O viață de om așa cum a fost/Idei și lecturi

Jump to navigation Jump to search
VII. Adolescența O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
VIII. Idei și lecturi
IX. Universitatea de acasă



Școala crede prea mult că ucenicii ei pot trăi numai cu ideile pe care ea însăși nu le are. Și ucenicii se deprind astfel nu a avea idei, a urî ceea ce, avînd acest aer, trimete imediat la cartea de clasă. Ideea pentru idee, fără nici o legătură cu nota, fără nici un folos pentru carieră, aceea n-are nici o trecere. Căci, pînă atunci, nu se confunda, ca azi, ideea adevărată cu pasiunea care pretinde a fi o idee și cu activitatea zgomotoasă și dezordonată pe care o provoacă numai falsele idei.

Pe atunci, pentru un tineret care vedea în naționalism și în patriotism, cum era firesc, ceva impus și întreținut de Statul înfățișat prin „domnii” de pe catedră, cari și ei o făceau fiindcă așa era ordinul de la „onor. Minister”, ideea nu putea să fie aceasta.

De altfel, de cîte ori fraza se întrupa într-o realitate vie, trecînd supt ochii noștri ori și făcînd apel la noi, ce jalnice erau rezultatele!

Nici o mai bună dovadă nu poate fi decît petrecerea la Iași a regelui Carol în zilele cele mai impopulare ale regimului lui Ion Brătianu, care totuși recursese și la oameni ca Nicu Gane, ca impozantul Vasile Gheorghian, cumnatul lui „moșu’ Go”, pentru a da impresia unei schimbări în oameni – procesul Maicanilor, al generalului Anghelescu pentru deturnări de fonduri și condamnarea lor erau aproape, ca și procesul lui Simion Mihăilescu, directorul Vămilor —, așteptînd pe aceea în metode.

Văd trei scene din această vizită plină de învățăminte.

Regele sosește. Liceul, înzestrat cu arme pe care nu știu dacă le mai avusem vreodată în mîni, dar potemchiniada școlară trebuia să se adauge la celelalte, e înaintea porților internatului. Careta largă, pompoasă, â la Daumont, cu jochei călărind pe caii dinainte, suie strada Arcului, precedată după obicei de fîlfîirea de pene albe, de sclipirile de oțel ale jandarmilor călări și de trăsura în care prefectul poliției în picioare, cu fața către Suveran, garantează siguranța, ordinea, buna-cuviință. Abia zăresc figura severă, slabă, încunjurată de barba încă neagră, mobilii ochi albaștri ai regelui, care cercetează iute toate, de jur împrejur, fără a face sforțarea unui zîmbet, fără o umbră de mulțămire.

Deodată un imens zgomot se produce la capătul străzii, unde, pe terasa ambițioasei clădiri a lui Pastia, Otelul Traian, fiind grămădită atîta lume, se petrece ceva. Jandarmii întorc brusc caii spre trăsura regală, lumea se dă în lături înspăimîntată; îmbulziți din toate părțile, băieții sar zaplazurile înapoi în curte, cu sau fără bețigașele reformate care li se încredințaseră.

Am aflat pe urmă că de pe terasa unde era un C. Balș, profesorul Miltiade Tzony de la Universitate și altă tînără opoziție nerăbdătoare și indignată și ea de isprăvile de la București ale „cetățenilor indignați”, adecă ale agenților cari pedepseau redacțiile ziarelor opoziției, devastîndu-le în numele „nației”, ca și de conrupția crescîndă a unui regim pe care Stătescu îl calificase: al unei „colectivități”, de unde porecla, răpede generalizată, de „colectiviști”, se șuierase, aruncînd asupra domnescului oaspete al orașului mere putrede și ouă clocite.

Lecția de sentimente civice nu era din cele mai bune.

La școală, nici un cuvînt despre cel care venea la sfințirea noii Mitropolii, mare și solidă clădire, făcută onest de arhitecți străini, dar bazilică tripartită, cu galerii, fără nimic în legătură cu datina și amintirile țerii, nici un cuvînt despre opera lui și despre însuși lăcașul în care puteam păși de acum înainte, dacă sentimentele noastre ne-ar fi îndemnat, sentimente distruse de tot”Doamn’ mește”-le pe care, fiecare la locul lui, îl înghițisem în copilărie, de la o preoțime care nu credea sau nu dovedise prin nimic credința ei.

Dar cu aceleași netrebnice puști trebuia să defilăm în fața uriașului bloc de zidărie supt ochii lui Carol I și ai unei oficialități civile și militare, în fața căreia stătea înfipt, cu sprîncenele-i dese, generalul Racoviță, comandantul corpului de armată. Singură curiozitatea a făcut să ne întoarcem privirile spre locul unde era regele, și am făcut-o așa de lălîu și de zăpăcit, încît cîțiva ne-am trezit singuri în stradă supt gestul de desperare al generalului, pe cînd restul școlii era acum departe. Dar lucruri de acestea, în lipsa generală de disciplină, nici nu se băgau de samă, necum să se pedepsească.

Toți erau supt impresia dureroaselor scene de la sosire. Și astfel pare că s-a scuturat mult din ceea ce trebuia să mai fie. Plecarea celui atît de adînc jignit după douăzeci de ani de spornică și mîndră domnie am putut-o vedea, cu aceiași ochi de curioși nedisciplinați și nerespectuoși, de tineri sălbateci, incapabili de gestul care se impunea, de la chiar fereștile liceului nostru.

Aceeași lungă trăsură de gală, dar fără jocheii săltători, cazacele și caschetele lor colorate. În dosul gărzii, care părea și ea umilită, regele, vădit întristat, ducea încet degetul la chipiul aurit. De jur împrejur – rușinea rușinilor de care mai mult am rîs decît să înțelegem inconștiența degradării —, un stol de nemernici derbedei, români și evrei, urlau din fugă un „ura” țigănesc, care era cea mai sîngeroasă din ofense.

Cu biserica în locul cafelei de dimineață și cu o regalitate astfel batjocurită de clasa care era datoare să încunjure, peste toate deosebirile ei, tronul de „voință națională” pe care-l dorise, și apărată așa de neghiob de înseși organele care aveau această sarcină, și cu un naționalism care de la Scipione Bădescu nu înaintase un pas, singurul izvor de idealism, de umanitate, de morală mai înaltă era în socialism. Acela pe care-l cunoscusem puțin, pe dinafară, din corespondența de la Roman a „moșului Manole”, nu numai prin Contemporanul și Revista socială de la Iași, dar și prin ascuțitul ziar, de foarte bună literatură, al socialiștilor de factură franco-belgiană din București, Drepturile omului.

Nu-mi aduc aminte cum, m-am trezit în Păcurari – lunga stradă care pleca de la casa boierească, vastă și frumoasă, prefăcută în penitenciar,”Poarta Verde”, înaintînd printre căsuțe curate pînă la gospodăriile închise ermetic ale birjarilor scapeți și la berăria”Zimbru”, cu grădina ei —, la frații Mayer, fiii pastorului englez. Unul din ei, Eduard, era, cred, în clasa a VII-a și el ne colăcise deci. Dar ședințile, foarte amicale, în care un licean ca mine era considerat ca un om gata făcut, capabil să aibă credinți politice și sociale, erau prezidate de fratele mai mare, Carol. Frumoasă figură albă, blondă, între belșugul bogatului păr creț, cu albaștrii ochi siguri și reci – șeful nostru era unul din oamenii cari cîștigă și rețin – a căror amintire nu dispare cu lunga trecere a anilor. Vorba lui înceată, dulce, cîștiga răpede inimile.

De aici m-am căpătat cu traducerea franceză în quarto, pe două coloane, aspră și solemnă ca un cod al vieții nouă ce trebuie să fie, a Capitalului lui Karl Marx. Am lăsat grijile școlare, care pentru mine erau foarte puțin grele, eu dînd mai mult ce prindeam în joacă decît ce studiam în sudoarea frunții, pentru a răzbate, în acest desiș de abstracții. […] Legea ofertei și cererii, plus-valoarea datorită muncitorului și pe care capitalul lacom al exploatatorilor o fură, profeția unei „zile de apoi”, cînd acest capital se va concentra așa de mult în numai cîteva mini, încît va ajunge o șuierătoare atingere a săbiei proletare pentru ca, spre fericirea, absolută și definitivă a omenirii, cîteva capete de beneficiari ilegali să se rostogolească în praf… Am scris cu osteneală, din ce mi se păruse că înțeleg, o conferință – cu totul altceva decît tezele școlare cu care eram dator – și, în acel mic grup de tineri necunoscuți mie, am și cetit-o.

După aceea m-am învrednicit să capăt și o misiune, pe lîngă lecțiile pe care le făceam vierului de la Copou – contactul cu „poporul” —, pe care, prefăcîndu-mă că dorm, l-am auzit căinîndu-mă înaintea nevestei lui că e păcat de tinerețele mele dacă am ajuns nebun —, aceea de a duce noua evanghelie, cu broșurile lui Kropotkin cu tot, la Botoșani, unde, stînd cîteva zile la „moșu’ Manole”, mi se pare, așezam pe rafturile bunului liberal bătrîn literatura socială cu coperțile roșii. Dar, cu tot entuziasmul de care eram capabil, potolit entuziasm moldovenesc chiar la șaisprezece ani, n-am putut cîștiga pentru ceea ce socoteam că e crezul meu statornic decît pe simpaticul meu fost coleg Waiser, pe care asemenea predici din adolescență nu l-au împiedecat de a ajunge antreprenorul sau chiar proprietarul celui mai mare otel din Botoșanii noștri comuni.

Universitatea era să aducă o schimbare totală a convingerilor, căpătînd pe acelea pe care nu era să le mai schimb, chiar față de exagerările ridicule sau criminale ale doctrinei mele, pînă la vrîsta pe care am atins-o. Dar din acest socialism de zori ai cugetării mi-a rămas ce trebuie ca milă de oameni, de orice om, cu atît mai mare milă, cu cît el e mai nenorocit, de să-mi ajungă ca să rezist acestor rătăciri barbare, ca și pedantismului intelectualilor satisfăcuți de ei înșiși și trufiei prostești a oamenilor ajunși.

Carol Mayer avea însă |și o bibliotecă germană, cu clasici legați frumos, din care era ceva nou de cules pentru fostul elev al lui Nicolescu și, ca să zic așa, și al bietului Teodori. Pe paginile dramelor lui Schiller am încercat, vai, fără folos apreciabil! să mă inițiez într-o literatură al cării sentimentalism romantic, ca în despletiții lui Briganzi, cu un Karl Moor potrivit cu ochelarii mei fumurii, cu lipsa mea de cravată și cu bețigașul amenințător, m-ar fi putut seduce atît de ușor. Dar pentru fericita, mîntuitoarea atingere cu o altă literatură, a cării limbă o stăpîneam foarte bine, dar de care fusesem despărțit prin bariera școlii de atîta vreme, mai trebuiau cîteva luni de zile și toate pățaniile provocate de nelipsita mea independență de spirit.

Deocamdată mă întindeam lacom, în lipsa oricărui sfat de pe catedră – și decît să fie o impunere, în cine știe ce direcție învechită ori fără potrivire, era mai bine așa! —, către ce-mi pica în mîni din noul scris românesc, într-o vreme cînd, de o parte, la moldoveni era un realism oriental, iar, de alta, la bucureșteni, un romantism de pitoresc colorat, capricios și zglobiu, cu o mult mai mare adîncime.

Am cetit astfel, cu unii, puțini, din colegii mei, scrierile lui Constantin Miile: Dinu Milian, imitație după Jules Valles, dar plină de amintiri autobiografice dintr-o societate așa de asemenea cu aceea în mijlocul căreia trăiam, apoi Feciorul Popei, în care colorile erau mai vulgare și mîna mai grea, fără să las deoparte Caietul roșu, în care era pasiunea franceză pentru baricade, pe care a înțeles-o și Eminescu în Împărat și proletar, și negația absolută, furioasă, opusă credințelor metafizicei. Și, într-o zi o elegantă fițuică reunea cu același Miile, cu versurile plate ale ofițerului Carol Scrob, cu povestirile melancolice, care mă impresionau, ale unui Nicolae Țincu, pagini de critică literară și artistică ale lui Delavrancea, de o așa de proaspătă și de curajoasă personalitate.

Încercări literare nu făcusem eu însumi, decît nu știu ce schiță, după paginile de realism din Contemporanul cu privire la ridiculul amestecat în drama îngropărilor din colțul meu de Botoșani – forțam pentru aceasta un suflet care cerea altceva —, și numai la întoarcerea pentru pregătirea de bacalaureat, cum, în fața casei „moșului Iacob” era aceea a unor vechi colegi ai mei, în care o domnișoară mai nostimă decît tînără avea ochi și pentru mine, dar mai mult pentru Ermil, bunul băiat groaznic de urît, dar bogat, al lui „moșu’ Manole”, îngînam versuri ce tindeau a lovi în concurentul care putea să fie mai fericit:

Are inimă de aur, Și ți-e drag de nu-l vezi bine. Fericește-te pe tine: De bărbat ai un tezaur…

Ermil, el însuși ieșit de la admirabila școală particulară”Institutele Unite” a junimiștilor, cu amintirea lui Eminescu și cu prezența lui Cuiianu matematicul și a matematicului Melik, cu”Codiță” al nostru și cu tot clanul, cunoștea mult mai bine noua literatură și, cum îi plăcea să-i cetească inteligentei și bunei noastre mătușe, Aspasia, asistam și eu, în acele luni dinaintea bacalaureatului, la lecturi luate din Convorbirile literare, mutate acum la București. Ermil cetea rău, dar eram în măsură să înțeleg ce bună era literatura, o, mult mai bună decît la Contemporanul…

Deocamdată, în urîtul oarelor din clasa a VI-a, mă apucasem să fac, în spiritul nostru, adecă al „vacilor”, o foaie proprie, pe care o trăgeam la mașină și o dădeam abonaților – tot nu uitam Romanu de la Roman! – în schimb pentru o modestă plată în alunele care, pe lîngă ce dădea statul român, îmi complectau alimentația. Cum fusesem găsit de o coloare a feței puțin mai întunecată decît a multora dintre colegi, îi pusesem titlul Ecoul ceaunului. Eram și ilustratorul ei cu caricaturi. Dar viața creațiunii mele a fost scurtă. Eram singurul redactor și trebuia să răspund la lecție, ceea ce devenea absorbant.

Cum se vede, deloc talentul precoce. Și, de altfel, cînd versurile s-au înmulțit, mă jenam de caietul meu. Orice încredere în mine fusese distrusă de teribila mașină a școlii.

Literatura românească mi s-a mai vădit la „domnu’ Drăghici” prin apariția Revistei nouă a lui Hasdeu, impunătoare prin proporțiile ei, prin luxul tipografic, prin coperta împodobită cu multe, o, cu prea multe flori și cu eroice chipuri de scriitori. Era și Delavrancea acolo, și era și Vlahuță – dar încă nu cunoscusem pe Eminescu decît prin legenda nenorocirii lui și prin apariția deodată, lîngă Otel Traian, a trupului îngroșat și greu la mers, a feței bugete de pe care smulgea furios orice urmă de mustață, pe cînd bățul căuta să lovească în diformele „turnure” ale doamnelor. Ne-a trebuit timp ca să-l înțelegem, și a trebuit ca poezia lui atît de nouă și de adîncă să iasă din sepulcrul anilor vechi ai Convorbirilor de la Iași în eleganta ediție bucureșteană a lui Socec. Dizidența Revistei nouă, pornirea ei contra Convorbirilor, duelul unui Hasdeu, total ignorat de noi în toate rosturile lui, cu Maiorescu, caricaturat ca Napoleon, în „trilogia” la care colabora și istețul, productivul filolog Lazăr Șăineanu, nu putea să-mi fie inteligibilă în toate urile zăcute de acolo. Dar aspectul publicației ne cucerise, și am avut o deosebită plăcere să comunic exemplarul cumpărat din banii mei de pedagog fetiței cu obrajii roșii care rîdea între oalele de flori la pensionatul Disem din strada Arcului.

Dar o altă literatură, pentru care risipeam și ultimul „franc” al cîștigului meu, mă cucerise cu desăvîrșire, contribuind esențial la desfacerea mea din dezordinea și vulgaritatea care mă încunjurau și dîndu-mi convingerea că, mai mult decît atîția alții, pot măcar înțelege și simți.

Lîngă Otelul Traian se deschisese o librărie nouă, a cării vitrină pe jumătate înghețată în lungile seri de iarnă îmi vrăjea ochii. Pînă astăzi, a intra într-o prăvălie nu-mi e lucrul cel mai plăcut, și mult timp sfiala mea făcea să nu mă pot hotărî a-i călca pragul. Aici însă, ispita era prea puternică.

În adevăr, două edituri franceze își trimeseră cărțile în acest Iași al vechilor pensionate la care învățase Kogălniceanu și Alecsandri, al reprezintațiilor de teatru francez, al saloanelor, acum cu totul dispărute, lăsînd în loc o maimuțărie de snobi cu cîteva sute de cuvinte franceze ca pentru relațiile cele mai comune și mai banale din viața socială.

De o parte volumele galbene ale lui Charpentier, cu onesta lor literă măruntă, îngrămădită, aducîndu-ne produsele masivei școli realiste, care cîștigase și neastâmpăratul spirit provențal, avînd anume legături cu neinfluențabilul rural care a rămas Frédéric Mistral, al lui Alphonse Daudet. Cruditățile voite, pentru a cuceri și reținea un anume cerc de cetitori mai mult poate decît pentru a învedera sincer și curajos o doctrină, ale lui Zola: Nana, cu lumea infamă pe care o descrie, La Terre, cu sălbătăcia preistorică a instinctelor pofticioase, Le Ventre de Paris, cu dezgustul movilelor de hrană care încunjură și domină, în halele pariziene, acțiunea, Germinai, cu epopeea întunecată și dureroasă a minelor, trecură pe rînd prin spiritul meu, pe care indecențele nici nu-l puteau atrage, cu atît mai puțin a-l perverti, dar lăsînd impresia durabilă a puternicei construcții arhitecturale, a frazei grele de sens, legată în cătușe trainice, ducînd descripții îmbelșugate și acumulînd adjective plastice, care a lăsat urme asupra scrisului meu de mai tîrziu.

De partea cealaltă, erau cochetele cărți ale lui Marpon și Flammarion, de format mai micuț, pe hîrtie satinată, cu o literă ca mărgeaua, care era însăși o plăcere, cu ilustrațiile de un impresionism tînăr și îndrăzneț, amestecînd în redarea figurilor nelămuritul unui capriciu simpatic. Daudet mi s-a înfățișat în această haină, cîntîndu-mi la ureche, chiar cînd, ca în Jack, e sforțarea stângace de a face ca și romanul întins al prietenului său, tot vechea melodie simplă și clară, așa de dulce, din cîmpiile Sudului francez, unde în umbra măslinilor cu frunzele de satin alb cîntă păsările țernei arse de soare, greieruși ca aceia de la noi, din grădina și via Negreștilor.

Poezie puțină. De aceasta: a lui Haraucort, halucinatul, a lui Maurice Bouchor, a lui Sully-Prudhomme, a lui Coppée, ba pînă și cea, otrăvită, dar atît de fermecătoare, a lui Richepin, a mai vechiului Baudelaire, din Florile răului, mă voi apropia mai tîrziu numai, la Universitate. Și tot așa de critica unui Paul Bourget.

Fără a cheltui însă, în anii din urmă ai liceului, aveam, prin librăria așa de prietenosului Emanuil Haimann, fratele marelui librar bucureștean, putința de a străbate larg, în toate direcțiile, întreagă această literatură mai nouă a Franciei, în solidele, definitivele schițe, nuvele, romane ale lui Guy de Maupassant, autenticul descendent și moștenitor al adevăraților povestitori francezi, măsurați, discreți, siguri, ca și în „ușoarele înseilături, puțintel ștrengărești, bune de export și în Orient, ale lui Rene Maizeroy. Cetite după pupitrul ridicat, cu greutatea de a prinde literele fără a tăia foile, ceea ce ar fi însemnat a plăti volumul, destăinuirile de frumuseță mi se făceau cu atît mai scumpe.

A ieșit din aceste necontenite lecturi, pe lîngă care datoria impusă a școlii îmi era acum așa de puțin, alt om. O imensă lărgire de orizont, din toate locurile și din toate vremile. Aici era adevărata geografie și adevărata istorie! Peste atîția ani de grea robie cu ghiuleaua „lecției pe mine” de picioare, acest sentiment al spațiului și timpului se lega de acela pe care-l prinsesem demult, foarte demult, și apoi îl pierdusem, pe vremea cînd romanele, cetite în copilărie, ale lui Alexandre Dumastatăl mă introduseseră, de la Cei trei mușchetari înainte, prin broșurile cu interesante și elocvente săpături în lemn, în lumea aristocrației cu pălăria largă, pana în vînt, freza de dantelă și spada la coapsă lovind cizmele larg deschise deasupra. Și simțirea se desfăcea din tot ce o apăsase pînă atunci, se curăța de lungile atingeri murdare cu o inevitabilă realitate inferioară. Era o înălțare răpede, neașteptată, amețitoare, pînă la o adevărată beție a spiritului, din subpămînteana frămîntare cu atîta noroi de mahala, cu atîta infecție de bancă și cu atîta seacă pretenție, proastă și rea, de catedră. O, sfintele mele cărți, mai bune și mai rele, pe care soarta prielnică mi le-a scos înainte, cît vă datoresc că sînt om, că sînt om adevărat, ca oamenii din țerile unde nu s-a întrerupt niciodată cultura, și de aceea, cu toată lipsa unei averi, moștenită sau cîștigată, cu cîtă nesfîrșită iubire, cu cîtă nesățioasă patimă v-am cules de pe toate drumurile, din toate tristele colțuri ale părăsirii voastre, din împrăștierea atîtor furtuni și catastrofe casnice, pentru a face din voi, ce a lăsat mai prețios omenirea de pretutindeni și de oriunde, în casa mea, deseori mutată, pînă la permanența unui dar prietenesc, biserica celor patruzeci de mii de glasuri care înalță același imn, peste margenile morții cui v-a scris, acelui mare și nobil sfînt, martir totdeauna, care e idealul uman!

Acum ieșirea în oraș nu era numai vizita la „moșu’ Ioanidi” ori popasul la grecii de la Mitropolie, cu tichiuța neagră și pestelca albă, cari vindeau neasămănate cataifuri și baclavale mustind de miere, nici numai rătăcirea prin cărările pustii ale grădinii Copoului, ci comunicarea îndelungată, prin străzi pe care nici nu le vedeam bine cu ochii, către cei doi tovarăși ai mei, cari nu ceteau, dar ascultau bine, a cuprinsului cărților pe care mi le însușisem. Era o înviere, în quasi-copilăresc, a peripateticilor Atenei, din care se scotea mai multă învățătură, mai mult folos sufletesc decît din toate lădoaiele tuturor catedrelor, ce sună a gol, din lumea întreagă…

Cu un astfel de spirit, cu astfel de deprinderi și de aspirații, liber de crasa trecutului, cu ochii larg deschiși înainte, am venit și eu la proba, pe atunci înfruntată de așa de puțini și în împrejurări de impunătoare seriozitate, a bacalaureatului, dincolo de care înțelegeam fiecare ce largi, seducătoare și pline de primejdii necunoscuturi se deschid… Căci era pe atunci, și pînă la copii, un simț al seriozității vieții, al datoriilor care se impun și al muncii fără care ele nu se pot îndeplini.

Înainte de a ajunge pe băncile Universității ieșene, din nou sigur pe situația mea, căpătată printr-un nou concurs, a trebuit să îndur însă ultima, și aceasta destul de grea, umilință materială a tinereței inele.

O parte din această vacanță, în care nu m-am „preparat”, cum nu mă preparasem, îndeosebi, nici pentru examenele de pînă atunci, am petrecut-o însă la țară, la Ermil.

El moștenise de la unchiul său Botez moșia Zahorenii, din Dorohoi, luase în arendă cuibul de răzeși al Brăheștilor din Borolea, moșia săracilor urmași de boieri, muncind la plug cu grija să nu treacă boii pe moșia proprietarului, și cu „cocoanele” ajutînd la dulceți în casa acestuia, dar îmbrăcați orășenește, politicoși și mîndri, și pe lîngă aceasta și moșia lui Costică Iorga, mort cu mințile împainjenite, lăsînd ca moștenitoare pe verișoara de la biserica Roset, măritată cu fostul meu coleg de școală primară, Gheorghe Ursianu, apoi cu ofițerul Bălăceanu, Șerpenița, desigur un vechi Șipinți din veacul al XV-lea, în această parte plină de amintiri, între Prut și granița Bucovinei, a Moldovei de odinioară. Iute, harnic, cu iubire pentru pămînt, dacă nu și pentru oameni, el făcuse o frumoasă gospodărie, rămînînd în vechile case scunde și înguste ale acelui Botez, unde văduva, sora mamei lui Ermil, Zinca Săcară, și a unui latinist, Ioan, ale cărui traduceri interlineare cu chirilice le păstrez în cărțile lui, își îngîna bătrîneța și decadența cu garafa zilnică, de care se aprindea așa de mult încît amenința prin zăbrele cu o pușcă neîncărcată pe gazdă ca și pe „neamul lui”, care eram eu. De jur împrejur, moșii bine lucrate de mari proprietari legați de brazda lor, Costică Stroici, d. Gheorghe Stroici, căsătorit atunci cu frumoasa mea vară, Maricica Hasnaș, Pănculeștii. Și Tudorachi Covrigarul, cu fata-i vioaie, era pe aproape, și lîngă Săveni, în casa unui subprefect, mutat, care făcea chef de plecare, am fost poftit și eu ținînd de urît unei preotese ochioase, pînă ce Ermil, în domeniul căruia vînam fără să știu, m-a mînat acasă tot așa de imperios ca odată „moșu’ Costachi” cînd, la vie, priveam mai atent oboseala subită a unei doamne pentru virtutea căreia, amenințată serios, ei pornise în goana turbată a armăsarului negru pe care n-a vrut să-l vîndă nimănuia și l-a pierdut la cărți.

Multe am învățat acolo, mergînd la cîmp cu buna iapă care ne răsturna în fiecare zi și aștepta apoi să ieșim din căruță, dar la nevoie așa de prudentă, încît, exilat de la preoteasa, am putut trece cu cît știam eu mîna podul de vergi și de fîn peste o largă baltă fără să se fi întîmplat nimic; mai tîrziu a fost înlocuită cu un superb trotteur, pe care l-am dus și eu o dată acasă, dar singur eu știu cum, fără să-l pot opri, cu toate silințile mele, la scară. Am văzut lupul stînd vara cinchit în margenea lanului de popușoi. M-am culcat supt aria mirositoare de grîu aurit de care se izbeau bondarii greoi cu aripile roșii. Am privit, nu fără gînd rău, la fetele voinice cari cărau snopii cu care meșterul clăditor făcea coperișul trecătorului palat de spice și le-am văzut din nou, le-am auzit strigînd și cîntînd, – altceva decît Rodica lui Alecsandri! – în praful ridicat de batoza, în a cării căsuță verde cîte o bălaie nemțoaică da vrîsta mea urmărea cu (Ochii o rază de soare. Am asistat la prinderea în iaz cu volocul a nenumăraților pești de argint. Am văzut vînîndu-se vrăbii cu ploaie și o cucuvaie împușcată m-a privit cu desperarea ochilor ei galbeni; am cercat să cresc becața rănită, căzută din stolul plecat spre lumină și am jălit pentru calul isprăvit, lăsat să moară pe gunoaie. În nopțile clare, țintate cu stele, mi-a țîșnit în față focul care ardea clăile unui proprietar nedrept, și din vorbele fiilor de proprietari de la „dom’ Drăghici” știam că uneori și proprietarii asigurați o fac fără pedeapsă. Am auzit hărmălaia țiganilor, o clipă colonizați pe pămîntul lui Ermil, cari se băteau urlînd, cu copiii ca arme, ca să piară apoi ca pleava în cele patru colțuri ale lumii.

Dar am văzut și oamenii venind încrezători la socoteală și plecînd deznădăjduiți că le-a crescut datoria. Am înțeles că sînt multe feluri de a măsura cu prăjina. Am scrîșnit din dinți cînd biciul stăpînului a încunjurat trupul secerătorului întîrziat. Mi-am dat seama de ce vărul pleacă seara pe prispa din grădină, unde mergeau, de silă mai mult decît de voie, fete al căror farmec nu era de obrazul lui. Am plecat de acolo dușman al unei societăți sprijinite pe astfel de baze.

Ce putea face mama ca să mă întreție în acele cîteva săptămîni ale întoarcerii la Iași pentru examen! Îmi era destul de greu că pentru acest timp căzusem povară – din nou povară cuiva! – lui „moșu’ Iacob”, care, așezat un timp ca inspector la piață de fratele său mai mare, ajutorul de primar, era acum scos din funcție și pus în urmărire de aceia cari, prin lupte care duseseră și la focuri de revolver, luaseră în stăpînire țara, cu toate comunele ei. Bolnav, stîngîndu-se pe încetul de oftică, pipăind dureros genunchii mei ca să-i compare cu bietele lui rotule dezgolite de boală, el făcea un mare sacrificiu găzduindu-mă și trebuia bunul zîmbet veșnic al totuși chinuitei de griji „țața Aspasia”, ca să poată primi o conștiință în trezire ospitalitatea ce așa de natural i se oferise.

Dar pe urmă au trebuit plătite taxe, și știam cine le-o fi dat, ca să ajuta o rudă săracă, și după ce stăruinți materne, făcute acum și în numele meu. Banii „domnului Drăghici”, plus un mic împrumut pe care-l priveam ca despăgubire pentru ce-mi oprise, se cheltuiseră de mult, și eleganta redingotă neagră începea să se roadă la coate, fără a vorbi de ghetele totdeauna dispuse să-și găsească o răsuflătoare. Și, dacă se găsiseră cîțiva „franci” pentru „locanta” de lîngă casa lui Pașcanu, locuința n-aveam cum o plăti, deși, încă pe cîteva săptămîni, am răsărit și la „moșu’ Ioanidi”, care mă privea acum ca pe un prieten și confident chiar al sentimentelor sale afară de casă, căci în odaia vecină, „țața Zinca”, redusă la o umbră, cu părul sur tăiat scurt cît să-l poată sprijini gîtul descarnat, agoniza în chinurile fără nume ale cancerului.

Bacalaureatul l-am trecut însă, mai cu cîte o excursie la via, cu triste amintiri pentru mine, a lui Șumuleanu, în odaia de otel unde mă primise ca tovarăș fără plată colegul Briul. Și ce otel! În dosul Mitropoliei, pe o stradă cu foarte rea reputație, o putredă zidire cu două rînduri, un han din vremea veche, cînd un Vanghele îl ridicase pentru popasul negustorilor de la țară. Jos, berărie și cîrciumă, cu fete cari erau gata să se suie cu clienții lor de o seară în etajul de sus, unde multe odăițe se deschideau asupra cerdacului ce dădea asupra curții îmbulzite de lume. Sunetul muzicii răzbătea la noi prin podeaua hîrșcîită și neîngrijită și de alături se auzea adesea altceva decît sfaturi bune pentru examenul de a doua zi. Lepra unui nobil oraș, aceste oteluri, fără deosebire, pînă la Otel Rusia, alt depozit de femei, unde era să dau concursul pentru catedra de Universitate, auzind fără voie toate propunerile – și vai! toate realizările —, de prin odăile din dreapta și din stînga și chiar pînă la impozantul Otel Traian, răpede degenerat cu același praf, cu același indescriptibil miros de acru, cu aceleași covoare îmbîcsite de murdărie, cu aceiași chelneri evrei nespălați, cu neînchipuitele latrine de cuib asiatic și cu politicoasa rugăminte de a „nu se supăra boierul pentru că o familie israelită face nuntă cu muzică numai pînă la ceasurile trei de dimineață”. Mi s-a întîmplat într-o noapte, cînd Briul, recomandîndu-mi să sting luminarea, dormea pașnic în patul de fier, iar eu, ca oaspete, mă cincheam pe o canapeluță, să simt intrînd cu zgomot un om străin, care, cu orice preț, înjurîndu-mă, voia să mă dea afară, indiferent la amenințarea cu un revolver pe care nu-l aveam: la hîrșcîitul pe păretele soios al chibritului meu am văzut pe cine? Pe Cezar însuși, pe Cezar al lui „moșu’ Manole”, pe Cezar tovarășul de copilărie, prietenul mai în vrîstă, cu bani de la mama din București, care, în cocheta uniformă de ofițer de artilerie, dar poticnindu-se în cizme, confundase odaia noastră cu aceea unde-l aștepta idealul său de o noapte.

Așa învățam eu pentru bacalaureat și, cînd sîngele mi se suia în obraz de desperarea rușinii, însemnam, o dată, de două, de multe ori, cum se simte un tînăr care a trecut acum prin cea mai înaltă cugetare a scrisului, cînd își aduce aminte că „a fost ținut din pomană”…

Examenele puteau fi o plăcere numai pentru teză. Ea are marele avantaj că îngăduie elevului să se coboare pînă în fundul sufletului său, să culeagă de acolo ce e mai adevărat și mai bun, să-și învedereze apoi și prin formă bogăția de nuanțe, delicateța de percepții, putința de creațiune în cuvinte. Înaintea hîrtiei albe dai examenul în fața ta; nici o înfățișare străină, nici o temută privire necunoscută care să te influențeze, făcîndu-te de obicei mai prost – uneori cu cît mai prost! – de cum ești în adevăr. Cred că voi fi scris bine, căci la această probă am ieșit, pe neașteptate, o mărturisește stîngaciul tuturor examenelor, cel dintîi, cu domnișoara Elena Buznea, mai tîrziu dna Meissner, în rîndul al doilea.

Din oral, în care am izbutit, recurgînd la tot curajul meu, înaintea universitarilor necunoscuți, să-mi păstrez locul, îmi aduc aminte foarte puțin. Sînt emoții care înfig amintirile, dar sînt și altele care le distrug imediat, emoțiile asămănătoare, care se succed. Văd pe Petru Missir, mic, rumăn, cu c:helarii pe ochii glumeți, urmîndu-ne, cu mersul lui iute, săritor, lucrul la înscris; mai tîrziu el era să fie mijlocitorul cu însuși Caragiale al debutantului literar și, pînă la sfîrșitul lui, lipsit de o femeie așa de iubită și căutîndu-și mîngîierea în ațipirea conștiinței, un sentiment de caldă gratitudine m-a legat de dînsul. Un gros dascăl cu figură de paracliser mă examinează la grecește, profesor de seminar, deprins cu ruralii lui; din „mă” și din „tu” nu ne scoate. Un candidat nu știa ceti grecește. – Ce grecească e asta, mă? – Greceasca veche… – E prea veche, mă!” Și tot de la seminar ne venise un bătrîn Gheorghian, care avea același nume cu fostul ministru liberal, – așa de solemn cînd își prezintă frumoasa barbă căruntă, pieptănată în două părți – și care n-avea a face cu quasi-omonimul său, așa de fin și de complex, de la liceul din Botoșani. Cum, la istoria romanilor, îi povesteam din frumoasa carte, nobil tipărită și luxos legată, a lui Jäger, care plăcuse așa de mult lui Dimitrie Sturdza de pusese s-o traducă, împărțind-o la premii, glasul lui neîncrezător mă opri, spuindu-mi țîfnos:”Nu-mi spune mie de astea; mie spune-mi ca la carte”.

Așa am ajuns student.