani, s-a prins de această ctitorie „meșterul Manole», n-are aici nici un rol. Tot așa comemorarea lui Dante îmi sugerase actul în versuri de care am vorbit, și la aceea a lui Molière am încercat să înviez mediul de nobilime decăzută și expusă ridiculului peste care a trecut pătrunzătoarea privire a omului de geniu, care prin condamnarea rostită de dînsul pe scenă poate fi privit ca un precursor al Revoluției franceze (Molière se răzbună). Mai ales pentru întîia din aceste lucrări, pusă în fața zgomotului trivial al fabricației dramatice pentru efect și succes, cîte unul, uitînd că autorul n-are dreptul la nici o atenție, a găsit cuvinte de laudă.

În cursul călătoriei mele prin Scandinavia, în februar 1926, primisem vestea, prematură, a retragerii lui Ion Brătianu, în mijlocul zbuciumului revoluționar, și o telegramă din Viena indica succesiunea mea în fruntea partidului a cărui conducere de fapt o acaparase de la început, cu metodele sale lente și sigure, d. Maniu. Nu știam că în acest timp se lucra la București totodată pentru două scopuri: pregătirea pe lîngă regele Ferdinand, prin intimitățile pe care și le atribuia d. Argetoianu, a succesiunii partidului însuși și înlăturarea mea, care devenisem dezagreabil Suveranului, cum fusesem, totdeauna, și altora.

Abia sosit însă, mi s-a comunicat, în fața demisiei, care se produsese, a atotputernicului prim-ministru, că regele dorește un guvern al „partidului național” – acesta fiind titlul unei nesincere fuziuni —, dar că a repetat

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/137

confidentului său: „cu Maniu, nu cu Iorga“, adăugind că, dacă se destăinuiește această dorință, va fi silit a o tăgădui.

A urmat un schimb de vederi și, în starea mea de spirit de atunci, profund dezgustată, situația de șef de guvern n-avea nimic care să mă atragă, trebuind a lucra cu oameni cari vădit nu mă voiau. Jignirea era însă așa de grosolană, încît trebuia pentru demnitatea mea personală o satisfacție, pe care d. Davila a găsit-o: voi conduce singur partidul atîta vreme cît d. Maniu va avea prezidenția Consiliului. La sfîrșitul unei intrigării așa de josnice, în care se amesteca, din nenorocire, și onoarea regelui, puteam, în sfîrșit, să răsuflu.

Misiunea care-mi rămînea părea ușoară. Voi recomanda suveranului un Ministeriu Maniu, și atît. Am găsit înaintea mea, la omul pe care nu-l văzusem de mult, dorinți neprevăzute, retractări – dacă e să se dea crezare afirmațiilor dlui Argetoianu despre refuzul de a mă accepta —, retractări jenante, și acele șovăieli care nu erau nouă la acest suflet chinuit. Ar fi vrut un Ministeriu al tuturor celor cari, în zgomotoasele, brutalele alegeri comunale, biruiseră pe tiran, și a trebuit să arăt că generalul Averescu e socotit, după anume noi manifestări ale sale, ca nesincer. În ce mă privește, fiindcă-i pomenisem de preferința pe care o manifestase, m-a asigurat că „nu se amestecă”, precum nici Carol I nu s-a amestecat între Ion Brătianu cel bătrîn și fratele lui, Dumitru. În orice caz, vrea în noua formațiune și pe țerăniști, cu cari de la întoarcere n-avusem nici o întîlnire, ei înșiși necăutînd un prilej de lămurire, poate pentru că, după primirea la Palat a lui Stere, pe care regele mi-a spus hotărît că-l crede primejdios cu planuri ascunse, și că nu-l vrea, ei căpătaseră impresia că ar putea succeda și singuri. Trebuia să-i aduc o listă cuprinzîndu-i și pe dînșii.

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/138

Am căutat s-o capăt și, pe cînd d. Maniu manevra ca să-l înlăture, fără să aibă însă aerul, dînd asigurări afectuoase și glaciale în dreapta și în stînga. am rugat pe d. Mihalache să mă vadă și am ajuns, după o scurtă sfătuire cu dînsul, care în acea fază nu se credea unsul lui Dumnezeu pentru a cîrmui, cu țerani și pentru țerani, ca și cum n-ar fi decît un singur fel de țerani. România nouă, la o deplină înțelegere. Regele voia o listă comună: să i se deie deci o listă comună, dar atît, fără a o întovărăși de nici o explicație, puindu-i însă în vedere toate tulburările ce s-ar produce la alegeri dacă s-ar da puterea generalului Averescu, a cărui popularitate se împrăștiase aproape cu totul.

Dar peste o oră d. Maniu îmi venea indignat că i-am stricat socotelile: i se părea matematic sigur că puterea o va avea el, și numai el, cu cei de aproape ai lui, pe lîngă cari ar mai fi miluit și pe cineva din jurul meu. Firește, i-am lăsat, ca viitorului prim-ministru, decizia în ce privește condițiile guvernării, care, credea el, îl așteaptă negreșit. Dar ora trei, pentru care fusesem chemat la palat, se apropia, și d. Maniu nu venea cu lista viitorilor miniștri. În ultimul moment a sosit cu dînsa: pentru locurile rezervate țerăniștilor numele lipseau atunci cînd regele ceruse acea listă comună, acea listă complectă, de un caracter unitar, și imediat, pentru a nu se prelungi o criză care putea să devie periculoasă.

Cu această hîrtie inoperantă m-am prezintat din nou lui Ferdinand I, care părea foarte bine dispus, și o puteam interpreta în folosul grupării din care nominal mai făceam parte. Mie personal mi-a arătat multă bunăvoință și, cînd am făcut aluzie la sfaturile pe care le-am transmis fiului său, s-a arătat mișcat și mi-a mulțămit pentru sentimentele statornice pe care i le-am arătat. Dar lista nu-l mulțămea; acele goluri în care se putea ascunde ambiția imensă și intriga dibace a lui Stere îl nelinișteau;

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/139

în zădar puneam în perspectivă un minister al Basarabiei nu pentru neobositul uneltitor, ci pentru meritosul și plinul de omenie Halippa, pe nedreptul ridiculizat de spiritul de stradă și de cafenea al Bucureștilor. Lassen sie mich übernachten[1] a fost hotărîrea sau mai bine formula prin care se ascundea lipsa de hotărîre. Deci numai mîne se va rosti hotărîrea, și-mi luam rămas-bun de la Suveranul pe care nu era să-l mai văd curînd, în dispozițiile cuiva care, cum adăugeam, spera să-l poată servi altă dată.

Dar peste cîteva ceasuri, în chiar seara aceea, supt influența lui Brătianu, care întrebuința pe obișnuitul său ambasador, d. Știrbei, și se folosea de dibăcia nesfîrșită a lui Al. Constantinescu, înțeles cu d. Goga, închipuitul șef real în noul regim, totul era terminat. Generalul Averescu căpăta, a treia oară, puterea dar, după dorința regelui, cu o colaborație ardeleană, acei doi membri ai „partidului național“ cari i se adăugeau fără a se înscrie în altă grupare – și regele glumise cu mine asupra prezenței lor pe amîndouă listele: d. Goldiș, căzut pradă unei tîrzii dorințe de a se valorifica din nou pe banca ministerială, și părintele Lupaș, care-și simțea o vocație politică de conducător; d. Ioan Lapedatu, fratele, cu lungă experiență în bănci, al lui Alexandru, li se adăugea ca subsecretar de stat.

Seara, telefonul m-a chemat printr-o greșeală, căci de fapt se căuta de la Iași casa unuia din noii miniștri, și am putut afla și compunerea Cabinetului. O oarecare îndoială mai putea să rămîie totuși; încredințat că d. Maniu va fi cel ales, trimesesem și un articol pentru foaia mea populară, anunțînd acest Ministeriu, și a trebuit să scap de ridicul, punîndu-l în sama unui colaborator din provincie, care se înșelase. Dar la opt ceasuri de dimineață

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/140

ale zilei următoare, glasul speriat al celui care trebuia să se îmbrace în caftanul mult așteptat mă întreba dacă am fost invitat la Cotroceni. – Nu. – Domnul general e acolo. Era acolo, de fapt, și presta jurămîntul.

A fost atunci, după pedeapsa care atinsese atîta nehotărîre, nesinceritate, neloialitate și atîtea rezerve mentale, la mine acasă, unde fiersese criza terminată așa de lamentabil pentru speranțele amicilor mei, o scenă de un înalt comic, care mă face să zîmbesc de cîte ori mă gîndesc la dînsa. D. Maniu, care-și luase și cele din urmă măsuri, strecurîndu-mi la ureche, cînd l-am cercetat în goala-i celulă de otel: „dar Ardealul tot eu îl conduc“, se închisese în acea chilie și nu cuteza să meargă la clubul plin de postulanți cari stăteau îmbrăcați în costumele de circumstanță, și a căror furie a fost cumplită. D. Argetoianu venise însă, și odaia mea de lucru era prea îngustă pentru largii pași cu care o străbătea, plîngîndu-se aproape cu lacrimi că „i s-a înfipt un cuțit în spate”, ba chiar cruzimea mergînd pînă acolo că mareșalul palatului și d. Știrbei, care la vizita congresiștilor de la Buftea îmi spusese ironic că fuziunea cu noul meu amic era „bună pentru acesta”, îi dăduseră asigurări de ultimul moment, părînd, în inocența lor, foarte mirați că „a ieșit așa”. Iar d. Potîrcă, al cărui aspect fizic e tot ce poate fi mai puțin potrivit pentru a exprima melancolia, declara formal că nu mai înțelege a lucra în cadrele unui partid care nu se pricepe la mai mult: de fapt, ca și d. D. R. Ioanițescu, om activ și înzestrat cu cele mai rezistente coarde vocale pe care le-am cunoscut, el și-a descoperit îndată o vocație țerănistă, și originile lor neted și onest țerănești îndreptîndu-i după stagiul aiurea, în această direcție.

Un pronunciamento la club, participînd, în vârtejul primului moment, și atîția dintre ardelenii cari păreau

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/141

mai siguri, a decapitat pe omul despre care, cu autoritate de medic și de antropolog, bunul său amic și admirator d. Vaida spunea că are „cea mai mare circonferință craniană din tot Ardealul”. După consfătuiri la care a luat parte și spiritul realist al dlui Popovici s-a luat hotărîrea de a-mi încredința numai mie soarta viitoare a unui partid care pînă atunci voise așa de puțin să mă cunoască. D. Argetoianu a fost însărcinat să-mi aducă această veste cerîndu-mi chiar ca, printr-o scrisoare față de „fostul” șef, care desigur prin retragerea sa înțelegea să proteste contra lipsei de cuvînt a regelui, să arăt că primesc sarcina așa de nouă pentru mine. Am scris deci dlui Maniu, asigurîndu-l că niciodată nu voi decide ceva fără a fi luat mai întîi sfatul său. Oh, aceste tradiții boierești cît rău mi-au făcut totdeauna într-un mediu dispus a considera orice politeță, orice amabilitate ca o dovadă de slăbiciune!

Tîrziu după-amiazi – acestea petrecîndu-se pe la orele unsprezece – am primit vizita dlui Maniu. Dorea să știe exact „ce a fost”, ce a spus d. Argetoianu; notele mele, pe care știa că le iau, l-ar putea lămuri; să i le arăt! Era prea mult și pentru omul cel mai politicos, care însă nu e deprins să se joace cu atitudinile și hotărîrile. L-am făcut să înțeleagă că nu sînt dator să arăt totdeauna, după cerere, însemnările mele intime.”Atunci să rămîie așa”, dar să-l las să convoace pe”Cei o sută” pentru o duioasă scenă de despărțire. – Dar ei nu există. – Nu există, dar să-i mai chem o dată. Și mi-a explicat motivele pentru care fixează cutare dată din april, după care era să urmeze Congresul partidului și instalarea mea la o conducere unică. Cum se poate refuza o revărsare sufletească așa de naturală și care trebuia să fie atît de duioasă! …

Că știam ce se va petrece o dovedește rugămintea pe care i-am făcut-o amicului politic al meu foarte de

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/142

aproape, atunci, d. Tașcă, eminent profesor de drept și vorbitor de frunte, pe care apoi l-am pierdut în diplomație, l-am recîștigat în Cabinetul meu din 1932 și l-am pierdut pe urmă, poate nu definitiv, din nou, de a merge la Blaj ca să verse și din partea mea asupra despărțirii fatale o caldă lacrimă. S-a întors povestindu-mi că, în cercul celei mai stricte intimități, cu nepoții săi în frunte, d. Maniu a vorbit, a fost aplaudat, apoi rugat să rămîie și, ca bun unchi și prieten, ce să facă omul? a cedat. D. Tașcă fusese chiar rugat să-mi comunice că d-sa, d. Maniu, nu mă va lipsi de frățescul ajutor la o conducere în care mă va cruța de orice osteneală.

Bineînțeles, afară de aceea, care mi s-a pus îndată în spinare, – tovarășul meu știind evita orice răspundere —, de a negocia cu țerăniștii asupra felului cum am participa ca opoziție unită la niște alegeri pe care d. Goga, ministru de interne și săltat din călcîie cu un sfert de metru măcar, trebuia să le facă așa cum le anunțase: cu jandarmul pentru sine, cu soldatul pentru d. general. Atunci, reinstalatul neexistenților”O sută”, contînd pe singura mea generozitate, a fost atins de o gripă așa de grozavă încît a intrat în sanatoriu, la București însă, de unde se puteau urmări lucrurile ce se vor petrece.

Eram la țară, hotărît să nu mă mai amestec într-o viață de partid așa de onestă, într-o viață politică așa de civilizată, între oameni pentru cari nimic n-are valoare dacă se interpun interesele personale cele mai cinic exhibate. Un suprem dezgust mă cuprinsese, pe mine, care înțelesesem înainte de război că amestecul în viața publică nu e un mijloc de a folosi ca avere sau ca notorietate, ci îndeplinirea unei stricte și grele datorii față de țară, fără să aștepți nici o răsplătire. Ce căutam eu în această zgomotoasă harmalaie a unor suflete atît de urîte?

Dar cîțiva din vechii mei naționaliști, printre ei și cîte unul care, pe lîngă atîtea pretenții înghițite, îmi va face la cel dintîi

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/143

prilej ca mulți alții, au venit să mă roage din partea dlui Vaida, scos înainte de „fratele” său Iuliu de cîte ori lucrurile se îngroșau, să mă implore din partea lor, cu gîndul la situația ce vor avea în alegeri, ca eu să fac un ultim sacrificiu venind la București pentru a prezida Congresul. Mașina cu care sosiseră m-a furat chiar în acea seară.

Odată ajuns, mi s-a spus cum va fi Congresul căruia trebuia să-i dau numai concursul unei simple prezențe, dacă se poate cu totul mută. Se va ceti un „expozeu”, redactat firește de d. Lugoșianu, apoi se va da cuvîntul la cît se poate de puțini vorbitori, și d. Vaida, care știe cum se anulează o adunare înăbușind-o în protocoale, va încheia „dezbaterile” acestui neplăcut congres care acum, după manifestarea”Celor o sută”, nu mai avea nici un rost și de care trebuia să scăpăm cît mai răpede.

Dar, dacă lipseau mai toți ardelenii, al căror rol se terminase prin îmbrățișarea singurului șef pe care și-l voiau, cei din țara veche veniseră, și unii din ei foarte hotărîți, cu garda lor de țerani împrejur, să nu plece de acolo pînă nu se va decide o legătură cît mai strînsă, o fuziune mai curînd, cu țerăniștii, pe cînd altă aripă, a foștilor takiști, cîți mai rămăseseră, căci alții se îndreptaseră la liberali, nu voiau deloc această alunecare spre stînga.

Odată ce venisem, am vorbit și am căutat să dau viață adunării. Problema, de care sanatoriul de la Șosea avea atîta frică, am pus-o deschis, și ne-am ales cu mărturisirea francă a dorinții de colaborare, și chiar de unire.

Dar cei cari o voiau – și, în anume condiții, dar numai în anume condiții, fără a primi doctrina luptei de clasă și a o înscrie în numele însuși al noii grupări, o voiam și eu – nu-și dădeau sama îndeajuns ce viitor își vedea d. dr. Lupu, căruia prietenii îi vorbeau de o misiune specială ca a lui Abraham Lincoln în Statele Unite, ce îngust și îndărătnic își fixase drumul, în rîndul întîi

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/144

pentru sine însuși, ca viitor dictator financiar, d. Madgearu, secretar al partidului și, în ultimul rînd, dar nu ca înverșunare egoistă, ce ranchiune seculare contra „clasei conducătoare”, ce sovietism revoluționar hrănește, în decorul de operetă al costumului său pitoresc, d. Mihalache. Ținînd samă de ce reprezintă amicii dlui Maniu în Ardeal, unde acești țerăniști „regățeni” încercaseră fără folos a-i concura pentru a-i distruge apoi în baza ideii sociale, și gata să-i închidă momentan, pînă la cine știe ce nouă ofensivă, în margenile provinciei lor, ei n-aveau însă decît cel mai mare despreț și pentru grupul de „ciocoi” al takiștilor foști conservatori și pentru mîna de oameni de carte care mă mai încunjura.

Fuziune, da, mai tîrziu, cu împărțirea țerii în două, Carpații deosebind provincialismul unora de demagogia revoluționară a celorlalți, tot restul fiind strivit în această voinică îmbrățișare: creațiuni personale, fără vlagă, „fără program”, fără misiune, încurcă-lume. Deocamdată, alianță electorală, și tot pe această bază. Iar pentru a nu se pierde timpul, o hotărîre grabnică și sigură. Oricît de brutală părea atitudinea, acolo era cel puțin o viziune netedă și curajul de a lua o responsabilitate.

La aceia pe cari așa de puțin îi puteam considera ca ai mei, spectacolul era deplorabil în toate privințile. Veniți din toate părțile, oamenii erau însuflețiți de sentimentele și minați de interesele cele mai deosebite. Takiști timizi, ca d. Mironescu, de un spirit așa de împăciuitor, dar știind să-și cîștige cu dulceață moldovenească de la Vaslui un rol important, aprigi luptători pentru mișcarea maselor, care hotărau în spiritul lor, ca d. Davila, care ne învedera că puterea adevărată este numai la noua democrație rurală, intelectuali cu multe rezerve ca d. Tașcă, specialiști în alegeri ca d. Ioanițescu erau chemați să discute asupra lucrului care de fapt îi interesa singur pentru moment: șansele electorale în colaborația care se urmărea.

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/145

Schimbul de scrisori cu d. Mihalache, necontestatul șef de dincolo, ne putuse lămuri asupra imenselor pretenții ale unui țerănism care știe să lupte; rîndurile învățătorului muscelean nu sunau ca o prietenească propunere, ci ca o imperioasă somație: omul n-avea vreme să aștepte cînd puștile d-lui Goga se încărcau și se alegeau lemne pentru bîtele cele mai eficace. Solii noștri, – între dînșii și blîndul Munteanu-Rîmnic, a cărui haină de profesor sărac cu mulți copii constituia o ofensă pentru eleganta democrație a drului Lupu, care i-a și spus-o – n-aveau nici siguranța manevratorilor de căprării, nici entuziasmul pentru o idee, înverșunarea unei pasiuni.

Priveam neputincios, mai neputincios decît d. Maniu, care avea telefon lîngă patul suferinților sale și risca foarte mult primind delegații și vizite, la această acțiune bolîndă, care nu se putea termina decît cu acea înfrîngere la care, din moment ce i se asigura Ardealul său și ceva locuri pentru doi-trei takiști mai generoși la cheltuieli, lucra tovarășul meu însuși. D. Ioanițescu i-a adus o formulă, distrugătoare pentru noi ceilalți și, sigur, în candoarea sa, că eu am aprobat-o, șeful ardelean, in fața căruia stătea cu degetul la minutarele ceasornicului somația de Tudor Vladimirescu a dlui Mihalache, a iscălit. Ce mai puteam face față de un asemenea gest!

A fost o mirare că m-am ales, cu un singur tovarăș din vechii mei aderenți. Dar și așa era prea mult. Oneștii mei camarazi ar fi fost încîntați dacă orice acțiune a mea ar fi fost de la început împiedecată de zgomotoasa intoleranță a masivelor majorități averescane deasupra cărora șuiera, în beția stăpînirii puterii, biciul dlui Goga; intrat tîrziu acolo, numai cînd prietenul Stahl, acum șeful stenografilor Camerei, mi-a spus ce se crede: că mă tem să înfrunt adversari pătimași și adesea foarte rău crescuți, am găsit însă o atmosferă care permitea manifestarea altor opinii ba, mai tîrziu, chiar, la mulți, o reală și cu totul dezinteresată

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/146

simpatie, ceea ce m-a făcut să sugerez acestora o legătură contra liberalilor pe care generalul, deprins ca militar cu singura comandă fără greș a unui singur front, o refuză, tărăgănînd, altfel decît în forma unei fuziuni, la care a izbutit, nu fără trudă, să mîne pe orfanii naționalilor ardeleni, colaboratorii din cabinetul său.

Dar, pentru a face ca orice acțiune a mea asupra minorității să dispară, s-a creat, la noi, un comitet parlamentar, în care trebuia să nu însemn nimic, nemaichemîndu-se comitetul de partid, în care jumătate? ra a fostului grup naționalist al poporului. O singură lovitură mai era ie dat, și d. Maniu, complect restabilit, o pregătea cu metodele sale de circulație subterană: înțelegerea cu țerăniștii pentru o fuziune în orice condiții, lăsîndu-se restul pentru manevrări ulterioare și, prin aceasta sau prin consecințile acestei fuziuni, debarcarea tuturor concurenților autocrației sale plănuite, de la așa de „țerănistul” dr. Lupu pînă la d. Argetoianu, așteptătorul de dictatură atît de puțin „țerănistă”, și mai ales pînă la mine, acela care trebuie să dispar fără urmă dintr-o viață politică în care erau atîtea din ideile mele și atîta din însăși munca mea.

Pe d. Maniu l-am avut odată la Vălenii de Munte (de a căror „misiune” culturală vorbise așa de sincer, poate, măcar în acel moment, d. Argetoianu). Mi-a vorbit de ce rol mare a avut, simplu locotenent care da ordine în ministerul de război din Viena, la desfacerea monarhiei dualiste, și de șansele pe care le-ar fi avut de a fi chiar președintele republicii austriece. Dar doi soli, unul țerănist, d. Madgearu însuși, decis să curețe terenul de ultimele mele pretenții, celait, doritor de a fi cît mai răpede și mai deplin țerănist, d. Ioanițescu, m-au cercetat acolo ca să-mi puie în față invitația, somația aproape, de a abdica de la ce era socotit că mai aveam; pentru orice propuneri, cuminți și prevăzătoare, de împărțiri utile

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/147

a rolurilor nu mai era loc: un singur partid,, un singur șef. Acela trebuie să fie, mi se spunea, d. Maniu, fiindcă-l împing ardelenii; fiindcă-l cer pe dînsul țerăniștii, mi se spunea din colțul Ardealului, poate încă mai puțin sincer decît celait.

Că au plecat fără nici un rezultat, n-avea importanță. D. Maniu„ sigur pe sine, și încheiase acum. O scrisoare a mea, în care protestam contra arogării, așa de insolente, a unor drepturi care nu-i aparțineau n-a avut nici un efect. Fără să admită măcar convocarea singurului for competent, Congresul, șeful înviat al Ardealului a lucrat cu de la sine putere, delicateța sa aparentă acoperind unul din sufletele cele mai brutale pe care le-am cunoscut vreodată.

Comitetul de conducere, atîta vreme neglijat, a trebuit totuși să fie strîns pentru a da o formă convenției prin care d. Maniu înțelegea să-și anexeze pur și simplu ultima rezistență politică a țerii celei vechi; d. Argetoianu, care declara că „știe singur să facă politică”, era cîștigat cu speranțe care i-au fost tăiate de a doua zi, în felul cel mai necruțător; restul nu conta, amicii mei personali înșii fiind cîtva timp șovăitori.

Perfecta siguranță a rezultatului care nu putea lipsi a făcut pe învingător să cuteze și afirmația că eu însumi m-am învoit cu ce era să se petreacă într-un act de comedie perfect aranjat. A trebuit atunci, înștiințîndu-l prealabil că, „dacă-i trebuie un măgar ca să intre în Ierusalim, să și-l caute, căci eu nu sînt acela”, să-i cetesc protestul meu, pe care omul calm față de orice s-ar putea întîmpla și care crede că o astfel de pieliță a obrazului e o cuirasă de voinic l-a ascultat fără o tremurare din sprîncene sau o sclipire rece din ochii fără expresie. Cum obiectam că nu se poate lua o deciziune de un partid care nu-și are încă statutul, acela al ardelenilor singur neavînd valoare, d. Argetoianu s-a pretat, necunoscîndu-și

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/148

soarta ce-l pîndea a doua zi chiar, să puie la cale în zece minute acest act, pe baza căruia s-a primit desființarea unei grupări în care ideea și solidaritatea națională erau mai presus de preocupațiile de clasă și de demagogia agitatoare prin care se pot ameți mințile simple ale sufragiului universal.

A doua zi, cu ce biete mijloace aveam, am reluat, păstrînd mult timp numele, acum părăsit, de „partid național”, o foaie care întîi n-a mai putut să apară zilnic; de altfel Neamul românesc fusese de mult sacrificat, în împărțirea subvențiilor, Patriei ardelene, mergîndu-se pînă acolo îndt s-a încercat a provoca dispariția unui organ legat de așa de lungă și de onorabilă tradiție. Mai tîrziu numai, se va putea asigura reluarea apariției zilnice a foii, atît de iubite, căreia niciodată nu i-a lipsit colaborația mea de fiecare clipă, ba uneori și revizia tipografică.

Pentru politică păream un om mort, dar la apelul meu au răspuns mai toți vechii prieteni, dovedind că totuși a mai rămas ceva sănătos într-o societate deprinsă a trăi prin minciună și trădare; cîțiva dintre prietenii dlui Argetoianu care, rămas un timp în aer, se va lăsa să cadă pe singurul teren de aterizare al liberalilor pînă ce un nou zbor i se va părea cu putință, și cîte un ardelean ca părintele Pușcașu și profesorul Matieșanu au rămas în mica noastră tovărășie devotată. Împrejurile vor dovedi fără multă zăbavă cît de folositoare țerii poate fi o asemenea rezervă de forțe.

Deocamdată vacanța acestui an așa de tulburat îmi dăduse putința de a lucra intens la opera cea mai grea și mai însemnată, poate și mai riscată din scrisul meu științific, aceea pe care am intitulat-o, cu oarecare îndrăzneală, Essai d’une sythèse de l’histoire de l’humanité.

Reuneam într-o singură expunere, strîns legată, tot ce

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/149

de aproape douăzeci de ani stabilisem ca legături între deosebitele acte și aspecte ale istoriei omenirii, considerată ca o singură dezvoltare, în care oameni hotărîtori, oameni reprezentativi, acțiuni de masă, influențe ale naturii și ale trecutului se amestecă pentru a produce acel puternic curent în care toți și toate își au partea lor, dar întregul, „ansamblul” e al omenirii înseși. Pentru întîiul volum, privit mai mult ca o prefață, ca stabilirea primelor baze și recunoașterea primelor impulsuri, trebuisem – și aceasta a fost un bine pentru carte, excluzînd orice influență a lucrurilor știute, a învățăturii după alții, a unei cugetări mai tîrzii, influențată totuși de această învățătură —, trebuisem, zic, după hotărîrea mea de a culege din izvoarele înseși nu numai faptele, menite a se pierde în sinteză și neavînd decît valoarea relativă în legătură cu aceasta, clar sensul pe care li-l atribuiau contemporanii, să recurg la aceste izvoare. Am întrebuințat destul timp pentru aceasta, dar am avut puternica impresie a unui prim contact, ca și cum ce mi se spusese sau ce cetisem înainte n-ar fi existat niciodată. Mi se ridica astfel înainte, și aceasta poate fi, în orice caz, valoarea acestui prim volum, în locul antichității arheologice, cu compartimentele tuturor instituțiilor, în mare parte simple forme, și filologice, cu tot felul de considerații asupra cărora se insistă mult, deși ele sînt de fapt alăturea, fără a mai pomeni rămășițile unei antichități de predică moralizatoare sau de prezintare a eroilor, și în singurele momente eroice – altceva: viața cu adevărat istorică a antichității. Cea orientală și cea clasică nu stăteau neîmbinate, ca plecînd de la principii cu totul deosebite și cerînd fiecare altă metodă, ci rîul imens al civilizației umane trecea fără întrerupere de la una la cealaltă.

Pentru evul mediu, în care caracterul de continuare a civilizației antice, cum pe altă cale a văzut-o, afirmînd aceasta cu atîta putere și răsunet, Dopsch, trebuia să domine

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/150

începuturile, aveam rezultatele unor osteneli de patru decenii. Și aici însă, peste fapte, cunoscute, am spus-o, de la sorgintea lor chiar și pline deci de mireasma care pleacă numai din viața însăși, iar nu din mijlocirea ei, oricare ar fi aceasta, ceea ce mă interesa, ceea ce am căutat să pun în lumină mai mult au fost cîteva idei conducătoare care mi se desfăeuseră din însăși prezintarea fără preocupații aprioristice a curentului ce-mi trecea înainte, albia fiind a formelor de unitate, adecă Biserica lui Christos, încorporată în cele două puteri care, în aparență rivale, se complectau de fapt, Papalitatea Sfîntului Petru și Imperiul lui David uns de Samuil: rolul covîrșitor pe care-l joacă Bizanțul, aruncat de obicei, afară de strălucitorul capitol al lui Justinian, în cîteva biete pagini complementare, pline de incidente tragice, acel Bizanț care e Imperiul, tot Imperiul, față de Apusul fără coroană împărătească sau improvizînd una de simplă uzurpație, contra căreia legitimismul constantinopolitan a protestat totdeauna, regalitățile, ele înseși fragmente ale unui imperiu nelegitim, avînd a fi considerate supt acest aspect, iar nu supt acela de creațiuni „naționale” și, al doilea, elementul de viață care se desface de la sine, spontan, liber, capabil de orice creațiuni, din înjghebările originale ale acestui fecund mileniu: cetăți de sine stătătoare și capabile de a se uni în tot felul pentru organisme mai puternice și”Romanii“ țerănești pe văi, ca în Scoția, în Elveția și la noi, dar nu numai în aceste regiuni caracteristice, care au rezultat firește din retragerea, rămasă definitivă, a vechiului Imperiu roman fără ca să i se substituie, în teritorii fără valoare actuală și imediată, stăpînirea regelui barbar.

Pentru istoria modernă – căci păstram împărțirile vechi, destul de îndreptățite, în locul cărora mă întreb ce s-ar putea pune cu folos, pentru alt motiv decît acela, foarte răspîndit astăzi, de a afișa o originalitate de formă —, materia era pregătită, pusă pe linii mai puțin clare decît

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/151

pentru evul mediu, dar totuși preferabile iluziei unei așa de îndepărtate dezvoltări naționale. Faptele au trebuit să fie multe; am căutat să fac însă așa încît ele să nu existe singure, ci să concurgă la acea unitate fără care ele rămîn doar incidente, care se pot salva numai prin mijloacele înșelătoare ale talentului literar. Combinațiile dinastice, atunci cînd dinastiile stăpînesc umanitatea europeană despoiată de organele ei firești istorice, apoi influențele unificatoare de civilizație, a Antichității, formal înviată, și a Franței stabilesc îndestul, mi se pare, indispensabilele legături. Și aici Imperiul otoman, continuare bizantină și exponent al vieții multor popoare, era pus la locul ce i se cuvine, așa de mare.

Pentru vremea contemporană, pe care n-o începeam prin Revoluția franceză, care se sprijină așa de mult pe exemplul american, avînd și el aceeași bază și care a dovedit că așa ceva se poate face, încurajînd astfel o imitație violentă, haotică și sîngeroasă, oricîte efecte bune ar fi putut să plece, în neștirea, de obicei, a conducătorilor, dintr-însa, am căutat să atribui fiecărei națiuni – căci națiunile, ca organisme, există acum, lucrează și isprăvesc prin a decide —, exact ce i se datorește, nu ca întindere a teritoriului și număr al populației, ci ca lucru nou pe care-l aduce și ca influență pe care o exercită asupra mersului general al lumii.

Din acest nou sistem de prezintare, poporul românesc apărea altfel: nu în ceața evului mediu, așa de deasă, încît s-a putut contesta pe rînd existența lui pe toate terenurile unde ar fi putut trăi, și unde a și trăit în adevăr, fără de care nu s-ar putea explica o vitalitate ce se constată, cînd ici, cînd colo, înaintea anului 1200, apoi nu ca apărătorul de un moment, supt aripa Ungariei sau a Poloniei, a frontului creștin în Orient și pentru partea modernă, ca o „provincie” oarecare a Imperiului otoman, iar pentru cea contemporană ca un element politic „liberat”,

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/152

împreună cu alți „supuși” „balcanici”, la o dată care e aceea a simplei afirmări și recunoașteri formale de către Puterile mari europene, la 1878 – deci odată cu sîrbii, muntenegrenii, bulgarii, și mult după cîștigarea aceleiași libertăți de către greci – ci ca un factor original, bine determinat și continuu activ, al vieții europene în toate domeniile: moștenitor al marii civilizații geometrice a celor mai depărtați strămoși, tracii, și păstrător în arta populară și pînă astăzi al acestei prețioase eredități – Pârvan era să puie în lumină și meritele, în protoistorie, cu luptele ei, de gîcit din hîrburi, ale teritoriului însuși, ca și ale rîndurilor de oameni ce s-au strecurat pe dînsul; alcătuitor al unei forme politice care ar fi putut să rămîie, alături de gali – cum o arătase așa de bine Camille Jullian, puind pe Borebista alături de Vercingetorix —, o strecurătoare a barbarilor, dacă n-ar fi intervenit distrugătorul plan militar al lui Traian; apoi nestrămutatul păstrător, în forme rurale, și al tradițiilor noi venite de la colonizarea și influența romană; creatorul unei ordini de libertate țerănească pe sate, văi și ținuturi – singura Românie care a izbutit să formeze, de la sine, fără nici o influență străină, un Stat, de teritoriu bine mărgenit și de o singură rasă; iar, pe urmă, caz unic de perfectă autonomie, după normele bizantine, în organismul, de fapt roman, al Împărăției Sultanilor. Mă simțeam mîndru, eu care lucrez cu oameni vii, iar nu cu nisipuri „obiective”, că am putut astfel situa națiunea mea în acel complex al istoriei universale din care era exclusă pînă atunci.

Va continua și de acuma să fie exclusă, pînă ce se va ajunge, cum se observă de fapt din ce în ce mai mult, a se înțelege pe deplin adevărurile pe care am căutat să le stabilesc. Căci cartea de o așa de lungă trudă și de o concepție așa de îndrăzneață care a apărut în patru volume, pînă la 1929, în editura dlui Gamber, la Paris, a întîmpinat, cum mă puteam aștepta, adesea, surprindere și

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/153

tăgăduire din partea tuturor acelor cari erau obișnuiți cu vechile sisteme în care totul era pus, metodic și comod, dar fără o posibilitate de adevărată pricepere, în săltarele și săltărașele teritoriale, naționale și mai ales strict cronologice, cu Istoria Franței, Istoria Germaniei, Istoria Italiei și așa mai departe, de la cutare la cutare dată, toate atingîndu-se ușor cu coatele fără să se poată simți nimic dintr-o așa de vastă și de intimă colaborație. Dacă, la noi, un băiețaș, cu falsul misticism care înlocuiește religiile definite și idealurile umane folositoare, își bătea joc într-o revistă studențească de cartea fără sens și orizont, scrisă într-o proastă limbă franceză, de cineva care copie două-trei cărți ale predecesorilor – și nicăiri n-am mai găsit un cuvînt, unul singur, în românește despre cea mai importantă sforțare științifică a vieții mele, iar tînărului i-am continuat bursa în valută forte pe vremea cînd eram ministru —, un alt tînăr, francez acesta, d. Poquet du Haut-Jussé, mărgenit la studiul Bretaniei în secolul al XIV-lea, publica în Revue dea questions historiques o notiță de douăzeci de rînduri în care condamna cartea „de o compunere mai puțin decît embrionară», cu fraze lungi, de nedescurcat, asupra unui fond de o dubioasă autenticitate. În Revue historique colegul meu d. Halphen, care-și publica și el o Istorie universală, se arăta întîi uimit de cîtă noutate, de păstrat sau de lăsat, e în primul volum prin care, în domeniul pe care-l posed mai puțin, s-ar fi deschis noi orizonturi, apoi revenea după trei ani ca să treacă ușor, cu cîteva observații de simplă formă, asupra unei cărți care n-ar fi meritat mai multă atenție. Numai un critic belgian, în Revue d’histoire et de philologie, își dădea sama, recomandînd călduros volumul medieval, că în ea este un alt sistem de gîndire, și o apreciare analogă o exprima prietenul meu francez d. Jacques Ancei, în Revue d’histoire moderne, pentru cel consacrat istoriei mai

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/154

nouă. Păstrez cu cea mai mare îngrijire lunga scrisoare a altui prieten din Paris, care-mi mărturisea folosul ce a tras din cetirea unei interpretări originale a istoriei omenirii, în care — vorbea tot de evul mediu – propoziție de propoziție e legată în așa fel încît ele nu se pot desface din chinuita lor înlănțuire. De atunci însă, lucrarea și-a făcut drumul, și nu o dată o găsesc întrebuințată din deosebite puncte de vedere. Cineva începuse chiar a o traduce în Italia, unde teoria României am expus-o prin Rivista di storia e di filologia de o traducere românească mi-a vorbit în treacăt iscusitul traducător al Istoriei românilor și a civilizației lor, apărută și în limbile italiană, engleză și germană, nuvelistul Lascarov-Moldovanu, dar cine să se îngrijească de așa ceva la un popor care nu are o singură istorie universală in limba sa, necum, așa cum au făcut-o toate popoarele celelalte, in sensul său!

În astfel de împrejurări mi-a fost de mare mîngîiere publicarea de – acum colegul meu pentru istoria universală la Cluj, – d. C. Marinescu, a unei culegeri de articole franceze în acest domeniu, contribuind eu însumi cu cercetări despre cruciata burgundă în secolul al XV-lea (era să retipăresc și paginile lui Wavrin) care, arătînd la bibliografie ce dădusem istoriei universale, punea volumul în legătură cu numele meu în ajunul unei dezlănțuiri sălbatece de hulă indigenă contra a tot ce am făcut.

Anul 1927 era să aducă cele mai mari schimbări în oamenii hotărîtori, și ele se vor traduce și în fenomene politice pe care cu dreptate le-am numit revoluționare – și altele cu același caracter vor urma și pînă astăzi —, dar el a început și s-a continuat pentru mine, pînă în luna mai, cu însemnate realizări în domeniul cunoștinților și lucrărilor mele.

După ce lecțiile la Școala superioară de război dăduseră

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/155

o întreagă Istorie a românilor prin călători, în trei volume, reeditată pe urmă, la Paris prezintasem, în anul trecut, pe călătorii francezi, cu totul uitați, și unii dintre ei foarte interesanți, cu o adîncă pătrundere și o mare seninătate de apreciere, cari străbătuseră din secolul al XIV-lea înainte regiunile din sud-estul european în curînd supuse definitiv puterii otomane. Textul stenogiafiat și corectat al acestor schițe mi-a fost cerut de cunoscuta publicație pariziană Revue des cours et des conférences, unde, cu inevitabilele zăbăvi, nu s-a putut isprăvi pînă în 1928, scoțîndu-se și un extras; adaug că din partea alor mei m-am învrednicit numai cu o notiță peste umăr, în care e vorba și de incapacitatea literară a erudiților, la L’Europe orientale din Praga, din partea dlui G. Munteanu, fost elev la acea școală din Fontenay-aux-Roses unde o anume atitudine urîtă față de mine, creatorul și conducătorul ei, ajunsese încă de atunci să fie o tradiție, aproape chiar o datorie. În anul următor, am luat seria cealaltă, mult mai puțin bogată, a călătorilor orientali în Franța, ceea ce mi-a permis să înfățișez, pe lîngă turci, mai mult sau mai puțin caraghioși în momentul cînd erau puși în față cu o viață inspirată de cu totul alte principii și avînd deci și aparențe cu totul altele, și drumeți de-ai noștri, aduși la Paris de alte nevoi, în legătură cu prefacerea culturală a societății din care făceau parte: astfel cei doi Kogălniceni, Mihail și uitatul lui frate Alexandru. Publicate în revista mea franceză, și aceste conferințe au apărut în extras. Și, pe urmă, în cursul unor descoperiri întîmplătoare, la un anticar din Madrid, unde mi-a ieșit înainte un călător spaniol din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, care mi-a fost o adevărată revelație prin notele, variate și vii, de viață turcească pe care le dă oricînd casa primitoare a prietenului meu Karagea, devenit consul al României la Stockholm și ținînd acolo o parte

Pagină:Nicolae Iorga - O viață de om. Așa cum a fost. Volumul 3- Spre înseninare.djvu/156

din marea sa colecție de cărți rare, între care volumele de descripție a Orientului datorite pelerinului științific suedez Björnstal, am mai adunat această informație cu privire la răsăriteni, trecînd, cum se vede, de pe singurul plan francez, potrivit pentru comunicări în Paris, la acela al universalității europene. Mai tîrziu numai, am găsit lucrări analoage pentru Franța și Spania, evident în legătură cu alți călători.

Două drumuri în Apus se adăugiră în acest timp la experiența mea despre lume. Invitat pentru întîia oară la Universitatea din Roma, de rector, învățatul jurist d. Giorgio del Vecchio, cu care mă va lega o caldă amiciție, pe un timp cînd începuse a lucra neobositul și priceputul bucovinean d. Isopescu, căruia și eu îi datorez mult, dar și mai mult țara, am vorbit acolo despre legăturile noastre de rasă, firește, despre locul nostru în latinitate, supt forma „sintezei românești” în ansamblul latin, dar și despre aspectele pitorești ale României iar, în alt cerc despre Eminescu, încercînd și o prefacere a lui în italienește, cu păstrarea măsurii, ritmului. Tot după îndemnul tînărului meu amic, reținut apoi ca profesor la Universitatea romană, m-am coborît pînă la Neapole pentru o conferință despre raporturile noastre cu acea Italie meridională și, aici, dacă am găsit o primire oficială foarte onorabilă […] ascultarea în marea sală ce mi s-a pus la dispoziție a fost ceva mai puțin atentă. Am redactat apoi aceste conferințe, pe care le-am reunit în volumul ilustrat Conferenze italiane sulla nazione romena. Soarta lor n-a fost strălucitoare: deși le supusesem la multe revizii, și a uimitorului tînăr filolog poliglot d. Tagliavini, care vorbea românește ca și mine fără să fi fost în România, forma lor a fost criticată, și pînă și sforțările

no match

mele tipografice n-au fost prețuite de marele editor milanez Hoepli, care publicase ediția Italiană a Istoriei românilor. Pentru legăturile mele cu Italia însă, și nu fără devotata participare a dlui Isopescu, vor veni însă și zile mai bune […].

D. Comnen, ministrul pe lîngă Vatican, mi-a vorbit de o audiență la Sfîntul Părinte, și ea mi-a fost acordată într-o săptămînă de rugăciuni, cînd audiențele sînt de obicei suspendate. Datoram această favoare excepțională studiilor mele de istorie, pe care fostul bibliotecar al Ambrosianei din Milan le cunoștea, și revistei mele franceze, pe care el arăta dorința s-o complecteze […].

În acești doi ani ai răsturnării vieții noastre politice, care mă putea atrage din ce în ce mai puțin, nemaifiind de nici un folos în mijlocul atîtor turbate îndușmăniri, am găsit cîteva săptămîni pentru a vedea cele două țeri iberice către care mergeau de mult rîvnirile mele.

Un prim drum în Spania m-a adus, prin văile Pirineilor, prin harnicele orașe basce răsărite în umbra muntelui, creațiune a unei rase dîrze și îndărătnice, de o stăruință care nu se arată numai prin vitejia cu care apără cauzele ce și-a ales, în largile cîmpii de piatră goală, pustii, arse de soare ale Castiliei, unde centrele orășenești au mai mult caracterul unor oaze sămănate de-a lungul deșertului, Madridul el însuși fiind, tocmai în capăt, dincolo de hotarul cu lumea arabă de pe vremuri, una din aceste insule de verdeață și de viață umană.

Multe înrîuriri se amestecă pe acest pămînt, așa de adeseori străbătut de oamenii sudului african în luptă cu descălecătorii pe cari-i coboară văile muntelui, teren de continuu conflict între cele două concepții atît de deosebite ale vieții în toate aspectele ei pe care le aduce berberul de o parte, germanul sau francul romanizat, de la vitejii lui Carol cel Mare la ostașii lui Napoleon, de alta. Am găsit aici pe un prieten din anii de după război, diplomatul și poetul de origine bască Ramón de Basterra, care cercetase și adăpostul meu de la Vălenii de Munte și sărise cu mine pietrele de pe Valea Teleajenului, care-i plăcuse așa de mult acelui ce cîntase într-o proză ritmată, plină de frumuseți inedite. Opera lui Traian; bolnav o bucată de vreme de o apăsare nervoasă, el părea acum cu totul înzdrăvenit și supt călăuzirea lui am văzut, nu numai atîtea colțuri din Madridul așa de arhaic, și așa de american, așa de legat de regalitatea care l-a creat și așa de frămîntat de necontenite porniri revoluționare, așa de fanatic în catolicism și așa de aplecat la sugestiile unui ateism luptător și gata de profanare, așa de solemn și sumbru în bisericile sale ale căror trepte le suie femeile în dantele negre, cu pieptenele înfipt în cozile groase, și așa de vesel seara cînd, pentru a petrece pînă după miezul nopții în răcoarea de care e complect lipsită ziua, valul popular, setos de distracție și gata de iubiri fățișe, se revarsă de-a lungul străzilor întortochiate. Am cercetat biblioteci puțin vizitate, și într-una din ele, la”Centrul” de studii, invitat de un coleg cunoscut la Paris, am vorbit despre țara mea unui public foarte restrîns; am trecut prin birouri în care pînă spre amiazi, de pe urma nopții nedormite, nu întîlnești pe nimeni; am dejunat prin restaurante care nu sînt de fapt decît o bucătărie în odăița de sus a căreia ți se suie mîncările spaniole cu șofran și cu piper; și ne-am abătut chiar la unul din teatrele, pline, în care se juca o zarzuela plină de tragic sîngeros și de spectacole populare vesele, în care refrenul voios era cîntat de sala întreagă.

Bastera m-a dus și la Toledo, cu prăpastia leneșului rîu Tajo, cu porțile vizigotice și casele îngrămădite în cetățuie, cu mahalalele unde se vînd, în țara portocalelor, fructe de mult veștede, lîngă hanurile orientale mirosind a muced și a vin vărsat pe piatră, și cu aleile moderne in care elevii școlii militare, în atrăgătoare uniforme, se trudesc fără mare folos să cîștige o privire din ochii strălucitori ai fetelor care din trecutul arab știu încă aceea că face să te uiți numai la cine caută nevastă. O taină pe care ca multe altele mi-a destăinuit-o fata oacheșă și sprintenă, puțin cam tristă pentru că-i era bolnav viitorul soț, pe care nu-i era iertat să-l vadă la dînsul, și care, totuși, la sfîrșitul dejunului, ne-a propus să cînte ceva pe care ea însăși îl compusese pentru fericitul acela.

Cu oarecare curaj, îngăimînd o spaniolă pe care n-o cunoșteam decît din cărți, am răzbătut și în restul acestei țări care din ce în ce e mai puțin legată de Europa noastră rece și formalistă, îmbumbată și mascată, ici și colo ne servea o recomandație, dar ea nu era cu totul necesară într-o lume unde după zece minute de la prima cunoștință poți vorbi cu intimitate oricui, și ca simplu ghid al oricărui străin ți-a răsărit în cale. Așa am trecut, în Sudul cu arborii verzi, grei de fructele de aur în luna lui februar, cu bogata vegetație de cactuși grași și țepoși înfipți în țerna roșiatecă, la Sevilla, cu minunatele grădini ale vechiului palat, apele vii curgînd supt plăcile de ceramică arabă și înviorind flori deplin desfășurate ca în luna lui mai; la Cordova, așa de musulmană cu tot castelul lui Carol Quintul, strînsă în jurul moscheii cu pădurea de coloane imitate de la antichitatea romană care a înrîurit așa de mult și pe trimeșii pustiului african; la Grenada, cu Alhambra, din ale cărei încăperi acoperite de toate capriciile stucului mînuit de degete dibace se părea că a plecat abia de ieri, de lîngă țișnirile fîntînilor din mijlocul covoarelor scumpe pe care ațipesc odaliscele, ultimul rege maur, el rey chico, pierzînd moștenirea, de acum robită creștinilor profanatori, a unui așa de lung șir de imperiali califi:

Paseaba et rey moro Por la ciudad de Granada”Ay de mi, Alhama“!

Cîntecul de durere al învinsului și izgonitului îmi suna în urechi, pe cînd un călăuz familiar, ignorant și netot, răspundea la întrebările mele distrase despre viața și familia lui, în care nevasta n-avea voie, cu toată sărăcia, să intre în vreo fabrică – precum, în atmosfera maură, păstrată peste atîtea secole, unele femei credeau că nu trebuie să apară la teatru, corrida de toros, cu caii bălăbănindu-și mațele după dînșii și cu buhaiul înțepat în spate e, firește, altceva —, deși o mulțime înnebunită de carnaval se acoperea, țipînd din trîmbiți, cu fragmente multicolore de hîrtie și se lega din balcoane cu fîșii ca din hîrzoabe, măștile defilînd spre satisfacția mulțimii venite pînă și din margenea unde țigănci te așteaptă pe călătorul străin ca să-i arate cum se poate danța îndelung fără să se ofilească foaia de trandafir pusă supt călcîiul săltăreț. Cum barba și blana mea erau lucruri cu totul neobișnuite, am putut să par întîia oară, în acest carnaval – a doua a fost cînd am guvernat cu cine am guvernat —, drept ceea ce nu sînt. Și atunci intram fără voie în vălmășagul măștilor, deși nu pusesem pe mine nimic pentru a mă costuma.

Era să mă întorc însă în acel Madrid, de neuitate amintiri, pentru o conferință cerută de”Casa studenților» și la care am adaus alta, despre politica mediteraneană a stăpînilor vechii Spânii, jertfită pentru scopuri care întreceau cu mult adevăratele ei interese. Primirea a fost deosebit de simpatică și, data aceasta, am intrat în legătură cu cîțiva colegi, dintre cari unul a căutat să mă lumineze asupra lipsei de popularitate a regelui, care-mi era prezintat ca unul care măgulește fără sinceritate și cîștigă astfel pe cine intră în contact cu dînsul, și asupra inferiorității regimului de dictatură al lui Primo de Rivera, ofițer vesel, care n-avea în figură, în atitudini și în cuvinte nimic din înfățișarea tipizată a „tiranului”; mi se profetiza apropiata dispariție a unui regim care, pe lîngă alte păcate, ar fi fost închinat intereselor catolice pînă într-atîta încît un colț de mînăstire iezuită putea să oprească necesara aliniare a unei străzi. Toate acestea, în ciuda dictaturii, spuse public, în mijlocul restaurantelor și cafenelelor.

Întîiași dată, fusesem condus numai de consulul nostru, un bogat fost negustor, care mi-a arătat în frumoasa, încăpătoarea sa casă interesantă o colecție de artă și de istorie. Acuma am găsit la ministrul României, d. Anton Bibescu, fină înfățișare aristocratică, distras atîta cît trebuie ca să-i șadă bine și, cu toată unica sa modestie, un scriitor de teatru foarte prețuit în limba primei sale educații, tot ce poate da o primire oficială: în salonul legației am putut vorbi deci unui public restrîns, dar ales, între care și Infantul, cumnat al reginei Maria, despre vechea noastră artă și am căutat în margenea capitalei, între plantațiile de stejar-plută cu frunzele sumbre, o societate amică, în mijlocul căreia o coborîtoare a Sturzeștilor era soția unui duce spaniol. Am găsit la muzeul Prado, într-un culoar întunecos, amestecat cu picturi banale, acel tablou pe care l-am putut atribui ușor lui Franz Franken I – comparat cu un altul din Viena —, în care soția mea a recunoscut imediat, drept în mijlocul serbării lui Irod și Herodiadei, cărora li se aduce capul sfîntului Ioan Botezătorul, pe Mihai Viteazul însuși jucînd, cu căciula prefăcută în turban deasupra sprîncenelor negre și a impresionanților ochi, rolul regelui Iudeii, precum în pînza vieneză el figura între curtenii lui Cresus arătîndu-și cu mîndrie comorile; întrebuințarea figurii lui pentru acest rost se explică, de altfel, nu numai prin caracterul așa de personal al neobișnuitelor trăsături, prin aspectul lui de luptător oriental, dar și prin amintirea prezintării înaintea Domnului român după cucerirea Ardealului a capului lui Andrei Báthory. La o redacție de ziar madrilen am căutat informații complementare, pe lîngă desemnurile, neașteptate, pe care le aveam din altul, pentru războiul nostru de la 1877— 1878 și, lucrînd acolo, am avut prilejul să văd cum se făcea, de un tînăr, supțirel și foarte amabil ofițer, cenzura foii. În margene, pe piatra seacă, în care cu sila s-au sădit copacii, am căutat scoica imensă de piatră pe care Filip al II-lea a dat-o seniorului său Dumnezeu și odăițile de smerenie umană care i-au cuprins munca și durerile proprii.

În palatul, așa de credincios modei secolului al XVIII-lea, cu garda, îmbrăcată în vechi costume, care defila pe străzi în pasul de paradă al vechilor datini, am fost primit de Alfons al XIII-lea, și am găsit pe un gentleman foarte modern, de înfățișare încă tînăr, simpatic în atitudine și în vorbă, a cărui siguranță de judecată contrazicea cu desăvârșire ceea ce mi se spusese de dușmani cari erau să dărîme peste puțină vreme un tron al cărui rol s-a dovedit ce greu poate fi înlocuit.

De aici, cu cît mi se dase pentru conferința mea, am putut îndrăzni un drum în Portugalia, despre care-mi vorbise la Paris, vădindu-mi și farmecul cîntecului popular portughez, soția, portugheză după tată, a unuia din fiii lui Émile Picot.

De la granița chiar a acestei lumi cu totul necunoscute, unde din fericire voi găsi la consulul român, d. Santos Bastos și la soția sa, ea însăși scriitoare, cea mai bună întîmpinare, am putut simți enorma deosebire, în ciuda asămănării de limbă, care există între cele două civilizații, la baza cărora este, de altfel, și o mare diferență, în baza etnică, iliri de o parte, celți de alta, ca și în proporția sîngelui arab; de unde, aici o vioiciune, o cochetărie, un neastîmpăr, o bucurie de a trăi care contrastează cu gravitatea temperamentului spaniol.

Din mijlocul muntelui, sămănat numai cu aceiași stejari-plută, ne-am coborît în paradisul coastei oceanului, mai bogată decît a Rivierei italiene. Cățărată pe malul înalt, cu amestecul de „avenude” moderne și de strădițe în care nu poate intra o trăsură, unind palatele pustii de regalitate, ucisă, izgonită, sfîrșită în exil, care-și ridică fațadele din secolul al XVII-lea între palmierii purtînd smocul de frunze în vîrful gîtului de girafă, cu casele burgheze tapisate de ceramica albastră, verde, brună a arabicelor azulejos, pe cînd în margene se desface, sumbru deasupra apelor, cîte un uitat turn medieval, cu mînăstirile fără călugări, și ele exhibînd cu mîndrie căptușeala faianței acoperite de un întreg surogat trainic de pictură, care se fălesc de tufișul de piatră, nestrăbătut, în care tradiția gotică se leagă de belșugul de imaginație indian pentru a forma stilul „imperial” al epocei regelui Manuil, Lisabona e, desigur, în totalitatea ei, mult mai interesantă decît Madridul, creat de Bourboni. Am vorbit la societatea de geografie despre împărțirea de roluri în latinitate, dar nu cred că ascultătorii, între cari și evrei din Rusia, să se fi interesat prea mult.

I-am văzut împrejurimile, cu vilele fermecate, cu bogăția plantelor meridionale, cu viziunea infinită a oceanului, cu pitorescul femeilor care vin la tîrg purtînd elegant pe cap greutăți supt care ai fi crezut că trebuie să se îndoaie. Am mers și la Porto, plin de biserici care se coboară și pînă în adîncul evului mediu, și am simțit un sentiment de jenă cînd, într-o margene, am găsit, așa de departe, bieți țerani basarabeni, din părțile bulgărești, cari, ispitiți la teribilele plantații de cafea din Brazilia, se întorseseră în așa hal și cu atîtea greutăți, sperînd că-și vor putea revedea vetrele, de care cu lacrimi rîvneau femeile cu copiii în brațe. Toate intervențiile mele la întoarcere au fost însă zădarnice: nenorociții au trebuit să fie deci trimeși de portughezi în Uganda, unde li s-a pierdut urma.

Și din călătoria spaniolă, și din aceasta în Portugalia, au ieșit două conferințe, foarte ascultate, la Teatrul Național, cîte o publicație românească: aceea despre Spania s-a învrednicit numai de aspra judecată „științifică“ a unui filolog ieșean.

Tot în 1927 s-a ținut, la Belgrad, al doilea congres de bizantinologie. Românii au fost foarte bine reprezintați, și cu participarea dlor N. Bănescu, Balș și C. Marinescu, a părintelui N. Popescu, a arhitectului P. Antonescu, creatorul „stilului românesc». Guvernul ne-a pus la dispoziție un vas al statului, cu care delegația a mers pe Dunăre, așteptînd în portul Belgradului pînă la întoarcere, ceea ce ne-a îngăduit să luăm cu noi atunci și pe prietenii dintre congresiști cărora am avut prilejul să le arătăm Severinul și împrejurimile, mergînd pînă la mînăstioara Topolnița, ascunsă în fundul văilor: încă una din acele înfățișări ale țerii, fără pregătiri și fără ascunsuri, care face mai mult decît orice broșură de propagandă, care poate fi totdeauna bănuită. Între acei cari nu fuseseră niciodată în România era și numismatul austriac Kubicek, cu soția și fiica, și profesorul belgian Smets.

Congresul a fost foarte cercetat și foarte vioi. Rivalitatea dintre nații, participînd acum și cei neinvitați, pentru motivele arătate, la București, s-a împăcat prin aceea că s-au dat locurile de frunte reprezintantului Papei, sprintenul monsenior francez d’Herbigny, care aducea și amintiri din recenta călătorie în Rusia […] și mie, ca inițiator al acestor adunări de specialitate. Totuși Strzygowski, marele arheolog austriac, s-a simțit jignit de nu știu ce atitudine și a plecat, iar cînd, la a doua ședință a secțiunilor reunite, simpaticul șef al delegației germane, Heisenberg, îndemnînd către reluarea legăturilor științifice, a pomenit de participarea sa personală la războiul care trebuia să se uite, aceasta a stîrnit oarecare indispoziție la francezi. Amintirea celor de curînd petrecute era prea vie pentru ca înfrățirea să poată fi deplină. La fiecare pas, conflicte pe șopotitele se produceau, și trebuia tot tactul sîrbilor, iugoslavilor în general, elevi ai lui Heisenberg, formați la școala germană, ca să potolească măcar in aparență lucrurile. S-a făcut, astfel, de mine, propunerea de a depune o coroană pe mormîntul de pe înălțimea de la Avala al soldatului necunoscut iugoslav: chiar din delegația franceză unii au stat la îndoială dacă trebuie s-o facă, ajungîndu-se, înainte de a se ordona și o coroană franceză, la adăugirea tricolorului lor la coroana noastră; nu s-a ținut nici un discurs, ci numai monseniorul d‘Herbigny a rostit o scurtă rugăciune […].

Din parte-mi am vorbit despre chestiunea dacă există ori ba un ev mediu bizantin și am semnalat importanța unei povestiri pe jumătate legendare despre cucerirea Constantinopolului de turci, pe care o găsisem într-o versiune românească. Viitoarea adunare a cercetătorilor lumii bizantine a rămas să se facă la Atena, bulgarii nelipsind să ceară, de altfel foarte amabil, să li se rezerve locul după aceasta.

Ca și pentru Congresul din București, s-a organizat o serie de excursii, în aceleași condiții comode și plăcute. Am putut vedea astfel măcar o parte din monumentele unei vechi și solide arte, în care influențe apusene, venite din Italia prin Dalmația, învrîstează adeseori, în forme de o sinteză originală, deși nu cu totul deplină, țesătura bizantină care alcătuiește baza. Am ajuns astfel la Ravanița, la Nagoriciani, întîlnind ici și colo o populație românească, a cării așezare era destul de veche ca să nu-și dea sama de condițiile în care a venit, sau oameni cari lucraseră, cari învățaseră a ceti la noi și cari-și aminteau cu plăcere de o țară unde cîștigaseră bani și experiență și-și aveau încă rude. Apoi ne-am coborît în Macedonia unde, la Skoplje, cu atîta rîvnă prefăcută, am fost întîmpinați de un primar, d. Sapungi, care era și se mărturisea român, ca și farmacistul care-și creștea în bun spirit românesc copiii, bazarul fiind plin de negustori bogați vînzînd și punguțe cu mărgele în care era țesut tricolorul nostru (la Liplian am găsit un negustor macedonean care ținea să-și depuie la București toate economiile). La întoarcere, ne-am oprit la Crușevaț, unde biserica din veacul al XIV-lea era originalul Coziei noastre și unde totul părea așa de asemenea cu viața de provincie de la noi. Notele luate în cursul acestui drum așa de lung și de folositor pentru cunoașterea artei pur bizantine le-am publicat apoi, cu desemnuri bune, făcute, cu o uimitoare răpeziciune, de arhitectul Comisiei Monumentelor Istorice, el însuși român din Macedonia, d. Becu, în cărticica În Serbia de după război.

La Belgrad avusem onoarea de a fi primit de regele Alexandru, în odaia sa de lucru plină de cărți. Asupra tuturor chestiunilor la ordinea zilei, și asupra celor care puteau părea mai delicate, suveranul iugoslav se rostea cu o informație deplină, cu o siguranță de vederi, cu o francheță de expresie care nu se întîlnesc des la stăpînitorii de țeri. Cum, atunci, relațiile cu Italia erau foarte încordate și spiritul public arăta foarte iritat, regele mi-a mărturisit bunele sentimente pe care le hrănește pentru Victor-Emanuel al III-lea, o rudă prin soția sa muntenegreană […]; dar, șef al unui stat național, se arăta hotărît a apăra toate drepturile poporului său.

Astfel, în mijlocul frămîntărilor politice de la noi, pe care le voi califica de „cazanul Satanei”, în care smoala nu mai isprăvește de fiert, cu cîți draci, de multe feluri, suflă turbat în focul de dedesubt, aveam în aceste studii, în aceste drumuri o necontenită putință de refacere și de întărire, fără care nu știu dacă energia, pornirea spre înfăptuiri a unui suflet care întîlnea necontenit atît de abrașe împotriviri s-ar mai fi putut păstra.

Aveam, iarăși, în fiecare an, mulțămirea cursurilor de vară, pe care îndată după război le reluasem, cu o mare nesiguranță dacă, după dispariția iredentismului, și în mijlocul unei continue crize, de multe feluri, ele vor putea fi cercetate. Nu mai putea fi vorba de cultivarea sentimentelor care le animaseră în prima perioadă, de pregătire a unității naționale. Dar pentru a face ca noul stat să fie stăpînit de aceeași cultură, de o cultură vie, înrîurind orice acțiune a societății românești, mai era atîta drum de făcut – deși neînțelegătorii, cari credeau și Liga Culturală isprăvită, atunci cînd congresele ei, prin deosebitele centre, se țineau încă vioaie, socoteau că nu mai e nimic de lucru după trecerea cu sabia a hotarelor largi – și modestele silinți de la Vălenii de Munte nu puteau fi deci cu totul zădarnice. Se cerea îndeplinit apoi un lucru mare și nespus de greu: naționalități, care formau o parte așa de importantă din populația României Mari, ne cunoșteau numai prin funcționari cari nu erau totdeauna nici cei mai destoinici, nici cei mai onești, prin petrecătorii ușurateci cari se abăteau vara la Brașov și în stațiunile lor balneare, prin tot felul de aventurieri și exploratori, printr-o frămîntare politică provocatoare de anarhie și printr-o presă care, cu o valoare literară din ce în ce mai reală, nu făcea prea adesea decît să întețească pasiunile ori să ațîțe instinctele rele. M-am gîndit că ar fi o faptă în adevăr de folos dacă li s-ar vădi că sîntem și altceva: un popor primitor și bun, gata de înțelegere, care se lipește ușor de inima străinului, și că stăpînim o cultură adevărată, pe care am adunat-o, frămîntat-o și organizat-o cu multă trudă și cu o deosebită inteligență de-a lungul unor veacuri pline de cele mai mari primejdii și de cele mai grele suferinți. M-am întrebat dacă o întîlnire de cîteva săptămîni cu ungurii, cu secuii, cu sașii de la noi, arătîndu-ne și nouă ce mari calități, demne de imitație, au conlocuitorii noștri, n-ar contribui să creeze alte legături, de ordine morală, decît aceea a simplei prezențe materiale în aceeași ordine de stat.

Am văzut așteptările mele îndeplinite, mai ales în primii ani, cînd pentru cele ce se puteau vedea și dobîndi în aceste cursuri, felurite, cu o bogată participare de conferențiari, s-a arătat recunoaștere și recunoștință și în foile minoritare din Ardeal. Cunoștințile ce se legau între cursiști apropiau statornic suflete care pînă atunci stătuseră închise, aproape dușmane, unele în fața celorlalte, cu desăvîrșita indiferență a organelor de stat în această privință. Făceam din partea mea tot ce era cu putință pentru a evita jignirile, și foarte rare au fost cazurile în care totuși ele s-au produs. Cutare sași veniți ca pentru „munte”, cu haine verzi, jambiere, cizme potcovite și pălărie tiroleză, convinși că se poate găsi la Vălenii de Munte numai posibilitatea unor excursii în ținuturi sălbatece și neumblate, cu cine știe ce indigeni inediți buni de fotografiat, îmi arătau după cîteva zile surprinderea plăcută că au descoperit atîtea de învățat. La sfîrșitul lecțiilor, în seara de despărțire, uneori am văzut pe pieptul celor de altă nație din aceeași țară culorile lor naționale înfrățite cu tricolorul românesc, și nu o dată un Báthory de pe la Oradea, un tînăr Hovány, fiu de profesor maghiar la Universitatea din acel îndepărtat oraș cu populație așa de străină, mulțămeau, ca și participanții sași, pentru primirea pe care o întîlniseră. Ce buni sînt oamenii cînd ajung a se cunoaște bine, peste lecțiile de ură pe care le dă școala, ziarul și cartea!

La această împărtășire a minoritarilor contribuia – și nu-mi ascundeam aceasta – și impunerea pentru profesori de a-și însuși răpede limba română, și de aceea li se făceau cursuri speciale în fiecare dimineață. Cînd examenele, așteptate cu atîta frică, s-au încheiat, firește că și numărul sașilor și ungurilor, spre marea mea părere de rău, a scăzut, pe cînd în primele timpuri am avut și din Basarabia de Jos, de unde a venit și cîte un elvețian de limba franceză, ca simpaticul domn Laurent, un întreg grup, perfect disciplinat, de germani, cu preoții în frunte, atît de discreți, încît numai după cîtăva vreme am descoperit cine erau ascultătorii, bărbați și femei, cari se țineau așa de strîns atenți, totdeauna în același colț.

M-am gîndit că ar fi bine ca reprezintanții naționalităților să și vorbească la aceste cursuri, întrebuințînd, dacă nu se poate altfel, însăși limba lor, în care, oricum, se pot exprima mai bine și mai deplin. Nu s-a vorbit ungurește în sala care purta săpată în marmură lozinca primelor serii de conferinți, „pentru românii de pretutindeni”, dar d. Arpád Bitay, profesor din Alba-Iulia, perfect cunoscător al istoriei noastre, mai ales în domeniul literar, pînă la ultimele amănunte neștiute de noi, a prezintat în fiecare an subiecte de cultură maghiară, de multe ori în cea mai strînsă legătură cu a noastră, și era de ajuns să se privească figura grasă, roșcovană, bucuroasă a conferențiarului ca să-și dea sama cineva că el nu vine la noi cu războiul în inimă. Dintre sași, au vorbit în limba lor, uneori dînd-o și de românește, un Friedrich Millier, care a scris în limba germană, fără prejudecăți naționale, admițînd, contra bătrînilor dintre ai săi, și preexistența românilor în momentul colonizării germane, o excelentă istorie a României pentru școli – prima tentativă de acest fel și reușită – un Gustav Rösler, cea mai vioaie și îndrăzneață minte dintre cei tineri, soțul unei femei de distinsă cultură, care a tradus cartea mea franceză de Istorie a românilor, și mai ales părintele Roth de la Sas-Sebeș, autorul unor studii adîncite asupra artei germane în Ardeal, cleric voinic și sanguin, cu porniri de nemrod, pe care-l aducea la Vălenii de Munte și pasiunea de vînătoare.

Nu ne-au lipsit la cursurile de vară nici oaspeți străini. Unii veneau ca să deprindă limba pe care o judecau folositoare pentru compozițiile lor sau care li se păruse interesantă și simpatică. Ei erau, firește, mai ales din țerile prietene, căutînd și astfel atingerea cu noi și strîngerea sufletească a legăturilor la care noi nu ne gîndeam deloc. Au lipsit sîrbii, iugoslavii, dar am avut cehoslovaci veniți uneori în grupe, fie și numai pentru cîteva zile – și-i avem și pînă acuma, an de an —, ba unii știind chiar așa de bine românește, încît ne-au ținut prelegeri în limba noastră despre țara lor, și pe cîteva le-am și publicat; am avut, deși în număr mai mic și în general mai puțin pregătiți de acasă, și poloni, unul dintre dînșii, profesorul Glixeli, de la Universitatea din Wilno, pomenit și mai sus, care ne-a devenit răpede un așa de bun prieten, făcîndu-ne chiar, în limba franceză, pe care o posedă așa de bine, conferințe despre literatura poporului său. Iar din Serbia ne-a sosit, trimes oficial, autorul unei largi monografii despre poetul Hérédia, d. Ibrovaț, de la Universitatea din Belgrad, și atît de vioaia și inteligenta sa soție, fiica profesorului Popovici, crescută și ea într-un mediu francez, așa încît limba franceză îi era tot așa de familiară ca și a nației sale. Colegul sîrb ne-a prezintat nu numai o literatură, atît de bogată, în epoca romantică, influențată puternic de epopeea eroică a evului mediu, dar și în cea contemporană, de un modernism cu înrîuriri franceze, păstrînd o delicată notă de misticism care-i e proprie, – și am tradus mult, după versuri franceze, din poezia unui Rakić, unui Ducić și a contemporanilor lor – ci și monumentele țerii sale, pe care le-am văzut apoi la fața locului, după ce regăsisem acasă la dînșii pe așa de simpaticii, neuitații noștri oaspeți.

Dintre cei veniți mai de departe, am avut italieni, și ca ascultători și ca profesori, și de la o bucată de vreme, continua și rodnica propagandă a dlui Isopescu a tot crescut numărul lor, simțindu-se unii față de ceilalți, din marea asămănare de temperament, de gusturi, de atitudine, ca și cum ne-am fi cunoscut de o viață întreagă. Am avut astfel între noi pe traducătorii literaturii noastre în limba italiană, pe Nella Collini, care s-a făcut aproape româncă, stînd doi ani și la școala mea de la Fontenay-aux-Roses, pe un Lupi de la Milano, care a compus un dicționar româno-italian, pe viitorul istoric al epocii războiului de independență și al celei de după dînsul, d. Cialdea, care a și rămas multă vreme la București, pe drele Vera Molajoli și Lide Bartoli, care s-au legat de școala de fete din Văleni, despre care va fi vorba îndată, și care amîndouă, ca și dra Collini, vorbesc bine românește, pe atîția studenți, veniți în grup ca să rămînă săptămîni întregi, ba chiar pe marele romanist de la Torino, pe care l-am cercetat și în primitoarea lui casă, prietenul Bartoli, culegător și codificator al acelei limbi romanice care a pierit în zilele noastre pe cutare insulă lîngă coasta Dalmației. Mare și folositoare operă de apropiere sufletească între două nații care de la cea dintîi cunoaștere ajung a se iubi, cu atît mai folositoare, cu cît interese care nu pot fi permanente ne depărtează în politica alianțelor de astăzi, fără să atingă, din fericire, ceea ce se află în conștiința intelectualilor și în instinctul sănătos al maselor.

Vizitatori și profesori francezi au fost mai puțini, și din cauza marii distanțe. Dar, încă de la început, în cursul cercetărilor sale prin munții noștri, cel mai bun cunoscător al lor și unul dintre cei mai călduroși prieteni ai țerii noastre și poporului nostru, d. de Martonne, a poposit la Vălenii de Munte cu elevii săi, dintre cari doi au rămas la noul institut francez creat în București, păstrîndu-ne și pînă astăzi cea mai fidelă amintire, iar o elevă care n-a putut să intre în acest așezămînt a primit să stea în școala mea de fete, de unde din nenorocire prea răpede a trebuit să plece de pe urma unei vechi boli, zgîndărite de asprul frig al iernilor supt munte și care în curînd i-a scurtat zilele. Fruntașul geografilor francezi, care posedă foarte bine și limba românească, a și vorbit, foarte ascultat, la cursurile noastre, și încă de aici am ajuns a cunoaște ce comoară de prietenie e ascunsă supt înfățișarea sa rezervată. A mai trecut pe la Vălenii de Munte și profesorul Ancei care, cum am spus, a purtat un așa de călduros interes teoriilor mele despre lumea din sud-estul Europei și care s-a ocupat cu pricepere de noi în cartea sa de sinteză despre Balcani, făcîndu-ne un loc și în manualul său de școală, așa de îndrăzneț ca alcătuire și ca spirit. Ba, o dată, am avut o întreagă ceată de tineri neocatolici, pe cari-i conducea un medic din sudul francez și abatele Botinelli. Cei doi conducători și cîțiva dintre studenții lor ne-au vorbit de viața provinciei franceze, de cîntecul popular, de noile direcții spirituale din țara lor, abatele făcînd o netedă deosebire între cugetătorii cari pot folosi străinilor, cei catolici, și aceia cari pot primejdui sufletele, de la Renan pînă la Taine, ceea ce m-a făcut să-i observ, mulțămindu-i, că noi sîntem deprinși a prețui și a iubi”Franța întreagă”. Părintele n-a prea părut mulțămit de discreta noastră rezistență la oferta, făcută mai stăruitor fetelor, de a intra în legătură cu anume cercuri de propagandă catolică. La Paris, pe urmă, dacă am ascultat, la o conferință dată de unul din acești tineri, cuvinte de simpatie pentru România și români, în schimb abatele, vorbind înaintea unor venerabile douairière foarte pioase cărora, la auzul cuvintelor lui de condamnare, le tremurau florile din pălării puțin demodate, denunța „lipsa de religiozitate» a poporului nostru, care merge așa de departe, spunea el, încît în Ardeal a cunoscut un preot – un preot! care era președintele unui casino —, de fapt nu un local unde femeile joacă goale, spre scandalul abaților propagandiști, ci nevinovata casină îndătinată, unde se cetesc ziarele și se face, în acele orașe ardelene, mica politică locală.

După îndemnul lui Murgoci, unul dintre cei mai statornici sprijinitori ai cursurilor și mai frecvenți vizitatori ai orășelului meu, unde avea și cîte una din nenumăratele lui legături sentimentale, ne-au sosit pe neașteptate și englezi, care au vorbit în englezește: unul, un tînăr matematic foarte distins, care ne-a expus teoria, atunci așa de proaspătă, a lui Einstein și, cu soția sa, venerabilul lingvist Craigie, autorul marelui dicționar englez, care nu ne-a mai pierdut din vedere și în a cărui casă de la Chicago, unde-și petrece luni de iarnă, lucrînd, cu elevi americani, la aceeași vastă și grea operă, era să ne întîlnim peste cîțiva ani.

A strînge într-o mică localitate din podgoria munteană astfel de oameni veniți de pretutindeni, și ca să plece, de pe urma vizitelor prin împrejurimi, cu o cunoștință reală și simpatică a vieții adevărate a adevăratului nostru popor, nu e fără îndoială unul din lucrurile cele mai ușoare și nici din cele mai indiferente pentru prestigiul și bunul nume al poporului românesc.

Aceasta nu s-a băgat însă de samă, ca și multe altele pe care am ajuns, nu totdeauna peste măsură de ajutat, a le îndeplini. Și, de altminterea, participarea publicului românesc la aceste cursuri și la așezămintele adause, create din bani puțini și ținute și din daruri cu greu cîștigate, lăsa foarte mult de dorit. Aceasta în ciuda silințelor pe care ni le-am dat, cu ajutători așa de devotați ca dna Popescu, soția fostului meu elev și acum coleg la Universitate și la Academia Română, un timp și secretar al Patriarhiei, părintele Nicolae Popescu, și dna Dela Baia, al cărei soț, sucevean, mutat la Cluj, la o societate de asigurare, e un delicat poet și unul din cei mai buni traducători din limba germană, util colaborator pentru mine oriunde a putut fi de folos. Oaspeții erau găzduiți la școlile din localitate și, pentru a le ușura petrecerea, se întemeie și o cantină, în curînd stăpînă pe terenul și pe clădirile ei. Silințile unui Ardeleanu, secretarul secției din București al Ligii, și un timp, ale tînărului profesor Ioan Sîngiorgiu se adăugeau acestui devotament.

De la început, ceea ce a fost dureros pentru mine a fost lipsa aproape totală a ardelenilor și bucovinenilor, cari uitaseră așa de răpede ce cîștigaseră înaintașii lor la Vălenii de Munte și ce putea să le folosească și lor. Mai ales veneau basarabeni și mai ales basarabence, […] aducînd cea mai lăudabilă dorință de a învăța, multe suflete încrezătoare și calde fonmîndu-se și prin lecțiile și îndemnurile noastre. Din Ardeal, doar secția Ligii trimetea anual un număr de tineri, dintre cari unii au făcut apoi, prin politică, o carieră uimitor de răpede.

Odinioară, ascultătorii erau în cea mai mare parte oameni maturi, cărora li se puteau prezintă altfel problemele zilei, în legătura strînsă cu care era tot acest învățămînt al cursurilor, numite apoi, din ambiția unora dintre prietenii mei,”Universitate” și, adăugindu-li-se, fără să mă întrebe, numele meu. Acuma, nu atît nevoile vieții, din ce în ce mai grele, dar un fel de convingere dîrză și naivă că nu mai are nimic de învățat ținea la o parte acest public asupra căruia influența imediată poate fi mai prețioasă. Nu mai erau preoții, profesorii, militarii de pe vremuri, cu sufletele formate, cărora li se putea vorbi cu totul altfel. Doar vechile mele cunoștinți personale, legate de mine și prin participarea la aceeași activitate politică, dacă mai luau, și numai pentru puține zile, drumul Vălenilor de Munte, cîte unul, ca d. N. N. Lenguceanu, format în școlile pariziene, soț al fiicei lui Duiliu Zamfirescu, ambii așa de buni prieteni ai noștri. Înscriindu-se între conferențiari.

O bucată de vreme, am avut mulți învățători. Îi îndemna și”Asociația” lor, condusă de d. Țoni, pe atunci nu încă mînat de o extraordinară ambiție, care l-a purtat și pe la Paris, cu speranța de o situație culturală acolo, să întemeieze din aderențele membrilor școlii primare, pe care de fapt o părăsise de mult, o armată politică pentru a-l sălta. Plecarea în 1927, supt un pretext oarecare, de lîngă omul al cărui nume îl strigase continuu timp de peste douăzeci de ani nu fără folos pentru cariera sa politică, a însemnat și o stăruitoare silință de a îndepărta pe aceia cari numai folos puteau să aibă venind la vechiul profesor de universitate, care avusese atîtea legături, total dezinteresate, cu dînșii. Pe de altă parte, statul, dominat de partide, făcea tot ce-l ajuta bugetul pentru ca să cheme pe învățători aiurea, la o pedagogie neînsuflețită, de pur formalism pretențios, și la o cultură generală făcută pe sărite, de oameni cari n-aveau nimic comun între dînșii.

Am avut, în schimb, și aceasta cu toată smomirea tineretului spre mișcările violente pe care nu m-am obosit să le dezaprob, studenți, tot mai mulți studenți, și mai ales dintre aceia cari mă ascultaseră la Universitate, unde cursul meu recîștigase popularitate. Elevii de curs superior, greu de supravegheat, s-au dezgustat răpede, lăsîndu-mi un auditoriu bine pregătit și al cărui suflet curat era deschis celor mai bune sfaturi pentru viață. Ei pot constitui și cea mai bună tovărășie pentru străinii culți ce vin la noi.

Aproape în același timp, lîngă tipografia dusă înainte cu atîtea greutăți și sacrificii, care a reușit să-și creeze un nume prin marea îngrijire, din partea unor lucrători formați în mare parte de vechiul ei conducător, C. Onciu, a unui tipar artistic și științific la care a venit și Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, se ridicau două așezăminte cărora le-am dat așa de mult din timpul meu, din munca și din iubirea mea.

Cel dintîi a fost școala de fete pe care am intitulat-o: „de misionare naționale și morale“ […]. Cu gîndul la lipsa de educație sufletească a fetelor noastre, ieșite din școli cu capul năuc de o învățătură zădarnică și împovărătoare, adevărat balast pînă dă Dumnezeu de se uită, la ținuta, pretențioasă sau umilă, fără demnitate umană și fără unitate de caracter, a celor care au fost deprinse atîția ani de zile cu impunerea de pe catedră, cu frica de pedeapsă, cu mijloacele degradante de a evita munca, și în dorința de a arăta ce se poate face cu un suflet tineresc atunci cînd i se îmbie părintește cunoștințile, fără a „scoate la lecție”, a „pune nota” și a „trece clasa”, și iarăși fără preocupații de carieră, care țin sufletul la gură într-o concurență sălbatecă și cînd elevele se găsesc ca în familie, în casa lor proprie, înțelegîndu-se și iubindu-se ca niște surori, ca să capete și una de la alta, fiind din clase și de nații deosebite, o învățătură folositoare pentru toată viața, m-am gîndit a întemeia în niște vechi case boierești, puse la dispoziție pentru acest scop de”Banca Almășanu”, căreia Cihodariu i-a clădit alături un alt sediu, o instituție care e astăzi la al doisprezecelea an, biruind încă toată dușmănia și neînțelegerea de care a fost necontenit încunjurată.

Planul era acesta: în jurul unor lecții de istorie, cuprinzînd toată viața omenească și ducînd astfel ele însele la toate ramurile celelalte de cunoștințe, afară doar de matematici, de fizică și chimie, care și acestea se pot preda într-o formă umană, cum o face un G. G. Longinescu sau un P. Sergescu, o inițiare treptată în cultură, fără nimic școlăresc și pedant; am luat asupră-mi, vorbind zi de zi în septembre, octombre, iunie și jumătate din iulie, aceste lecții. La ele se adaugă altele, făcute, nu de profesori secundari oarecari, ci de universitari, și în special de oameni cari, ca un Moisil în numismatică, sînt creatori în materia lor, de care vorbesc astfel cu un entuziasm de care sînt incapabili compilatorii și recitatorii de profesie. Elevele ascultă ce li se spune, fără catedră, în mijlocul lor chiar – și, pînă n-am moștenit stalurile de la desființatul Teatru Popular nu erau nici bănci —, și-și notează ideea ori ce li se pare mai caracteristic în formă. Aceste note și le compară și caută să alcătuiască astfel, dintr-o discuție, dintr-o colaborație vorbită, rezumatul cel mai corespunzător cu spusele profesorului. Iar, pe lîngă aceasta, lecturi cu totul libere, și din romane, care le sînt recomandate chiar, apoi exerciții fizice la voia lor, fără comandă, excursii întîmplătoare, totul în mijlocul unei naturi aproape ca la țară, în aerul bun de supt munte, între livezile bogate. Corul se formează de la sine și, la sfîrșitul anului, ai cele mai frumoase jocuri, la care iau parte, în costumele lor sau în cele românești, dacă singure și le-au vrut, minoritarele înfrățite cu ale noastre.

Am început școala în noiembrie 1923, reparațiile, foarte importante, fiind plătite dintr-o sumă pe care mi-o dăduseră la împlinirea de cincizeci de ani românii americani, ca o răsplată pentru că, mult timp, colaborasem la foaia lor, așa de îngrijit făcută, prin articolele pe care le-am strîns apoi în volum, supt titlul Scrisori către românii din America; unde nu s-a ajuns, mi-a dat un ajutor, de la Ministerul Muncii, Mârzescu, care a păstrat pînă la sfîrșit cele mai bune legături cu mine. Astfel am putut înveli din nou clădirea cea veche, care mergea spre risipă, și am refăcut frumoșii stîlpi care încunjură terenul. Mai tîrziu, nu știu cu ce bani, tot din dar, poate de la Banca Națională, care n-a uitat niciodată așezămintele mele, am putut adăugi clădirea cea nouă, în care sala de cursuri și cea de mîncare sînt desigur printre cele mai întinse și mai luminoase ale așezămintelor școlare din țară; am putut adăugi și cîte ceva din pînzele pe care le-a lăsat acel tînăr pictor, așa de înzestrat, Horațiu Dimitriu, care la Iași ilustrase ziarul meu și pe care, apoi, la București, am căutat să-l sprijin cît am putut, și care ne-a lăsat prea răpede. Erau, cînd am pornit acest învățămînt, de un alt caracter decît cel obișnuit, vreo patru fete numai, dintre care una din țara veche, o bucovineancă, fiică de profesor, și două basarabence, din regiunea Bolgradului: pe aceste două din urmă le-am regăsit apoi la Cluj, în școli de specialitate. Fără a mă gîndi la numărul mic al ascultătoarelor, la pregătirea lor desigur insuficientă, am făcut lecțiile mele de istorie ca pentru un număr însemnat de studente și am avut plăcerea să constat că, dacă învățămîntul oficial e aproape cu totul sterp și nu dă adeseori, ca lucruri care rămîn, nici măcar baza solidă pe care să se poată clădi mai departe, necum un edificiu desăvîrșit și armonios, în schimb orice expunere limpede, caldă, în care, mai ales, să vibreze umanitate și din care să radieze o părintească bunăvoință, își atinge scopul, folosul fiind cu mult mai mare decît al unei instrucții de pe catedră, formală, anonimă, întovărășită de grija examinărilor și de frica pedepselor. Ajungeam astfel inauguratorul sfios și modest al unei pedagogii nouă, ale cărei precepte le culesesem numai din inima mea, și mi-am putut da sama că, oricare ar fi fost valoarea cunoștinților însușite, sistemul meu contribuia esențial la formarea acelui fond moral de unde pot pleca apoi toate inițiativele. Aceasta se putea, și se poate, observa ușor, după cîteva săptămîni chiar cînd, cum le spun eu elevelor, „li se deschide capul”, în chiar ținuta lor, din care a dispărut stîngăcia, jena care diformează și pe cele mai înzestrate fizicește și le dă sau o înfățișare de cerșetorie sau una de revoltă.

Numărul elevelor mele a crescut apoi an de an, avînd eu mulțămirea de a face ființe sănătoase și vesele din atîtea epave ale unei școli nemiloase, inconștientă de ruinele trupești și de descurajările, de oboselile permanente de care se face vinovată. Din ce în ce mai mult m-am convins că e bine ceea ce fac și, cînd înaintea oaspeților cari-mi veneau și ascultau cîntecele bucuroase ale fetelor sau se amestecau în conversația lor – căci se făceau lecții de limba franceză, elevele germane, printre cele mai bune, începînd cu atît de distinsa profesoară din Sighișoara, dna Siegmund, puteau transmite colegelor lor cunoștința a încă unei limbi iar, la urmă, statul italian trimetea profesoare de această frumoasă și iubită limbă, care sînt, pentru românește, ele însele eleve – ori la Paris, înaintea unor profesori cu experiență, arătam care sînt înnoirile mele, căpătăm aprecieri care mă îndemnau și mai mult.

Astfel, venerabilul rector al Academiei din Paris, Appell, de care ajunsese a mă lega deosebite sentimente, îmi spunea într-un rînd că sînt fericite țerile tinere care pot face astfel de experiențe, acelea așa de vechi în cultură ca Franța fiind neapărat legate de glorioasele lor tradiții, care pot fi și o piedecă.

Legătura dintre ale noastre, româncele, și fetele naționalităților, între care, pe lîngă excelentele ascultătoare care au rămas totdeauna germanele – adăugindu-se uneori la cele din Ardeal și cîte una din Banat, erau și maghiare, a căror inițiare în românește era mai grea și a căror preparare școlară chiar mult mai slabă —, și destule rusoaice din Basarabia, deosebit de doritoare de a ști, se făcea răpede și era sinceră și durabilă. Ar fi fost de dorit ca ea să fi continuat și după părăsirea școlii în care cu toatele arătaseră că se simt așa de bine. Cum ajutam pe cele mai capabile și mai onest ambițioase să ajungă la universitate prin examenul îngăduit de lege învățătoarelor – și căpătasem și admiterea, cu studii corespunzătoare, a minoritarelor – și, pentru a le feri de un mediu tulbure și periculos, le dădeam locuința, în vechile odăi sărace ale Institutului sud-est european, devenit astfel, cum fusese și trecătorul sălaș al Ligii, și un internat de fete, ele se puteau găsi și mai departe împreună, continuînd prieteniile legate la Vălenii de Munte.

Între eleve a fost cîndva și o elvețiană de limba franceză, de la Șaba, în Basarabia de Jos; și domnișoara Olga Laurent, acuma învățătoare acolo, care nu știa decît foarte puțin românește, pe lîngă rămășițe de franceză amestecată cu multă rusească, a ajuns în cîteva săptămîni să poată urma lecțiile întocmai ca și colegele ei. Ba am făcut o dată, nu în ce privește limba, ci cultura, o experiență pe care mi-a plăcut adesea s-o menționez, și care-și poate găsi locul și aici.

Într-un sat de către munte din județul Bacău, la serviciul religios făcut cu deosebită grijă, din cauza concurenței preotului catolic din aceeași localitate, în care erau și români și unguri, am auzit Tatăl nostru cîntat cu o deosebită evlavie de un glas fără îndoială foarte frumos. Mi s-a spus că e al unei tinere țerance, trecută de vrîsta obișnuită a măritatului, foarte săracă și neavînd nici o cunoștință de carte. M-am gîndit că această voce ar putea fi cultivată, și am chemat pe Paraschiva la școala mea. Mi-a fost adusă tîrziu, frumos gătită de săteni, în starea de spirit a mediului ei de acasă, mirîndu-se de ce mare e capitala țerii, „de n-ar ști cum să umble la apă”. Am așezat-o alături de germane, fete din burghezie, foarte bine crescute. Era ca bună-cuviință și îngrijire trupească la același nivel, și în curînd a început a vorbi cu o deosebită observare de sine. Asculta lecții care au ajuns să-i smulgă interesul, și începusem acum a o pregăti pentru examenul primelor clase primare. Din cînd în cînd, cu prilejul excursiilor școlii care, ca totdeauna, aveau un program muzical și chiar de teatru – și ce talent dramatic dovedeau unele din școlărițele mele! – ea cînta înaintea unui public de care se sfia grozav, cu atîta mai mult, cu cît neprieteni îi spuseseră la plecarea din sat că am de gînd s-o pun „să cînte pe bani la iarmaroace și la panorame”, și cîntecul popular cel adevărat, cu ochii plecați la pămînt și fața concentrată, severă, impresiona publicul pînă la lacrimi. Mi-a pleca la Crăciun și, din nenorocire, nu s-a mai întors, legături care-mi fuseseră ascunse reținînd-o în satul ei. Dar am făcut astfel o experiență care s-ar putea relua în mai mare, de alții, în momentul cînd se tot vorbește, în discursuri și la zile mari, de”Universitățile țerănești ca în Danemarca”.

Dacă, deci, acel dar al americanilor, apoi ideea mea veche a altei școli, așa cum o schițasem demult, înaintea lui Haret, interesat, dar și speriat puțintel, la cercul profesorilor secundari. În conferința O utopie didactică, pe care unii n-au uitat-o și care mi-a fost amintită cu prilejul celor cincizeci de ani ai mei și, în sfîrșit, amintirea pierderii fetițelor mele Elena și Adriana mă îndemnaseră să întemeiez școala aceasta fără catedră și fără salarii, cu un mic ajutor de la stat, dat mai mult ca o favoare personală decît ca o dovadă de înțelegere de la comandamentul suprem al cazărmilor școlare de ambe-sexe, serbarea aniversării de șaizeci de ani a regelui Ferdinand, care arăta încă așa de voinic, nimeni nebănuind ce boală cumplită era să cadă asupră-i, m-a făcut să creez, anume pentru găzduirea la cursurile de vară a minoritarilor, o bucată de vreme atît de numeroși și atît de distinși iar, în restul anului, a fetelor de altă nație, care, pe lîngă o pregătire specială, ar urma lecțiile Școlii de misionare, un așezămînt deosebit.

Un sas, de mult așezat în Vălenii de Munte, crease, pe o mică bucată de pămînt cultivată cu dragoste, o fermă-model, cu copaci de specii rare și în mijloc cu micile lui căsuțe pitorești. El se gîndea să plece la Viena, după o fată măritată acolo, încheind o lungă viață de trudă, în care-și hrănise familia din ce dăduse cu o bună îngrijire acel petec de pămînt. Mi-ar fi părut rău să ajungă în mini leneșe și distrugătoare, și astfel am ales această modestă proprietate pentru așezămîntul meu, încredințînd administrația directorului școlii de băieți din localitate, ajutat de o soră deosebit de harnică, dra Popescu, care dădea și lecții de inițiare minoritarelor. Mai tîrziu am cumpărat un teren de complectare, tot așa de întins.

Banii i-am căpătat dintr-o subscripție pe care a îngăduit-o Universul și, cum ei nu erau îndestulători, m-am gîndit la suma adunată de Camera de Comerț pentru un”Așezămînt Ferdinand”. La început, cererea mea a fost admisă dar, pe urmă, politica de partid a descoperit că, statul gîndindu-se și el la o astfel de creațiune, într-acolo ar trebui să meargă ce mi se promisese mie. A trebuit intervenția regelui însuși pentru a mi se libera suma […].

Iarăși ca totdeauna, multe piedeci mi-au fost puse în cale, pînă ce am nemerit un frumos teren, pe care l-am căpătat cu 800.000 de lei și, după planurile arhitectului prieten, care e d. Toma Socolescu, care mă ajutase gratuit și pentru noua clădire de la Misionare, am început clădirea frumoasă care nu s-a isprăvit pînă acuma, dar pe care trag nădejde să o pot aduce, și pe aceasta, pînă la capăt. Prințesa se interesa și de liniile aleilor de care era să se îngrijească artistul grădinar al Cișmigiului, d. Rebhuhn […].

Cu aceeași îndrăzneală am început, la București. Palatul Ligii Culturale, a cărui plănuire are o lungă poveste. Pentru aceasta organizasem serbările dinaintea războiului la Parcul Carol și adunasem vreo 200.000 de lei aur, cari au luat, ca multă avere românească, diurnul Moscovei, pentru a nu mai reveni. După întoarcerea din Iași, în odăile cu chirie, din care ocupanții luaseră totul și din care, pe urmă, cu sentință judecătorească în toată forma, proprietarul ne-a dat afară, rămînînd ca sediul central al societății, cu cărțile și tablourile ce mai putuseră fi salvate, să se adăpostească la dărăpănatul Institut Sud-Est European, am reluat ideea și, cu bieți 150 000 de lei hîrtie, plus admirabilul optimism al prietenului Cihodariu, am început, pe un teren dat de Primărie și pe care l-am fi pierdut altfel, căci se găseau destui amatori, înălțarea, după planurile arhitectului Traianescu, a unei imense clădiri de șase rînduri, care e astăzi una din podoabele Bucureștilor. A trebuit toată ingeniozitatea nesfîrșită și continua muncă a casierului Ligii, d. Scraba, minte preocupată de multe și înalte probleme și în același timp cel mai dezinteresat prieten și administratorul cel mai vigilent, pentru a se găsi mijloacele de a continua: nu o dată am crezut că ne vom opri definitiv, lăsînd ca dovadă a bunăvoinței noastre ziduri ruinate, ca ale statului și în București și în atîtea alte locuri; de fapt, n-am putut întinde clădirea pe tot locul, și pentru desăvîrșirea ei așteptăm timpuri mai bune. O loterie rău condusă n-a adus decît foarte puțin. Guvernul Averescu ne-a îngăduit un împrumut la Casa de Depuneri, cu promisiunea că suma va fi apoi preluată de stat, ceea ce nu s-a făcut, așa încît datoria de zece milioane ne apasă și astăzi. O altă datorie s-a contractat la Creditul Industrial și chiria plătită de Căile Ferate, chirie necontenit scăzută și nu o dată amenințată, e luată întreagă de creditorii noștri, împiedecîndu-ne de a lucra, potrivit cu scopurile societății. Dar, oricum, după atîta trudă și atîtea griji, am avut marea satisfacție de a inaugura clădirea în prezența Prințesei și a multora din lumea oficială cari, aceștia, ne-au lăudat destul și ne-au făgăduit atîtea, fără a se îndeplini, firește, nimic. Dar frumoasa zidire rămîne și dacă nu noi, ctitorii, alții după noi, pe cari-i dorim onești și lipsiți de preocupațiile de partid, pretutindeni pîngăritoare, vor putea să ajute, din bogatele ei venituri, dezvoltarea culturii populare și naționale, de care avem atîta nevoie.

În sfîrșit, drumurile dese la Veneția, cunoștința tezaurului pe care-l cuprinde și cu privire la istoria românilor, dorința de a împărtăși pe cît de mulți români de ceea ce poate da ca frumuseță, în toate domeniile, natură, artă, oameni, cetatea unică, m-au făcut să plănuiesc întemeiarea acolo a unei case de cultură românească. Mi s-a oferit întîi locuința, cu mult prea scumpă, în care stătuse atîția ani de zile prietenul meu Horațiu Brown, care se stinsese de curînd în țara lui, unde se retrăsese. Un simpatic bătrînel, care-și petrecuse mulți ani în România ca șef de muzică militară, d. Marin, pe care-l cunoscusem întîmplător, mi-a vorbit de un apartament în palatul Correr, apoi Revedin, de pe piața Santa Fosca, împodobită cu statuia inimosului luptător Paolo Sarpi. Cele cîteva odăițe de supt coperemînt, în care era așezată modesta familie tînără, foarte primitoare, a unui căpitan de corabie, mi-au plăcut de la prima vedere și, cu o sumă a Institutului sud-est european, cu bani de subscripție, cu ceva ajutor de la Banca Națională, am putut peste cîteva luni să deschid acest adăpost. Apoi lucrurile au mers de la sine. Ministerul de Comerț, gîndindu-se la burse care nu s-au dat pînă astăzi, a cumpărat mezaninul, puindu-l la dispoziția noastră, adecă a Institutului, care rămînea stăpîn pe toate achizițiile, și pe prăvălia de jos ce putea să ne creeze un oarecare venit. În sfîrșit, cum pe același palier al primului apartament se deschidea intrarea într-un șir de odăi luxoase, cu uși de nuc vechi și plafonul împodobit cu stuc din secolul al XVII- lea, care făceau parte din palatul vecin, m-am riscat și la această cumpărătură. Rămînea numai un etaj, care ne-a fost deseori oferit, fără a-l putea căpăta pînă acuma, acela căruia-i aparțin marile ferești gotice din fațadă. Cu alte jertfe am putut face, supt îngrijirea consulului prieten d. Bombardella și cu entuziasmul elevului meu Barbu Teodorescu, și mobilarea palatului nostru, devenit o”Casa ramena”, răpede popularizată, și pînă la ultimul hamal. Deschiderea solemnă s-a făcut în 1930, și am avut mulțămirea de a putea găzdui în pacea elegantă de acolo – un ministru parvenit, cu gîndul la milioanele cheltuite pentru marele palat al Școlii române din Roma, va striga însă: „ce mizerie!”—, nu numai studenți și membri ai Școlii de la Fontenay-aux-Roses, cari vor face frumoase lucrări de istorie, dar și cete întregi de pelerini români, chiar și de la cursurile de vară, cari altfel n-ar fi îndrăznit să încerce drumul la Veneția, apoi personalități culturale distinse și alți vizitatori de la noi, ba chiar mulți străini de distincție, cari au ajuns astfel să intre în legătură cu țara noastră, și-i păstrează o bună amintire. O chioggiotă harnică, așezată acolo de la început, dă cercetătorilor o altă masă decît aceea, așa de scumpă, de la restaurante.

Mă bucuram de aceste creațiuni pentru alții, pentru nația mea întreagă ca și cum ceva s-ar fi adaus la averea casei mele. Cu multă osteneală am reușit să-mi clădesc un adăpost de munte pe locul care de multă vreme îmi fusese vîndut de Eforie la Sinaia cînd terenuri au fost oferite funcționarilor: temeiul modestei zidiri a fost pus prin conferințe publice înaintea unui public compus în mare parte de „pleziriști” de mai multe națiuni, cari ascultau și nu prea ascultau. Astăzi mă pot retrage uneori, la o parte și de datoria corecturilor din fiecare seară – de vreo treizeci de ani de zile! – ale tipografiei mele, acolo, în mijlocul codrului care-mi vorbește în diminețele sîngerate deasupra muntelui și în misterioasele amurguri fîșîitoare, cu glasuri pe care-mi pare că le cunosc de mult și le înțeleg, venind din aceeași mare ființă care este și în bradul care-și mișcă acele la vînt și în cugetarea și simțirea mea înseși; aici se poate căpăta acea contopire în totalitatea, cu multiple înfățișări, a lumii din care noi facem cu atît mai rău, cu cît ne dezlipim egoist, prin mîndria noastră umană, mai mult, atunci cînd, de fapt, la o înțelegere mai adîncă, toți și toate sîntem totuna și la ansamblul comun trebuie să raportăm orice. Senină și supremă împăcare, pe care numai în astfel de locuri singuratece și tăcute poți să o capeți. Sau, pe un loc luat tot împreună cu altă sărăcime intelectuală în fața mării singuratece de la Mangalia, cele cîteva odăițe din vîrful cărora poți privi, pentru același simț integral al tuturor vieților, marea singură, măreț de calmă în zilele bune, cînd pescărușii o brăzdează cu un colț din alba lor aripă veșnic călătoare, ori furios spumegătoare, cînd o bate furtuna prinsă în cazanul malurilor închise, care mușcă lacom din înaltul mal galben căptușit cu algele putrede.

Sînt oameni buni cari cred că pentru atîta trudă de o viață întreagă care, pentru sine și pentru ai săi, și-a interzis aproape orice distracție – nu știu de cîte ori, într-o așa de lungă petrecere la București, am călcat cu ai mei într-un teatru și am stat la o masă de grădină, și în tinereță n-am știut ce e un vagon de dormit ori un prînz la un restaurant de gară, mergînd pînă la Paris cu proviziile de acasă în hîrtie! —, e prea mult ceea ce numai aceste păgîne osteneli de pînă la zece ceasuri pe zi au putut să-mi deie mie, care am intrat în cariera mea cu hainele singure de pe mine. Ba chiar au socotit milioanele, o, cît de multe! pe care le-am întrebuințat pentru „vilele” pe care nu le-am văzut niciodată, și le-au și găsit originea: în ce am răpit statului ca ministru de un an de zile. S-a întîmplat chiar ca, la Mangalia, unde se știe că am îndemnat pe orice datornic, pe orice învățător, pe care eu nu l-am plătit, să se arunce în mare, niște suflete caritabile s-au oprit înaintea casei mele, încă necomplect plătită, și cu glas tare înaintea copiilor mei și-au arătat părerea că am clădit-o din banul public, pe care am avut cutezanța să mi-l însușesc…