O viață de om așa cum a fost/Universitatea de acasă

Jump to navigation Jump to search
VIII. Idei și lecturi O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
IX. Universitatea de acasă
X. După licență



Alături cu un examen de bursă trecut fără strălucire și al cărui rezultat nu mi s-a comunicat niciodată altfel decît că am fost admis la Școala Normală Superioară, am început studiile mele la Universitatea din Iași.

Poate că e mai bine să arăt, pentru ca acest capitol, în care trebuie să exprim și atîta recunoștință, să nu se mîntuie cu lucruri prea unite, care erau condițiile în care atunci, la 1889, se trăia într-un internat universitar care purta, pe lîngă aceasta, și titlul, total neîndreptățit, de școală, de "Școală Normală”, cea dintîi în rang, cu sora ei din București, dintre școlile normale ale țerii.

Se închiriase pentru a adăposti vreo douăzeci de studenți de la Litere și de la Științe Casa Ciurea în față cu Orfanotrofia, nouă prea bine cunoscută prin prezența în balcon a tuturor moașelor și îngrijitoarelor în nevoie de bărbați. Clădire frumoasă pe vremea ei, cu două rînduri, cu balconașe și un petec de grădiniță, tot așa de absolut neîngrijită ca și restul.

Căci noi n-aveam nici conducător responsabil, nici îngrijitor pentru nevoile casei și ale noastre. Directorul, un simpatic și placid profesor de științi naturale, craiovean de origine, Stravolca, însurat cu o belgiană, dar pe care-l surprindeam și pe alte drumuri decît ale casei, ne-a făcut, cred, o singură vizită într-un an, pentru a „cerceta” plîngerile direcției femeilor din față, cari nu-și cătau de lucru din cauza noastră și, amețit în cîteva minute, de zgomotoasele protestări ale studenților că gustul nostru care rătăcea și pe la nostime croitorese evreice din vecinătate, fără a mai pomeni fireasca atenție pentru colegele noastre, nu se îndreaptă asupra acestor provocări, a plecat așa, năuc de cap, acasă, hotărît să nu mai intervie în această anarhie complectă a unor tineri cărora nu li se cerea nimic. Un intendent, deprins din armată cu o aritmetică specială, avea grija alimentării a șaptezeci și cinci de bani pe cap, în cursul căreia, pe lîngă feluri în general dezgustătoare, căuta să ne învedereze că prăjiturile de la greci sînt mai ieftene cu bucata și mai scumpe cînd se iau douăzeci deodată, ceea ce a adus, ca o consecință naturală, „trecerea prin ușă”, cum spunea bietul Tokarski, a delincventului, care a dispărut pentru totdeauna. Un subdirector trimes de la București, Nicolescu Dacianu, apoi profesor foarte stimat la Ploiești, s-a compromis de la început prin ideea de a ne inspecta și sfătui, prin admirația pentru o colegă care făcea literatură și care, oacheșă și grasă, era, în iluzia lui, palidă, blondă și cu ochii albaștri, și printr-o misterioasă scenă cu lenjerița, de care urmărit a străbătut ca fulgerul toate coridoarele și a dispărut. De la acea, de altfel invizibilă, lenjeră, Madame Racoviță, ne veneau schimburile, și o familie țigănească, bărbat și femeie – celui dintîi i-am lăsat ca amintire cilindrul meu, pe care mi-l turtise, ca răzbunare pentru o scenă cu „hep-hep”, desigur regretabilă din punctul său de vedere, căci d-sa, din neamul Morțuneștilor după mamă, e român get-beget, d. Șt. C. Ioan —, cari cumulau rîndășia cu sufrageria și cu curățitul odăilor, inclusiv a latrinei, unde pe geruri cumplite ne coboram jos, întrucît nu se întrebuința o mai comodă pîlnie, așezată în antreul de lîngă scări, alături de lavabou, la locul pe unde trebuia să treacă toată lumea, și vizitatorii.

Două dormitorii, două mici repetitorii și sala de mîncare de jos compuneau alcătuirea școlii. De ele toate dispuneam după voie, într-o adevărată republică, în care cine voia să tiranizeze tiraniza și bătea cine voia să bată. Actele de cruzime, hazlii în felul lor, după ce ai trecut printr-însele, erau fără număr, cel mai brutal biruind, cel mai inteligent și mai spiritual avînd numai dreptul să încunjure greutatea. Cei cu gura mare apăsau continuu pe ceilalți. Unul ca mine a avut doar norocul să intereseze de la început pe cineva dintre cei vechi, respectat de ceilalți pentru severitatea și hotărîrea lui, bunul Fîntînaru, de pe la Folticeni, înalt, spin, slab, din care soarta a făcut, pe lîngă profesorul de liceu care a trebuit să fie, și un prefect permanent al liberalilor, la care aderase de student, nu fără curaj, în momentul cînd Brătianu, căzut, după bătăile din București și călcarea demonstranților, în fața Palatului Regal, de caii jandarmilor călări ai maiorului Fănuță, fusese dat în judecată, împreună cu toți acei cari-l ajutaseră la guvern. Evolceanu, viitorul profesor universitar de latină, venit de la Botoșani, cu botanistul Em. Teodorescu, se ținea prin răceala lui firească și calculată la o parte de toate aceste frămîntări, și indiferența lui se păstra și atunci cînd vechii săi pantaloni, întrebuințați ca suport pentru a cruța pe cei noi, au fost strămutați, nu fără osteneală, cu concursul lui Ștefan Popa, mort tînăr ca profesor de matematică la Tulcea, în pupitrul d-lui Ștefan Ioan, care cuprindea și prețioase ingrediente de toaletă. Păcatul a căzut asupra bolnăviciosului ți puțintel bîlbîitului Ionescu, care a ajuns profesor de română la Craiova și care era, din cauza slăbiciunii lui în toate privințile, supt numele curent de”Bulichi”, obiectul glumelor noastre celor mai dureroase: azi, i se amestecau toate doctoriile pe care le culegea de la toți doctorii, temîndu-se de oftica familiei, care-l făcea să nu cuteze a călca nici în ceasul morții în odaia fratelui, profesor la o școală din Iași; mîne, i se suia pe sobă cilindrul pe care căzuseră multe ploi: poimîne, i se făcea proces pentru că în nevoile lui amoroase compromitea instituția, și el se lăsa adus înaintea „judecătorilor”, de Popa și de Teohari, de cari vorbim îndată, ofițeri de rezervă, în uniformă și cu săbiile scoase. La ușa care despărțea de dormitor, sumbru, cu barba nerasă, păzea, mormăind la fiece amenințare a situației sale, Radoveanu, apoi profesor la Bîrlad, dar groaza pe care o răspîndea n-a împiedecat coaliția desperată a slabilor de a sparge această ușă bine păzită și de a crea ceea ce s-a numit de atuncea „pasagiul polului Nord”. Mai erau și alții: cei doi Scobai, Hulubei și cîțiva veniți după mine, ca Stanciu, cu clarii ochi de nevinovăție, căruia călărășenii fără deosebire de partid îi vor ridica un bust și pentru bunătatea ca și pentru hărnicia lui, sau cutare altul, băiețaș mărunt, rotund, vesel, pe care l-am decretat în glumă, „nepotul” meu și care n-a mai putut scăpa de ponosul prigonirilor noastre. Zdravănul ardelean Grigore Bîrsan, care cînta așa de duios din vioară și aducea o simțire națională pe care noi am dobîndit-o numai pe urmă, a trecut și el un timp prin aceste plictiseli care, la noi ca și la francezi, erau un obicei pe atît de statornic, pe cît de urît, fără îndoială. O dată nu l-am întrebat de durerile lui de acasă, o dată nu ne-am strîns în jurul lui ca să ni le povestească. Ofta uneori din greu înstrăinatul între frați. De altfel, cei veniți de la Liceul Internat procedaserăm tot așa cu State Dragomir basarabeanul, pe urmă un actor de mult talent și autorul unor mișcătoare amintiri pline de o caldă spontaneitate, care s-a pierdut înaintea noastră; își atrăsese broaște în pat și alte mizerii prin ciudata formă, imensă, a capului acoperit de un perișor mărunt și creț, ca și prin naivitatea de rătăcit în alt mediu decît cel de la Cahulul lui patriarhal care, cu alte inimi, ar fi trebuit să ni-l facă simpatic. Pentru noi, nu era basarabeanul din ale cărui amintiri să culegem atîtea lucruri prețioase, ci așa un fel de prost cu capul mare, care nu se supăra pe nimeni și pentru nimic, deși ar fi fost capabil, cu forța lui vizibilă, să turtească pe orice adversar.

De la științificii din spate veneau puternice manifestații, la care participau băieți impozanți ca talie și ca glas, un Tomida, blînd, cu toate formidabilele lui dimensiuni, dorohoian de la Pomîrla, crescut în aer liber, un Atanasiu, un voinic Vasile Teodoreanu, un Popa, așa de bun de gură, de cari se țineau oarecum deoparte doi: Romanescu, totdeauna tăcut, demn, rezervat, cu tichiuța pe cap ca un profesor de anatomie, ca hirurg ilustru, făcîndu-și lecția în amfiteatru, și Nicolae Teohari, atît de simpaticul”Culiță”, răsfățat de toate cocoanele din Iași pentru ochii lui verzi, așa de triști și pentru lunga-i mustață roșie, trecută, deși era la matematici și nu la chimie, printr-o permanentă prelucrare în negru; „cotilionist” celebru pe a cărui mesuță, păzită de un enorm cîne de rasă, se răsfățau scînteietoare toate decorațiile de carton, spoite cu argint și cu aur,”Culiță”, prieten cu noi toți, incapabil de a spune o vorbă rea, a cărui politeță în izmene primea vizite de persoane respectabile către amiazi, cînd binevoia să se coboare din pat și pe care, după ce vrăjise și neveste de profesori, care-i cîștigau prietenia soților, l-am văzut pe urmă atît de amorezat de o persoană literară, încît s-a pus să cumpere cărți de filozofie contemporană și de literatură, curentă, care au făcut, după o căsătorie de cîteva ceasuri, din viitorul profesor de la Pitești un fin critic literar în Noua revistă a dlui Motru, unde a însemnat cu eleganță, discreție și imparțialitate și un portret al meu. Și era să uit – mi-ar fi părut așa de rău! – pe colegul de la matematici, cu lungul palton despicat jos, care i-a atras porecla de Ghiță Berbecul și care plîngea așa de duios cînd, în schimb, pentru o colegială palmă, un coleg i-a rupt, trîntindu-l solid, o frumoasă cravată roșie, și pe cel mai masiv, mai hîrșit dintre acești științifici, care s-a trezit și cu o înfățișare la tribunal pentru că s-a uitat puțintel cu nevasta tînără, trimeasă pentru cumpărături, a unui bătrîn unchi din provincie.

Sentimentele de harță, care în domeniul uman corespund înhățărilor cu dinții din glumă, dar adeseori și cu sînge, ale cățelandrilor, se îmbrăcau uneori în forma versurilor, căci această bizară școală, și mai ales normală, nu știa numai să găsească porecle, dintre care „măgarul lui Lepadatu” (și măgarul și d. Lepadatu erau vecinii noștri) nu era cea mai crudă, ci se pricepea și la meșteșugul stihuirii. Fîntînaru, care făcea la gazetele liberale, unde am scris și eu, unele prostii despre conservatorii, dați, vorba merge, cu rușii, cronici glumețe și și-a adunat, supt pseudonimul”Vladimir”, epigrame, dintre care unele în adevăr bune:

Cugetările de astăzi, Sînt prostiile de mîne —, a schițat astfel pe colegii săi într-o „jalnică tragodie”, în care, deși atît de prieten, figuram și eu:

Vezi acolo o căpiță de păr des nepieptănat: Ea ascunde supt povara-i un cap mare de-nvățat, și era acolo vorba, printr-o licență poetică, în fond, nu și în formă, nu numai de nu știu cîte „limbi”, dar și de „matematici și științi”, pe care grație lui mi le adăugea. Eu însumi am încordat o șubredă și timidă liră pentru a face un Testament, care mi se pare că precedase și provocase opera lui Fîntînaru,”Testament” în care mulți aveau ce n-ar fi voit, ca prietenul Scobai, cam iute la mînie:

Lui Scobai cel mititel, Ce mi-a fost prieten bun, Fi las astăzi moștenire O măciucă de alun, Ca prin ea să stăpînească În întreaga Facultate, Socotind că e destoinic Ca pe toți să-i poată bate.

Această inocentă satiră n-a rămas însă fără sancțiuni pentru o cutezanță care o dată a fost și puțintel ciomăgită – cu ce adîncă rană pentru o firească mîndrie! – și astfel, devenit pentru tovarăși”Duhul”, întrupat și într-o pasăre care a fost adusă să zboare supt înaltul tavan al dormitorului său, din cauza taliei mele supțiratece, neînchegate, într-un măturoi, cu adăugirea numelui de copilărie, împrumutat de la Nunuță Roznovanu, pe care, la 1866, tata și bunicul voiseră să-l facă Domn al Moldovei. Și, după textul ad-hoc, oîntecul Domnului Tudor, strămutat asupra mea, răsuna puternic prin culoarele școlii:

Cine trece etc.? Este Iorga, este Duhul: E Nunuță Măturoi.

O vizită regală care, din fericire, nu onoră și o astfel de școală, ne puse deodată în fața lui Carol I.

Cu fastul obișnuit, regele înainta prin sălile de jos ale fostei reședințe fanariote, noi fiind în fund, fără nici o rînduială, ceea ce-mi atrase de la masivul și brutalul rector Climescu, care-mi dăduse așa de iertător drumul la bacalaureat, unde nu știusem la matematici absolut nimic, strigătul de: „scoate căciula, măi”.

S-a oprit, ne-a privit: din ochii de pasăre prădalnică o licărire a trecut asupra noastră, a fetelor de lîngă noi, și glasul puțin rauc, cu întîrzieri asupra silabelor străine, a răsunat pe cînd un imperios gest arăta, ca pentru o trecere prin arme imediată, mielușelele pentru care suspinam noi în bănci: mititica roșcată, care parcă se speria continuu de ceva rău de la cineva, colega care sărise odată pe fereastă, cea care ne dădea fructe din copaci, două alte apariții stranii, cu profiluri asiatice, cele două palide fete de profesori și bălaia regină a visurilor mele eminesciene:”Tar tumnealor?” —”Sînt studente, Maiestate!” —”A! tumnealor sînt ca să nu înfețe tumnealor”. Ne-o spusese! Multe lucruri mai știa și regele Carol I, deși nu învățase la Universitate cu studente.

Că se învăța și în acest infern de dezmăț, mai mult sau mai puțin spiritual, era o minune, dar minunea aceasta se făcea. Ba încă, în ce mă privește pe mine, între cîntece, certe și încăierări, toate făcînd parte din programul firesc al unei Școli Normale, în care n-am ascultat nici o lecție de pedagogie și n-am examinat nici un elev, am întins peste orice așteptare și speranță orizonturi care și așa întreceau cu mult ceea ce se cerea de la noi, ba chiar ceea ce la noi se putea înțelege, prețui -și întrebuința. Dar despre acestea pe urmă, după ce voi chema din amintirea, care le-a rămas credincioasă, cu mult mai mult pentru binele primit decît pentru omenești scăpătări, pe profesorii mei.

Nu era nici unul dintre dînșii care să nu fi venit cu cea mai călduroasă dorință de a ne fi folositor și cu o zestre de știință, nu totdeauna împrumutată, pe care odinioară, prin schițe publicate în L’Indépendance Roumaine, am tratat-o poate cu prea multă critică, fără a mă gîndi cît pot să doară pe oameni în viață astfel de observații, de altminterea corespunzătoare cu cel mai netăgăduit adevăr.

Să încep cu aceia de la cari, și nu din voia lor, ci din a împrejurărilor care-i aduseseră pe catedră, am cîștigat mai puțin.

În fruntea acestei categorii trebuie așezat, desigur, după sfînta dreptate, Andrei Vizanti.

Îl cunoscusem ca scriitor după o carte împărțită la premii. Viața, bine scrisă de altfel, dar cu răsfățări de frază care arătau studii făcute în vechea Spanie, a Mitropolitului Veniamin Costachi, și am răsfoit pe urmă și un proiect de reformă a învățămîntului pe care-l elaborase influentul deputat liberal, cu aspirații la portofoliul Instrucției Publice. Îl vedeam acuma în fața noastră, mare, masiv, negru ca originile lui meridionale, ochios și bărbos, cu glasul dimensiunilor lui pectorale, îngînînd fraze goale de sens despre „poezia populară care zboară din cracă în cracă”, ori la examen urmărind cu acei ochi înroșiți de patimă care-l vor face, păcătoșii, să plece în America împreună cu nu știu ce fermecătoare italiancă și cu cassa Teatrului Național, pe cutare colegă grăsuță care, în chinurile întrebărilor, își răsfăța pe masă podoabele sale. Din fericire, profesorul de limba română era mai totdeauna absent, la București și avea bunul simț să lase suplinirea în sama cuiva de cu totul altă structură intelectuală și morală, Aron Densușianu.

Nu de la jovialul și oriental-ironicul profesor de grecește, fost farmacist, ni se spunea, în Orient, macedoneanul Ioan Caragiani, membru al Academiei pentru niște studii pline de o bogată experiență filologică și istorică din provincia sa și pentru clara traducere a Odiseii, de la acest spirit, puternic, dar de o așa de patriarhală, voit patriarhală, factură, am învățat a ceti în original literatura celei mai depline și mai sănătoase armonii. Rotund la burtă, rotund la capul tuns scurt, la mustățile aplecate spre gura senzuală de cel mai mare mîncău al lașului, aruncînd din marii ochi negri, nu numai lumină, dar și o voluptoasă căldură, ca din dulci visuri, acela pe care-l vedeam seara în strada Arcului în papuci la masa de cină, lîngă tovarășa sa și lîngă o sprintenă copilă brună, se făcea a ne explica, în adevăr culinar, rîzînd în fundul sufletului dar cu un aer de profundă seriozitate în privirea de celebru anecdotist, cum subiectul samănă cu un cuțit și complimentul drept cu o pîne, sau ne reprezintă „eleganța” prin felul cum se învîrtea în jurul scaunului fără să-l răstoarne și al catedrei fără s-o ciocnească, ca să nu mai pomenesc solemnitatea cu care ne vorbea de nu știu ce trecătoare suferință fizică a Hypatiei, filozoafa din Alexandria. Ca rezultat didactic, științific – firește nimic. Dar ce bucurie a simțit el la licența mea – și aveam urechea bună, auzind din antret ce se vorbea în Camera de Consiliu! – cînd a văzut că pot scrie în grecește considerații asupra literaturii clasice în spiritul vechilor biografi și comentatori!

Nicolae Ionescu „marele orator” de pe vremuri, omul cu gîtul de aramă, cu fulgerătoarea privire supt ochelarii intrați în carne, acela de care se temeau guvernele cînd nu-l făceau cu dibăcie să susție tocmai legea pe care credea că o combate, ziaristul din epoca Unirii, cuvîntătorul zilelor mari, care încîntase o generație, ni se prezintă palid, umflat, supt părul alb, buhos, pe care-l respectase vrîsta, refuzînd să vie la examen fiindcă „englezii, învățătorii noștri în materie de libertate, au legea habeas corpus”, iar, cînd era vorba de două cursuri pe an, ne aducea cîteva foi galbene, asupra cărora plîngea cînd Molière era ofensat de un senior insolent sau din care scotea imnul pentru Napoleon, Na-po-le-on Bo-na-par-te, ori cutremurul înaintea primejdiei unei Viene asediate de Cara-Mustafà.”Ce-ar fi fost pentru Viena? Ce-ar fi fost pentru creștinătate? Ce-ar fi fost pentru omenire? Ce-ar fi fost…?” —”Ei, ce-ar fi fost?”, întrerupse, enervată, Elena Didia Odorica Sevastos. Leul fără dinți își scutură coama. În față vedea Parlamentul, adversarii cari-l provocau, odioșii guvernamentali.”Ce-ar fi fost? Eu aș fi azi un hoge, iar d-ta te-ai găsi în harem!”

Îmi pare rău că în aceeași categorie îl punea o neînvinsă dispoziție a studenților, cari știau de altfel că și la” Junimea” profesorul lor avea aceeași atmosferă, pe filozoful nostru, coconul Costachi Leonardescu. Capul rotund cu ochelari se concentra în gura largă, cărnoasă, în care era și o nesfîrșită bunăvoință și un optimism naiv și mi-e frică să mai spun ce. Dar omul cetise fără îndoială, era în curent cu filozofia franceză, pe care ne-o punea în mînă, pînă la cercetările experimentale ale lui Binet, fără să uite pentru aceasta cultul celor vechi. Thales, pentru el”Talete”, și Locke, pe care-l pronunța lătăreț:”Loche”, adăugîndu-i titlul de onoare: „domnul Loche”. Făcea seminarii și era atent la părerile noastre chiar cînd avea a face cu gluma, pe care n-o înțelegea sau se făcea că n-o înțelege, a lui Gane, actualul președinte al Comisiei legislative, care simula atacuri contra conferențiarelor mai drăguțe și se dădea chiar, oroare! la „domnul Loche”, pe care-l proclama „un prost”. Elev al lui Bumbăcilă de la Craiova, acest solid oltean se ținea la nivelul „maestrului”.

Nu mai tînăr, foarte alb, cu o geană de păr lăsată romantic pe frunte, căci fusese poet și scrisese o imposibilă Negriadă, lucrată însă după toate regulile epopeii clasice, cu barba albă de episcop ardelenesc, sever, dar nu aspru în privirea lui sigură, Aron Densușianu, făgărășeanul mutat în lașul unde la generația mai veche nu se evaporase încă învățătura strict și dîrz „romană” a lui Simion Bărnuțiu, se ținea la o parte de viața publică, evita și prieteniile, în același timp cînd absoluta lui izolare și evidenta lipsă de orice ambiție vulgară și de orice pofte nu-i puteau face dușmani. Desprețuitor față de Alecsandri, boierul, favoritul soartei, în folosul lui Bolintineanu, al cărui avînt, chiar într-o așa de neglijată haină, îl fermeca, neînțelegător față de tot ce venise pe urmă, el, suplinitorul la română al rotofeiului bașbuzuc Vizanti, era la locul lui la catedra de limba latină. Știa latinește bine, știa cu iubire limba care pentru dînsul valora întîi ca amintire a strămoșilor. Cuteza să ne deie ca text epigramele lui Marțial și manevra așa ca să nu ne atingem de nici una din spurcăciunile, numeroase și grozave, dar spuse cu o marmoreană seninătate, ale originalului, – și ce spaimă pe el cînd o studentă, propria lui nepoată, nepregătită și venită tîrziu, a luat bucata de alăturea și se îndărătnicea, neînțelegîndu-i sensul, să-i tot dea înainte! Cînd era vorba de Horațiu, hotărîtul antisemit într-un oraș unde, trebuie să recunoaștem, îngrămădirea unei plebi teribile face antisemite și zidurile, el observa că acest libert fără virtuți militare și lăudăros de lipsa oricărei moralități romane ar fi putut fi de origine semită, în care caz „trebuie că l-a chemat Oriț Flecheles”. Căci se și glumea uneori în barba aceea de vlădică blăjean, și omul nu era numai îndeplinitorul fără greș al unei sacre datorii, inexorabile, pe care o vădea tăiosul, calm repetatul lui „nu e adevărat” la examene, oi și un om blînd și bun. Același care, bolnav de rinichi și incapabil de a se mișca, ne chema acasă în jurul lungii mese pe care poruncise s-o facă anume pentru noi, ar fi fost în stare să ne dea și părintești sfaturi. Păcat că glasul lui supțire, care, forțat, se pițigăia, strica această înfățișare, și moral romană…

La franceză, singura limbă și literatură romanică predată de pe catedra Facultății ieșene, vioiul Ștefan Vîrgolici, cu ochii ca mărgică neagră, de un neastîmpăr de copil ghiduș în fața ciupită de vărsat, pe laturile căreia fîlfîiau ușoare favorite sure, aducea măsură în formă, dacă nu și o deosebită originalitate în fond. Bine pregătit totuși pentru materia sa, fost elev al Universității din Madrid și excelent traducător al lui Don Quijote, pe care numai incultura noastră l-a putut lăsa să rămîie în paginile uitate ale Convorbirilor, era cel mai bucuros din toți de orice progres al nostru, de care i se încălzea inima ca a unui bun și iubitor părinte. Mai făceam cu dînsul și exerciții latine pentru Școala Normală, și nota lui distingea și pe colegul viclean care-i descoperise cartea de exerciții și copia conștiincios dintr-însa. Eu nu pot fi destul de recunoscător aceluia care a purtat interes și primelor mele manifestări literare și, stăruind să capăt o bursă în streinătate, m-a făcut cunoscut, la un ceas cînd porunceau junimiștii lui, acelei lumi literare și politice bucureștene pe care eu abia o distingeam în fundul unor zări luminate.

Atîta limbă străină vie se învăța deci: franceza, care se știa binișor, pe vremea aceea, de toată lumea. Cît privește germana, nu era catedră, ci numai oare de seminar, destul de rare, pentru singuri normaliștii, dar tot în clădirea Facultății le preda împovăratul, însă totdeauna gata de muncă, Densușianu. Ne chinuiam cu lînceda tragedie sentimentală a lui Schiller, Fata de la Orleans dar, și cînd zăream un înțeles, declamațiile „fetei” înseși, ca și ale tuturor Talboților de acolo, ne lăsau cu desăvîrșire reci, cînd, cum se va vedea, altă poezie ni se cobora în suflet.

Istoria veche, adecă a Greciei, după Grote și Curtius, și a Romei, nu-mi aduc aminte după cine, era încredințată lui Petru Rășcanu. N-am mai întîlnit profesor care să pontifice de pe catedră atît de solemn, dar și de armonios, fața rotundă, cu părul scurt și mustața bătrînească albe, prefăcîndu-se de la o vreme, la sunetul unui glas potolit, dar plăcut, într-o figură de marmură „din Antichitatea pe care și purtările lui ne-o revelau. Nici o nesiguranță, nici o poticnire, nici o sforțare și nici o săritură dincolo de margenile celei mai depline înfățișări clasice; ochii nu aruncau lumini și nici o tulburare romantică nu se oglindea într-înșii, dar ei nu păreau că ne urmăresc pe noi, ci exclusiv ceea ce se povestea, parcă ar fi fost cules de pe o friză elenică. Fostul institutor, trecut însă pe la școlile înalte din Paris, ca să ia tîrziu la Iași o licență cu socoteli din vremea fanarioților, foarte bine precedate și explicate, viitorul alcătuitor al unor manuale școlare de o concepție greșită în ce privește stilul didactic, nu era ceea ce se cheamă un erudit; științificul nu biruia în el și nici nu se credea dator să creeze cercetători cu personalitate. Dar cine nu poate face pe conducătorul de seminar, pe răspînditorul de metodă, o perfectă carte moartă, plină de preciziune mai mult decît de noutate, înșirîndu-se după alta? Cine nu poate deveni învățatul cetirilor sale răbdătoare? Un astfel de profesor însă ca Rășcanu înseninează sufletul în vrîsta chiar cînd pornirile elementare îl fac mai tulburat și mai disarmonic, și acesta e un neprețuit folos, în afară de faptul, esențial, că el avea înfățișarea însăși a nobilei sale materii. Și eu am cunoscut, la dînsul mai mult decît chiar la Vîrgolici, care nu primea de obicei, și la Xenopol, care avea oarecare piedici în gospodăria lui improvizată la un ceas de suferință, farmecul incomparabil, trezitor de energie și dătător de încredere, al bunei întîmpinări în biblioteca plină a învățătorului. Statornic ajutător mi-a fost de la început pînă la sfîrșitul unei inițieri în care, cine trecuse prin ce apucasem eu în copilărie și pe pragul adolescenței avea nevoie, fără îndoială, și în cel mai înalt grad, de un sprijin, de un astfel de sprijin.

Xenopol era pentru noi, pentru noi toți, chiar pentru cei cari nu-l cetiseră, dar simțeau instinctiv înaintea cui se află, o culme. La liceu, fără a-i fi văzut eu însumi, harnicul cititor, dar pe alte tărîmuri, o singură carte, un singur articol – și era să prind pe cele dintîi în Convorbiri, unde stătea în față și toropitoarea critică metodică a lui Onciul —, am urmărit îndelung la Copou pe omul mărunt și pătrat, cu fața rasă între lungile favorite roșcate, cu ochii clipitori și șterși, care, tremurînd din picioarele bolnave, suia încet dealul, oprindu-se din cînd în cînd la băncuțele din poarta caselor. Regretam că nu e fizicește altfel, căci nu-i văzusem încă figura în clipele cînd nemerirea și reținerea ideii o luminau întreagă, făcînd-o în adevăr frumoasă, el, scriitorul către care mergea un nesfîrșit respect. Mai tîrziu, la Facultate, pe cînd vorbea, zdrumicat, fără altă elocvență decît a cugetării sale superioare, mai cuprinzătoare și capabilă de a se încînta răpede pe sine decît așa de adîncă precum se vădise în prima tinereță, înainte de blăstămul bolii, dar interesant prin gîndul acela luminos care cerceta lacom pe toate fețele ca un fascicul de raze scormonind din reflector terenul sau dînd din înălțimea farului îndreptare vaselor pe mare, eu priveam mînile, mînile grăsuțe care păreau gata să sară pentru a prinde adevărul.

Teoriile acestui cap filozofic așa de bine înzestrat se vedea bine că-l stăpînesc înainte de toate, și el ni le-a și schițat, cu un entuziasm lipsit de gesturi, în primele lecții fără să fi putut noi simți noutatea și caracterul lor, măcar foarte sugestiv. Istoria, ca zbucium omenesc, ca necurmate silinți spre mai bine, chiar și cu mijloacele cele mai greșite și mai rele, vălmășagul acela de suflete, îl atrăgea, acum, în deosebire de nobilul idealism etic al tinereței sale, pe acest spirit, născut pentru abstracții, pentru jocul singur al ideilor, numai în ce privește exercițiul inteligenței, oricare ar fi fost scopul și indiferent de valoarea morală a persoanei. Ce bucuros era el cînd punea mîna pe autorul unei mari șiretenii, cînd putea să-i urmărească jocul, să-i descopere tot cursul strecurării? Fața i se bucura și se rășchirau larg într-un zâmbet favoritele, devenite spirituale și glumețe, pe cînd ochiul suferind păstra obișnuita aparență tristă. Fanarioții și turcii în felul lor de a lupta și de a învinge erau pentru el o desfătare, și gîceam din transformările acelei fețe expresive că e pe cale a mai găbji pe unul asupra faptului. Rareori răsuna în glasul lui expresia uneia din miile de dureri omenești mărturisite în viață sau duios ascunse, pe care le răscolea cuvîntul lui sprinten, săritor. Căci la dînsul, nu era nimic din armonia de albă lună pe valuri a lui Rășcanu, ci scîntei electrice se succedau zburînd, jucîndu-se, urmărindu-se pentru a se cufunda în haos ca să lase loc altui danț de sclipiri.

Rareori un om s-a bucurat mai mult de propria lui cugetare și s-a simțit așa de bucuros s-o poată comunica altora! Valoarea cuvîntului în sine, simțul literar înnăscut al fiecărui sunet pus lîngă alt sunet, însemnătatea alăturărilor sugestive și a indicațiilor șoptite, dincolo de care o lume întreagă se deschide de la sine, cu toate farmecele ei, îi erau puțin cunoscute, și totuși acela care făcuse descripții de călătorie ce nu mișcă și versurile palide, pe care, în revista Archiva, luată de dînsul asupră-și, le iscălea”I. Laur”, muzicantul ale cărui degete erau obișnuite a umbla pe clape în ceasurile libere, iubitorul de pictură în toate formele ei, pînă la peisagiul pe care purismul lui îl numea „cîmpenie” urmărea dureros o frumuseță literară, o dată gata să-i vie de la sine, pe care, cînd credea că a prins-o arăta cea mai nețărmurită satisfacție. În clipa aceea, cum n-o putea smulge de la improvizație, și-și dădea samă cu părere de rău de aceasta, alerga – numai atunci – la manuscrisul pe care stătea să-l tipărească, glorioasa Istorie a Românilor în cinci volume, continuate apoi prin alte patru și, căutînd cu ochii lacomi admirația pe fețele noastre, cetea pasagiul cu voluptatea copilului care suge o acadea mult timp urmărită în vitrina cofetăriei. Natură mai curînd rece, un naționalism de convingere i se înfipsese de mult în minte, și nu erau rare ocaziile în oare căuta să-l vădească unor suflete care pe altă cale ajunseseră la aceeași dispoziție sufletească.

Cu Xenopol, profesorul neobișnuit dat nouă de o soartă pe care n-o merita pregătirea de la început a celor mai mulți, prilejul de contact însă ne-a lipsit. Migăleala seminariilor în care se nasc mai multe pretenții decît se trezesc vocații și în care se ascuțesc relațiile între tineri, pe lîngă pierderea unei vremi prețioase care se poate întrebuința mai cu folos pentru lecturi și meditații personale, nu-l atrăgea. Numai cînd, după examenul la care era foarte larg cu mediocrii, răspingînd numai pe aceia cari nu puteau răspunde nici asupra lucrurilor celor mai elementare, el căpăta încredințarea că înainte i s-a arătat o cugetare vie care merită condusă și încurajată, atunci el era prins – și am simțit-o așa de adînc la capătul atîtor ani de umilire! – de același entuziasm, poate exagerat, care-l stăpînea cînd descoperise o intrigă istorică dibaci țesută sau crezuse că atinge acea desăvîrșire a formei spre care-i mergeau rîvnirile.

Un adaus de îndemn mi-a venit apoi de la cineva abia sosit și, față de ceilalți, atît de tînăr, care însă știa să-și puie frîu aprecierilor în ce privește și pe cei mai buni elevi. Din ziare, pe care începusem a le ceti, mai ales vioaia Lupta a lui Gheorghe Panu, abia despărțit de Iași, știam că la București se dă o mare bătălie pentru a doua catedră de filozofie de la noi, organul radicalilor sprijinind firește pe amicul lui Panu, voinicul, sprîncenatul și fălcosul răzeș Bădărău, care nu era încă „marele elector”, urmat de unii, suspectat în onestitatea lui de alții, mai tîrziu compromis de o politică antinațională. Cu neplăcere am aflat că biruitorul a fost un necunoscut, un muntean, care indispunea și prin numele său ortografiat după sistemul lui Pumnul: Ioan Găvănescul. Nu cu multă prietenie i-am așteptat sosirea, care a întîrziat. Dar la vederea feței sănătoase cu ochii extraordinar de prietenoși, întinsă către noi, ca și cum, revărsîndu-ne sufletul său întreg, ar fi vrut să soarbă tot ce cuprindea în al nostru, la ascultarea unei expuneri pline de viață și, mai ales, cu clara pronunție de la dînșii, vibrînd de căldură comunicativă, la seducția unei poezii intrinsece, care se descoperea pînă și în felul adînc uman, la fostul elev al lui von Gizycki din Berlin, cum se puneau problemele, totdeauna, la capăt, cu o geană de relativitate și de mister, am pus jos armele și am urmărit, cuceriți, un steag pe care era scris, dar în puternice colori de sentimentalitate proaspătă, activă, același crez de naționalism care la Xenopol se desfăcea numai din siguranța unor argumentații. Și aerul acela de coleg ceva mai în vrîstă, cu cîțiva precoci fulgi albi care-l făcea să mă întrebe după o comparație ce-mi venise în răspuns: „a d-tale este?”

Cu acestea toate, cu trei-patru profesori cari erau oameni vii și mergeau spre ce era viu în sufletele noastre înseși, se descoperea pe încetul o lume nouă, de care cu cîteva luni în urmă abia cutezasem să visez.

Nu pot lăsa la o parte nici un alt element, așa de prețios, de călăuzire: atmosfera morală comună pe care o creau acești profesori împreună, cu buni, cu mai puțin buni, printr-o colaborare, măcar aparentă, pe care le-o impunea și un perfect bun-simț și respectul față de aceia a căror formațiune sufletească le era încredințată.

Erau din partide deosebite, care se luptau pentru putere, și prin ziare care nu-și observau forma și treceau și pe lîngă buna-cuviință, și prin manifestații din care, cum am văzut, nu lipseau nici merele putrede, nici ouăle clocite. La căderea liberalilor, stăpîni ai țerii mai mult de zece ani era, cu toată înțelepciunea lui Carol I, care nu adusese la cîrmă pe dușmanii lor înverșunați, ci pe junimiștii fără pasiuni, și anume în frunte cu autoritatea, unită cu atîta preveniență blajină, a unui înalt magistrat, care era și cumnatul popularului vodă Cuza, Theodor Rosetti, era, zic, mult praf de pușcă risipit pe drum, și în aer multe gaze otrăvitoare. Dar profesorii, dintre care numai unul, Vizanti, era în Parlament, se fereau de a se manifesta în așa chip încît să contribuie la trista discordie dintre puținii intelectuali. Nu am ascultat nici un discurs politic al lor, cu atît mai puțin să ne fi smomit să-l ascultăm, și n-am cetit de dînșii nici un articol războinic. Nu zic că trebuie totdeauna așa, și-mi dau samă că vremile se schimbă, cu alte cereri, de la care nu te poți da în lături, dar atunci așa era, și nu mă pot opri, la capătul unor lungi și pentru mine îndreptățite, neapărate lupte, să spun că, așa cum era acolo și atunci, era bine.

Cei mai mulți ieșiți din cercul”Junimii” sau trecuți măcar printr-însul, acești cugetători și scriitori, deși de o valoare foarte deosebită desigur, erau deprinși a discuta fără patimă, a-și vorbi frumos, a reprezenta fiecare punctul său de vedere în așa fel încît la capăt să-și mai poată strînge mînile. Solidaritatea unei generații îi lega, iar cînd unul ta Densușianu era cu totul de altă părere, venit din alt mediu, care avea alte nevoi, așa de imperioase și de stringente, el înțelegea că este o demnitate și o onoare comună de care nu e bine să se atingă. Astfel, polemicile erau necunoscute și nimeni nu încerca să atragă pe studenți de partea sa, iar ei, de altfel, spirite libere cum erau, ar fi refuzat asemenea servicii, nefiind obișnuiți să-și capete trecerea și nota bună la examene prin îndatoriri personale, de orice fel. Cînd Xenopol a făcut lui Rășcanu observații calme cu privire la o carte de școală și în răspunsul lui Rășcanu a fost o iritație, ne-a părut rău și ne-a bucurat că mănușa n-a fost ridicată de Xenopol.

Am vorbit de examene, și felul cum ele se făceau adăugea încă un element de demnitate la viața universitară. Locuiam, deși nu ne dădeam sama îndeajuns, în palatul însuși al Domnilor Moldovei dintr-un timp mai apropiat, după arderea curții de pe malul Bahluiului: în casa lui Scarlat vodă Callimachi, bunul ocîrmuitor care a dat țerii sale Codul modern, și pe poarta ca un arc de triumf, delicat săpate pe fațadă, erau armele moldovenești și o inscripție care înștiința că acolo e ușa dreptății. Larga sală de așteptare avusese cîndva tronul între înaltele ferești dînd asupra frumoasei ogrăzi bine pietruite. Voievozi și Doamne, beizadele și domnițe fuseseră prin încăperile unde se întindeau băncile noastre ca să ascultăm cuvîntul de adevăr și predica morală.

În sala de la dreapta intrării, profesorii se adunau în comisiune, măcar trei, pentru ascultarea noastră la fiecare sfîrșit de an – eu eram să apuc, în graba mea de a zbura, și cu cîte griji îmi crescuseră, așa de răpede, unul singur. Pe lunga masă acoperită cu postav verde două lămpi înalte cu globuri mari luminau clar fețele, de o solemnitate specială, ale profesorilor noștri, așezați în fotolii largi, acoperite cu piele verde, ca și acelea în care luam loc unul lîngă altul, cu un public restrîns de colegi la spatele noastre. Noi înșine, vă asigur că, oricît am fi cetit, n-aduceam nici o siguranță, căci și cel mai bun putea să capete o notă rea fără să creadă că aceasta-i dă dreptul de a se supăra și de a insulta un examinator prea aspru. Fiecare din întrebări era bine cîntărită, căci aproape stătea colegul profesor, care și el, în tăcerea sa, examina pe vecinul de masă și din răspunsul studentului își putea da samă și de cît se putea folosi de la acesta. Se evita orice enervare din partea celor cari aveau să hotărască, și niciodată nu s-a ridicat un glas de nerăbdare peste diapazonul obișnuit, care se păstra cuviincios dintr-o lungă tradiție, la capătul căreia erau, tocmai în fund, o înțelepciune și o cuviință „romane”, ca ale lui Bărnuțiu. Sfiala de a te manifesta rău înaintea unui astfel de areopag și în ființa colegilor curioși să-ți afle știința și talentul făcea ca examenul să-și aibă toată valoarea lui. O dată, o întreagă idilă cu o blondă colegă s-a împrăștiat, mai-mai în pragul uneia din obișnuitele căsătorii de studenți, pentru că, știu eu? , poate și din cauza prezenței mele, fata nu știuse absolut nimic la Xenopol… Și de acolo plecam cu toții în vîrful degetelor, salutînd, cei fericiți și cei cu mai puțin noroc, chiar cînd „coconul Costachi Leonardescu” îi chinuise degeaba cu sistemul lui „erotematic”,”Ce e logica? Filozofia? Dar ce e filozofia (pronunțat „felosofie»)? Cunoștinți? Dar ce sînt cunoștințile?”, ca să se întoarcă apoi, rîzînd din bunele buze groase spre Xenopol sau spre Rășcanu, cu observația, satisfăcută:”Bun băiat, dar s-a încurcat, fiindcă e așa de grea felosofia!”.

Dar ce era și mai prețios decît lecțiile, decît această concordie profesorală, fie și numai aparentă, venea din două alte domenii, de răpede, surprinzător și minunat de răpede inițiare: lectura cea nouă și pătrunderea noilor idei de viață luptătoare, pentru alt ideal decît al fericirii generale, prin satisfacerea nevoilor materiale potrivit cu catehismul lui Karl Marx.

Școala Normală avea o bună bibliotecă și, afară de cărțile pe care eu continuam să le cumpăr cu pasiune și care uneori cuprindeau atîta umanitate revelatoare, ca ale lui Tolstoi, Război și Pace, Ana Karenin, Cazacii, cu o lume întreagă în ele, așa de străină și corespunzînd totuși așa de mult cu ce e mai adînc și mai intim în sufletul fiecăruia, ale lui Turgheniev, cu vastele priveliști de țară rusească și cu delicatele indicații de naturi pline de răspundere, ca ale celui de-al treilea mare rus, Dostoievski, cu dureri atît de grozave într-o atmosferă morală atît de tulbure, această bibliotecă într-ales, pe care cred că și-o ceruseră înșiși înaintașii noștri după sfatul unor profesori pricepuți, ne atrăgea așa de mult, încît nu mai era nevoie să recurg la prietenia bunului Haimann, care să-mi împrumute pentru cîțiva bani cărți cu îndatorirea să le aduc înapoi netăiate. Și apoi nici nu prea era vreme, cu atîtea cursuri, urmate cu o perfectă regularitate, să mai bat străzile, care-mi ajunseseră aproape necunoscute, ale lașului.

Afară de istoria națională, pentru care luam note de la Xenopol, oare nu făcuse să apară decît primul volum, nu prea ușor de însușit pentru examen, al Istoriei Românilor și, cu Letopisețele lîngă mine, complectam cu cît mai multe detalii puteam găsi știrile căpătate la curs, celelalte materii ne țineau la dispoziție, în cărți exclusiv franceze, dar cuprinzînd și traduceri din germană, din engleză, o informație foarte bogată, capabilă de a trezi multe în mințile noastre atît de proaspete.

Pentru istoria veche aveam pe Curtius, și aveam pe Grote, unul așa de bun povestitor, celalt dînd ceva, după bogata, practica minte engleză, și peste povestire; aveam pe Mommsen, de a cărui străbatere însă nu-mi pot aduce aminte. Dar pentru tot ce privește instituțiile, era o carte minunată, pe care numai lipsa unei reeditări ținute în curent a scos-o din raza atenției tineretului, superbul Manual al celui care a strîns mai multă știință, de atîtea feluri, în capul său, Salomon Reinach – și băiețașul de la Iași ar fi nebunit, pur și simplu, dacă i s-ar fi spus că acel om de formidabilă învățătură va fi cîndva colegul său și că el însuși se va învrednici de prietenia și chiar de colaborarea lui. Am cetit aceste admirabile două volume cu atîta atenție și de atîtea ori, încît eram desigur în stare să dau răspunsuri cu privire la toate colțurile unei materii atît de multiple și atît de grele. Orientul însuși îmi apărea într-o altă lumină, deși fără ultimele rezultate – și cele de azi erau întrecute mîni, chiar în ce privește numele regilor Asiriei; iar preistorie nu exista, Creta nu-și arătase comorile și cuvîntul de hitiți reprezintă încă așa de puțin înaintea descoperirilor uimitoare de la Bogazkoy! —, din paginile, așa de frumos scrise, ale unui Lenormant. Amănuntele istoriei universale le culegeam din multele volume ale secului Weber, și inițiatorul în istoria Revoluției franceze îmi era sistematicul Taine, a cărui ură față de iacobini mi-am însușit-o, pe cînd din Carlyle nu cunoșteam decît acea carte epică despre Eroi care nu se poate traduce bine în franțuzește.

Dar în filozofie se deschideau marile orizonturi, de care am fost așa de ispitit, încît primul meu gînd a fost acela de a mă fixa în acest imens domeniu de cugetare în care atîtea descoperiri de laborator, recente, stăteau alături de superbele clădiri de cugetare ale unei metafizice care încă nu murise cu totul.

N-avea cineva decît greutatea alegerii. Erau și reprezintanții acelei vechi metafizice, total perimate, dar încă așa de atrăgătoare, și atrăgătoare pentru toate timpurile prin îndrăzneala arhitecturii și prin puterea credinții cuprinse în ea. Am cetit de la un capăt la altul Estetica lui Hegel și, ca să mă orientez asupra dezvoltării acestor idei „supranaturale”, aveam cartea, interesantă a lui Flint, Psihologia lui Wundt, pe care abia erau să-l cunoască mai tîrziu colegi ai mei din București ca d. C. Rădulescu-Motru, după ce trecuseră în străinătate, căci acolo, la Bucureștii lor, Maiorescu n-avea nevoie de nimicuri de laboratorii și crea și fără aceasta tinere genii filozofice din studenții frecventatori ai unui pustiit salon literar, a fost pentru mine un îndreptar, și alături de dînsa urmăream dezvoltarea de idei a lui Taine în De l’Intelligence, în același timp cînd cetind cu toată răbdarea și cu toată admirația pentru solid închegatul veșmînt, străbăteam prin opera lui critică, de la Încercarea asupra lui Titu-Liviu, operă de debut la alte „essay”-uri ale lui, așteptînd lectura pe sărite a masivei, dar rămasei în urmă Istorii a literaturii engleze.

Dar trebuie să spun, abătîndu-mă de la această expunere a călătoriei mele în domeniul pur filozofic, că dincolo de rigiditatea prezintărilor lui Taine pe baza neclintită a teoriei mediului, din care, la scriitor și artist, totul ar trebui să pornească, îmi răsăreau alte orizonturi: încercarea unui Hennequin de a analiza opera în tot ce se conține într-însa, iar nu verificînd ‚la dînsa realizarea unor linii fixate o dată pentru totdeauna, teoretic și o simpatică sentimentalitate, un pesimism elegant, însuflețeau o altă critică, fără pretenții matematico-geometrice, în cele două volume de la Lemerre, un editor nou, de avangardă, ale lui Paul Bourget, Essais de psychologie contemporaine, titlu care spunea ambiții mai mari și putea face să se prevadă o întreagă direcție în roman a aceluia căruia pentru a fi un mare scriitor i-a lipsit numai cunoașterea vieții altfel decît din scrisul, cernut mulți ani de zile, al altora. Cred că, deși numele lui Brunetiere, căruia nu-i păsa de „psihologie” și care se indigna de ușoara plutire nehotărîtă în domeniul ideilor, opuindu-le convingeri creștine, catolice și solidități dogmatice, îmi era cunoscut, n-am ajuns decît după acest an de Universitate ieșeană la opera care pretindea să instaleze sistemul, exclusiv, al urmăririi genurilor literare, ființe abstracte, dar însuflețite, capabile prin ele însele de o dezvoltare organică și, cînd m-am înfundat în străbaterea volumelor lui, stilul de lecție stenografiată, morga de catedră, incapacitatea de a da figuri și de a însufleți forma m-au dezgustat răpede, în ciuda mulților lui admiratori de factură normaliană.

Dar pentru logică Stuart Mill era călăuzul, și nu se poate spune că era ușor să se intre în legătură cu dânsul. Pentru estetică mă mai abăteam și pe la tineri înnoitori ca Arreat și alții din Biblioteca de filozofie contemporană, în care”Culiță” își căuta armele pentru o cucerire amoroasă la care nu puteau contribui matematicele lui.

Și, astfel, – pe lîngă versuri risipite în Contemporanul, care afirma însă, prin încîlcita și atît de mărunt filologica Istorie a limbii și literaturii române a lui Ion Nădejde, căreia numai uscata știință a lui Philippide a putut să-i opuie ceva și mai ilegibil, că poetul viitorului era colegul nostru mai în vrîstă, simpaticul și iutele la gînd D. A. Teodoru, versuri de care m-am lepădat, poate fără dreptate, cu dezinteresul meu complect pentru lucrul odată făcut, dar din care cutare fragment, Moș Crivăț, care în întregime are însă un sens sentimental, s-a rătăcit și prin cărțile de cetire pentru copiii mai mărunți —, am ajuns la același gen de „essays” către care mă îndemna o largă parte din aceste lecturi de școală înaltă.

Grupam amintirile lor proaspete și care trebuiau să fie trainice în jurul unor noțiuni generale care mi se păreau că domină simțirea vremii. Astfel am alcătuit, cu bucuria cui simte că poate înnoi în formă, coborînd în ea o nouă poezie intimă, studiile despre Iubirea în literatura modernă și Pesimismul la artist. Dar îndeletnicirile mele de la facultate mă rețineau pe drumul unei erudiții care nu era condusă de nimeni și n-avea nici materialul trebuincios la îndemînă, ajutîndu-mă mai mult din instinct ori și urmînd unor aplecări ereditare, ca în Critica literară la antici, sau și aducînd în jurul cercetării unui izvor istoric, măcar pentru partea contemporană, știri de familie și amintiri personale, ca pentru portretul, pe care am căutat a-l face deplin și viu, al bătrînului postelnic din Păcurari și de la vie, Manolachi Drăghici.

Un editor pe atunci prieten și care se considera ca un fiu sufletesc, directorul Ramurilor din Craiova, care mi-a plătit apoi cu atîta ingratitudine, a reluat mai tîrziu, într-un volum care n-a avut nici o răspîndire, aceste Pagini din tinereță. Ele au apărut întîi în Arhiva, organul Societății Științifice și Literare din Iași, cu a cărui impresionantă gravitate au ajuns, așa de răpede, să aibă contact cei abia optsprezece ani ai mei.

Societatea se formase cu participarea unor profesori de specialități foarte deosebite, cari se adunau într-una din odăile de jos ale Facultății, acolo unde odinioară stăteau arnăuții, ciubucciii și ciohodarii lui vodă Callimachi. Era între ei Cobâlcescu, autodidactul de mari însușiri divinatorii în domeniul geologiei, pe care, pentru solul moldovenesc, a creat-o el, mărunt și ghemuit, fricos de oameni, trăind în cea mai desăvîrșită singurătate, încunjurat de un meritat respect, apoi Gr. Buțureanu, a treia înfățișare a favoritelor englezești, nalt, iute, entuziast, ocupat, pe lîngă tîndăleala didactică a școlii lui secundare, cu descoperirile preistorice, neîncurajate de nimeni, de la Cucuteni; era, puțintel în colț, ca unul ce era tînăr, foarte sălbatec și izbucnitor de speța fostului meu profesor Philippide, și cu circumstanța agravantă că n-avea licență, d. Ghibănescu, încă de atunci așa de amorezat de documentele pe care le colecționa și le copia în masive condici, încît a ajuns să învețe de unul singur limba slavonă, pe care abia o descoperise la București […], autorul studiului Rusia, România și Puterile occidentale, D. A. Sturdza, creînd bursa de limbi slave pentru Ioan Bogdan. Șuțu va da acolo o cercetare asupra traducerii românești a Menehmilor lui Regnard.

Printre șefi, era firește Xenopol, a cărui influență va deveni tot mai mare, pînă ce îngrijită, odinioară, publicație a Societății îi va aparține exclusiv, cu participări ocazionale, între care cea mai obișnuită a dlui Ghibănescu, dar fără critica severă și strictul control din anii, plini de iluzii, de la început. Acela care înfățișa aceste prețioase însușiri, nu totdeauna și nu deplin obișnuite la noi, era însă un străin, așezat în Iași și ca industriaș, fabricant de scaune, în pierdere, ca totdeauna, care, venit tocmai de la Breslau, dintr-un mediu de familie intelectual, se pasionase de filologia românească și de tot ce privea poporul nostru, de care, după multe înfrîngeri și suferinți, depărtîndu-se definitiv cu trupul ca să se așeze la Berlin, va rămînea totuși puternic și sincer legat, H., adecă Haymann, Tiktin: tînăr încă, slăbuț, cu favorite fluturătoare, vorbind cu oarecare încetineală […], el aducea cu dînsul, în tot ce spunea și făcea, o atmosferă occidentală. Poate că tocmai aceasta i-a făcut rău, ca și, în legătură cu ea, o timiditate naturală care-l va pune, pînă la hotărârile cele mai grele de luat și mai ușoare de părăsit, la dispoziția oriclui se pricepea să lucreze asupra unui suflet nobil și drept, asupra unei inteligențe capabile, pînă la marele dicționar etimologic româno-german, și de cele mai mari și mai întemeiate opere. Mie d. Tiktin mi-a arătat încă din acei ani de întîie tinereță o înțelegere, o simpatie care nu s-au dezmințit niciodată, și supt îngrijirea d-sale atentă și iubitoare s-au tipărit acele prime studii ale mele.

Dar, supt influența lui Hennequin și a „științificismului” lui, mult mai mult decît a lui Bourget, am încercat să schițez, altfel decît prin fraze de simplă literatură și prin aprecieri personale, figuri din literatura noastră. Astfel m-am oprit asupra lui Creangă, pe care-l văzusem o dată la o adunare de dascăli, gras, gros, roșu, stîngaci și șiret, spuind atîta cît să îndreptățească un vot de „pentru contra”, apoi, ca viu, rumăn la față, liniștit, cu trăsăturile înnobilate, în sicriul încunjurat de cîțiva prieteni, ca magistratul Alexandrescu, care s-a ocupat de manuscrisele lui, palidul, visătorul Eduard Gruber, autorul cărticelei Stil și gîndire și care observa în însăși psihologia sa anormală rarul mecanism al audiției colorate. Poate că și azi, cînd se scormonește mai mult biografia lui Creangă, ar fi ceva de găsit în acest studiu de concentrare, pe care Vîrgolici, primindu-l cu un bun zîmbet fericit, îl trimesese glorioasei reviste a junimiștilor săi, Convorbirile.

Cu altă simpatie am scris al doilea studiu de „critică științifică”, acela despre Veronica Miele, al cării volumaș de duioase versuri apăruse abia. Aceasta nu atîta pentru dînsa, pe care Miron al meu o văzuse la Văratec în retragerea unei îndoite văduvii, dar mai ales pe ideal de șubreda și blonda ei fiică Virginia, care era să fie soția nenorocită a nenorocitului Gruber, cît pentru acela către care mergea adorația întregii ei poezii, Eminescu.

Poetul fără păreche a fost pentru mine o revelație fulgerătoare, un strămutător subit, ca prin minune, în altă lume. Zorzoanele lui Alecsandri, comoda lui aplecare către diminutive, sentimentele lui atenuate ca pentru o serată de salon bogat boieresc, cu perdelele groase, fotoliile îmbrăcate în pînză și candelabrul cu luminările de spermanțetă, toată imitația, vădită și nedeplin asimilată a literaturii romantice franceze, se împrăștiau ca o magie elegantă înaintea realității, și misterios de dulci și sumbre de o dramă omenească sîngerătoare, la acela a cărui cultură era culeasă din toate izvoarele și îndestul de limpezită pentru ca valul ieșit dintr-o formidabilă topire să curgă sigur și strălucitor, într-o revărsare simplă, ca un șivoi de ape de la munte. Ideea se simțea ascunsă și supt cel mai cochet cîntec de iubire de spus la urechea celei îndrăgite și ea domina în puternicele acorduri de orgă religioasă pentru marile sfîșieri de suflet. Biruind greutățile unei limbi create din nou, aruncată în cuptoarele acestei trude intelectuale, continue, forțată să intre în cultul nou pe care-l impunea artistul nemulțămit veșnic de el însuși, prindeam fără voie, pentru a le păstra pe viață, rarile sonorități ale acestui grai în care fiece ținut românesc și fiece epocă istorică își aduseseră partea, precum aportul lor al tuturora se adunase, înviind vechile legende, și din toate încercările și suferințile se împletise biciul unei satire care sîngera lovind.

Dorința de manifestare, în care asigur că nu era nici o vulgară ambiție, nici acea puerilă vanitate care știe să găsească alte drumuri pentru o notorietate zgomotoasă, dar lipsită de orice valoare, ci sentimentul că am de spus ceva care nu s-a spus și care, așa cum mă făcuse firea și împrejurările, nu se poate spune chiar în același fel de alții, mă ducea și la alt contact sufletesc cu lumea decît acela pe care mi-l ușurase așa de binevoitor un Tiktin și spre care mă încuraja, nu fără a mă sili la preciziuni în citații, Xenopol, în casa-i unde începeau să se adune membrii unui cerc literar, pînă la consulul grec Kritikos – tatăl talentatului actor care mi-a întrupat apoi pe Alexandru, fiul lui Ștefan —, dintre favoritele triunghiulare ale căruia răsunau strigăte de admirație pentru „peisanele români cu cîntece de te stupefesco”. Ziarul mă atrăgea, nu bietul ziar de provincie al liberalilor din Iași, la care totuși conducerea o avea un poet adevărat, un literat de merit, I. N. Roman, de origine ardelean, frumos cap romantic supt cilindrul strălucitor, de modă atunci, și nici dogmatica foaie a junimiștilor, căreia îi dădea contribuții ascuțit personale d. A. C. Cuza, pe atunci un tînăr extrem de elegant, aruncînd de supt ochelari săgeți sigure de țintă bărbaților, pe cînd femeile erau dăruite cu expresia elocventă a unor complimente de marchiz, ci ziarul de polemică zilnică, aprinsă, necruțătoare, pentru altă politică, Lupta lui Gheorghe Panu.

Nu știu prin cine mi-a venit, într-o vreme cînd jurnalele nu se prea ceteau, cunoștința acestui puternic instrument de agitație, în care articolul directorului, în conflict cu însuși regele Carol, de al cărui chipiu întors pe dos și de a cărui brînză de pe domeniile regale era vorba atît de des, și fără îndreptățire, se deosebea printr-o logică strivitoare, într-o formă lipsită de orice eleganță și desprețuind tot ce poate adăugi strălucire. Poate că acel frate mai mare, care era pentru noi secretarul școlii, Teodor Vasiliu, Rachi, cum îi zicea toată lumea, entuziast adept al lui Panu și fidel membru al noului partid radical, care știa bine că nu va ajunge niciodată la putere, dar puțin îi păsa de aceea, – tocmai ce trebuia ca să mi-l facă simpatic, ca ziar măcar, dacă nu ca organizație politică. Acolo, după un sfat care trebuie să fi fost al lui, am trimes cu sfială o corespondență, poate chiar două, pînă ce campania bucureșteană contra zguduitoarei piese de întunerec, cu fantasme tolstoiene, a lui Caragiale, Năpasta, a trezit în mine acea nevoie, cu neputință de învins, de a sări în ajutorul cui e atacat, în drumul lui sigur și liniștit, de haita intrigii, în fața căreia, rănit, dar lovind din răsputeri, cu sete, cu voluptate, am stat o viață întreagă. Lupta mi-a publicat o recenzie de caldă, indignată apărare a piesei.

Mai mult decît examenele bine date, la care Xenopol mă zădărea anume ca să dau răspunsuri în afară de materie, în probleme care pun la încercare sufletul unui tînăr și-i arată îndreptările spirituale, mai mult decît lungile studii, puțin cetite, într-un cerc foarte restrîns, de la Arhiva, acest articol, după care voi fi îndemnat să dau altele, pînă voi ajunge foiletonistul literar al ziarului, a contribuit a face cunoscut, dincolo de lumea locală a școlii mele, numele nou al cuiva care-și cerea numai dreptul de a manifesta opinii de o sinceritate absolută, comunicînd și altora ceva din informația pe oare i-o dăduse pasiunea de a ceti. Nu era o exhibiție, ci satisfacerea unei elementare nevoi de a mă mărturisi pe mine, de a predica altora sau de a le transmite o prețuire sau un despreț pe care nu le puteam ținea numai pentru mine.

Xenopol m-a chemat și mi-a vorbit cu interes – el, de a cărui judecată aspră mă temusem în ajunul unei licențe pripite, determinată și de șubrezenia unei tinerețe cu bătăi de inimă și îngrijorări de viitor, cînd am scris, nu fără șovăieli cronologice, o teză despre politica lui Mihai Viteazul —, cu un deosebit interes de apărarea călduroasă a colegului și prietenului său de la”Junimea”. Dar cea mai mare și mai plăcută surprindere mi-a fost cînd, oprit pe stradă de Petru Missir, pe care-l cunoscusem doar la comisia de bacalaureat, am primit din mînile lui, fără alte explicații, elegantul volum, abia apărut, al Năpastei, cu această dedicație, perfect caligrafiată după obiceiul autorului ei, cu aceste rînduri de mîna însăși a mie necunoscutului Caragiale:”Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit a ceti întîi Năpasta și a cugeta asupra ei înainte de a scrie asupră-i”. Cu o astfel de prețuire acordată de așa de sus aceluia care avea încă obiceiul ca, înainte de a întîlni pe un mai mare decît dînsul, să-și verifice în gînd ce are de spus, pentru ca apoi să se întoarcă desperat, chinuit de remușcări pentru că a spus altceva decît ce era în stare, trebuia o vreme ca aceea, lipsită de orice obrăznicie, ca să nu scoată pe cineva din minți.

Pentru păstrarea unui echilibru sufletesc pe care nu l-a putut zgudui nici succesul unei licențe, pe care rigiditatea lui Densușianu n-a voit să mi-o acorde, mergînd și pînă la absentarea de la comisiune, în care a trebuit să fie înlocuit, și pe care ceilalți mi-au dat-o cu sentimente părinteștii, văzînd că din școala lor pleacă un om hotărît să nu piardă anii, pe care atunci îi credeam așa de puțin asigurați, ai vieții sale, nici banchetul oferit de profesori, unică onoare, pentru care mi-am aranjat cu îngrijire bretonul bogat și moale care-mi acoperea fruntea, banchet de la care d. Găvănescul, ca o lecție utilă de modestie, s-a abținut, și pentru rămînerea în cuviincioasa atitudine a cui are de întrebat încă mult lucrurile și oamenii, a contribuit esențial, ridicîndu-ne pe mulți sus, deasupra preocupărilor individuale și pasiunilor egoiste, binefăcătorul curent naționalist.

Nu ni l-a propoveduit nimeni, și nimeni nu ne-a înregimentat și nu ne-a organizat pentru reprezintarea și apărarea lui. Dar dincolo de munți se judeca, la Cluj, supt pretextul plîngerii”Memorandului”, prezintat nu regelui Ungariei prigonitoare, ci împăratului legat de tradiția romană, urmașul „maicii” Maria-Tereza și al popularului Iosif al II-lea, procesul unei întregi națiuni. Era în cursul, în primul volum tipărit al lui Xenopol, era în unele sugestii ale dlui Găvănescul ceva care putea să contribuie la schimbarea sufletească pe care însă a determinat-o Eminescu. Și nu numai cel din poeziile alese de Maiorescu, care Eminescu și el însuși ar fi ajuns pentru această transformare, dar acela pe care, în Proză și versuri editate de Morțun de socialistul internațional Morțun, ni-l revelau, cu Influența austriacă și cu Făt-Frumos din lacrimă, cu Sărmanul Dionis, – fără să fi ajuns noi atunci la atît de folositoarea cunoaștere a articolelor lui din Curierul de la Iași, din Timpul, genială risipă de suflet în care era o întreagă doctrină naționalistă, de un caracter atît de românesc și individual, fără nimic din seaca frază pompoasă a patriotismului occidental.

Teodoru, drul Vasile Lateș, menit unei așa de triste soarte, cu întunecarea, apoi totala potolire a minții, poate și Grigorescu, frumosul și vigurosul Grigorescu, care avea un așa de mare talent de elocvență retorică, fuseseră încă pe căile socialismului. Liberalismul decolorat și compromis putuse prinde numai pe Fîntînaru, rămas complect izolat. De o influență a conservatismului unui moș Ventura, cumnatul lui Lascăr Catargiu, sau unor tineri boieri a căror frondă avea prea multă morgă „ciocoiască” pentru ca să ne poată influența, nu putea să fie tvorba: cu ce ochi ne uitam la aceia cari fuseseră prinși de interesul de castă: un Cananău, student cu funcție la Primărie, un Teodor Emandi, din Bîrlad, care nu se gîndea că-l așteaptă o carieră diplomatică; ei nu se bucurau, din această cauză, a aderenței lor politice, de nici o vază printre noi, cum nici o ochioasă studentă, nu cu totul tînără, care ne trimetea să-i găsim trăsură pe ploaie, invocînd pe „oncle Alecsandri”. Și, astfel, deodată, din orientalismul nostru provincial, în care se stinsese scînteia revoluționară marxistă, țîșniră accentele, de mult ridicate și recomandate de Bîrsan, ale cîntecelor naționale, trăgănatul Deșteaptă-te române, departe de sălbatecul, sfâșietorul strigăt al durerilor milenare, armoniosul Pe-al nostru steag al lui Ciprian Porumbescu, un Eminescu al muzicei românești, din care albanezii și-au făcut imnul național, și răscolitoarea de patimi Marsilieză.

Le-am cîntat destul și la congresul studențesc de la Ploiești, care a fost pentru mine o inițiare neașteptată într-o nouă lume, pentru întîia oară avînd prilejul de a străbate țara, pînă la curatul, românescul oraș, pînă la captivanta vedenie de învălmășeală și de lumină a Bucureștilor, despre care Fîntînaru, dus pentru o cură după mușcătura unui cîne suspect, ne vorbise cu entuziasm, spunînd că lașul, sacrul nostru Iași, nu e decît ca o mahala a acestei Capitale a României.

Lipsa de program, de ordine și de măsură, mult inferioară însă scenelor de mai tîrziu, îmbulzirea prin trenurile gratuite – dar și cu glume ca a hazliului, bătrîiorului Lazăr Teodorescu, avînd în buzunar un bilet de tren ordinar în accelerat, cerea conducătorului să-l ducă „așa cum scrie în biletul lui” —, jaful de prin gări, copilăriile care ne făceau să mergem prin prăvăliile ploieștene, răscolind marfa, ca să ne spunem apoi unul altuia: „uite, cînd ți-o trebui, de aici să cumperi”, coborîrea pe scări șubrede, cu sutele, în adîncul ocnei de la Slănicul Prahovei, întîlnirile la un coleg muntean cu o familie modestă, încîntată de hazul „moldoveanului” care, stricînd socotelile tînărului filozof blond Pompiliu Eliad, în luptă cu Stuart Mill însuși, conducea apoi la institutul Bolintineanu, în triumf, pe rumăna domnișoară a casei, acestea sînt numai amănunte fără mare importanță pe lîngă ideea țerii, a neamului, care se impunea direct, nu prin cărți. Ce era, pe lîngă această trezire de mîndrie și de putere, pretenția de superioritate a studenților munteni, altfel crescuți, de la cari cunoscusem la Iași numai ușorul despreț al dlui Mehedinți, totuși un sovejan din Putna, dar avînd gesturile, întorsătura de spirit a lui Maiorescu alături de naționalismul recent al Ligei Culturale, abia înjghebate de acești studenți, sau ochelarii albaștri de metafizician rutinat ai dlui Mihail Dragomirescu, în urmărirea unor concepții personale pe care nu le-a părăsit cu toată aproape unanima lor luare în glumă? Ori, alături, umflările oratorice ale Dobreștilor din Ploiești, „geanabetul” cel mare, care a apărut o clipă și bunul nostru conducător „micul geanabet”! Ori, iarăși discursul, cetit pe foi cu slova nesigură, a lui Kogălniceanu, membru în consiliul comunal din „urbea” cu Statuia Libertății, pe care, pentru a-l scurta îl pîrleam cu luminările noastre! Ori, îndemnul de a căuta într-un fund de stradă obscură pe zeul liberalismului local, neînduplecatul republican Grigorescu! Impresia de total era covîrșitoare. Cu adevărat pentru întîia oară ne simțeam români, români pînă departe de tot, pînă la Basarabia lui Dragomir și pînă în malul rîurilor largi care purtau în unde doina lui Grigore Bârsan. Crez statornic de o viață. Nu, nu, Fîntînaru n-avea dreptate: „cugetările de astăzi” nu sînt totdeauna „prostiile de mîne”…

Și astfel, a doua zi după licență, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpîn, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, și în ceea ce privește viața mea casnică, multe greșeli pe care, cum sînt socotelile teribil de exacte ale vieții, care nu ține samă dacă aveai sau ba ochii deschiși cînd ai luat o hotărîre, le plătești pe urmă cu multă durere.

Deocamdată nu mai aveam rost în Școala Normală, unde era să las; un singur prieten, credincios mulți ani de zile, pînă ne-am pierdut din vedere: Fîntînaru. Întîmplarea-mi scoase înainte și ceva neașteptat: o catedră, o bună catedră de curs superior la liceul din orașul unde numai cu cîteva luni de zile înainte intrasem pierdut în zvonul vesel și în zbuciumul dezmățat al unui congres de studenți fără scop și fără rost Ploieștii.

O catedră de latină. Cum ajunsesem a ceti fără nici o greutate oricare clasic, m-am prezintat.

În vremea de azi, cînd se deșiră, în ciuda legii prin care am căutat, să înlătur atîta nedreptate, dăunătoare școlii înseși, listele reușiților la un „examen de capacitate” în care, cum candidații sînt cu sutele, e imposibilă orice observație atentă a fiecăruia, orice cîntărire complectă a științii, talentului și aptitudinilor, multe și felurite, care se cer unui adevărat profesor, nu-și poate da sama cineva ce era atunci un concurs pentru o catedră secundară, într-o atmosferă de seriozitate și de sigură judecată, asemenea, de altfel, cu aceea de decență și control la examenele anuale și la atît de importantele și de respectatele licențe pe care le cunoșteam.

Astfel, într-o zi de mart m-am dus a doua oară la București, unde un cald soare de primăvară contrasta cu îndărătnicele urme de iarnă din lașul meu. În comisiunea care trebuia să mă cerceteze împreună cu doi concurenți, oameni în vrîstă și profesori cu experiență, erau numai profesori universitari. Atunci am văzut întîia oară figura de dac torturat, cu ochii războinici înfundați supt sprîncenele stufoase, a lui Grigore Tocilescu, arheolog, istoric, om politic pe atunci, cu care nu gîceam deloc care vor fi legăturile în viitor; ca și toți ceilalți, între cari cred că era și Odobescu – nobilă figură de o rară fineță, cu pletele crețe, sure, în jurul frunții drepte și largi, cu ochii albaștri viorii, de o feminină dulceață —, el a fost însă deosebit de amabil cu băiatul venit de aiurea, de la o școală rivală și puțintel desprețuită. La o ședință a Academiei Române, care-și avea localul într-o odaie din biblioteca Universității, am fost chemat chiar între acești învățați pe cari, la Iași, nu fusesem deprins să-i respect prea mult, și în Arhiva am și publicat vreo două dări de samă din domeniul filologiei române care erau destul de îndrăznețe: acolo cineva din foștii mei profesori, Caragiani, cred, m-a recomandat colegilor săi. Atîta-mi aduc aminte că între ei era încă unul din viitorii mei adversari la Universitate: V. A. Urechiă. Pe figura încă rumenă supt asprul păr cărunt, cu ochii mici supt ochelari, nu se arăta nimic din tragedia de familie, grozavă, pe care o văzusem desfășurîndu-se pe Calea Victoriei la un ceas de seară între făcliile aprinse.

Cu toate că luptam cu niște concurenți formați la Universitatea din București și cu toate că era vorba de o foarte importantă catedră din învățămîntul muntean, am fost preferat acestora. Teza mea despre Virgil, scrisă pe baza lecturilor de la Universitate, contribuise, poate la acest, rezultat. Atenția lui Odobescu, membru într-un Consiliu Permanent în, care figura și Hasdeu, era atrasă asupra mea, și aveam să simt în curînd efectele – fericite pentru o așa de răpede carieră, care mă răsplătea de umilințile trecutului —, a acestei simpatii, care a fost caldă, durabilă și bogată în urmări.

Și la Iași erau prieteni cari se gîndeau cum putea să fie ajutat tînărul cu înfățișarea nu prea solidă, care, numit la catedra din Ploiești numai după 1 april al acestui an 1890, ca să se facă economie în buget în vederea pensiei atît de depărtate, era încă fără nici o altă ocupație decît folositoarea continuare a cetirilor sale. Vasile Gheorghian, deși căzut de la putere, era încă un factor de căpetenie în viața lașului, unde reprezintă tipul omului politic de o corectitudine și de o demnitate desăvîrșită: m-a chemat la dînsul, cu oarecare taină, ca pentru un lucru de cea mai mare inportanță pentru mine. Nu pot zice că mărimile politice nu mă impresionau, deși, pe Gheorghian îl mai văzusem din cînd în cînd, primit cu o mare deferență, în casa unchiului meu și cumnatului lui. Așeptarea mea a fost răpede satisfăcută: în cuvinte încete, grave, el îmi propunea să stăruie pe lîngă un colonel amic ca să fiu primit, așa deșirat cum eram, într-un regiment de cavalerie. N-aveam, bineînțeles, nici o grabă și, fiu mai mare al unei văduve, cu un frate în armată, îmi puteam continua în liniște studiile peste graniță.

La o astfel de călătorie nu m-am gîndit însă eu. Peste cîteva luni, o bursă”Iosif Niculescu”, de trei sute de lei pe lună, bani buni, era liberă, și fără concurs. Odobescu, în înțelegere cu Hasdeu, mi-o va atribui. Deocamdată însă mă găsii, din cauza îngrijorărilor pe care, fără ca eu să le simt motivul, le inspira sănătatea cuiva crescut și trupește prea răpede, chemat înaintea președintelui Consiliului de miniștri însuși, Theodor Rosetti, venit pentru cîteva zile la Iași. Fără să mă întrebe nimeni dacă vreau să fac politică și în ce club am de gînd să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia, și peste cîteva zile puteam să închid frumoșii galbeni ai lui Napoleon al III-lea și piesele de aur germane corespunzătoare, unii și celelalte deopotrivă necunoscuți mie, în sigurul șerpar cu care mă încingeam de cale.