O viață de om așa cum a fost/Adolescența

Jump to navigation Jump to search
VI. Liceul O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
VII. Adolescența
VIII. Idei și lecturi



Mîntuisem cu bine – și cu premiul întîi în amfiteatrul împodobit cu frunzar și plin de ce avea orașul mai ales, al școlii Marchian, unde cununile și plachetele de cărți erau date în prezența șefilor, pe atunci respectați, ai autorităților —, mîntuisem cu bine cele patru clase în care, fără neapăratul gînd la alte trei sau patru și la Universitatea de la capăt, ar trebui să se pregătească, fie și fără latină și greacă și cu mai puține înalte matematici abstracte, un om în adevăr cult pentru o societate care-și caută, potrivit cu un frumos trecut, locul onorabil în civilizația timpului.

Așa de iute veneau noile cunoștinți de oameni și de lucruri, descoperirile în interiorul unui suflet în continuă dezvoltare, desfacerile de alte orizonturi în viața reală, încît cred că nimeni dintre noi nu și-a pus întrebarea, pe care ar fi trebuit să și-o puie și învățătorii, poate că și părinții noștri: după atîta trudă de nopți nedormite, slăbiri a puterilor în creștere, care se cer cu atîta grijă cunoscute și cruțate, drumuri prin ploaie și ninsoare, lupte cu nepotolita răutate a tovarășilor, sforțări pentru a cîștiga atenția, dacă nu și o afecțiune la care nu cutezam a rîvni, a profesorilor noștri, care e folosul, adevăratul folos, măcar în materie de știință – căci, ca educație, ca sentimentalitate, ca înțelegere și prețuire pentru frumos era singur copilașul cu rochie albă de pichet și brandenburgurile albastre de la școala Marchian – al întreg acestui greu și lung sacrificiu.

Întrebarea, pusă astăzi, nu poate să aibă decît un foarte trist răspuns.

Vorbeam limba pe care o învățasem acasă, din fericire de la cine păstra o lungă și folositoare tradiție boierească, în care cuvintele se selecționaseră, se îmbogățiseră în nuanțe fără a se împuțina și falsifica și în care, fraza, vechea frază grecească, trecută și prin buna franceză a secolului al XVIII-lea, avea un rost. Comorile scrise ale graiului nostru le cunoșteam din cele dintîi lecturi. Dar merită desigur un cuvînt de laudă, de caldă și meritată laudă, binele pe care-l luam cu mine de la „domnu’ Băleanu”, părăsit la trecerea în cursul superior. Îndoitul bine al unei ortografii bine fixate, orientată spre un fonetism sănătos, cîțiva ani după bahanalele latinismului etimologic, dar fără vulgaritatea lui „întocmai cum se pronunță”, ca în „poezie” și „filozofie”, așa de neromanice, care au dus firește la azi încetățenitele: „viteză” și „aplauzele”; o despărțire netedă între conjugarea a doua, împuținată, dar tocmai de aceea prețioasă, care mă va face să urmăresc cu mînie orice stupid „a ține” și „a menține” (el scria: „a ține”, și „a menține”, în loc de admisul: „a ținea” și „a menținea”). Apoi comunicarea lui Alecsandri, care nu mai putea fi un sigur îndreptariu de limbă definitivă și, în același timp, bogata formă românească a neimitabilului, prin măsură, simplicitate și delicateță, Costachi Negruzzi, un Prosper Merimée al nostru, puțintel înaintea celui francez, dar în legătură, cum mi-au dovedit apoi ineditele, păstrate la moșia lui Hermeziu, cu cea mai sigură literatură din Franța secolului al XVIII-lea. Și, pe lîngă aceasta, pe lîngă propriul grai al profesorului, care putea servi de model, ca vigoare și naturaleță măcar, trimeterea la „panegiricul” marelui voievod moldovean și întrebuințarea în clasa a IV-a a unui manual de cutezătoare noutate, Cartea de cetire cu litere chirilice și culegeri din vechi scrieri și din documente a lui Alexandru Lambrior.

Lecțiilor lui Mettey nu le datora desigur nimic un elev care la cinci ani putea acum să cetească de-a dreptul românește, fără a îngîna, un text francez și care-și avea de la acea vreme biblioteca sa în această limbă. Profesorul însuși se pare că era foarte puțin informat ca lectură, iar, ca gramatică, ne trimetea la arhaicul și atît de secul Noël și Chapsal, dar nu fără a recomanda în clasa a II-a bine făcuta carte de cetire a lui Victor Castano din Iași, pe care l-am cunoscut și după răutăcioasa epigramă, cu duel la capăt, a dlui Cuza, în toată exuberanța sfătoaselor lui dispoziții. Pentru colegii mei însă, felul nervos, desperat, al profesorului era o adevărată catastrofă. În clasa a V-a Tokarski făcea ce putea din interesantul Charles XII al lui Voltaire, dar originea lui străină îl aducea să traducă „ajouter” cu „a ajuta”, iar un text modern nu poate fi tradus decît de cine cunoaște ambele limbi.

Latinește începusem cu „domnu’ Severin”, care era încă pentru această materie, despre a cării utilitate și valoarea reală, pentru a forma un stil de noțiuni precise și de frază largă nu ne vorbise nimeni la început, cum nici de tot ce leagă graiul nostru de acela al glorioasei Rome. Istoria sacră a abatelui Lhomond, cu al său Deus creavit coelum et terrarrt, era tot așa de fadă, de lipsită de vlagă și de coloare, de sinceritate și de talent, ca și Proca, rex Albanorum, duos habuit filios; Numitorem et Amulium din De viris illustribus a aceluiași; nu se simțea dedesupt acea vibrație a vieții pe care și un copil, instinctiv, o prinde. Trecerea la discursurile, de o rafinată artă, ale lui Cicerone, cu invectivele din Catilinare, care cer cunoștința, la noi nulă, a spiritului roman, nu numai a istoriei Romei, pe care o văzusem de atît de departe, și aceea la fraza strînsă a lui Cezar, dictînd în ajunul unei bătălii esența însăși a lucrurilor abia înfăptuite, nu putea fi decît catastrofală. Mi-a trebuit că prin cetiri personale să deprind o limbă care era să fie așa de familiară istoricului. Ideea, atît de criticată de capetele înguste ale rutinerilor, de a trece de la felul de cugetare analitic, ca al nostru, din latina Scripturilor, a evului mediu, a scrisorilor domnești și boierești, arătîndu-se, firește, greșelile și marile deosebiri, la modelele clasice, sintetice, rămîne și astăzi, după înlăturarea ei de oameni grăbiți a-și răzbuna, prin distrugeri, închipuitele jigniri.

Grecește… A, grecește! A crede cineva că se poate ca în doi ani, în numai doi ani, alături cu atîtea materii, și cu materii atît de diferite, să-ți însușești limba în care rațiunea umană cea mai rafinată a introdus cele mai mari și mai frumoase complicații de care e capabilă, este una din cele mai cumplite rătăciri ale pedagogiei oficiale. Deprinderea formelor așa de bogate, pe care nu e de ajuns să le înveți pe de rost pentru a le recita, ci trebuie să le recunoști la lectură, imediat, fără greutatea care împiedecă de a gusta farmecul, lua, neapărat, cea mai mare parte dintr-un timp așa de scurt și deci așa de prețios. Cu gramatica, teribilă, a lui Zotu, cu neroadele fraze de exerciții din care, peste dificultățile care se cereau răsplătite, ale unei limbi abia învățate, aflam că „nenorocirea vine adesea de la cuțit” trebuia să trecem la neegalabila fineță, la satira, profundă, ca pentru oameni de înaltă cultură, la ironia care se potrivea așa de puțin și cu vrîsta și cu însăși receptivitatea sufletului nostru, a lui Lucian. Da, a lui Lucian, din Dialogurile morților, pentru care se cerea să știu și istorie și mitologie și atîta filozofie, pe cînd era așa de natural să se caute textul Evangheliei blînde a Sfîntului Ioan, care se lega și de religie.

Lecția de religie era de ajuns pentru a scoate pe cineva încă de prin acești ani tineri din religia care a fost atîta îndemn și atîta mîngîiere pentru înaintașii săi. Biată istorie sacră, cu morala „vergii lui Dumnezeu”, caietul cu expunerea, fără o oară de filozofie, rezervată cursului! superior, în care se înșirau și se „explicau” toate ereziile, cu tot ce cuprind ele ca reflexie adîncă, de la gnostici la manichei și la atîția urmași, pe alte drumuri decît ale ortodoxiei, ai marii cugetări elenice… Nu știu ce mai era în clasa a III-a, dar în a patra ni se servise de „părintele” manualul de teorie bisericească al fratelui său, episcopul de Roman, Inocențiu. Nu era decît un mijloc pentru a lua nota: să înveți pe de rost, și astfel excelentul matematic Briul a putut să se încurce în lămurirea faptului, discutat pe vremea unui iconoclasm bizantin de care habar n-aveam, că „nu ne închinăm lemnului sau coloarei icoanei, ci chipului reprezentat de dînsa”, schimbînd pe „ci” cu un „nici”, ceea ce l-a făcut imediat, prin gura omului Bisericii, să treacă, deși elev bun, în rîndul „mascaralelor”.

Geografia se învață pe de rost după colile trase la mașină, mai tîrziu și după dictare. Cartografi distinși, din nevoia care ne făcea să jertfim dulcele somn de noapte pentru a îmbogăți „atlasul”, care, bine legat, figura pe masă la examen, cu numele autorului în litere de aur, n-aveam noțiunea reală a țerilor, a popoarelor, a producțiilor și sensul valorii pe care o pot avea neamurile și teritoriile în viața generală a lumii. Nici un vis de călătorie nu răsărea în fundul aurit al zărilor noastre.

Istorie încaltea nu știam deloc. Ce vom fi învățat în prima clasă nu-mi mai pot da samă, deși, vag, cred că era vorba de asirieni și babilonieni, cu ceva Grecie și Romă adause pe urmă. Cînd, ca ministru, am spus că o minte de zece ani nu poate trece de la cîntecele despre războiul de la 1877, de la revista trupelor în grădina Ospeniei cu generalul Ipătescu, cel care luase tunurile de la Grivița, și de la atentatul contra lui Ion Brătianu la întemeietorii de împărății, cu sens religios arhaic și exotic, în valea Eufratului și a Nilului, înțelepții noștri „secundari”, în a lor pricepere și adîncă știință, au dat din umeri și au rîs. Atîta e de gros stratul de crasă pe minți, dintre care unele sînt încă tinere… În clasa a II-a ni s-a pus înainte, bine tradusă de Alexandru Brandia (Brînză) de la Iași, bunul profesor pe care era să-l am pe urmă, culegerea de biografii, desigur foarte competent prezintate, într-o formă al cării secret îl au francezii, datorită colaborării dintre profesorul de liceu Dhombres și acel Gabriel Monod, îndreptător al noilor studii istorice din Franța, pe care n-aș fi putut gîci, nici în cele mai cutezătoare speranțe, că-mi va fi dat să-l am profesor la Paris. Era o lectură interesantă, dar firul însuși al istoriei, simțul dezvoltării, înțelegerea felului cum orice lucru omenesc vine din altul, plasarea sigură a faptelor și ființelor omenești înseși pe dunga timpului, repartizarea lor subită pe veacuri îmi va rămînea o imposibilitate pînă dincolo de isprăvirea acestor patru ani. Nu știu din ce manual mai bîiguiam înaintea somnolenței lui „cuconu’ Costachi” ceva istorie modernă, în care, pentru cei mai mulți, suveranii se împărțeau în două: acei cari „au fost răi”, „au apăsat poporul” și acei cari „au fost buni”, „au făcut școli, biserici și toate așezămintele” și „au rămas victorioși”. Iar baza celei mai nule istorii a românilor erau paginile, cu o ortografie de mult moartă și cu un spirit, fără îndoială demn, sever patriotic și național, dar fără nici o putere poetică, ale bătrînului Laurian. Nu, nu, – nu de acolo m-am făcut eu istoric, ci atunci cînd in mine s-a trezit puterea de a mă pasiona pentru tot ce a fast uman în oameni…

Științile nu sînt făcute pentru oricine dacă se lasă la o parte necesara orientare asupra lumii, cer și pămînt, puteri văzute și mari nevăzute puteri misterioase, toate frămîntate și ele cu acea desprețuită și atît de folositoare poezie, și dacă nu se gîndește cineva la aplicații practice. Dar din fizica nu mai știu cui din clasa întîi, carte solemn și pur teoretică, din savantele pagini culese din ultimele cărți franceze – și noi dădusem pentru mineralogie de însuși marele manual francez al lui Lapparent – ale lui Ion și Gheorghe Nădejde, din ajutorul ca pentru Universitate al cumintelui, dar recelui Poni, ce puteam culege pentru gînd și pentru viață, ce sens al măreției și frumuseții lumilor, noi aceia cari prin minunile fără sfîrșit eram călăuziți de mustața roșie și tichia neagră, de mîna tremurătoare asupra aparatelor ale „domnului Țăru”?

Nedezvoltați fizicește, unii nespălați și nepieptănați, fără să-i fi întrebat nimeni de ce nu găsesc o jumătate de ceas pentru aceasta, incapabili, cu tot corul care nu cînta niciodată, să reproducem o arie populară sau una din acelea la modă care fluturau dintre stîlpii cerdacelor de acasă, așa călcam, cu tot atîta simț ca al cui trece pe scară de la o treaptă la alta, în „cursul superior”. Număram cu nerăbdare cîți ani mai aveam la temniță și ne puteam bucura doar de două lucruri, dintre care înțelegeam mai ales pe cel dintîi: că la „catalog” de acum înainte – dispărînd și formalitatea rugăciunii cu”Împărate ceresc mîngîietorule” — ni se va zice „domni” și că trecem în sălile largi, luminoase ale palatului pe care ni-l dăruia statul român pe ruinele căsuței unde murise turbată mîța bătrîioară și fricoasă care fusese Lența Strojăi.

O mare și frumoasă clădire, în mijlocul unei curți căreia nu i s-a dat toată întrebuințarea, această nouă casă a noastră, după ce ieșisem din ietăcuțele, bucătăriile și găinăriile de lîngă Sfîntul Gheorghe. Așezată sus, în regiuni de aer curat, în afară de forfota jidovimii sărace, între locuinți boierești impozante și livezi bogate, avea două rînduri, culoare largi, pline de soare, bibliotecă, în care am clasat vechi dicționare grecești și cărți din veacul al XVIII-lea […], sală de gimnastică și tot ceea ce trebuia unei instituții după cerințile timpului.

Ne-am așezat însă, cred, fără nici o ceremonie și n-a fost bine pentru cîtă muncă fusese cheltuită acolo. Dar în mijlocul studiilor noastre am văzut răsărind al doilea om mare al experienței noastre începătoare, pe însuși ministrul de instrucție, care era Dimitrie Sturdza cu care mai tîrziu elevul din clasa a V-a avea să aibă multe și de multe feluri legături, la care nici nu se putea gîndi atuncea. Între director și prefect, măruntul om de stat, pe atunci încă nealbit de vreme, suia scara principală, și ochii noștri erau fermecați de belșugul decorațiilor cu care pe fondul negru al fracului îi era căptușit pieptul. Vor fi fost poate și cuvîntări și, să fi fost ele și cum trebuiau, mi-aș fi adus aminte multă vreme de dînsele, dar se vede că rostul nostru nu era în locul unde ele se rosteau, pentru oamenii în vrîstă și importanți.

Nu mă gîndeam că voi sta numai un an, gonit de o vădită nedreptate, în aceste strălucite încăperi nouă, nouțe, bune de trăit în ele, cum în toată școala ulterioară nu vom mai întîlni altele. Dar acest an mi-a ajuns ca să mă deprind cu alt șir de profesori, deosebiți și prin vrîsta lor adesea, de ceilalți, de care, chiar de Băleanu, ne despărțiserăm prea ușor și fără nici o părere de rău, în clipa cînd ei ne încredințau, cu ce ne putuseră da, colegilor lor din „cursul superior”.

Dintre cei vechi, doi, cu totul diferiți ca înfățișare, temperament și metodă, predau limba greacă și matematicile.

Leonescu era un absolvent de seminar, cred, cumnat cu Savinescu; înfățișarea, și ca maniere, a unui episcop: solemn dar bun, emfatic dar zîmbitor, cu o cută adîncă între sprîncenele groase și cu mîna în favoritele de tăietură rusească, bogate, de un adînc castaniu, pe care-i plăcea să le dezmierde, lăsînd să se audă, cu sau fără căscatul comod, un voluptuos; „eh, eh!”. Pentru subtilitățile materiei sale desigur că nu era pregătit și chiar textul în legătura lui de frază nu-i era clar decît după o prealabilă pregătire, care putea lipsi uneori. Nu voi uita niciodată hazul inițierii noastre în Herodot, care poate că spune povești bune pentru mințile tinere, dar „ionismul” lui cere cu totul altă preparație decît a Gramaticei lui Zotu sau a unei atît de ușoare linciuriri în Lucian. La prima lecție de fapt nu știam nimeni nimic, ba nu aveam nici cărțile.

Profesorul era însă încredințat că fusese o altă lecție înainte, în care ni se indicase cartea a IV-a, de atîta folos pentru noi și la istorie, ca una ce introducea în viața sciților și geților, vechi stăpîni pe meleagurile noastre. În fața tăcerii generale, glasul răsfățat al profesorului se întoarse spre mine. – Eu sînt elev bun, eu sînt băiat cinstit, și harnic, și învățat, – eu desigur pot traduce. Și, de sfială, am tradus, – Dumnezeu și zeii Olimpului și ai tuturor popoarelor Orientului pot să știe singuri ce. Conștiința, o delicată conștiință, care mijea, mă tulbura în două privinți: că spuneam ce nu știam și ce nu putea să îndrepte nici profesorul, de care deci abuzam și că lăsam să se creadă, rău coleg, că lecția a fost totuși dată. Dar recompensa a venit imediat: însuși textul, editat la Teubner, în Lipsea, al autorului grec, text din care poate mai am o parte, cealaltă fiind generos dăruită mai tîrziu Deborei Ilovici, fiica, locuind în aceeași curte, a antreprenorului pompelor funebre, om prietenos, care pe stradă acosta pe oamenii mai în vrîstă cu fireasca întrebare: „cucoane, da’ mie cînd îmi faceți saftea?”. Din greceasca primelor clase de „curs superior” îmi aduc aminte aceasta – și atîta.

Frumos, cu părul blond, creț, des, cu niște pătrunzători ochi de un albastru adînc, aproape ireal, iute și elegant în mișcări, nervos de nu-l puteam urmări, sigur de știința sa și amorezat de dînsa, avînd o nesfîrșită plăcere să umple tabla cu cifre pe care un singur gest energic cu buretele le făcea să dispară ca într-un joc de iluzii, profesorul Dimitriu vrăjea, acolo, pe scîndura neagră, o mai înaltă matematică, din care nu înțelegeam absolut nimic. Cînd venea teribilul ceas al problemei de tratat în scris, ca să nu dau hîrtia albă, făceam întîi o disertație… literară asupra problemei. Cîtă milă de mine trebuie să fi avut profesorul care mi-a „dat drumul” pentru ca, aiurea, încă doi ani să fac tot aceeași tristă experiență…

Aparte, fără vrîstă aparentă dar, desigur, trecut de patruzeci de ani, ardeleanul Marțian, directorul liceului supt „conservatori”, al cărui nume chiar părea că-i spune ființa, venea din altă lume și o reprezintă neschimbată. Ultramontan, care învățase, mi se spunea, în Viena, din care aducea o bogată, o impresionantă știință, el crea „sintaxa ornată” pe care ne-o prezintă. Nalt, osos, bolnav, reținut de suferința lui de piept adesea acasă, călcînd și de aceea măsurat, cîntărindu-și vorbele dar, în fond, cu toată această solemnitate, bun și iertător pentru cei cari, ca Arthur Stavri, care încă de atunci făcea versuri, îl așteptau în culoar ca să-l înștiințeze că nu sînt pregătiți pentru… ziua aceea, el dădea o înaltă demnitate, pe care n-o mai întîlnisem la nimeni, catedrei. Traduceam acum din poezie, și Georgicele lui Virgil, cu un profesor care nu era nici plugar amator și care uitase casa părintească, de bună samă a unui vrednic țeran de dincolo, nu ne erau inteligibile prin recomandațiile practice din ele, iar poezia ne scăpa și nouă, cum scăpa și profesorului, un așa de competent filolog. Dar eu, de la mine însumi, începeam a trăi în cugetarea din această limbă, deși mai tîrziu numai mi-am dat samă de procesul ascuns care se petrecea în mintea mea.

Bătrîn desigur era și profesorul de filozofie, Giurgea, dar mai bătrînă filozofia prietenosului avocat, care se suia pe catedră așa cum venise de acasă, încheiat, descheiat și spunea ceva așa de părintește încît nu ne simțeam la școală, ci acasă la noi, cu o rudă în halat, de la care nu ascultam și nu învățam nimic.

Ce aleasă în schimb, ce îngrijită, de o eleganță în adevăr italiană, era ființa profesorului de această limbă, care nu era impusă în program, dar o urmam cîțiva, avocatul Licu! Și, astfel, de la profesorul cu ochii verzi, melancolici, care păreau că văd undeva foarte departe, am aflat, pe paginile metodei lui Frollo, un viitor coleg al meu la Universitate, și ce spune în zborul ei darnic de ciripiri orice „peregrina rondinella”. Cînd, peste cinci ani, am făcut primul drum la Veneția, simțindu-mă ca de acolo, am avut un sincer gînd de recunoștință pentru filologul improvizat, care, în dorința de a ne arăta cît de mult samănă cele două limbi, apropia pe „neghittoso” de „nigăiosul” său moldovenesc.

Germana era predată de pașnicul profesor Nicolescu, tot un ardelean poate, avînd placiditatea, aproape mecanică, de mișcări și gesturi a lui Marcian, dar fără motivele lui personale. De o notă bunișoară puteam fi siguri de la nesfîrșita lui indulgență, dar la această materie, care ne punea în inferioritate fatală față de colegii evrei, ce groaznică trudă a fost aceea care, în singurătatea odăii mele, nervos străbătută în toate sensurile, m-a făcut să pătrund pe paginile Metodei lui Ahn desișul declinațiilor și formelor verbale ale unei limbi cu totul altfel însuflețită decît toate cele cunoscute pînă atunci!

Nu știu nimic despre lecțiile de științi naturale: cu profesor cu tot, ele s-au împrăștiat fără a-l mai putea regăsi pe dînsul, fără a le mai putea descoperi pe dînsele. Același lucru cu limba franceză. Aceste materii nu se poate să fi fost legate de un om nou sau de elemente nouă în predare. Dar pe doi profesori noi, chiar dacă materiile lor nu mi-ar fi fost așa de simpatice, nu i-aș fi putut uita.

Ne-am trezit la istoria Orientului – unde se rătăcise și manualul, vechi, dar foarte îngrijit, al unui Mandinescu, culegînd sau poate și traducînd, seminarist pentru seminariști, din, probabil, vreo carte în rusește, – cu un profesor tînăr, deși nu foarte tînăr, a cărui păreche cu greu s-ar fi găsit. Mic, foarte mic, cu privirea ușor încrucișată, ceea ce-i dădea un aer misterios, cu mustața aspră rasă, tăiată scurt, Ioan Georgian, fecior de preot, care făcuse și studii în Paris, la Hautes Études, cum am aflat pe urmă, cînd el a apărut ca rival al fostului și, cred, în adevăr prețuitului său elev de la Botoșani, apărea vorbăreț, aprins, călcînd larg, potrivindu-și pasul, lîngă silueta înaltă, tristă, tăcută a lui Marțian. Cred că odată au și locuit împreună, deși pe urmă vedeam de la casa noastră nouă, tot din parohia Sfîntului Ioan, la un carătaș neamț sau polon căruia îi ziceam „buiá” (boiá) lumina care veghea pînă tîrziu în casa Măndiței Buzilă, fata Juanesei, unde Georgian se mutase. Spirit revoluționar, acest om cu neobișnuite scînteieri, dar și cu o ereditate care-l va smulge apoi de la catedra din București la Sf. Sava pentru a-l ținea ani de zile în zbuciumul sufletesc al maniei religioase, vedea, singur, o altă școală. Distanța, necesară, între dînsul și școlarii săi nu înțelegea s-o stabilească decît prin știință, care nu-i lipsea, și talentul pe care-l avea cu prisosință, fiind, fără îndoială, unul din oamenii cei mai elocvenți, cei mai plini de vervă – se înscrisese și ca avocat – pe cari i-am cunoscut. Așezat pe un simplu scaun în fața noastră, el improviza după o carte pe care a isprăvit prin a mi-o recomanda. O am și acuma: nu e alta decît manualul pentru Universitate, plin de așa frumoase descrieri, de fragmente literare așa de bine alese, de traduceri noi din cărțile sfinte evreiești, al marelui egiptolog Maspero. Pentru întîia oară atingeam în pregătirea mea de lecție, de examen, un așa de înalt nivel, și eram mîndru că nu mă înspăimîntă, precum eram bucuros că-mi place așa de mult.

Ioan Georgian era un om deplin, și tocmai de aceea el consimțea – mai mult, el găsea foarte natural – să ne trateze și pe noi ca oameni. Același lucru îl făcea dintr-o tinereță doritoare de cît mai mult contact sufletesc, din lărgimea de orizont a unor studii universitare făcute la Iași, pînă la capăt, dintr-o nesfîrșită bunătate de inimă, încă un profesor nou, Nicolae Răutu, – și acesta apărut într-o nedespărțită tovărășie, lîngă noul „domn de științi naturale” pentru „cursul inferior”, Mironescu, mergînd alături așa încît le vedeam înaintînd bastoanele perfect paralele. D. Răutu, care-și continuă și azi o bătrîneță senină, în mijlocul bogatei sale familii și care-și are în urmă o carieră politică în care din nou ne-am întîlnit, ne-a cîștigat de la început, mai mult decît Georgian, care mai ales ne impunea, prin zîmbetul lipit de figura sa larg deschisă, care încununa un trup sănătos și voinic. Dar ce era cu totul nou la acela care aducea ultimele rezultate ale școlii lui Lambrior și le comunica prin note manuscripte, era dispoziția, care ne ridica așa de mult în ochii noștri, ducîndu-mă pe mine pînă la hotarele, pe care totuși le vedeam bine, ale familiarității, de a discuta cu noi. Intre ortografia lui Băleanu și a lui erau deosebiri și, pentru a ne câștiga de partea sa, cînd ar fi putut să ne impuie acestălalt sistem, el recurgea și la legile derivației, de care pînă atunci fuseserăm străini.

E cel dintîi om mai în vrîstă care mi-a arătat înțelegere și iubire. Mai tîrziu, cînd acea nedreptate m-a depărtat de orașul nașterii mele, el mi-a păstrat, în ciuda majorității colegilor săi, care mă sacrificase așa de ușor, acest sentiment și, în casa lui Argenti, acuma dispărut, unde trăia cu prietenul său, eram primit într-o intimitate care mă onora și mă îndemna.

Și iată și catastrofa vieții mele școlare la Botoșani.

Se simțise, se pare, nevoia unui supraveghetor de disciplină și, probabil mai mult pentru trecutul său de militar decît pentru demnitatea purtărilor ca profesor, maestrul nostru de muzică și de scrimă primise această delicată sarcină. După conversațiile cu care ne obișnuise, firește că trebuiau acte de autoritate ca să se impuie. Trecusem pe lîngă dînsul salutîndu-l, cum fusesem învățat să fiu politicos de acasă, unde chiar mi se făcuseră mustrări cînd sărutasem mîna lui Vlădicescu, oaspete al lui moșu’ Manole”, foarte amabil cu teatrul de ambele sexe, deși nu trebuia s-o fac, pentru că „la actori, chiar bătrîni, nu li se sărută mîna”. Glasul aspru mă rechemă ca să-mi ceară s-o fac din nou și înaintea tuturora, pentru că pînă atunci n-aș fi făcut-o. Mîndria firească a adolescentului a refuzat, cum nu se putea altfel, fiindcă aș fi mărturisit, în cazul contrar, că n-am creștere și că am mințit. Era și mîndria rasei, căreia nu i s-a poruncit. Eu, Oare nu fusesem niciodată pedepsit, din a doua clasă primară, eu care de cinci ani eram în fruntea tovarășilor mei, trebuia să rămîn „oprit”, sentința rostindu-se înaintea gloatei din toate clasele care se adunase. Liniștit, am plecat acasă, bănuind ce mă așteaptă.

Pentru aceasta, „conferința” profesorilor m-a eliminat pe cîtva timp din școală. Trebuia deci, nu fără durere, să caut aiurea.

Și – am găsit.

Am ajuns astfel la liceul din Iași, ceea ce era și o ușurare pentru condițiile de viață ale mamei, fratele meu intrînd în același timp la Școala Militară de acolo.

Mai văzusem orașul, care continua să-mi pară fără păreche, deși el n-are pe departe, cu toți Tătărașii și Ciurchii săi, de origine tataro-țigănească, aceeași frumuseță ca Botoșanii, răsfirați pînă departe, cu mahalale ca niște sate, cu lungi și curate străzi armenești, lăsîndu-se numai centrul înghesuielii comerțului evreiesc, aici învrîstat însă cu armenii răspîndiți în toate colțurile și cu cîte un lipovan din piață, vînzător de pește, de frânghii, de panerașe de ceară pentru Paști, cu flori colorate prinse deasupra, și de sîmburi de floarea soarelui.

O dată, eram tot la mătușă-mea Zinca și la „moșu’ Ioanidi”, gazda noastră, ori de erau bucuroși ori ba – și, cu o perfectă discreție, nu-și arătaseră împovărarea prin întreita noastră prezență – într-un cartier de care fusesem străin chiar și cînd, rareori, ne abăteam la „moșu’ Go”, lîngă biserica Sf. Atanasie, urcînd de la Școala Centrală în sus, printre vechi gospodării, cărora încă neînțelegerea artistică nu le dărîmase zidurile pentru a scoate piatră, regiune de străzi înguste, întortochiate, de case care păreau că ascund cîte o taină. În noua vizită, cu cîtva timp înainte de strămutarea mea școlară, eram într-o foarte curată căsuță de la Copou, tocmai la capătul marii străzi boierești, mărgenită de case ale unei mîndre și fine aristocrații, frecată cu franțuzește, occidentalizată în limbă, ca și în clădiri, care întindeau peroane supt care odinioară se opreau multele trăsuri în serile de sindrofie. Încă nu se prefăcuse această mai nobilă alee a Moldovei de odinioară într-un șir de case fără stăpîn, pornind astfel de la cofetăria Tufli, rezervată pentru scopuri comerciale, în față cu maidanul dlui Cuza, unde rămăsese numai o pivniță de găzar așteptîndu-se circurile ambulante, pentru a se continua cu comandamente militare, cu cercuri de ofițeri, cu locuinți de închiriat. Impunătoarea Școală Militară, cu larga grădină în față, avînd peste drum, pentru un negustor de piane și cine mai plătea chirie, vechea locuință încăpătoare și arătoasă a Drăghiceștilor, se găsea încă între adăposturi de bancheri evrei, ca Juster (o dată singur Neuschotz se înfipsese într-un mîndru palat de arhondologie la începutul străzii Mitropoliei și casa Pașcanului de lîngă Sf. Ilie se pregătea să cuprindă un spital, o alta mai departe, scăpînd de degradarea ca destinație și de urîțirea ca stil, prin aceea că fusese dăruită Consulatului rusesc), dar și școli ca a dnei Dodun des Perrières, văduva organizatorului închisorilor moldovenești supt Vodă Grigore Ghica, apoi locuințe de funcționari, avocați, politiciani, gata la orice întoarcere a soartei să vîndă cui dă mai mult și, dacă se poate, statului; se mai păstra acolo în legătură cu trecutul casa de unde ieșea totdeauna la anumite ceasuri micuța umbră albă a bancherului Pavili. De la un capăt la altul, liniște, măsură, bună-cuviință. Cetele de școlari în diferite uniforme se sfiau să ridice dealul cu mișcările deșănțate ale unei tinerețe zburdalnice și cu zgomotul celor scăpați o clipă de tirania paralizantă a clasei. Trăsurile marilor birjari scapeți în mantii de catifea închisă, în jurul cărora flutura mătasa albastră deschis a centurii, mînau cu o singură ușoară amenințare a sfîrcului de bici, care nu lovea, ci despica aerul dintr-un gest elegant, cai de rasă care ar fi făcut mîndria unui amator din Apus, și cunoșteai pe cine era înăuntru, căci nu venise încă scăderea primblărilor sfidătoare ale oricui are cu ce să-și plătească o cursă ca să se afișeze.

Acolo, în capăt, căsuța care înainta asupra străzii, foarte albă, foarte cochetă, îngrijită cu acea minuțioasă pasiune de gospodărie, specială Moldovei singure, care se păstrează foarte deseori și acum ca o sacră tradiție, semn al unei rase selecționate și străbătute de o lungă viață istorică, avea în față grădina Copoului. Influența lecturilor proaste – vai, cinematografele din ultimele decenii! – nu mîna printre bătrînii ei copaci, supt care se oprea melancolia lui Eminescu, părechile grăbite nu numai să guste plăcerea alintărilor ușuratece, dar să și învedereze tuturora fericirea lor; adîncuri umede de întunerec, rareori străbătute de cîte un singuratec care numai acolo credea că poate să rămîie singur cu dînsul și cu iluzia pădurii neatinse, încunjurau urîta piramidă țintuită teu litere chirilice, care amintea, din pornirea recunoscătoare a lui Mihai-vodă Sturdza, tot ce Moldova Regulamentului Organic, cu acest Regulament însuși în primul rînd, datorește ocrotirii binecuvîntate a lui Nicolae Pavlovici, domnul tuturor Rusiilor și puțin și al sclăvitelor noastre țeri; nici un naționalist sensibil nu se simțea jignit de o astfel de afirmație.

Cu unchiul, căpitan de intendență, mergeam uneori, purtînd și eu o șapcă de dril, ieșită din uz – și mi se vorbea și mie de viitorul pe care mi l-ar deschide Școala Militară —, la impunătoarea cazarmă datorită tot Domnului de la 1850, activ renovator în mai multe privinți al vieții de stat în Moldova. Atingerea cu o instituție de perfectă ordine și disciplină, în care totul se făcea pe baza respectului absolut, mă umplea de o mîndrie națională deosebită de aceea care putea să iasă din vechile coruri de pe piața de la Botoșani. Aici vorbea, cu o elocvență de fapte, de stări de lucruri întemeiate, realitatea. Treceam prin odăile bine îngrijite și participam la cercarea excelentului borș în care se amestecaseră toate mirodeniile îndătinate. Era atunci o mică armată bine hrănită și, adaug, bine îmbrăcată: numai la întoarcerea mea din străinătate, după 1890, a început să răsară acea rușine, dureroasă pentru sufletul meu, a soldatului murdar, a soldatului în zdrențe; pînă și ordonanțele aveau, în regimul însuflețit încă de amintirea proaspătă a unui război cîștigat, o bună ținută militară, și nu cred să se fi gîndit vreun ofițer de atunci să le schimbe uniforma țerii într-o livrea de lacheu. Ne înfundam și în grădinițile vecine, care duceau la huceagurile cu care se termina lunga alee, și sunetele de trîmbiți în dimineața răcoroasă trezeau vedenii de trecut luptător, meneau noi sforțări pentru drepturile încă necîștigate, a căror noțiune exactă, în ciuda atîtor ani de școală, îmi lipsea, din nenorocire, așa de mult. De altfel, în această liniște politică, dominată de continua creațiune a lui Brătianu, pe care nu-l intimida – și nici pe regele care-l susținea și care-i datora și lui noua coroană de oțel – o opoziție zgomotoasă, dusă de tineretul conservator cu un Nicu Filipescu opoziție a cării cunoștință o putusem prinde din foaia aristocrației luptătoare, Epoca, amestecată cu atîtea alte ziare pe mesuța lui „moșu’ Manole”, nu era loc nici pentru amintiri prea vii, nici pentru speranțe prea îndrăznețe. Se credea că s-a cîștigat o bază solidă, permamentă, de pe care nimeni nu ne-ar putea zgudui, și a ne desface de care ar însemna să ne aruncăm în negrăite primejdii.

Acasă, unchiul era numai o veselie. Se zbeguia ca și noi copiii cu cele trei levrete, Princesa, impozantă mamă de familie, Oscar, cu ochii verzi, slab de multe escapade amoroase și Ami, cu ochii negri, strălucitori de inteligență și, admirat de „țața Zinca” și de mama, cînta cu un glas puternic romanțele la modă, cerîndu-i-se de preferință Viorica de pe vale, bucata de rezistență. O familie din nenorocire fără copii, în care n-am auzit o vorbă rea și n-am văzut o mișcare de mînie sau de nerăbdare. Văd, departe, casa tot așa de bine ținută, dar cu o atmosferă misterioasă, pe care n-o puteau sfărîma elegantele lor mișcări, pe cele două verișoare, așa de bune cu noi, împărțindu-ne batoane neuitate de ciocolată Suchard și, odată chiar, niște frumoase lanțuri de bronz cu sticle colorate pentru primele mele ceasornice, „cilindru cu rubine”; Lența, fata așa de cuminte și studioasă și Tauța, cu o licărire de veșnică glumă în micii ochi negri din fața ștrengărește pistruiată. O altă soră a tatei, Olga, odată făgăduită moșierului Anghel și de atunci menită celibatului voit de dînsa, ridica silueta ei slabă, cu mișcările voluntare, energia privirii, atît de hotărît inteligentă, din marii ochi negri pe care nu-i încețase vrîsta.

Șederea ieșeană se oprea aici. Ni-mi mai aduc aminte, ca altădată, de seri în centru, la grădinile cu înghețatele măiestre ca la”Alexandra” ori cu păhăruțele de bere amară, care-mi mijesc și ele într-un colț de trecut asupra căruia s-a lăsat multă cenușă. Ca teatru, numai clipa, atît de depărtată, cînd, în grădina Vîrnav de la Botoșani, Millo însuși vrăjea sabaturile țigănești din Baba Hîrca, fierbînd la focul dracilor cazane de farmece, sau vreo vagă scenă pe care o actriță franceză, veștedă și urîțică, și ea patronată de „moșu’ Manole”, arunca refrenul provocator:

Voici ceci, voici cela. / Comment trouvez-vous tout cela?

De teatrul lașului, ca și de toate spectacolele și petrecerile lui pînă la plecare, am rămas cu totul străin.

Dar, în anul trecerii mele la acel acel mediu școlar, locuința soților Ioanidi, care fusese și pe la biserica Sfîntului Lazăr, era în Sărărie, într-un lung șir de odăițe, lîngă care talentul de înfrumusețare al căpitanului crease o grădiniță și chioșcul înfășurat în zorele unde se stătea la masă. Casa primitoare, unde m-am întors apoi duminecile și serbătorile, avea și alți oaspeți, fiecare cu alte apucături, dar dator fiecare să aducă un element la o viață continuu veselă, ca a vechii noastre ofițerimi. Un fost ofițer ungur, pripășit, Réthy Bela, roșie figură rotundă cu o cravată de mustăți învîrtite, încînta pe cei de casă și pe oaspeți cu ghitara lui din care scotea nervos accentele Zapfenstreich-ului; român, zicea, după mamă, avea prin Iași nu știu ce rosturi neclare, pe care îngăduitoarea noastră ospitalitate le accepta fără să cerceteze; o nepoată a Elencăi Iorga, veșnic trista soție a lui Iancu Iorga, fratele bunicului, așa de bun și de blînd, așa de patriarh în lunga lui figură cu ochii mari, umflați, cu craniul eshilean total dezgolit și barba sură de profet, dar simțind încă pe umeri pedeapsa nemeritată a unei condamnări pentru o sumă ușuratec pierdută la ispititorul joc de cărți, Aglaia,”Pasărea”, din cauza profilului ascuțit al unei figuri extraordinar de spirituale, sărea de pe un scaun pe altul, mai asemenea cu un spirit al grădinii intrat printr-o fereastă deschisă și, pregătind o căsătorie cu această ființă volatilă, melancolic, cu mustățile grecești atîrnînd, sever ca un președinte la Curtea de Casație, pe cînd din creionul lui fără școală ieșeau tot felul de omuleți cu capul mare și membrele de paianjen cari sămănau leit cu oamenii zilei, acela pe care o scurtă dar vie reputație l-a făcut caricaturistul la modă, Jichide, scris, cu o capricioasă ortografie franceză: Jiquide. Nu înțelegeam ce însemnau neașteptatele dureri, trîntind pe pat pe „țața Zinca”, al cării apropiat sfîrșit îl anunțau, fără ca ea sau alții să bănuiască.

Acolo m-am pregătit, pe băncile chioșcului din grădină, pentru examenul care trebuia să-mi deie o bursă la școala cea nouă, de care nu știam nimic, ba pe care nici măcar n-o văzusem.

Străin și necunoscut, incapabil, ca totdeauna, să mă recomand de la întîia încercare, pe care nu se putea să n-o strice o timiditate a cării vădire atîta vreme n-am putut s-o ascund, deci pradă oricărei întrebări imperioase, oricării încruntări din sprîncene, ba chiar oricării atitudini în care aș fi putut gîci neprietenie ori despreț, am răspuns cum a dat Dumnezeu în anumite cercetări de noapte din cancelaria clădirii, care s-a prefăcut apoi în Școală de Frumoase Arte și în Pinacotecă și care adăpostea atunci liceul, legată fiind prin vechiul arc din vremea lui Mihai Sturdza, înjugînd strada care-i purta numele, cu internatul, a cărui mucedă și murdară temniță trebuia să mă închidă în curînd. N-am ieșit întîiul, biruit, dacă nu mă înșel, de un sprinten elev negricios din cursul inferior, mai tîrziu prietenul meu de la Vălenii de Munte, doctorul Pîrvu. Dar, oricum, nu mai eram povară îngustatei case din Botoșani, mamă-mea puțind să adăpostească prin odăi ieftene singurătatea ei, și pînea statului îmi era asigurată, o pîne pe care n-am udat-o cu lacrimi de mînie numai pentru că aproape tot ce era putere vie în sufletul meu fusese măcinat de teribila mașină sfărîmătoare a școlii.

Am intrat astfel în bătrîna clădire neprietenoasă, cu o curte îngustă și prăfoasă, într-o clasă a VI-a, mică și tristă, la capătul unui culoar care nu primise niciodată lumina și unde putina cu apă își revărsa cuprinsul. Băncile scrijelate se ridicau răpede în amfiteatru, lăsînd în fundul văii mesuța la care oficia, el însuși pătruns de jalea acestui mediu, un profesor, pe care, de sus – unde pribeagul își așezase locul, lîngă un ftizie, Tăutu, gata de moarte, și doi evrei pe cari, cînd se ascundeau supt bancă la cetirea catalogului, un zdravăn băietan de la țară îi ridica de păr ca să lămurească îndoielile cu privire la absență ale profesorului —, îl vedeam mititel, grămădit și, în cele mai multe cazuri, cu totul ridicul. Ce deosebire față de maiestuoasa catedră botoșăneană, de mobilierul proaspăt, de lumina care se revărsa asupra clasei de curînd părăsite, din largile ferești deschise asupra curții vaste, asupra livezilor bogate și crenelelor casei Ciolac! Din stradă, huruieli de trăsuri, strigăte prelungi, de jălanie, ale ambulanților evrei, zburdăciunea zgomotoasă a claselor ieșite pe trotuare și, la orice deschidere a fereștilor joase, tot ce poate trimete, împreună cu praful, cu „colbul” ei, o stradă rău și rar măturată.

Deși cunoscuți în mare parte prin lucrări proprii, apărute în volum sau în paginile Convorbirilor, deși legați cîte unii de activitatea literară și științifică renovatoare al cării organ fusese societatea”Junimea”, deci notorietăți netăgăduite și adesea personalități distinse, anumite defecte făceau ca și noii profesori să fie inferiori, în această calitate a lor, față de aceia de la cari plecasem și, dacă nu făceam atunci o comparație care să contribuie la demoralizarea ce m-a învăluit de îndată, crescînd necontenit, e fiindcă asupra nedreptății și umilinții suferite cu cîteva luni în urmă preferam să întind un văl des, de nepătruns.

Tineri nu erau aici decît doi, cari ei înșiși n-au avut nici o atingere cu sufletele noastre, unul fiind o fire desprețuitoare și violentă, celalt avînd o „dexteritate”, pe care n-o prețuiam deloc.

Încolo, tot oameni trecuți de cincizeci de ani, iar unii și mai înaintați în vrîstă, asupra cărora meșteșugul exercitase o acțiune deprimantă, cu atît mai mult cu cît aici nu era omul din Iași avînd a face cu oameni din Iași, ale căror rosturi de familie să le cunoască adesea perfect, ci mulțimea elevilor, destul de obraznică, dar fără curajul și tradițiile eroice de la Botoșani – adevărat că și fără profunda stricăciune, mizeria morală de acolo —, era adunată de vîntul întîmplărilor în orașul mare, cu mulți funcționari, din toate părțile Moldovei-de-Sus.

Mai bătrîn decît toți părea profesorul de franceză Alexandru Șuțu. Urmaș de Domn, avînd în figură liniile caracteristice ale nobilimii fanariote, slab, palid, cu nasul coroiat supt fruntea pe care se rătăceau vițe de păr alb, observînd în îmbrăcămintea uzată o distincție ereditară și înfigînd în cravată acul cu coroana princiară, acest om, pe care descendența și creșterea îl meneau la altceva decît trista meserie care vădit îl dezgusta pînă într-atîta încît refuza să numească, în general, pe elevi, chemîndu-i după semne exterioare ca: „tu, cel cu cravata albastră”, lucra obosit și în silă, putînd avea, de altfel – el, care se pătrunsese de spiritul limbii, vorbită exclusiv acasă, în care a încercat a traduce pe Eminescu și care publicase o mizerabil tipărită istorie a literaturii franceze —, așa de puțină satisfacție de la băieți a căror limbă se împotrivea la orice încercare de bună pronunție franceză. Venea ca la o osîndă, examina în neștire, adînc nemulțămit de orice manifestare și ne aplica o metodă excelentă, dar neinteligibilă pentru cei mai mulți, aceea a gramaticii istorice a lui Auguste Brachet, pe care o socotea ca a sa personală, ca „metoda” sa, – ceea ce făcea pe grăsuțul fiu de băcan gălățean Soare, pe care-l pîndea un așa de grozav sfîrșit la bătrîneță, să spuie că”Suțu are metodă”, ori „n-are metodă”, după nota pe care o putuse căpăta. Cînd în clasa a VII-a, omul de gust rafinat ne-a dat compoziții libere, de făcut în clasă, cred că a mea despre Ioana d’Arc l-a făcut să mă priveaseă altfel decît gloata desprețuită; eu însumi am avut pentru întîia oară, așternînd acele rînduri calde de lirism pe baza unei cărți pentru copii de la acel Alfred Mame din Tours, dăruită de biata Băjeasca, fiorul cum se poate scrie istoria, istoria însuflețită, singura de ținut în samă.

Nu va fi fost mai tînăr acel om de o extraordinară vitalitate, ceea ce l-a reținut pe lume pînă ieri, care ne preda istoria. Alexandru Brandia, cunoscut mie după traducerea manualului din clasa a II-a de la Botoșani, micuț, slab, zbîrcit, aruncînd pe catedră o pălărie trecută prin multe ploi și prăfuită de multe vînturi, ne privea de supt ochelari cu mărunții ochi negri nu ca pe niște neînțelegători sau ca pe niște dușmani temuți, cu cari se dă zilnic lupta pe viață și pe moarte, ci ca pe niște rătăciți și rău crescuți cărora așa de mult ar fi vrut să le schimbe sufletul, umanizîndu-l și civilizîndu-l. Era ceva înduioșat, vibrant, dureros-rugător în glasul lui, cînd, la teză, izbucnea:”Nuuu copiați! De ceee copiați?”, ca să termine printr-o amenințare, de care trei șferturi din clasă, cu cărțile deschise în bancă – obicei mai rar la Botoșani, unde însă, cînd se făcea se făcea bine, dînd, e adevărat, profesorului supraveghetor cartea, dar fiind supt coperta ei… o alta —, își rîdeau cu cinism.”Explica” bine, viu – cea dintîi „explicație” la istorie pe care o auzeam —, dar cerea să nu se treacă peste ce spusese chiar cînd, cu toată lunga lui practică, greșise vreun amănunt. Îngăduia să se recurgă la cărți străine și eu ceteam, urmînd exemplul de la Botoșani, din cartea de „istorie a evului mediu’’, apoi din cea „modernă” următoare, ale lui Duruy, frumoasă lectură, prezintată simpatic, ca și manualul, pe care-l păstram cu sfințenie, al lui Maspero.

Mai tînăr ceva părea profesorul de limba latină, Xenofont Gheorghiu care, plecînd foarte tîrziu din viață, a lăsat așa de bune amintiri. Autor al unor studii de literatură franceză apărute în curs de mulți ani de zile la Convorbirile literare, studii îngrijit scrise, care dovedesc cetiri asidue, dar cărora le lipsește orice farmec, acest om distins n-avea desigur o cunoștință adîncă a unei limbi așa de grele – cîtă distanță pînă la impunătorul Marțian, atît de stăpîn peste ce era mai greu în materia sa! —, și nici pe departe, neapăratul simț special pentru clasicismul antic. Corect în îndeplinirea datoriilor sale, el nu arăta o deosebită satisfacție că ne are în fața lui, ci înăcrit, veșnic obosit, își dregea cu vîrful creionului o coafură creață și învoaltă în care vrîsta pusese multe puncte albe. Mi s-a spus că e „domnu’ Codiță” și cu atîta se încheia caracterizarea.

Limba greacă era a unui om de mare merit, care mulți ani a fost directorul liceului, neclintit de nimeni, identificat cu această situație, filologul de pregătire europeană Vasile Burlă. Nu era numai eruditul care dăduse Convorbirilor etimologii și articole de polemică pe dreptate foarte ținute în samă și cetitorul unei vaste biblioteci pe care dureroase incidente de familie mă vor face s-o zăresc din odaia mea de oploșit la dînsul, dar, la acest superb exemplar de rasă moldovenească, un zimbru al lui Ștefan cel Mare, cu trupul imens, puternicul cap, ochii mari, dulci, glumeți și în fond triști, deasupra mustății arcuite asupra gurii sfătoase, un suflet multiplu, complex, nesigur de sine, pipăitor se zbătea în acest formidabil înveliș, făcîndu-i viața capricioasă, nelogică, necontenit sfărîmată. Am aflat pe urmă că, soț, din iubire romantică, al poetei Matilda Cugler, fusese însurat a doua oară cu o străină, și singurătatea lui va fi apoi ruptă de o a treia legătură, tot așa de romantică și tot așa de trecătoare. Cu noi nu era numai tolerant, rîzîndu-și de ignoranța, așa de răspîndită și așa de firească la o materie atît de grea, ci mergea pînă la glumă, pînă la ghidușie, atingînd și terenuri pe care pînă atunci numai „contele” de la Botoșani le pipăise, ca în ziua cînd ne dădea la Odiseia, pe care așa de puțin am înțeles-o atunci în farmecul ei eroic și pitoresc, explicația suplementară că Nausicaa, cu ochii acoperiți cînd i-a răsărit din mare trupul gol al lui Odysseus, „se va fi uitat puțintel printre degete”. Dar noi nu știam aprecia această prețioasă zburdălnicie de moșneag și-l luam din cînd în cînd înainte, cu toată aparența lui masivă și accentele sonore ale glasului cînd voia să pară grozav de indignat. Astfel, cînd întreba pe cineva dacă „n-ar fi bine să rămîie oprit”, acela nu-și făcea pedeapsa și, chemat să răspundă pentru aceasta, declara că „a crezut că nu e bine”. Prin cîte n-a trecut, cum se va vedea, și îndrăzneala mea începătoare față de acela pe care-l iubeam desigur, dar a cărui autoritate devenise aproape total disparentă! Pînă și vorbirea bucovineană a lui „dom’ Berlă” ne dădea prilej de glumă.

Cu limba germană era chiar un adevărat scandal. Format la cele mai bune școli din Germania, doctor în drept și doctor în filozofie, fiul lui Teodorovici, filologul ardelean, fratele medicului regal, Octav Teodori fusese atins de o boală care nu atrăsese punerea lui la pensie, dar permitea unor tineri fără milă orice cruzime față de omul cu părul lung, fața stoarsă, vagii ochi pierduți supt ochelari, care se așeza pe catalog ca să nu umble nimeni într-însul. I se puneau întrebări, mai ales în clasa a VII-a, cu privire la cele mai frumoase fete din oraș, se simulau închideri între cele două geamuri, se dădeau lupte cu pachete de rufe din care răsăreau mîneci și craci. El, incapabil de a examina, punea note la întîmplare. Ale mele erau foarte bune, pentru că, știind cît se putea ști și la Botoșani, avusesem cutezanța de a-i declara de la început, cum tot mai rupeam ceva, că am făcut studii la Cernăuți. Fără a mai fi întrebat, aveam nota zece asigurată.

Matematicile le preda, ceremonios, în hainele cele mai îngrijite, cu gulerul cel mai înalt și totdeauna proaspăt, trăgîndu-și manșetele cînd scria pe tablă, Lucescu. Dar, bolnav de piept, silit să facă îndelungate petreceri în țeri calde, el nu era un profesor permanent. La dînsul înțelegeam… cît de obicei, și această incapacitate absolută m-a dus la prima înșelare a unui profesor: în cursul unei teze m-am cerut la putina cu apă și am simulat o slăbiciune neprevăzută. O însemn aceasta, alături de scrierea pe manșetă, silită de totala mea inaptitudine de a învăța pe de rost, a versurilor odiosului Boileau, la Suțu, și cu o nerușinată teză prezentînd „tăietura unui vulcan în momentul erupției” la profesorul de științi naturale de care va fi vorba pe urmă.

O dată, Lucescu a fost înlocuit cu profesorul de Universitate Ralet. Nobilă figură boierească aleasă atitudine a bolnavului de aceeași boală cu Lucescu, care-și domina suferințile, și în același timp o sinceritate, o spontaneitate, o genială dispoziție în a lua lucrurile de la început, personal. Cînd, în fața cifrelor de pe tabelă, mă opream total dezorientat, glasul slab mă îndemna:”Să încercăm! Să văd și eu ce s-ar putea!”. Am crezut un moment că poarta de aramă neclintită se crapă puțintel în fața mea.”Domnu’ Drăghici” de la științe, gras, gros, bondoc, cu părul mărunt, creț, cu mustața care părea roasă de molii – de aici porecla: cățeaua —, cu glasul fără sonoritate, urmărind penibil pe carte numele fosilelor, la care cei mai obraznici nu lipseau să adauge”Catella Magna”, imediat repetată și de profesor. Aici lecția era un perpetuu scandal:

1 i se aduceau pietre din gunoi ca să le identifice și se pare că într-adevăr le apropia de limbă. L-am cunoscut și altfel, în familia lui – de care a vrut să mă și apropie —, și, supt dascălul ridiculizat am descoperit un om fundamental bun, care însă desigur își greșise meseria.

Mai că l-aș fi putut confunda ca aspect cu bunul bătrîn de la muzică, Dima, căruia nu i-am dat un ceas de cîntare, deși mă asigura că am „un glas frumos”.

Ce splendid era profesorul de desemn, Șoldănescu, un pictor adevărat, care mi se înfățișa ca un sfătuitor mai în vrîstă! Moartea timpurie a împiedecat dezvoltarea talentului său, foarte real.

La română, un om de o imensă lectură, de un spirit ascuțit și pătrunzător, autorul unor studii despre balada românească și viitorul alcătuitor al unei masive lucrări care pretinde a rezolvi, filologic și istoric, chestia originii românilor, Alexandru Philippide, moștenitorul nuraelui și temperamentului unui grec de geniu, de la începutul secolului al XIX-lea, nu făcea decît să ne sperie. Mic, iute, mînios și furios, fulgerînd pe supt ochelari, părînd că vrea să ne înțepe cu vîrful stufoaselor mustăți, umflîndu-și pieptul supt vesta, jiletca bătător la ochi decoltată, împroșcînd cuvintele la explicația care nu se înțelegea și bruscînd la răspunsuri și pe cei mai buni, el ne prezintă, ceasuri întregi, sprijinit pe cugetători germani ale căror cărți erau citate în nemțește, teoriile despre deosebirea între istorie, care spune cum e, știință, care învață ce nu e, și poezie, care se ocupă cu ce nu poate să fie, ori, în clasa a VII-a, înșira o întreagă bibliografie poliglotă cu necruțătoarea însemnare a anului și locului de tipărire. Pentru noi, timp pierdut…

De colegii de la externat îmi aduc aminte prea puțin. Între dînșii se desfăcea printr-o inteligență deosebită – îmi părea rău că-l înlocuiesc la premiul întîi, dar el nu mi-a arătat prin nimic că ar fi jignit, cu toate că marea lui rezervă l-a împiedecat de a-mi dovedi de atunci neuitatele sentimente de care mi-a dat dovadă pe urmă —, Petre Liciu. Fiul unui magistrat bolnăvicios și șubred și al unei mame care s-a stins în chiar acest timp, lăsînd cîtva timp ca o umbră asupra vieții lui întregi, el era tot mai mult atras dincolo de școală prin pasiunea pe care i-o trezise teatrul, tot așa de necunoscut sărăciei mele ca și reprezintațiile din Botoșani, ale lui Grigore Manolescu. De altfel, cum se va vedea, la această vrîstă privirile noastre mai ale tuturora erau îndreptate în altă parte, și cu cea mai mare tragere de inimă pentru studii, nu puteam să ne dăruim întregi școlii. Încă una din problemele învățămîntului mai înalt, această firească distracție, pe care nici o mustrare, nici o pedeapsă nu o pot înlătura, cerînd din partea învățătorului, care atunci trebuie să fie mai mult decît oricînd educator, o deosebită atenție și nesfîrșite cruțări. Mediul școlar era și aici în imensa lui majoritate românesc […]

Legăturile se puteau face, trebuiau să se facă în internat: în urîtul și scîrbosul loc de tortură, adevărată închisoare, în care căpătai ceva și din psihologia deținutului, al Liceului Internat.

Peste stradă, o grădiniță cu doi, trei copaci, fără un strat de floare, în orașul care, deși mult mai puțin decît Botoșanii mei, era, în cartierele românești, totuși, numai flori înaintea casei și zîmbetul lor se răsfăța la toate fereștile; o tristă curte pietruită, mică de 0 cuprindeai dintr-o privire și totdeauna plină de lume; la poarta ferecată, ghereta de pază a portarului neprietenos. Iar, în ce privește locuința, Doamne! Sus, dormitorii reci, înțesate de paturi – dormitorul meu se chema prin tradiția suferinții de mai multe generații:”Siberia” —, două repetitorii, tot așa de rău încălzite, pentru cursul inferior și cel superior deosebit, cu supravegherea unor pedagogi, dintre cari unul singur, viitorul doctor Țurcanovici de la Roman, care avea iluzia că ne poate stăpîni prin cîte o vagă amenințare, era un om sănătos și voinic, pe cînd Antoniade cel blînd, vorbind în șoapte, își tușea agonia – și în curînd era să-i vedem în biserică trupul neînsuflețit, capul blond, creț, plecat prea curînd pe perina sicriului – și Maxim, care a mai putut trăi, vărsa sînge. Romanticul Sacchetti de la”Siberia” venea numai ca să doarmă.

Undeva, în fund, un gang întunecos, păzit de rufosul, murdarul „moș Cute”, ducea la latrine, care erau o groază. Peste antret, clasa a VII-a a externilor. Pe scări întunecoase, în faptul zilei, treziți de clopoțelul pe care, cu o infernală stăruință, ni-l sunau în urechi doi țigani bătrîni, aproape tot așa de ferfenițoși, ne coboram rebegiți de frig, strecurîndu-ne spre lavatoriul veșnic umed, cu țevile de tinichea care trebuie să fi venit de la Mihai-vodă Sturdza însuși, creatorul, în acest local putred de vechime și neîngrijire, al vestitei atunci Academii Mihăilene. Astfel curățiți și pieptănați, Dumnezeu știe cum și unde, mergeam în lunga odaie a refectoriului, care comunica printr-o ferestuică îngustă cu o bucătărie, în care nimeni n-avea curajul să privească. Acolo ne aștepta zilnica noastră leoarcă de dimineață, în care se puteau recunoaște slabe urme de lapte, – dumineca, trebuind să mergem la biserică, în care neatenția noastră era absolută, cafeaua aceasta era pur și simplu suprimată ad maiorem Dei gloriam. La amiazi, niște chiftele bocănețe, în care ai fi zis că s-a amestecat strujitură de lemn, ne împovărau stomahurile, iar seara, o supă, un fel, care, la scurte intervale, era macaroane cu brînză, prefăcute într-un fel de sos gros, dezgustător și, de două ori pe săptămînă, dulciuri. Cred că Statul dădea pentru această alimentație, total insuficientă – eu mă aprovizionam peste gard, la olteanul cu strafide și mai ales cu alune, pe care le rodeam cu un apetit de veveriță – cincizeci de bani pe zi. Întorcîndu-ne dimineața la pupitrele în care învățasem seara pînă la zece, reluam supt aceleași capace somnul nostru întrerupt, pe care pedagogul, față de „domnii” hărțăgoși din cursul superior, trebuia să-l tolereze. Lîngă mine, egoismul lui Soare se hrănea singur, pofticios, din alimentele alese pe care le expediase tatăl de la Galați. Cutare alt vecin chitea albumul cu mărci poștale, mare și folositoare slăbiciune, pe care-l fura pe rînd de la toți colegii. Greoi, plictisit, pedagogul își tîra pașii, pe cînd din stradă se ridicau iarăși strigătele, urletele, lungile plîngeri asiatice ale precupeților și zvonul mulțimii grăbite spre tîrg. Aerul, de timpuriu plin de praf, zăpăcea și mai mult mințile pe care, jos, le aștepta interogatoriul profesorilor.

Ce putea să rezulte din acest fel de viață își poate închipui și cine n-a trecut printr-o experiență asămănătoare. De la o bucată de vreme, întocmai ca la închisoarea pentru delicte șl pentru crime, nu mai reacționai: te părăseai unei soarte care nu se putea nici schimba, nici îmbunătăți. Orice grijă adevărată a ființei fizice – școala n-avea și nu avuse niciodată baie – dispărea; puțini păstrau în dosul capacului de la pupitru un ciob de oglindă ca să-și compătimească zilnic fața palidă, obosită. Imbrăcăminții nu i se dădea nici o atenție. M-am deprins astfel, fără să fi auzit un cuvînt, dacă nu de simpatie sfătuitoare, măcar de milă, a nu mai scoate din șoșoni ghetele, care pe încetul se muiau și simțeam o deosebită plăcere că, în rătăcirea prin aceste triste culoare, nu mi se mai aud pașii, m-am deprins a nu mai tunde părul, care se lăsa pe umeri, a nu mai reteza fulgii de barbă, care se îmbulzeau sălbatec. Cravata o părăsisem și prindeam cu un bold gulerul continuu ridicat. Cred că mă împodobisem și cu niște ochelari fumurii. Un adevărat Ion Nădejde în mic, care se potrivea, de altfel, și cu o începătoare profesiune socialistă. Mai în vrîstă, mai rezistenți, colegii din clasa a VII-a, cei doi Crivăț, Nicolae și Panait, se uitau cu curiozitate la acela care părea, cum mi s-a și spus, „un ofticos ieșit din spital”.

Paltonul meu sur, apropiat de sobă, căpătase drept în mijloc o roată de pîrleală, care se vedea de la o sută de pași: îl înduram, neavînd cum și unde să-l schimb și pe acela. O păreche de pantaloni largi, de aceeași coloare, arătau prin amploarea lor că sînt un dar de la unul din unchii mei. Purtînd un băț gros, pe care nu știu unde îl descoperisem, străbăteam ca o ciudată arătare străzile lașului, pe care se purtau și atîția oameni îngrijiți și fericiți. Eram în nota bisericilor curățite de tencuială, a zidurilor pe jumătate prăbușite și a puturoaselor colțuri de ghetto. O, săracul copil cu hăinuțe de pichet alb și brandenburgurile albastre, în ce-l prefăcuse școala, care – nu e așa? – dă instrucție și educație și pregătește pentru o viață luminată și mulțămită?

Cînd, dumineca, apăream la „moșu’ Ioanidi”, unde ajunseseră, se vede, a se deprinde cu iremediabila mea decadență – acasă scriam o cartă poștală într-un an —, cîte o fată frumoasă cu care vorbea, învîrtindu-se în călcîie, fratele, purtînd cocheta tunică albastră cu epolete roșii a Școlii Militare, îl ruga discret să găsească mijlocul de a înlătura urîta și trista fantomă buhoasă și prematur bărboasă care apărea uneori în privazul ușii…

Încredere în mine nu aveam deloc. Mi se părea că sînt cel din urmă dintre proști, incapabil de a face și eu ceva și că, menit, de altfel, unei morți apropiate, nu voi fi în stare să fiu de folos în scurtul termen al unei vieți nenorocite. Notele le luam mai mult din darul de a putea prezintă lucrurile decît dintr-o cunoaștere adevărată a materiei, pentru care n-aveam nici timp, nici gust.

Nu știu unde ar fi ajuns această desfacere fizică și morală dacă, în acest iad, în care erau tipuri de tot felul, de la freneticii frecventatori de bordeluri, cei cu boli urîte și de la cei cu apucături ascunse, pe cari-i prindea uneori o pornire de nebunie distrugătoare, care-i trecea pe un timp la infirmerie, în sama babei Tasia, ființa cea mai cu milă din tot personalul, de la dobrogeni foarte copți, pe cari-i prindeau cu slujnicile acei cari pîndeau la fereștile subsolului, pînă la bieți băieței înspăimîntați, abia ieșiți din puful cald al părinților, nu mi-ar fi dat întîmplarea doi prieteni, cei dintîi prieteni pe cari mă puteam răzima eu mai mult decît dînșii, cari erau mai siguri de sine și deci mai rezistenți, pe mine.

Din Botoșani venise și colegul meu Miron Kernbach, fiul „domnului Cherinbac” de la Poștă, Iosif, prieten odinioară, ca și frații săi, cu tatăl meu și cu „moșu’ Manole”, și al „doamnei Otilia” de la Școala de fete; familie pe care o cunoșteam întreagă, cu fratele mai mare, Titi, cu sora Cornelia, care s-a vădit mai tîrziu o delicată poetă și care a murit numai acum în urmă, lăsînd între hîrtiile ei toate foiletoanele mele din ziarul Lupta, frumos tăiate și cu îngrijire păstrate – mai tîrziu numai voi întîlni pe fratele mult mai mare, poet, politician, Gheorghe din Moldova —, ba, pînă și la vărul lor după mamă, Constantinescu, de al cărui părinte se leagă o istorie dureroasă de osîndă. Vesel, glumeț, vioi, împodobit și cu însușiri literare, pe care le-am găsit pe urmă în înduioșătorul jurnal de proprie observație, scris în anii de boală, și a cărui rătăcire între hîrtiile mele am regretat-o așa de mult, el nu părea deloc menit ftiziei care l-a lovit la București, ca elev la Școala Politehnică și de care, în cele mai mari chinuri sufletești, îndușmănit cu el, cu ai lui, căutînd un refugiu sufletesc, peste multe văi și dealuri, la mine, era să se stingă înainte de douăzeci de ani. Ghiță Longinescu, azi colegul meu la Universitate și eroicul profesor care a biruit cu un curaj unic neajunsurile fizice și morale ale pierderii vederii, era între noi trei temperamentul cel mai solid și mai armonios, fără urme de melancolie și îndoială în lupta vieții, pe care o primea încrezător în muncă și bucuros de puterile sale, pe fața mare, cu ochii proeminenți, de o atît de prietenoasă privire: om de ispravă, idealist nebiruit, filozof al unei resemnări din care în întunerecul său a știut să facă o fericire a iubirii de oameni, a cultului datoriei. În mijlocul unor colegi brutali și pretențioși, de o inteligență slăbuță și fără un caracter format, noi, cești trei făcuserăm o sfîntă ligă a modestiei noastre, a grijii unor lucruri mai înalte și mai bune; ce furioși au fost cu toții cînd am luat la masă, unde fiecare căuta să se îmbulzească pentru a fi la locurile din frunte, pe cele din urmă! După propunerea lui Longinescu, care aducea un solid umor focșănean, am întemeiat frăția pe toată viața a „vacilor”, cu obligația de a nu ne chema unul pe altul cu un alt titlu decît cu acesta, pe atît de glorios, pe cît de rar, de „vacă”.

Odată constituit acest element de rezistență, „vacile” ieșeau firește la primblare împreună. Și ele au fost provocatoarele, supt conducerea eternei căciuli vechi de deznădejde și sfidare și a bățului gros cu care am fost bănuit că voiam să atentez la integritatea corporală a superiorilor mei, ale scenei neuitate prin care eram să mă desfac, supt osînda altei „conferinți”, de această Bastilie murdară a adolescenței mele și să încerc o nouă viață, plină desigur și ea de multe umilinți, mai grele chiar, uneori, decît pînă acum, dar în fund cu o licărire de lumină apropiată, de libertate ce va să vie.

Într-o duminecă deci, întunecatul nostru „provizor”, Cujbă, a decretat, nu știu pentru ce motiv, căci nu se săvîrșise absolut nici o greșeală, că noi din clasa a VI-a „nu ieșim”. Așa cum ajunsesem, tot aveam multă „sămînță de vorbă”, așa încît logica mea dreaptă, raționalismul meu instinctiv m-au făcut să întreb de ce nu avem voie să beneficiem de această zi a primblărilor și vizitelor. Răspunsul, potrivit cu cele mai bune tradiții ale „pionilor” din toate țerile, a fost natural: „fiindcă așa vreau eu și n-am poftă de discuții”. Cine crede că atît de ușor se izbește în fața unui băiat de aproape șaisprezece ani nu cunoaște dîrza și, adaug: fericita dispoziție a acestei vrîste, cînd se trezește simțul demnității umane, al respectului de sine însuși. La rîndul meu, am răspuns că: de ce ies colegii din a VII-a?”Fiindcă sînt din a VII-a.” Logica însă, chiar într-un biet cap năcăjit ca al meu, își păstrează drepturile:”Dar dacă vreunul din a Vll-a va rămînea repetent și va fi împreună cu noi?”

Provizorul înțelegea că hotărîrea era luată; că vom ieși, și, sfidîndu-ne, ne-a invitat s-o facem. Ca de cîte ori în viața mea am înfruntat totul fiindcă vedeam că nu pot altfel, că e ceva mai puternic decît mine care mă îndeamnă la aceasta, am simțit că pe fața mea subit îngălbenită trece vîntul supremului risc. Dînd într-o parte pe portarul uimit, am ieșit.

Au urmat lungi negocieri între cel vinovat de rebeliune, cu împovărarea ciomagului căruia i se atribuiau cele mai criminale destinații, și directorul însuși, care vădit n-ar fi vrut să mă arunce pe stradă. Înaintea întregii clase s-a dezvoltat în ultima instanță decisiva discuție:”Ei, dom’le, și dacă te-om da afară, dumneata ce te-i face?” Riposta, salutată de cele mai revoluționare rîsete, de un foarte rău exemplu, fără îndoială, pentru disciplină, a fost:”Mă fac ori sacagiu, ori” – și aceasta arată pe vechiul redactor pentru politica externă la Romanu lui „moșu’ Manole” – „ori ministru în Bulgaria”.

Am fost deci eliminat – a doua oară în viață, și din cîte locuri era să mai fiu, pînă și de la Academia Română, de trei ori, de bunii mei colegi și foști elevi, pe lîngă încercări de a mă elimina și din viața politică și din literatură și, cu iscălitura a șaptezeci de profesori, de la Universitate…, dar nici sacagiu nu m-am făcut și nici din Bulgaria nu mi-a venit oferta pe care contam. Ci numai mîndria mea a fost adînc jignită, cîteva luni, prin experiența vieții cui trăiește din mila altuia.

Mama era la vie la Copou, unde murise patriarhul Manolachi Drăghici și ginerele lui, Mircea, descoperise un izvor de apă minerală care-i mai crescuse veniturile, căci odată cu socrul dispăruse și pensia care reprezintă banii scutelnicilor. Cred că și mai înainte stătusem acolo, pe margenea de deal, între pomii deși, pînă la margenea gardului de cătină cu măruntele flori violete – o nouă vedenie a vieții de la țară, care fermeca la cea dintîi întîlnire pe urmașul fără avere al vechilor moșieri. Au fost pe acolo și zile bune, pe care, copil neștiutor, incapabil de a descoperi pe fața găzduitorului grijile materiale și neplăcerea vizitelor parazite, mi le aduc aminte nedeslușit; la via din margenea lașului, lîngă biserica Sfîntului Atanasie, clădită de Ștefăniță Lupu, unde se odihnea de veci Postelnicul, am căpătat și putința de a birui, prin cercetări de noapte printre copacii cu roadă, groaza întunerecului, de care-mi fusese stăpînită copilăria. Casa mare, încăpătoare, bine îngrijită de un gospodar activ și zgîrcit, avea o mireasmă de boierie care făcea bine sufletului meu. Zăresc încă o rudă a stăpînului, un băiat negricios, gras, în uniformă militară și două vlăstări sărăcite ale Drăghiceștilor, fiul și fiica, albă, roză și grasă, ai maiorului Drăghici.

Desigur pentru o ospitalitate bine cîntărită eram mulți, prea mulți. Lucra în special contra mea și reputația rea a unui școlar eliminat, și inițiarea socialistă, despre care voi vorbi pe urmă, și francheța cu care exprimam idei, care desigur se potriveau foarte puțin cu atmosfera acestei case patriarhale, în care plutea încă sufletul bătrînului cronicar și autor de cărți religioase, plin de evlavie și de ceea ce contemporanul, tipograful lui, Asachi, numea „sevas către ocîrmuire”. Nu era desigur în mine nimic din acea blîndeță lingușitoare care nu displace oamenilor de oarecare vrîstă, cari, cînd n-au avut copii, nu pot pricepe acel vînt de afirmație prin netedă, voluptuoasă împotrivire, care face pe adolescenți pe atît de interesanți pentru fetele sentimental romantice, cum cere natura la această vrîstă, pe cît de dezagreabili pentru bărbații în concurență cu cari stau gata să intre.

Se căuta, deși nu-mi dădeam sama, numai prilejul pentru o ruptură de mult dorită, pe care mamă-mea, prezentă, n-o gîcea, pentru înlăturarea indezirabilului. Într-o duminecă am căpătat „ordinul” de-a merge la biserică. Fără îndoială că pietatea mea nu crescuse prin obligația de a înlocui cafeaua de dimineață a internatului cu șederea forțată la biserică. O religiozitate larg cuprinzătoare, cu multă poezie, cu o nesfîrșită milă de oameni, tindea să înlocuiască total religia moștenită, cu pecetea adînc apăsată a teologilor pe blînda învățătură a Mîntuitorului. Socialist militant, însărcinat cu răspîndirea cărticelelor roșii ale prințului rebel Kropotkin, aveam și o datorie de partid ca să păstrez în acest domeniu o anumită atitudine. Scurt, am refuzat. Dar, cînd ceilalți, în acea zi de august, s-au întors sfințiți, efectul asupra domnului soartei mele n-a fost acela al blîndeței apostolice. Nu numai că în ochi era mînia, dar brațul mi-a părut gata să lovească. La rîndul meu, am apucat o bară de fier. Pe urmă, doborît de răspunderea gestului ce făcusem, am rămas numai cît trebuie pentru a lua hotărîrea desfacerii cu orice preț, și al morții de foame, a acestei legături. Poticnindu-mă, nu fără o copilărească simulare de leșin, care mi se părea indispensabilă, am plecat în lumea mare, fără să mă întrebe nimeni unde mă duc, unde o să mănînc și unde o să-mi plec capul.

Între colegii externi, Șumuleanu, cu fața de domnișoară, cu ochii albaștri, nevinovați, supt părul creț, se alipise la tovărășia „vacilor” mele, care în acest moment de vacanță se găseau, desigur acasă, fiecâre mulțămit cu ai săi. Îmi vorbise de o vie a lui, pe care o și cercetasem cîndva, pe cînd făceam descoperiri de noapte prin zidurile dărîmate ale Cetățuii, unde se tînguiau ca oameni în agonie huhurezii și vindereii. Prin străzile prăfoase m-am tîrît acolo. Se înseninase cerul pentru mine în ceasurile petrecute pe acea coastă sărutată cald de soare între butucii plini de roadă, în căsuța cu miros de răveneală și de părăsire, unde paturile trebuiau improvizate. Prietenul meu era încă acolo numai pentru cîteva ceasuri de distracție. Deci clipa mărturisirii, pe care o zăboveam tot mai mult, venise. Mi-a îngăduit să vin cu dînsul, dar, cînd mama lui Șumuleanu a văzut, a doua zi, două capete pe două perini, am Înțeles și eu că trebuie să merg aiurea.

Vagabondajul celui izgonit m-a dus de-a dreptul la profesorul, la directorul care iscălise sentința de înlăturare și al cărui suflet îl simțeam îngreuiat de măsura ce luase.”Domnu’ Burlă” mi-a făgăduit să intervie la minister pentru ridicarea pedepsei, iar pînă atunci m-a poftit într-o odaie la dînsul.

Stăteam pentru întîia oară în casa unui profesor, a unui om învățat, și pe furiș mă strecuram pînă pe pragul camerei de lucru unde se îndesau solemne cărți mie neștiute, între care nu fără uimire am descoperit și o „juxtă” franceză, – da, una din acele comode și oribile traduceri juxtalineare de care ne foloseam noi în ascuns ca să evităm greutatea nesfîrșită a pătrunderii personale, cu dicționarul în cîrcă, a misteriosului text elenic. O uimire și o deziluzie… Deci, – deci și profesorii țin „juxte” acasă… Încolo aveam o singură sarcină: să duc la tipografia Goldner, lîngă Teatrul cel nou, corecturile proaspete la noua ediție din strașnica gramatică grecească a profesorului.

Pe suflet mă apăsa un fel de teamă, hrănită de nu știu ce legende false despre viața găzduitorului meu, dar nimeni nu se ocupa de mine, în această casă de burlac, cu slugi vage, undeva departe. Iar la ceasul mesei, rebelul, pedepsitul, mînca în chiar restaurantul, dintr-o veche prăvălie de lîngă Piața Traian, ținut de mama, mărunțică, slabă, albă, corogită, a lui Jichide, restaurant unde, de hatîrul foarte frumoasei, ochioasei domnișoare a casei, venea, primit în chiar cercul familiei „domnu’ Burlă” însuși. Eu, care voi prinzi apoi pentru douăzeci și cinci de bani într-o cîrciumă lîngă casa Pașcanului, puteam, chiar după largile mese ale „moșului Ioanidi”, să prețuiesc după dreptate plăcerea de a mînca dejunuri și prînzuri complecte, de o delicioasă pregătire, după carta plină de bunătăți.

Dar toate cele bune au și un sfîrșit. O dată, în liniștea adîncă a casei eu curte largă, goală, din dosul bisericii Lozonschi, am auzit o conversație care, într-un moment, m-a lovit drept în față. —”Și băietu-ista cine-i?” întreba glasul unui prieten al profesorului. —”Ia, un biet băiat sărac: l-au dat afară de la internat și-l țin așa la mine”...

Într-o clipă eram în față, unde domnul de limba italiană, elvețianul Weizsäcker, cu care la școală aveam foarte puțin de făcut – și nu știu chiar dacă-l urmam —, ținea pensiune pentru elevii de liceu. M-am oferit acolo pedagog, și nu era loc, acesta fiind ținut de șubredul meu coleg Holban, a cărui sănătate atinsă a putut totuși răzbi ostenelile obrăzniciei coalizate a elevilor săi. Dar situația pe care o rîvneam am găsit-o îndată la alt internat, acela pe care-l ținea însuși „domnu’ Drăghici”, pe strada Arcului.

M-am așezat acolo cu leafă: patruzeci de lei pe lună, cu făgăduiala că de fiecare nou client pe care l-aș aduce se vor mai adăugi alți zece. Și imediat m-am pus pe lucru ca să adun lumea în odăile curate din fundul curții, lîngă frumoasa casă pe care, cu o soție a doua, tînără, fata avocatului Menciu din Roman, și cu noi copiii, o ocupa profesorul, avînd lîngă dînsul pe cele două fete mai mari, Lența și Natalița, și un bleg băiat funcționar, care trebuia în curînd să-mi arate taina căsuțelor din mahala unde privighitorile cîntă nebune prin desișuri, iar, în nopțile cînd acopere cu un văl icoana, cîte o croitoreasă căreia-i e frică să doarmă singură, se roagă frumos să-i cumperi o pălărie nouă de la modistă, dar să te faci că n-o cunoști pe stradă.

Erau acolo tineri, smomiți de mine de la pensionatul Disem, unde o domnișoară înflorea în fereastă la trecerea noastră, cu cari, în general, nu m-am mai întîlnit în viață: voinicul Radu, Pivniceru, nalt, palid, devenit apoi profesor de matematici, Popov – tot hușeni —, Melinte de la Roman, un uriaș, apoi boierosul dorohoian Coroiu și francezul Rivalet, cu grădina frumoasă de la Cetățuia. Nu-i mai încăpea dormitorul, dar, în ce privește leafa, „domnu’ Drăghici”, care mînca împreună cu noi, el și familia întreagă, anume căutături ale flăcăilor lunecînd spre cea mai tînără din fete, m-a făcut să observ că el avea în gînd pentru leafa mea, crescută prin ademenirile de colegi, un termin final de numai șaizeci de lei.

Cu această importantă leafă, și adăugindu-se tot ce se schimbă în corpul și în mintea unui băiat de șaisprezece ani cînd privighitorile cîntă așa de ispititoare în grădina cusătoreselor din strada care nu în zădar se chema a Florilor, și cum, înaintea casei unde creșteam băieți – tot de pe la Huși și de aiurea din provincie, pe cari uneori trebuia să-i aduc la respectul autorității cu mijloace recomandate mie ca indispensabile din cea mai arhaică pedagogie, înainte de a-mi conduce mica turmă, cu severitatea cuvenită, la liceu —, trecea silueta blondă a domnișoarei Cornelia Stoica, spre care, cu toată experiența mea amoroasă, nu cutezam să ridic o singură vorbă de omagiu, sălbatecul cu căciulă, cu gulerul ridicat și ochelarii fumurii, ipohondrul care întreba de două ori pe lună pe bunul doctor Riegler dacă moare ori nu moare s-a prefăcut într-un tînăr cu ținuta îngrijită, cu redingota de camgarn negru, cu pantalonii străbătuți de dungi roșii de mătasă, fabricație a croitorului Hirsch din piață, solemn ca un vechi diplomat. Rămînea, pe lîngă o neuitată pălărie sură, pierdută în singura seară de chef din toată viața mea, și tocmai în strada Florilor, cilindrul cu opt reflecte, pe care-l purtau studenții, și bastonul.

Pentru ca să le pot purta, trebuia un lucru de nimic: să mai fiu dat afară o dată.

Aceasta a avut loc, cu toată greva care o provocasem pentru că voiau să ne așeze în bănci după catalog – și telegramă la Minister și o întrunire publică! – numai la sfîrșitul clasei a VII-a, și mi se pare că la însuși, „domnu’ Burlă”. Intre obligațiile cele mai nesuferite pentru o minte care se trezește la înțelegere și la creațiune e desigur impunerea de a asculta, cînd un grup de colegi e chemat la lecție, bîiguiala, tăiată de observațiile profesorului, a celor cari nu știu și se eternizează, chinuind pe acela care-i chinuiește. În acest timp eu ceteam în bancă una din dărțile franceze ale unei inițieri literare pe care de luni de zile o începusem cu o pasiune care mi-a salvat sufletul. Mi s-a cerut să aduc cartea spre cuvenita confiscare. Nu era a mea: o împrumutasem cu atîtea altele, de la librarul Emanuil Haimann, care ținea, în strada Mare, un depozit de cele mai noi cărți pariziene, și o ceteam în zare, netăiată. Și duhul raționalismului mă puse din nou în luptă cu autoritatea:”De ce s-o dau?” —”Fiindcă e străină de școală”.”Dar străină e și mantaua de pe mine. Voiți s-o luați?”

De Paști, eliminat și de această „conferință”, eram liber să apar cu doritul cilindru în cap, fluturînd cel mai elegant bețigaș. Iar, cum „domnu’ Burlă” era un om bun, cu neapărate reveniri, am fost chemat, rugat aproape, să revin pentru a onora examenul, nu cu ce învățasem în cele două luni de eliminare, ci cu ce în cîteva zile, astronomia lui Lucescu intrînd și ea în socoteală, furasem pentru ocazie. Și nu mi-a părut rău, cînd, înlăturat și de la premii, am auzit din mulțime strigîndu-se „întîiul cu cunună”, Liciu, care revenea astfel la locul pe care, atîția ani de zile înaintea intrusiunii mele, îl meritase.

Dar, pentru a fi ce eram în momentul cînd, retras la Botoșani, în casa primitoare a „moșului Iacob” și a bunei mătușe tinere Aspasia, unde cilindrul, cu care paradam în grădinița de la Café Français, plină de fete frumoase, care se primblau în sunetul muzicii militare, nu mă împiedeca să cercetez în taină gavanoasele cu dulceți de deasupra sobei, mă pregăteam de suprema încercare a bacalaureatului, îmi trebuise darul pe care ultimul an de liceu mi-l dăduse pe deplin, pînă la beția sufletească și la complecta refacere morală: darul ideilor de peste școală și al literaturii pentru care nu se „învață lecția” și nu se pune notă.