O viață de om așa cum a fost/O încercare neînțeleasă și nesprijinită

Jump to navigation Jump to search
XXX. Marile schimbări politice O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXXI. O încercare neînțeleasă și nesprijinită
Doi ani de restaurație


Mi se anunțase neapărat pentru april 1931 o nouă criză, care trebuia să fie absolut decisivă, instaurîndu-se noua eră. D. Manoilescu, dușmănit de o parte din parlamentari, a provocat-o, dîndu-și toată aparența că are o misiune de îndeplinit – și cît de mult erau să se schimbe, supt influența dlui Argetoianu care nu fusese nici „restaurator” nici prieten al regelui, nici decorat cu crucea exilului, raporturile între suveran și acela care făcuse închisoarea pentru”Craiul nou” și a trebuit totuși să plece și de la minister și de la Banca Națională! Omul spre care se îndreptaseră de atîtea ori și privirile regelui Ferdinand, dar pe care Carol I l-ar fi judecat de la înălțimea principiilor și a unui standard de seriozitate politică, luptătorul obișnuit a se prezintă la ceasul cînd prada începe pe cîmpul unde n-a sacrificat nimic, alintatul tuturora, începînd cu el însuși, și răspînditorul generos al mijloacelor țerii, d. Titulescu a apărut, cu toate infinitele sale meșteșuguri, pentru ca el, care ajutase plecarea silită a prințului Carol din Anglia, să înlăture pe acuzatul din 1929 și să facă în sfîrșit guvernul tuturora, adecă al celor ce au muncit și au suferit în luptele de partid, supt prezidenția sa, a reprezintantului străinătății, care-l aprecia așa de mult, după perspectivele pe care le putea deschide, așa încît apărea ca un guvernator în numele acelei Societăți a Națiunilor unde grațiile sale dubioase îi cîștigaseră una din acele prezidenții naționale pe unde a trecut multă lume eteroclită.

Fusesem chemat și eu ca șef de grupare ca să-mi dau părerea, și am publicat notele luate îndată după o audiență în comun, care a învederat, ca și convocarea de odinioară a generalului Averescu, că e zădarnic să se aștepte de la corifeii politicei noastre o declarație francă. Venisem de la țară, nu numai dezgustat de tot acest joc sterp al ambițiilor, dar hotărît să las puținilor mei amici tot dreptul de a-și căuta o carieră unde vreau, dacă numai pentru carieră trăiesc; scrisoarea o păstrează încă amicul meu Munteanu-Rîmnic. Dar, cum regele cerea neapărat să i se dea concurs dlui Titulescu, am răspuns că mă pun la dispoziția lui Carol al II-lea fără a avea ceva de discutat cu viitorul șef al guvernului, față de care, întors la Vălenii de Munte, m-am îngrijit, cunoscînd omul, să-mi iau toate măsurile de precauțiune. Primind portofoliul Instrucției de la acela care, voindu-mă și vicepreședinte, ar fi dorit să nu iau un departament, așteptam acasă să fiu chemat pentru depunerea jurămîntului.

Ce s-a petrecut pe urmă am reprodus-o în notele mele care au început să apară atunci, am repetat-o și în Parlament, de două ori, fără să mi se poată opune vreo tăgăduire: obiecția de dăunăzi, în Senat, a fostului viitor prim-ministru de atîtea ori că, nedorit de șefii de partid, m-am bucurat luîndu-i locul e tot așa de ridiculă ca și aplauzele de turmă brutală și interesată cu care această nerozie a cui nu înțelege și nu poate înțelege o viață ca a mea a fost subliniată. Am asistat, scîrbit, ceasuri întregi la comedia de refuz pe care o juca expertul diplomat față de regele pe care-l dușmănise odată și pe care printr-o presă străină asupra căreia avea o explicabilă și bine nutrită influență va căuta să-l compromită, pentru ca la urmă să mi se ofere, să mi se impuie mie moștenirea guvernului de competențe – formulă pe care eu o propusesem dlui Titulescu acasă la mine, asigurîndu-l că nu-și va putea aservi pe șefii partidelor și nici pe înlocuitorii lor —, a cărui listă era pe carta ce mi-a întins-o regele. Aceia sau oricari alții îmi erau indiferenți: suveranul, care se afla numai într-un impas al combinațiilor în care se amestecase prea multă lume, pînă la ultima ambiție de aventurier sau de tînăr necopt, nu mi se adresase mie așa cum îi spusesem cu cîteva luni în urmă, și credeam că am fost înțeles, pentru ce valoare aș putea să am ca persoană, pentru ce amici am în jurul meu, pentru ce idei am manifestat, ca dușman al partidelor de simplă clientelă, o viață întreagă. Îmi cerea, într-o stare care nu putea să nu mă miște adine, să îndeplinesc o funcțiune trecătoare; cuvintele cu care am cedat:”Maiestatea voastră îmi cere cel mai mare sacrificiu”, căci era vorba de o situație financiară desperată fără să am nici o experiență, nici legăturile necesare – și de aceea mi se adăugea d. Argetoianu, în ale cărui mijloace regele punea cele mai mari speranțe —, corespundeau unei cîntărite realități.

Am crezut totuși, cîteva săptămîni, că se poate face ceva, cîștigînd și pe tînărul suveran pentru acel „ritm nou” pe care și azi îl cred singurul mijloc de a îndrepta lucrurile. În acest sens am vorbit țerii, străbătind-o săptămîni de zile, fără să primesc nimic din onorurile pentru care atîția doresc o asemenea situație, și am întîlnit pretutindeni atîta înțelegere cîtă să-mi asigure fără presiuni – căci prefecții noștri, luați din multe clanuri, au fost așa de puțin deprinși cu meșteșugul electoral —, fără alianțe cu alții decît sașii, și aceasta fiindcă ei au cerut-o formal, o mai mare majoritate decît a guvernului de partid popular, cu legături internaționale dezastruoase, care mi-a succedat. Era vădit că țara vrea lucruri nouă, și mulți credeau că-mi va fi dat să le realizez. Măsuri de guvernămînt, ca înlăturarea prefectului al doilea, nu erau criticate, fiindcă se credea că ele contribuie la această purificare. Mi se cereau procese contra conrupților, și am încercat cîteva, pentru ca să mă conving îndată că am a face cu oameni cari și-au luat măsurile așa de bine încît nimeni nu-i poate atinge. Organelfe de lucru, ruginite prin ticăloșiile trecute, nu prezintau oțelul clar și tare de care aveam nevoie. Iar, în ce privește legătura electorală cu liberalii dlui Duca, pe care o voisem, ba chiar o smulsesem regelui pentru ca un nesucces în alegeri să nu puie Coroana într-o situație delicată – cu atît mai mult, cu. cît căderea regelui Spaniei și avertismentele presei dlui Titulescu, cu atît mai înverșunat, cu cîte refuzasem propunerea regală de a face un ministru de externe din acela pe care-l putusem aprecia din duelul cu suveranul, impresionase —, concursul a fost lipsit pretutindeni aproape de sinceritate; mulți membri ai partidului aliat pentru acest singur scop preferau să voteze cele trei bețe (bunicul, tatăl și d-sa însuși) ale tînărului și foarte distinsului istoric Gheorghe Brătianu.

Întors din truda acestei lungi călătorii de propagandă, în care mă ținusem cu pînea și brînza din automobil, am văzut prin chiar afișul de recomandare al ziarului Dimineața că d. Argetoianu, ministru de Înterne provizoriu, care s-a voit apoi definitiv – și întrebînd pe suveran, mi s-a cerut s-o admit, —, consideră Ministeriul ca aparținîndu-i măcar pe jumătate. Rezervam Parlamentului o precizare, care n-a lipsit, majoritatea rămînînd strîns legată de mine și în ceasurile cele mai grele, iar opoziția fără deosebire, căreia-i arătam o lipsă de prejudecăți și de interes personal neobișnuită la noi, îmi acorda o atitudine de politeță civilizată pentru care, și în întregimea ei – chiar dacă, în vederea partidului, nu putea să nu se facă unele demonstrații, față de care firește am refuzat o luptă nesinceră —, nu-i pot fi deajuns de recunoscător.

Dorisem un Parlament cu caracter profesional. Sfînta prostie națională a făcut mare haz de propunerile făcute unor asociații, și mai modeste, care n-aveau firește prestigiul cîrdășiilor pentru putere. Nu mi-a părut rău decît de faptul că nu toți acești breslași, oameni cu ocupație, trăind din munca lor, m-au înțeles pe deplin, și că atîția nu erau liberi de angajamente politice. Cei cari au intrat însă, meseriași, preoți, profesori, mi-au fost de mare folos, păstrînd pînă la capăt o ținută onestă și loială. Cu acest Parlament, din care n-a lipsit nimeni, acceptîndu-se și reprezintanții celei mai exagerate stînge, și dînd dlui Cuza tot ce se cuvenea culturii, talentului, patriotismului și perfectei sale onestități personale, s-ar fi putut lucra și patru ani de zile, îndeplinindu-se lucruri care cu nici un alt Parlament nu se vor putea îndeplini, căci împrejurările s-au îndrumat tot mai mult spre acele veleități de dictatură pe care nu le-am avut eu nici pe ascuns, pe care nu le-am permis ambiției dlui Argetoianu și pe care alții astăzi le răcnesc pe toate cărările în fruntea cămășarilor lor.

Făcîndu-se tăieri curajoase în bugetul curent, în așteptarea unor economii fără păreche la acela pentru anul următor, am încheiat, și cu măsuri în învățămînt – care tindeau la simplificarea, umanizarea, libertatea, pe care nu voiau s-o primească unele capete obtuze și unele mentalități de tulburători născuți, de speța unui Țoni, cel mai neloial om pe care l-am cunoscut, unui Forțu, în suferință de nervi, unui Nisiipeanu, ale cărui dedicații de devotat partizan le păstrez încă după cîți stropi de noroi mi-a aruncat în față —, am încheiat, zic, o primă sesiune parlamentară, care va rămînea ca un veșnic model de bună-cuviință și de bună înțelegere, de muncă împreună între toate grupările și nuanțele politice.

După ce izgonisem de la Instrucție toată banda solicitatorilor politici și toată gloata confuză a cutreierătorilor de birouri, impunînd oricui munca și răsplătind-o și prin daruri de vacanță, așa încît ministerul devenea astfel un loc curat și respectat – și ce era să fie după mine cu Hermes trismegistos al celor trei miniștri unul în altul sau unul peste altul! —, credeam că pentru lucrul meu științific și pentru un trup de sexagenar, peste care, pentru întîia oară, din exces de muncă, se vor abate infirmitățile, am dreptul la cîteva luni de liniște, în odăițile de la Mangalia.

Ce nu s-a uneltit în urma mea! Un întreg Fanar era la lucru, și n-aveam decît să privesc în ochii principalului meu colaborator ca să înțeleg la ce mă pot aștepta. Veniseră la mine acolo cîțiva proprietari rurali foarte împovărați, cari-mi cereau moratoriu sau alte măsuri care ar fi lovit greu în creditul țerii. Le-am refuzat. Ofeream în schimb recomandații către organele fiscale pentru păsuiri indicate de situație. Din dos, un glas a țîșnit:”Dar noi sîntem desperați”. I-am răspuns că, deoarece de o parte e casa mea, de alta marea, dacă ar fi desperați, s-ar fi aruncat în mare în loc să-mi vie în casă. La o observație că se protestă polițele, am obiectat că astăzi aceasta n-are gravitatea din timpurile normale. Am fost denunțat îndată, de o presă cumpărată, că am recomandat aruncarea în mare a debitorilor – va veni vremea de li se va spune și învățătorilor că le-am dat și lor același sfat – și că am indicat ca mijloc de salvare neplata datoriilor, eu însumi prezentîndu-mă ca exemplu. În același timp, cum hotărîsem începerea școlilor, ca în copilăria mea, la întîi septembre, aceasta a servit bandei țoniste ca mijloc de agitație. Spiritul bucureștean se distra și pe socoteala măsurilor -de bună ținută impuse la ministerul meu și, cum spusesem că pentru picioarele desculțe ale școlarilor din sate s-ar putea face saboți, ca în Olanda, în Franța, în Austria, ce se mai stricau de rîs toți deștepții de la gazetele hrănite din distribuțiile unui minister care devenise cartierul general al intrigilor contra mea – și aveam dovezile în scris!

La ministerul de Finanțe se lucra pe sama proprie, neglijîndu-se plățile, mai ales la corpul didactic, căruia-i eram înfățișat ca răspunzător, și aducîndu-mi-se spre iscălire portofolii putrede, mai ales de la Craiova și din Oltenia – între altele și ale fostului meu ucenic, d. Șaban Făgețel —, care trebuiau să istovească fondul rezervat în ultimul împrumut pentru altceva decît pentru faliții dispuși să intre în clubul unui nou partid politic; banca Blank, ruinată după moartea bătrînului ei șef, prin tot felul de capricii grandomane și aventuri romantice, ca și prin salarizarea politicianilor cu milioanele, era salvată, fără a-mi cere părerea, cu două miliarde, supt cuvînt că se împiedecă astfel un crah al întregului organism bancar, pe care era să-l provoace tocmai conversiunea. Ea a fost inițiată în lipsa mea la Paris, unde plecasem pentru cursul meu și pentru lămurirea unei prese ațîțate contra mea – călătoria făcîndu-se numai cu leafa mea de director la Fontenay-aux-Roses, unde am și locuit, iar milioanele rezervîndu-se pentru altă călătorie, a unui coleg care mă va înfățișa acolo ca păpușa culturală provizorie în fruntea unui Ministeriu care e al său – și condusă, în foiala intereselor condamnabile, cu totul în afară de mine.

Primit de suveran ca de un judecător de instrucție pentru „declarațiile” de la Mangalia, prezintasem o demisie pe care o voi înnoi cînd ministrul de Finanțe a vrut să treacă salariile învățătorilor la comune și cînd, în ianuar 1932, a reînceput, după ce se părăsise ideea Ministeriului Argetoianu, jocul de-a Titulescu – omul picînd din cer, ca în poveste, la fiecare „criză“ ministerială pe care i-o provocau acoliții. Era, în atitudinea cui sta lîngă mine, în aceea a unei prese căreia pînă la sfîrșit nu i-am sacrificat un ban, reducînd bugetul Prezidenției la patru milioane și publicînd în Monitoriu distribuția lor, ca și a fondurilor, de bacalaureat și de cărți poștale, creat la Instrucție, în insultele triviale și pentru copiii mei, adăugindu-se, din fonduri cunoscute mie, broșuri infame, care se vindeau la ușa Universității, în tăgăduirile oarbe de patimă a oricărui merit în chiar știința mea, în faptul că, atunci cînd prostul scria, isteți interesați rînjeau, fără ca un glas de protestare să se ridice din miile mele de elevi, iubiți și ajutați, era în toate acestea, ca și în atitudinea săracilor cu duhul cari cred totul, și despre oameni cari au dreptul mai mult să fie respectați, o astfel de ticăloșie încît biruia desprețul ce se produsese în mine prin toate mizeriile unei vieți de neînțelegere și prigonire.

Ce m-a susținut pînă la acel Consiliu din mai, prezidat de regele. Consiliu în care, după vădirea insuficienței conducătorului Finanțelor, nu știu ce răspundere pare că a căzut asupra mea – și n-am știut cum să acopăr mai răpede în cabinetul suveranului foaia unei demisii de indignare și dezgust, —, au fost două lucruri.

Întîi asentimentul continuu al Parlamentului. În chestia zahărului, punîndu-mi-se piedeci pe care le-am evitat, ca să nu se mai vorbească apoi nimic din partea acelora chiar cari o stîrniseră, apoi în aceea a salarizării învățătorilor, în care a trebuit să apăr intențiile, dezaprobate de mine, ale dlui Argetoianu, pentru ca tot d-sa să apară în ultimul moment printr-o lovitură de teatru ca salvatorul lor, el a stat lîngă intențiile mele bune și m-a ajutat să birui intrigile fără a mai vorbi de proiectele mele de învățămînt, votate aproape unanim. Cînd, în april, mă despărțisem de acești colaboratori fără deosebire de partid, mulțămindu-le călduros, era cea mai deplină sinceritate și în cuvintele mele și în aplauzele care nu erau numai ale unor prieteni politici. În special drul Angelescu mi-a fost pentru legile școlare un bun și prietenesc sfătuitor.

Apoi, știind bine că-mi sînt numărate zilele, era dorința de a introduce în școală ceva măcar din ideile nutrite o viață întreagă. Idei despre școala primară, din care am vrut să fac sufletul satului, cu directori aleși de colegi, cu revizori ieșiți prin concurs, cu înaintări, nu după buchea învățată, ci după munca depusă în mijlocul sătenilor, cu ateliere de lucru, cu cariera deschisă învățătorilor și în alte domenii de învățămînt. Mi s-a răspuns cu urletele unor bande electorale conduse de meșterul agitator, totdeauna… duios și sincer, care e învățătorul veșnic dezertor de la catedră Țoni. Apoi idei despre școala secundară, căreia-i dădeam libertate și inițiativă, cu profesori ieșiți din concurs, cu directori voiți de colegi, cu inspectori de la Universitate, cu desființarea jocului orelor și restabilirea catedrelor întregi, cu înlăturarea alipirii de manual și superstiției orelor, cu reunirea școlilor prin impunerea cîtorva lecții aiurea decît unde e catedra proprie iar, pentru școlari, cu desființarea examenelor la sfîrșitul anului, cu vacanța de la întîi iunie, cu desființarea drămăluirii notelor, cu educatorul, „democraticul” lucru manual și cu expozițiile produselor acestei îndeletniciri. În fine, idei despre Universitate, cu desfacerea de tirania miniștrilor de partid, cu guvernarea prin statute alcătuite de dinsa însăși, cu Consilii interuniversitare, de legătură, cu ideea unui buget global, pe care singură și l-ar administra. Cream și în fiecare localitate marele Consiliu cultural al tuturor membrilor corpului didactic, de la cel mai mărunt învățător la rectorul universitar.

Păcate grele… Un congres al acestui corp s-a adunat în mai ca să arunce injurii nemaiauzite asupra tiranului flămînzitor al colegilor săi. Ce ipocrizie și ce decădere!

Am ieșit din această osîndă fără un cuvînt de mulțămită pentru cît servisem, fără un semn de atenție pentru cît mă jertfisem. Iar, în alegerile făcute de țerăniștii urgisiți în 1931 și de rege și de popor, d. Argetoianu, om popular, a putut să intre în Cameră, iar eu, de la care venise tot răul, fiind, cum a scris în glumă un ziarist prieten, „cel mai prost om din România“, și adaug: cel mai rău și cel mai răpareț, ba chiar designat și instanțelor judiciare pentru zecile de milioane ce mi le-am însușit, rămînea să mă folosesc de articolul din Constituție care-mi dădea un loc în Senat, unde cînd am ridicat, într-un tîrziu, glasul, nu mi s-a cruțat nici o injurie, iar în Cameră s-a cerut, de un V. V. Haneș, anularea printr-un articol unic a tot ce făcusem pentru școală.

Suferințile morale mi le-am arătat în Trei ani de la restaurare; în Isprava am învederat ce s-a pus în locul incapacității mele, iar în Supt trei regi, care nu e decît continuarea obiectivă, cu cît de puțin amestec al persoanei și operei mele, a Istoriei românilor în limba germană, am arătat, ca istoric, ce a vrut să facă o generație pe care lipsa de solidaritate, determinată în mare parte de livide invidii, a împiedecat-o de a crea, peste atîtea ruine și atîtea lacrimi, o adevărată Românie Nouă, – singura care poate trăi. Mulți s-au supărat, nimeni n-a îndrăznit să proteste.

Ce să mai vorbesc de ce am făcut, de ce am ținut să fac și după aceea!

Și așa stau, la șaizeci și doi de ani ai mei, sigur și tare, mîndru, drept înaintea conștiinții mele și a judecății vremurilor.

Vălenii de Munte 25 septembre 1933.

N. IORGA