O viață de om așa cum a fost/Liceul

Jump to navigation Jump to search
V. Atingerea cu viața din afară O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
VI. Liceul
VII. Adolescența



Dacă trecerea de la libera viață de copil la îngustarea băncii de școală primară era o cumplită schimbare de orizont, un nor gros, tăind vederea fundului albastru al zărilor neprihănite, o și mai mare prefacere trebuia să intervie în momentul cînd am pășit pragul liceului.

De fapt acesta ar trebui, cu profesorii săi multipli, fiecare avînd altă înfățișare, alte obiceiuri și aite metode, într-un caleidoscop uman cu care nu se poate învăța cineva dintr-o dată, să aibă un caracter deosebit, vizibil mai Înalt și cu adevărat mai impresionant decît acea școală începătoare prin care n-ar trebui să se iasă din deprinderile de acasă. Mai mulți profesori cari predau aceeași materie în mai multe clase și cari au în sama lor sute de elevi nu pot să ție față de aceștia atitudinea pe care un profesor părinte o poate păstra față de micul grup încredințat îngrijirilor sale, dincolo. La liceu – căci pe atunci termenul de gimnaziu, reprezintînd prin orașe mai mici un liceu incomplect, era puțin cunoscut —, materia capătă o individualitate, ea se deosebește, se precizează, pe cînd în clasele elementare toate materiile se amestecă, se confundă și se pot armoniza în singură ființa, pricepută sau nepricepută, simpatică sau antipatică, a unicului profesor, a „domnului”. Dacă în această școală nu strică o foarte bună înțelegere între profesorii de clasă, cari nu trebuie să facă a se zgudui revoluționar sufletul copiilor cînd trec de la unul la altul, sarcina directorului fiind din această cauză așa de mare și așa de grea, în școala secundară fiecare dintre profesori, în cea mai perfectă frăție de suflet cu colegii, trebuie să știe și ce se petrece la fiecare dintre aceștia, iar „dirigintele” să nu fie un simplu supra-pedagog, chemat cînd se petrece un scandal și cînd sînt de pedepsit vinovați, ci acela care, armonizînd lecțiile în atîtea domenii, să îndrepte învățămîntul către acea cultură generală care pe această treaptă de învățămînt e singura de avut în vedere.

Pentru a căpăta bursa dădusem un examen, la care venisem supt influența răspunsurilor proaste date la examinarea acasă de profesorul Grigoriță. El nu mă lămurise unde și pentru ce mă duc. Totuși, poate că instinctiv îmi voi fi dat samă de ce mă așteaptă, cu toată marea mea dezorientare, în care poate intra și puțină frică, dar desigur nici o mîndrie și nici o iubire, cînd am intrat în prima clasă a liceului botoșănean, care pe atunci nu cred că se chema încă după numele acelui hirsut, aspru, „roman”, profesor și scriitor, istoric, filolog pentru afirmarea nației care a fost Treboniu Laurian, despre care însă în atîția ani de studii nimeni nu ne va vorbi ca despre un model și nici chipul lui dominator nu va răsări pe pînză sau în marmură și bronz înaintea noastră.

Întîi, ce nepotrivită casa în care era să sorbim de acuma înainte din izvorul unor cunoștinți mai înalte: veche locuință boierească lîngă biserica Sfîntul Gheorghe, fundație a lui Ștefan cel Mare, încă nerăzăluită de Comisia monumentelor istorice și mai impunătoare în tencuiala groasă pe care vremea aruncase mari umbre negre, biserică în care profesorul de religie, frate de episcop și figură fină, blondă, ca a lui Ștefan însuși, în chipul de imaginație creat de Asachi, părintele Moisiu, nu ne-a dus o singură dată pentru a ne vorbi de Dumnezeul tuturora, de Hristos cel bun și de Domnul marii noastre glorii trecute. Această construcție, în vechiul stil frumos, dar potrivită numai pentru viața și activitatea unei singure familii bogate, trebuie să fi aparținut unei familii armenești. Căci armenii, cu excepția casei drului Ștefanovici, gospodărită după tradiții bucovinene, erau în tot lungul acestei străzi. De la băcanul cu coarnele de mare, pe lîngă negustorul de ghiuden, tărcat și îndesat de la”Ghereta verde” și pînă la casa din fața liceului a unei respectabile familii armenești, cu lung trecut la noi și, pe urmă, în față, cu un întreg cartier locuit de aceiași oaspeți, armenimea se întindea pînă departe. Pe cînd, înainte de strada perpendiculară a școlii noastre, care ducea spre centru, cu întortocherea dublă de la librăria lui Ivașcu, dintr-o formidabilă clădire cu temelie proastă, skyscraper, pentru ochii noștri deprinși cu zidiri modeste, în dreapta bisericii și în fața ei se mai întîlneau locuinți armenești răzlețe sau șiruri întregi: la Grigore Goilav, a cărui casă, totdeauna închisă și tăcută, era un model de gospodărie occidentală – și o a doua stradă a acelorași armeni pornea de la dînsul —, ori la alți Goilavi, cu legături austriece în aceeași Bucovină, de unde va răsări colegul nostru nalt, blond, cu ochii albaștri, Goilav Gustav, menit să fie apoi un elegant ofițer de cavalerie.

Liceul, cu o urîtă firmă mare la poartă, cuprindea, cu o „sală” la mijloc, în stînga o mai vastă clasă întîia, o clasă a doua îngustă – căci numărul școlarilor descreștea răpede – la spatele ei avînd în față cancelaria și undeva în dreapta clasele superioare, prin chichinețe ca pentru o școală care scotea, la sfîrșitul atîtor osteneli, în cea mai mare parte cu totul zădarnice, doar doi, trei absolvenți din clasa a VII-a. Cum frecvența era încă destul de mare în cele din urmă două clase ale cursului inferior, ele fuseseră exilate în fosta bucătărie, compusă din două odăi, dintre care una păstra un dulap în părete la spatele tablei exercițiilor noastre, dulap căruia se va vedea ce destinație i-a dat ștrengăria noastră din clasa a IV-a.

O curte mică, pavată, în care nu era rost de stat; în fund, neapărata livadă de pomi, deasupra căreia, ca niște uriașe spînzurători cu funiile atîrnînd erau aparatele de gimnastică, pregătite ca pentru acrobați, acrobați veritabili din speța miss Vandei cu tricoul verde, pe care o văzusem în anii copilăriei ținînd în dinți pe partenerul ei, înainte ca prin circul Sidoli să fim inițiați, cu bilet, sau, pentru copiii necrescuți, prin spărturile pînzei, la elegantele prestații ale familiei Sidoli: bătrînul, impozant ca un șef de stat în exercițiul funcțiunii, Cezar, rubicond și zîmbitor, melancolicul lui frate, Franz, Teresa Strackay, fata cea mare a familiei, încordînd un trup bine nutrit, iar îngereasca Medee bălaie, mezina, atrăgînd după dînsa tot stolul suspinătorilor între doisprezece și cincizeci de ani. Cu o sfîntă groază era să privim noi, neputincioșii, crescuți în recea religie a cărții, care face timid și stîngaci, pe tovarășii ieșiți din fundul zdravenelor mahalale cari se aruncau la trapeze, de pe unul pe altul, prin formidabile salturi în gol, întru nimic mai prejos de ce făceau, acolo, la circul rîvnirilor noastre, artiști în toată forma. Jos, mic, rece, sever, profesorul Radu contempla fără să-și arate satisfacția, dresor emerit, folosul evident al ostenelilor sale.

Cea dintîi cunoaștere a profesorilor a fost confuză. Nu-i puteam măcar deosebi: mult timp stam nedumerit înaintea celor doi purtători de bărbi cari erau G. Costin Velea și Ionescu. M-am deprins mai răpede cu profesorul de științi naturale, Savinescu, fiu de preot ieșean, ajuns la catedră în momentul cînd își termina clasele secundare, fire de autoritate, al cărui glas, întovărășit și de unele manifestații mai drastice, în care piciorul nervos avea un rol, umplea de zgomot culoarele înguste ale închisorii noastre.

În fața unei mase școlare în care se întîlneau vlăstarele tuturor profesorilor din oraș, cu un număr de solizi fii de țerani din împrejurimi, vrîstele fiind și acuma destul de amestecate, pînă la frumosul, voinicul adolescent Iacovache, pe care boala de piept era totuși să-l smulgă din mijlocul nostru, profesorii și-au făcut apariția. Una cu totul nepregătită, noi neștiind nimic despre dînșii, ei neștiind nimic despre noi, fără să aibă măcar o fișă de proveniență și de studii: profesorul, abstract, pe catedra lui, elevii, abstracți, pe băncile scrijelate de alte generații, trecute cu un folos relativ prin aceleași vechi metode; îndeplinirea funcției plătite de o parte, sila impusă de cealaltă, cu urmări care, firește, nu sînt grele de gîcit.

Îi văd încă așa cum erau atunci. De la cei mai bătrîni la cei mai tineri, cuconul Costachi Severin, care abia ieri și-a încheiat ca foarte bătrîn pensionar rostul pe pămînt: un gospodar gras și gros, puțin bărbos, cu bunii ochi albaștri, aplecați spre somn cînd elevul știa prea bine lecția învățată pe de rost; profesor de latină pînă atunci, el luase acum istoria, și obrăzniciile capitulau înaintea acestei bunăvoinți somnoroase, incapabilă de a porunci și de a pedepsi, dar contra căreia, în dușmănia cumplită și jocul de-a pînda și de-a lovitura dintre stăpînitori și stăpîniți, nimenea nu se gîndea la un atac, notele fiind pe lîngă aceasta așa de părintește distribuite.

Latina trecuse acum asupra profesorului Tokarski. Interesantă figură de revoluționar, de refugiat polon, care avea în urmă un întreg trecut insondabil, cu petreceri în Egipt, cu experiența multor ocupații, spirit enciclopedic, în stare a examina cu tot atîta competență la latina sa, la franceză, unde a funcționat în clasa a IV-a după dispariția profesorului francez, dar și la fizică și chimie, și o legendă de profesie medicală fiind legată de taina lui. Suflet adînc și foarte simțitor, de o bunătate fără margeni, de o dreptate care nu admitea favorizarea, de altfel puțin obișnuită, și prigonirea, mai deasă, el se ofilea tăcut, închiîndu-și misterul în mijlocul unei societăți în care, poloni, ca Merjvinskii, ca Trembicki, nu lipseau, dar care n-avea față de dînsul o înțelegere, lăsîndu-l să-și cîștige pîinea cu lecții date pînă tîrziu noaptea, prin noroaie; […] soția lui, o nepoată a lui V. A. Urechiă, rotundă ca o brînză de Olanda și roșie ca acoperișul ei, purtînd pe capul, de o frumuseță de mult stinsă, o vizibilă perucă, întrebuința pe acest om de o mare valoare ca pe animalul care trebuie să tragă, pînă va rămînea jos, la carul îndestulărilor casnice. Și se vorbea de stăpînirea în casa lui a colegului tînăr de la matematici, de mîncările amestecate, turnate una peste alta, care-l așteptau la obosita întoarcere acasă, în care mai găsea și zburdăciunea elevilor ținuți în gazdă, așa încît, din supunerea lui la o soartă așa de grea se desfăcea numai tînguirea muceniciei așteptate:”Müsü Ionescu, müsü Ionescu”, sau”Mijivinschi, Mijivinschi”… Lui „domnu’ Tokarski” nu i se făceau obrăznicii mari, copiii înțelegînd mai mult, din instinct, decît oamenii maturi: doar în clasa a IV-a, gazda obrăzniciilor, cînd copiii nu mai sînt copii ca să asculte și nu sînt nici adolescenți cu cunoștința răspunderii lor morale și cu grija viitorului în viață, se punea puțină cretă în saltarul unde obositul profesor își așeza lunga barbă sură, sau supt catedra răsunătoare anumite bombițe de plumb pe care le manevrau în momente mai solemne sforicele ce se strecurau după cuie bine plasate și ascunse de-a lungul păreților și cînd, răsturnîndu-se pentru cercetare lada profesorală, mecanismul micii răutăți ieșea la iveală, același glas de supunere la toate nedreptățile se auzea fără ca din blînzii ochi negri, deasupra cărora se lăsa aripa sură a șuviței revoluționare să iasă un fulger de mînie:”Bombaluit-ați d-voastră pînă acum, bombalui-vom și noi la examen.” Sau, în sfîrșit, la lovituri mai apăsate cu creta răsăreau de pe polițile din păretele clasei găinile pe care cu greutate le instalaserăm acolo.

Dar aceste apucături față de dascălul care nu strigase niciodată la nimeni, care nu pusese în genunchi în fața catedrei, care nu lovise, care, cu atîta delicateță în suflet și cu atîta suferință în viață, nu era în stare să jignească pe nimeni, erau o moștenire din ceea ce generații întregi, de o rară cruzime față de cellalt străin, care însă pe departe n-avea însușirile alese ale omului de mare cultură Tokarski, se credeau datoare să facă față de profesorul de franceză, „domnu’ Meteiu”.

Mettey, emigrat din vremea lui Cuza-Vodă, în epoca eroică a liceului, cînd se puteau organiza rezistențe ca aceea contra ciudatului ministru de Instrucție, generalul Tell, căruia i se prezintase ca protestare demisia tuturor profesorilor, era un francez din Nord, care zicea „septante” și „nonante”, un pribeag fără studii deosebite și fără nimic din ceea ce se desface dintr-o anume înălțime a culturii în adevăr umane; sînt sigur că acela care într-un moment de supremă desperare ne spunea în chinuitul său jargon:”Dechit profesor la asemeni bueț, mai bin’ pastor la porc”, era un om fundamental bun, că se găsea bine în țara adăpostirii sale, unde-și măritase fata după un avocat român, că el ar fi dorit ca din lecțiile sale să iasă cît mai mult profit, spiritul de datorie și de onestitate al rasei sale neputîndu-i fi străin. Dar apucăturile pionului francez, ale inexorabilului pedagog formalist îi rămăseseră, și vrîsta înaintată, suferința bolii care-l făcea să răsufle greu, cu neexplicabila pană de gîscă în colțul gurii chinuite de astmă, întăriseră încă aceste dispoziții care duceau în chiar Franța lui la dureri ca acelea pe care Champfleury le-a descris în Suferințile profesorului Delteil și pe care le afli și în amintirile din L’armoire aux souvenirs ale poetului Jacques Normand, cu pocnitorile pe treptele catedrei și cu scaunul ei uns cu clei. Metoda lui era cu totul învechită și era greu să faci pe flăcăul de la sate, care de aceea stătea adeseori în genunchi, să deosebească între ba-guet-te și românescul bagă-te de acasă. Cînd rezistența minții sau dispoziției elevului îi stătea în față, omulețul gros, cu figura rotundă și ochii supt ochelari ca ai lui Gorceakov se supăra și începea lupta care, se spunea, dusese odinioară pînă la lovirea profesorului. Epitetele zburau de zor, începînd cu bourrique, care, înțeles de chinuitori ca buric, i se striga de cei de afară prin ușa răpede deschisă și închisă; mînile mici, grase se întindeau peste catedră ca să apuce de păr pe îngenuncheați și uneori trupul bondoc lua cu asalt băncile ca să scuipe pe acela care făcuse cel mai mare păcat. Iar „inimicii” făceau muzică în bănci din instrumente nevăzute, a căror căutare putea să ocupe fără rezultat o oară întreagă, sau, stînd cuminți în genunchi supt privirea pînditoare a profesorului, îi trimeteau cu oglinda drept pe vîrful nasului o pată de arzătoare lumină. Dar cu toții cei cari l-au chinuit au trebuit să aibă o simțire de remușcare cînd, ceva mai tîrziu, am dus pe „domnu’ Meteiu” la cimitirul catolic, unde țerna era tot țernă românească pe care, punctual pînă la istovirea puterilor sale, el o călcase, pentru a-și îndeplini la școală obligații atît de rău răsplătite.

O tragedie e cuprinsă în viața profesorului de română, G. Gr. Băleanu, o tragedie cu afunduri obscure și răspingătoare. Plecase de undeva din Bucovina, unde ajunsese, ardelean de origine, prin împrejurări neștiute, și trăia în Botoșani, ascuns, fără prieteni, servit numai de un băiat de la țară, coleg al nostru, nalt, slab, galben, bolnăvicios la înfățișare. Pentru motive care nu se puteau spune a plecat mai tîrziu, mult după ce mă strămutasem aiurea, și de aici din Botoșani, și într-un tîrziu, am auzit de o moarte misterioasă, cînd se scălda în Siret, la țară, unde dădea instrucție copiilor unui moșier. Dar ce om de energie și ce om de înțelegere! Între profesorii pe cari i-am găsit la intrarea în liceu, el reprezintă autenticul produs al satelor de unde venea. Nu era numai dascălul care avea interes pentru elevii săi, care făcea tot ce era cu putință ca să-i învețe, nu numai a scrie, cu o ortografie oarecum proprie, pe care a expus-o în Convorbiri literare – singurul dintre învățătorii noștri al cărui nume a apărut în vreo revistă —, călăuzul care mi-a vădit existența unei literaturi românești alta decît a cărților de școală, nu numai că era un gospodar, care-și va ridica, după datina strămoșilor țerani, în singurătatea sa, o casă chiar lîngă liceul cel nou, de care va fi vorba pe urmă, dar el avea o credință, și credința aceea și-o manifesta, hotărît, necruțător, brutal, oricînd și înaintea oricui. Avea scîrbă de „coconașul” care, în puterea situației sociale a familiei, înțelegea a fi tratat altfel decît ceilalți și, la apariția alintatului de acasă care venise tîrziu, glasul lui de batjocură, întovărășit de rîsetele clasei, se auzea tăios:”A, coconășelul! Ți-au dat cafea cu lapte? Ei? Cafea cu lapte…” Și figura de Heliade Rădulescu cu părul sur, uns, lăsat strașină, se lărgea într-un zîmbet larg, răutăcios, supt mustățile tunse ca la moșnegii din satul lui și din ochii spălăciți ieșea o scînteie de batjocură, pentru ca apoi un scuipat printre dinți să puncteze observația. Era în același timp un ireductibil naționalist pe o vreme cînd în localitate, afară de rarisime exhibiții școlare, din ce în ce mai părăsite, naționalismul se manifesta doar prin poeziile lui Scipione Bădescu, largă figură ardelenească, străbătută de mustața cu sfîrc, care, înfășurat în cravata înfoiată, părea că e gata oricînd să declame, după o petrecere cu vin bun, versurile înflăcărate ale primei sale tinerețe. Acasă, trăgeam la mașina de înmulțit, din însărcinarea lui Băleanu, Panegiricul lui Ștefan cel Mare, pe care, primă încercare de comerț, îl vindeam colegilor.

Băleanu nu era naționalist așa, ci credința lui, ascunsă, adîncă, gata de fapta pe care împrejurările nu i-o îngăduiau, se rostea la întîmplări numai, abrupt, ca o izbucnire fără a doua zi. Odată am fost marturi, noi, din întîia clasă, la apariția propagandistului antisemit și ultranaționalist, Polihroniade ori, cum scria el, Polychroniade.

Răsărise la Botoșani ca să agite doctrina lui, din cînd în cînd servită prin foaia Deșteptarea, pe care multă vreme am primit-o gratuit, mama ajungînd a-l cunoaște la Argenti, considerat ca șef al antisemiților locali. Văd încă seara luminată de scînteierile de aur roșu ale venețianei Teresa: Polihroniade, încă tînăr, rotunjor la față, puțintel bărbos, cu ochii unui om căruia nu-i displace viața, cetea poeziile sale, între care, în primul rînd, aceea închinată stăpînului casei:

Un amic cu suflet mare se uita la noi:”Tot cuvîntul fu de țară și d-ai săi eroi. […]

Și, pe cînd declama, ca la București, ceea ce uimea sfiala noastră septentrională, cu gesturi care nu se pomeneau la noi, aceste încrezute versuri neroade, o mișcare a mînii răsturna păhărele de pe tava pe care servitoarea aducea nelipsitele dulceți.

Polihroniade vorbise la școala Marchian, unde i se dăduse voie să ție o conferință. Foaia lui Bădescu a însemnat fără îndoială acest eveniment. Undeva, într-un colț, ascultam cea’ dintîi expunere de acest fel.

Sala clasei întîi, unde făcusem o așa de tristă intrare în studii, era plină de public supt lumina marii lămpi de gaz prinsă în tavanul înalt. […]

Spre marea noastră mirare, Polihroniade a răsărit și la liceu, în clasa întîi, unde-și făcea lecția Băleanu, foarte bucuros să poată primi pe ilustrul poet și ziaristul de București – o, ce departe, în ce luminoasă aureolă, se făcea acest București, capitala, nouă numai de vreo douăzeci de ani, a unei țeri a cării facere o necunoșteam cu totul! ; din cîți erau în mediul acestei copilării a mele, așa de puțini fuseră pînă acolo, așa de puțini veniseră de acolo, vorbind altfel decît molfăitul nostru dialect ascuțit în i la sfîrșit și cu șușuiala unui c muiat slavonește, și nimeni nu ne vorbise de ce este la București, în mult mai mare, cu mult mai înalt decît Botoșanii noștri! Cîteva cuvinte întîmpinară pe oaspetele rar, al cărui meșteșug de vorbă făcu să se cutremure fereștile odăii. Apoi, după o îndoctrinare din care nu mi-a rămas nimic, o sărutare apăsată pe obrajii mei, cunoștință personală, îmi dădu pentru cîtva timp un prestigiu deosebit.

În total, era o rară ocazie de a vedea oameni din afară, – o altă vizită, afară de cîte un părinte îngrijorat sau de „popa Moisiu”, venit să-și pedepsească odrasla înaintea noastră a tuturora, fiind aceea a neamțului cu fonograful, de pe al cărui sul se desfăceau cuvintele, pe atunci neînțelese pentru noi. afară de Aizenberg din fruntea catalogului, viitor birjar cu un singur cal:

Der Graf von Luxenburg

Hat viel Geld verjuckt, juckt, juckt!

Ca urmare politică pentru noi – cari știam acum ce e politica, pentru că era de notorietate școlară că Savinescu e liberal, dar că Severin, Băleanu și alții sînt conservatori —, nimic. Numai școlarii de la”Marchian” continuau să se bată întîi cu dracii de pe zidul casei pustii a lui Holban pentru ca, la doi pași de acolo, să se desfășure spectacolul din fiecare sară al marelui duel între cel mai voinic școlar (de la șaisprezece ani în sus) și campionul israelit de la pităria vecină, înaintea unui numeros grup de mărunți spectatori, cărora din cînd în cînd, pentru variație, li se arunca vreo carte ca s-o rupă cînele holbănesc ori dintre cari cîte unul, cum am pățit-o eu în acești primi ani de școală, își mai scrîntea cotul sau umărul pe gheață. Care era mai îndrăzneț și mai mehenghi trecea dincolo de aceste Olimpice și înșela pe cîte un negustor din strada vecină, lăsînd să lucească în noroiul frămîntat cu paie un leu nou (eu am apucat încă socoteala cu parale, pe care o făceau toți țeranii), un „franc”, cum se zicea, pentru a trage pe urmă înapoi, cu sfoara, piesa de argint cu sau fără efigia încă tînărului Carol I, intitulat”Domn al Românilor”.

Dar acestea erau senzații ale nevrîstnicilor de la școala primară. Ele erau supt demnitatea noastră studioasă. Cu cei cîțiva, foarte puțini, evrei de pe aceleași bănci, relațiile noastre erau de o bună camaraderie; poreclele lipseau și nu se pomeneau loviturile. Dacă Aizenberg nu știa nimic, Simon Sanielevici, figură prelungă, palidă, fină, cu părul creț și ochii de o nobilă privire, lupta cu mine prin matematica lui, neinteligibilă mie, pentru locul întîi în clasă. Părechea de băiețoi mari, grași groși, cîrlionțați, greoi a Joldeșterilor – Joldeșter Iancu și Joldeșter Bercu, gemeni și așa de asămănători încît unul putea să „spuie lecția” pentru celalt, pentru ca o dată, unul din ei să zbucnească în mărturisirea sinceră:”Nu sînt eu, e frate-meu” – nu stîrnea nici o dușmănie; cel mult, cei în vrîstă de a se uita la femei făceau cîte o glumă din cele mai grosolane la adresa roșiei lor surori cu ochelari de aur, pe care o zăreau la casa lor în față cu liceul.

Nu, predica lui Polihroniade, cu tot naționalistul sprijin al lui „domnu’ Băleanu”, răsunase în pustiu. Nu văzuserăm nici o „havră”, de care erau destule, prin locuri mai dosite, dar ne îngrămădeam cu toții, la ieșirea din clasă, în jurul jidănașului rufos care vindea excelente „plețăle” de turtă întinsă și uscată, înțepată cu puncte ca acelea care, la pasca lor, însemnau, după opinia populară, atîtea înțepături date de strămoșii, așa de îndepărtați, și mai ales așa de nesiguri, Mîntuitorului însuși.

Dar iată unde m-a dus frăția de ideal dintre „domnul de română” și apostolul totdeauna fără bani al unui antisemitism care vagabonda căutînd abonați la Deșteptarea. Să mă întorc la cercul învățătorilor noștri…

Între profesorii bătrîni era și cel de fizică și chimie, Lupașcu. Cumnat cu bunul Severin, dar între dînșii nu era nici o asămănare. Cu tot aerul său somnoros, Severin știa istoria, și la un moment a apărut și un manual al lui, cu litere mărunțele, cuprinzînd o sumă enormă de fapte mici cu privire la evul mediu, singura carte ieșită din cercul învățătorilor noștri, pe cînd, cu toate studiile făcute, se pare, prin vreun loc nemțesc, căci zicea „ține” și „țăru” (zero), roșcatul nostru inițiator în ale tainelor naturii, – pe care ca științi naturale ni le preda după cartea lui Ion Nădejde, o îndrăzneață inovație, însuși directorul Savinescu, care nu cerea decît învățarea pe de rost a staminelor, pistilelor și altor elemente, pe care le urîțea știința, ale florilor noastre iubite, – nu știa, după modesta noastră părere, chiar nimic. Îmi pare rău că trebuie s-o spun despre acela care la zece ani ai mei mă declara gloria clasei, deși tezele mele de fizică erau simple amplificații literare în jurul unei materii pe care n-o cunoșteam pentru că nu mă interesa. Lupașcu avea aparate pentru materia sa, dar se ferea să le atingă, declarînd că „sînt periculoase”, interzicea să se atingă sarea cu limba, această substanță putînd fi și ea „periculoasă”, din moment ce se găsea în camera secretelor divine, care pot avea urmări fatale; abia dacă, din cînd în cînd, o roată de sticlă se învîrtea cu cele mai mari precauțiuni. Experiențele nu reușeau niciodată; cînd. după o anume tratare prevăzută în frumoasele, dar nu și ușoarele cărți ale lui Poni, substanța trebuia să devină albastră, ea rămînea roșie, iar, la explicarea telefonului, profesorul nostru nu credea cînd din odaia vecină-i răspundeam că nu se aude nimic, deși el striga de se aduna lumea în stradă. O dată am luat cu toții o notă slabă fiindcă am întors cum trebuia clișeul viziunii din manualul nostru de fizică, unde era pe dos.

Dar, ca om, „domnu’ Lupașcu” trebuie să fi fost greu de înfruntat și de biruit. Roșul mustăților sale umflate deasupra buzei anunța aplecarea la luptă, și partidul conservator trebuie să fi avut în el pe unul din cei mai teribili combatanți. A vrut s-o arăte și eu prilejul vizitei cu care Ion Brătianu, însuși Ion Brătianu, a onorat liceul nostru cînd eram în clasa a IV-a.

Văd încă scena pe care, să mi se îngăduie a o intercala în această galerie de portrete ale profesorilor cari, oricum să fi fost în ei înșiși – și rău nu era nici unul – și față de alții, față de mine au fost binevoitori pînă la îngăduință pentru materiile pe care nu le iubeam și deci nu le puteam învăța.

Pe neprevestite, căci bătrînului prim-ministru, care n-a uitat niciodată anii săi de răzvrătire și care, apoi, n-avea nevoie de mijloace artificiale ca să se impuie, nu-i plăceau pompele într-o vreme care avea dreptate să le păstreze pentru o societate nu destul de educată ca să poată respecta pe cineva și, în lipsa lor, ușa cămăruței noastre s-a deschis pentru ca să pătrundă în ea un val de lume, în care nu puteam recunoaște decît figura de profet bărbos și chel a polițaiului Placà. În frunte, un om mărunt și cărunt, bărbos și cu părul creț înfoiat, îmbrăcat în haine simple de „pielea dracului” cu puchiței albi, care te chema și te stăpînea prin strălucirea extraordinară, plină de vioiciune, de bunătate părintească, de neastîmpărată ghidușie copilărească, într-un cuvînt, de farmec, a ochilor în care nu pricepeam noi cîtă putere de voință și de creațiune se cuprindea. Fiindcă aveam înaintea noastră, neînștiințați, pe cînd ar fi fost așa de firească, în toate clasele, o lecție pregătitoare, în care să se fi povestit, în legătură cu dînsul, care aducea atîta trecut de suferință, de luptă, de întemeiere și de glorie, în faldurii hăinuței ca a oricărui evreu zaraf din piață, întreaga istorie a creării, atît de mult și printr-însul, a patriei pe care o personifica mai elocvent decît toate frazele din manuale – iar noi învățam în acea clasă a patra după Treboniu Laurian, care începea de la zeul Marte și de la gemenii romani ai divinelor lui zburdăciuni! – pe însuși Ion Brătianu, președinte al Consiliului de miniștri și adevăratul stăpîn al țerii.

Pe catedră, Lupașcu, membru al partidului conservator, stătea neclintit. A nu ieși înaintea primului-ministru, a unui astfel de prim-ministru, i se părea, după cine știe ce măiestre combinații de club, o datorie de partid, neîndurător față de tiranicul „vizir”. De acolo, de sus, pe cînd Brătianu stătea modest în picioare înaintea băncilor noastre mutilate și a fețelor noastre mai mult curioase decît speriate, și deloc respectuoase, profesorul voi să „facă lecția”.”Fiindcă ești profesor, e de presupus că știi”, fu observația care-l opri de la ceea ce era să vie, adecă: desemnul pe tablă și necontenita întoarcere la cartea de pe catedră ca să fie vadă dacă în adevăr unghiul cutare e A și altul B.”Cheamă un elev, și nu unul din cei mai buni”.

Și, astfel, printr-o inocentă înșelare a ministrului, am avut prilejul să-i dovedesc, în calitatea falsă, că nu sînt „unul din cei mai buni”, cum că, dacă în tubul AB faci vidul de aer, obiectul C și obiectul D, deși au altfel o greutate deosebită, își pierd cu totul diferențierea.

Un semn din cap și, forma o dată îndeplinită, alaiul extraordinar, unic, s-a desfăcut pentru a întîlni în alte clase alți profesori, din fericire în adevăr alții, ba poate chiar din clubul lui Ion Brătianu, ceea ce, firește, putea să schimbe tot ceremonialul inspecției.

Își poate închipui oricine care era atenția din oara de fizică și chimie, mai ales cînd frica de curente făcea pe profesor să apară cu o neobișnuită tichie protectoare pe cap…

Altfel erau, firește, profesorii mai tineri, cu toate că ei aparțineau unei epoci de studii care dădea fiecăruia, oricare ar fi fost posibilitățile și pornirile lui, aceeași înfățișare, oarecum seacă, uneori dură, fără nici un contact sufletesc față de un public școlar ținut în frîu ca o ceată de fiare gata să se arunce la orice slăbire a vergii de fier.

De fapt tinerii erau numai doi, aceia ale căror bărbi le confundasem atîta de deplin la început: Velea și Ionescu.

Cel dintîi, profesorul de geografie, era un om frumos și mîndru, de o dîrză autoritate, de o eleganță voită și exagerată, purtîndu-și sus bărbia, dînd sonorități artificiale glasului și, pentru a trage cîte o palmă după buna tradiție, puind mănușă pe mîna obișnuită a învîrti filele cărților. Pentru Velea, un asiduu cetitor, nici un manual nu se potrivea cu intențiile sale și astfel el dădea coli manuscripte, scoase la centigraf și, însărcinat cu aducerea lor, am putut să descopăr cea dintîi locuință a zeilor noștri, mai mult temuți decît adorați, și m-am ales cu un sentiment de mirare că partea de Olimp a „domnului Velea” se reducea la o căsuță de mahala, cam ca a Vîzdogesei mele și că, în loc să văd în jurul lui pe slujitorii înaripați ai divinității, ușa mi se deschidea de o frumoasă fată cu ochii mari, negri, sora nemăritată a geografului.

Foarte îngrijit și el, dar fără pretenție aparentă, cu părul lung, mătăsos, cu barba pătrată de cea mai îngrijită potrivire și asiduă pieptănare, slab de boala care-l rodea și-i măcina sufletul, rece pînă la intimidare, cu privirea neexpresivă și obosită, era profesorul de matematici, al cărui fel de viață în casa bunului Tokarski îl cunoșteam, dar n-am fi putut bănui că în acest trup șubred, cruțat cu atîta îngrijire și în aparență incapabil de orice spontaneitate, se ascunde clocotul de căldură și de iubire a aventurilor care, cîțiva ani după aceea, îl va face să ia drumul oceanului, cu una din cele mai aprige în pofta de viață din colegele mele la Universitate, pentru ca amîndurora să li se piardă urma pentru totdeauna.

Cu Ionescu, respectul era absolut: ajungea o singură privire severă ca să-l amintească și să-l impuie. Față de mine, care am început cu dînsul a nu înțelege matematica și am continuat așa pînă la sfîrșitul studiilor mele, grațiat, pentru alte aptitudini, în ce privește însușirea acestor cunoștinți și îndemînări, răceala lui era și mai glacială, și pe carnetul de note recomandat de V. A. Urechiă, ca ministru, pe „libretul” meu, împodobit cu calcomaniile la modă, pelițe de clei înfățișînd tot ce poate fi în univers, mîna osoasă însemna cu un fel de ciudă pentru inaptitudinea pe care nu căutase niciodată să o corecteze acel șase, rareori înlocuit cu un opt dureros smuls sforțărilor mele, o clipă mai fericite, care pecetluia o iremediabilă inferioritate. În schimb Sanielevici era mîngîierea profesorului, și se putea prevedea viitorul științific care-l aștepta.

Caligrafia și desemnul erau încredințate unui ardelean de origine, cum o dovedea numele lui, Mărgineanu, al cărui fiu a avut un rol așa de frumos în bine pregătita bătălie de la Mărăști. Om de pace, cu toată dîrza-i mustață roșie aplecată a război, el a găsit oarecare gust în aplecarea mea către scrisorile neobișnuite, ronde și batarde, și sfaturilor lui îi datorez, dacă nu personala, fără intenție, linie a scrisorii mele de mai tîrziu, un fel mai sănătos de a ținea condeiul, pe care pînă atunci îl prindeam cu o încordare nervoasă care strica degetul arătător. Mai puțin l-am putut mulțămi cu planurile de grădină, înverzită la pajiște și pătată cu negre rotocoale în locul copacilor, cu arhitecturile de o geometrie aspră și cu seaca reproducere a unor desemnuri de nasuri, urechi și nuduri – văd încă un moșneag gol, crispat spre rugăciune, ca într-o pînză de martiriu a lui Ribera. Pe urmă ne-am împăcat iarăși, cînd, cu lungă trudă, am copiat o odioasă cromolitografie a luării Plevnei, în carie-mi plăcea că recunosc pe generalul Miluță Cerchez, rudă prin mamă-sa, cocoana Ilenuța, cu mamă-mea: odiosul amestec de colori stângaci așternute a avut locul său în expoziția de sfîrșit de an. Și în jurul nostru, din vastele livezi, erau atîtea lucruri de prins cu interes și iubire, potrivit cu felul de a vedea al fiecăruia…

Nu pot uita, și pentru partea pe care a avut-o în desemnarea viitorului meu peste cîtva timp, pe profesorul de muzică, autorul caietului centigrafiat de teorie muzicală, care începea cu vechiul imn medieval de unde vine numele notelor (atunci îl învățam și nu-l înțelegeam):

Ut queant laxis Resonare fibris Mira gestorum Famuli tuorum etc. domnul „Victor conte de Fleury”.

De loc francez, de o vagă origine polonă, iar conte, cred, și mai puțin, fost capelmaistru și acum „maestru” al artei sale la noi, omul frumos ca un coafor, pudrat, cu mustața mică sucită, cu ochii visători de femeie romantică, de fapt ne făcea foarte puțin, sau deloc, să cîntăm, așteptînd ca apoi, în cursul superior, de pe urma cine știe cărui stagiu în cine știe ce armată străină, să devie și maestrul nostru de scrimă, cu sabia și cu floreta. Oara lui era un prilej de conversație la care luau parte mai ales cei mai mari, mai purtați prin lume și mai „stricați”, cu Cristea Manea în frunte, dintre elevi. Pentru că întreaga conversație privea teatrul, reprezentațiile lui Teodor și mai ales Adelinei Popescu, la care nu toți aveau plăcerea să asiste – eu nu i-am știut decît după afișuri – și, în teatru, în special actrițele. Însurat, întovărășit totdeauna de două doamne surori, domnul profesor-conte nu credea în succesele lui Cristea Manea și ale altora dintre școlarii precoci sau mai copți, și, la povestirea unor isprăvi pe care le socotea imaginare, el tăia vorba, în jargonul său special, care nu era lipsit de haz, cu acest refren:”Ciș matà ghindesc? ; la matà nici mirosul…” La muzică, aveam cu toții note bune.

Și colegii? Se spune că marele avantaj al școlii publice e cunoașterea de timpuriu a oamenilor în deosebitele lor înfățișări și acțiuni și că sufletul copilului caută o indispensabilă hrană în tovărășia cu cei de aceeași vrîstă. Poate fi adevărat, mai ales în obișnuința cu brutalitățile și urîciunile de care e plină, în tot lungul ei, viața. Pentru a fi mai mult decît atîta, ar trebui generalizarea în toate clasele a unei anumite educații a sentimentelor. Și ar mai trebui ca vrîstei aparente, însemnată prin numărul anilor, să-i corespundă o vrîstă sufletească – dar eu eram, în multe privinți, așa de departe peste anii mei! Și, iarăși, mijlocul de apropiere, de colaborare, de întrecere, care nu trebuie să devie prea ascuțită și dușmănoasă, al exercițiilor fizice, de dezvoltare trupească, de antrenament, de libertate și armonie, ne lipsea cu desăvîrșire, înlocuit prin acrobația de care am vorbit mai sus.

Între colegi, erau aceia cari nu existau pentru inimă. Întîmplarea te punea pe aceeași bancă, și atît. Niciodată nu ne-am povestit nimic, n-am avut ceva să ne spunem. Nici pentru un act de revoltă, pînă mult mai tîrziu, nu era cu putință să ne înțelegem. Ne simțeam fiecare din altă lume: recreațiile erau absolut goale, și, după cît îmi aduc aminte, tăcute, în culoarele întunecoase, în curtea pietruită, așa de îngustă. Nici unul nu vorbea de părinții săi, de frații săi, de surorile sale, care, acestea, o dată numite, ar fi devenit obiectul batjocurii celorlalți, ca și mamele, de alminterea, în corul de înjurături obișnuite. În casa vreunui coleg nu-mi aduc aminte să fi intrat. Ajutoare nu ne dădeam la nici un prilej: cutare-și făcea o plăcere să aducă de-acasă zahăr, bomboane, bani, să ne arăte ce are, să pară că e gata a ne împărtăși, pentru ca apoi să mănînce ori să puie în buzunar ce adusese.

Grosolănia unor odrasle ale mahalalelor întrecea orice închipuire. Ca și azi, din nenorocire, păreții se acopereau de cele mai scîrboase inscripții și desemnuri, iar latrina era în toate privințile ceva infernal, pe care-l puteai înfrunta numai renunțînd la orice sentiment de demnitate umană. Un folclor special era adus și țipat în urechile fiecăruia de acești reprezintanți ai decăderii orientale; versuri răsunau, din acelea de care s-ar fi înroșit cei mai înveterați dintre bețivi în cea din urmă dintre cîrciume. Cine le știa mai mult era mai mîndru și ceilalți îl priveau cu un deosebit respect. Sentimentele cele mai firești ale colegilor erau terfelite. Exhibarea trupului în formele cele mai dezgustătoare constituia o distracție obișnuită. Mă mir cum nu se ajungea și la acte de cea mai vinovată rătăcire a simțurilor, deși nu lipseau clienți mărturisiți ai caselor de prostituție! Unul din băietanii cei mai spurcați la gură începea orice lecție, orice răspuns printr-o mîrîială care făcea să izbucnească băncile înaintea profesorului, nelămurit asupra motivului acestei zgomotoase ilarități: elevul își înjura profesorul și se aștepta cu nerăbdare momentul cînd izbutea să strecoare înjurătura, cu care n-a fost prins, de altfel, niciodată. O asfixie morală corespunzătoare acelei fizice în odăițele fără aer, în care se comunica tuberculoza, și atîția au dispărut dintre noi de pe urma acestei contaminări! Alții se infectau de boli rușinoase și aflam cum încetul pe încetul li se desface corpul otrăvit.

La experiența dezastruoasă pe care o dădea școala, înfundînd în tainițile cele mai ascunse ale sufletului ce mai rămînea bun – și, cu atîta îngrămădire de lecții, care trebuiau mai toate învățate pe de rost, nu mai rămînea o clipă familiei, de altfel obișnuit bucuroasă că a scăpat de orice grijă, ca să panseze rănile adînci care, în această ticăloșie, supurau —, se adăugea pentru mine și altă experiență, din care e mirare că am putut ieși teafăr, viu și curat sufletește. În nevoia de bani a gospodăriei, cu șaizeci de lei pe lună, nu ajungea bursa mea, de care rîdea cutare, care, pe urmă, mi-a devenit un așa de bun prieten, cîntînd în versurile, pe care atîția se pricepeau să le facă, pe”Tatar Burechiță”:

De Pel Grosa Tatar fiu, Zornăind prin buzunare, Leafa de fanaragiu, ci trebuia să dau lecții.

O, chinul de umilire și de oboseală al lecțiilor acestora, începute aproape de la zece ani! Unde nu m-au dus ele, prin străzi întunecate și pustii, cu groaza zăvozilor lăsați liberi, străbătând cimitire în care crucile păreau că se mișcă de zguduirea morților doriți să iasă din nou deasupra pămîntului! O dată, lîngă biserica Roset, în fața tuturor gropilor îngrămădite, învățînd pe o vioaie verișoară, căreia i-am transmis o caligrafie pe care eu însumi am pierdut-o, în odăița foarte încălzită, în care era atîta lume, pentru ca „moșu’” Costică Iorga, vărul primar al tatei, să mă răsplătească la fiecare lună cu o largă piesă de cinci franci. Apoi la o familie în care, lîngă tată, inginer străin, era o femeie de veche familie românească, pentru al cărei nume mama avea atîta respect. O dată, fiul, care va ajunge poet, avea nevoie de o lucrare scrisă și, cum era datoria mea, am făcut-o. A doua zi, indignată, nobila doamnă m-a invitat să nu mai vin niciodată, fiind un băiat neonest, care pot infecta pe unica odraslă a familiei: lucrarea fusese declarată de profesor copiată, fiind prea bine făcută… Mai în fund, undeva mai în fund, n-am putut rezista teroarei pe care o răspîndeau haitele de cîni între care se ivise și turbarea. Apoi, lîngă biserica Sfinții Voievozi, în casa cuiva pe care situația lui în învățămînt trebuia să-l împuie respectului meu, ca și încă o însușire, și mai nobilă și mai înaltă, în odaia supraîncălzită în care pregăteam la latină, la greacă, răsfoind dicționarul lui Quicherat și stufosul volum grecesc cu litere cirilice al lui Ioanid, din care gîlgîiau ploșnițele, eram necontenit invitat să ating pe o frumoasă femeie grasă, care se zbenguia fără rost între fiii casei mergînd pînă la douăzeci de ani, pentru ca la fiecare zece minute clopoțelul s-o cheme sus în odaia de culcare a tatălui. Și casa bogată a lui Hermeziu, unde am fost chemat ca tovarăș – ce splendori răsăreau înaintea mea! – și unde, după inspecția ochilor unui unchi al colegului, am fost trimis acasă, cu o piesă de cinci lei în buzunar, ca primejdios prin sănătatea mea șubredă pentru odrasla casei…

La zece, la unsprezece ceasuri începea, adesea în frig, – examenele de iarnă le pregăteam în fundul micului pat, acoperiți cu pături care înlocuiau focul —, supt raza chioară a luminărilor de său necontenit curățite cu mucările, mai tîrziu și supt aceea a lămpii de porțelan portocaliu cu flori violete, luată de pe vechea masă încleiată, legată, tremurătoare, cu scene chinezești, a mamei, pregătirea lecției. O groază… Excepțiile latine din gramatica lui Badilescu învățate pe de rost, pentru ca prin somn, în cele cîteva ceasuri dintre unu și șase, să mă ridic cu ochii închiși îngînînd inconștient:

Ante, apud, ad, adversum sau

A, ab, absque, abs și e sau, iarăși,

Linter singur numai ține De vorbele feminine.

Pe masă se întinde teul cu care trag meridiane și paralele. Coastele țerilor se lucrează cu cerneală într-un amănunțit zigzag. Munții se fac migălos, ca niște omizi întortocheate. Coloarea de creion sau cea de pastel zugrăvește deosebit țerile. Numele se scriu în litere de tipar. Supt ferești se aude în marea tăcere a căsuței lătratul depărtat al cînilor pustii. Supt aceeași lumină tremurătoare, pe cînd sluga încotoșmănată suflă în cenușă ca să aprindă primul foc, tremurînd, copilul nedormit trage cizmele de glanț ori lungile cizme de piele cu tureatcă pentru ca prin atîtea noroaie ori prin nămeții de zăpadă să se tîrască la izvorul învățăturii.

Și, o bucată de vreme, nevoile unei familii așa de strîmtorate ne-au impus conlocuirea frumoasei doamne Băjescu pe care – fata lui Uhrinovschi „cel sărac” – o apucasem sănătoasă, stăpînă în casa ei și care acum, părăsită de soț, despărțită de copiii meniți a sluji, tulburată la minte, aiura nopți întregi prevestindu-și moartea, care era s-o prindă mai tîrziu, din fugă, pe cîmpiile înghețate unde o dusese bolnava desperare…

În cetire, în vechea mea carte iubită dacă măcar mi-aș fi găsit mîngîierea… Acea carte pe care o găsisem în biblioteca lui „moșu’ Manole” prin săptămînile adăpostirii mele la dînsul. Volume franceze din rafturile bunicului Aga Costachi Iorga și calendare ca al Ghimpelui, în care G. Dem. Teodorescu își rîdea de Austria învinsă, pe care „o măsea o-nveninează”, și de Carol I”Hop-în-țol”, căruia-i cînta:”Ia-ți lădița și domnița / și treci iute Dîmbovița”, precum și colecția foilor războiului, Războiul Weiss, Războiul Grandea al poetului macedonean, cu chipurile celor căzuți, cu scenele de asalt, o atît de impresionantă lectură, încît, la atentatul contra lui Ion Brătianu am întrebuințat stilul de jurnal ca să-l anunț prin scrisoare anume mamei.

Dar unde era timp pentru cetire? Și apoi întrebuințarea manualului, a vechiului manual cumpărat de la alții, zdrențos și slinos, pe care-l legam singur, ajungea ca să dezguste de carte, ca să desființeze orice simț al frumuseții literare… Doar cîte o carte de premii se adăugea la moștenirea părintească, trecută în mare parte unchiului de la Roman pentru biblioteca circulantă cu care-și mai creștea veniturile. Cu ce grijă îmi numerotam volumele, așezate pe două policioare lîngă fereasta între ale cărei geamuri, prins acum de pasiunea păsărilor, botgroși, cintețe, stigleți, așa de bine îngrijiți că mureau pe capete, ascundeam o oiță, adică o vrabie cu un punct roșu pe gușă (furnizam cu păsări și pe casierul Codrescu, fratele căpitanului cu burta străbătută de glonte, care era cel mai mare mîncău din Moldova, pe Iancu Codrescu, cu tînăra și frumoasa soție, Maricica Nacu, care, el, creștea și canari și făcea cuiburi pentru odraslele lor, mestecînd ghiudenul de care-i era plin buzunarul).

Era, în această bibliotecă, un vechi calendar franco-român al lui Asachi, din care mi-a rămas în minte povestea lui Lumînărică, bunul cerșitor ctitor și răspînditor de milostenii, și discursul lui Alexandru Hasdeu, la școlile din Hotin, ca și cutare baladă a poetului moldovean. Fabulele lui Nichitachi, Maeștrii Mosaici ai Georgei Sand traduși în românește. De la librăria lui Ivașcu prindeam uneori cîte un volum cu legătura de hîrtie aurită, din acelea pe care le răspîndea larg editura franceză Mame pentru copii ori de la Marcovici și Sassowski, broșurile, des tipărite, ale lui Rîureanu sau și cîte o încercare românească, puternic colorată, de a imita acest exemplu.

Pînă ce, într-o bună zi, supt influența mediului, am prins patima haiducilor lui N. D. Popescu și a imitatorilor lui, Tunsul haiducul, Bujor haiducul, Ghiță Cătănuță, cu ororile măcelurilor, cu stupiditatea dialogurilor, cu copilăria reconstituirilor istorice, din care totuși se desfăcea o atmosferă de viață rurală, cu lelițe cîrciumărițe, ibovnice și trădătoare ale voinicilor codrului, o întreagă istorie, fie și pe jumătate falsă, de cîrc-serdari și de poteri, de lupte în marginea pădurii, de prinderi și evadări, de judecăți la curte și spînzurători. Oricum, era mai bine decît Contesa palidă și Marchiza sîngerîndă. Și, în Dorul inimii, pe lîngă canțonetele curente:

Sînt Herr von Kalikenberg, Tocmai din Berlin alerg; Avut mult protecțion, Acordat conțesion, Dai la mine mult parale Și eu face dumitale Trum de fer alles gut Cum nimenea n-a văzut, și tot felul de neroade cîntece de inimă albastră, erau și bucăți, iscălite de cei mai aleși poeți ai noștri, de care se alinta un sentimentalism începător. Și astfel, la bătrînul Kupermann, tatăl celui din Iași, așezat lîngă Ospenia cu ghereta lui, unde am cumpărat un Xenofont din secolul al XVIII-lea, pe care-l mai am încă, și o hartă a Orientului european de Rigas, pe care am pierdut-o de mult, am dat pe Lamartine în Evenor et Leucippe și alte frumoase cărți franceze ale primei copilării, în schimb, pentru colecția tîlharilor și a cîntecelor.

Era prima inițiere în literatura română. Frumoasele ediții Socec, legate ca în Germania, cu portretul autorului în medalion, erau să mă îndrepte, mulțămită lui Băleanu, care mi le împrumuta, – și care ne-a dus odată, în clasa a IV-a, la biserica din Popăuți a lui Ștefan cel Mare, făcîndu-ne s-o descriem —, vor corecta ceea ce era greșit în această lăcomie de cetit în limba noastră.

Pacea sufletului venea numai odată cu vacanțele cele mari. La Roman aștepta marea bibliotecă a unchiului de acolo, cu cărți franceze de știință popularizată, cu splendide volume ilustrate despre tainele mării, cu nuvele ca acelea rusești ale lui Sologub. Fără a pomeni scrierile înseși ale lui Emanuel Arghiropol: versuri, nuvele, amintiri din războiul de la 1877. Pachetele de ziare veneau zilnic, aduse de Iacob Riven, secretarul, și cu ce lăcomie mă aruncam asupra hîrtiei proaspete! Oprit o clipă înaintea primejdiei științei și filozofiei fără Dumnezeu din Contemporanul lui Ion Nădejde, am ajuns să mă cufund într-o lectură care mi-a răpit toată evlavia lungilor așteptări în picioare, în fața stranelor de la Sfinții Voievozi, lîngă casa cucoanei Balașa, cu nucii bătrîni și prunii bogați în goldane dulci.

Cînd nu rătăceam pe malurile Moldovei largi, unde se scăldau sîmbăta întregi tabunuri de evrei, cari nu se sfiau să-și expuie goliciunile de ambe sexe, cînd nu atacam broaștele care-și scoteau din mlaștini boturile sure și ochii de aur, cînd nu dădeam vinovate tîrcoale cabinelor unor băi improvizate – și ce goană am tras noi trei, fiind și un tovarăș ocazional, care el ne învățase, înaintea unui frate care voia să răzbune onoarea familiei! —, cînd nu prindeam peștișorii care se zbăteau în valuri, cînd, cu șapca de gardă națională a unchiului în cap și în hainele de dril ale verii, ne rupeam ciorapii prin scaii deși în care-și pieptănau mițele de păr galben murdar porcii mahalalelor, stăteam la masa lui „moșu’ Manole”, care, cu ciubărul în care-și răcea vinul supt masă, îmi dicta pentru ziarul, pe care apoi, proaspăt venit de la tipografia lui Kubelka, îl pătuream și-l timbram, foiletonul tradus dintr-un Moléri pe care mă îndărătniceam să-l scriu Molière, ori, retras în colțul meu, redactam anecdote pentru pagina a patra sau judecam politica generală a Europei, nu fără a mă lupta crunt cu conducătorii ei, în articole pe care „moșu” le găsea vrednice de a fi publicate în fruntea ziarului său Romanu, fără l, ca să nu se confunde cu Romanulu al lui C. A. Rosetti.

Ori vacanța deschidea și mai largi orizonturi. O trăsură cu zurgălăi a „moșului Costachi”, ne lua în zori de ziuă de la Roman și, de-a lungul unui drum bogat în păduri, cu popasuri la fîntînile în a căror zamă se zbăteau fluturii albaștri, și hanuri curate și răcoroase, treceam, după multe ceasuri de răcoare și de cer senin, la Negrești, unde am deprins și alte ocupații decît ale cumintelui copil de văduvă, croind puternice zmeie, bine încleiate și corogite, capabile să zboare vuind și la capătul a trei păpuși de sfoară, să capete bilete trimise în vîrtecuș pînă în slava cerului, să fluture imense cozi multicolore de care am prins o dată și un nenorocit de liliac, care a rămas sfîșiat în spinii unde căzuse. Și ce nu era acolo, afară de carte, care nu pasiona pe unchiul și pe nimeni ai casei… Erau cele două rînduri de case, cele de sus, cu tablouri despre tragedia lui Maximilian, împăratul Mexicului și cu lămpi prezintînd pe moștenitorii austrieci Rudolf și Ștefania, cele de jos unde se îngrămădea buna mătușă armeancă, harnica ei soră, băiatul pe care-l va sugruma anghina și fetele. Era orășelul însuși, cu șiragul de case evreiești mărunte, era ziua de tîrg strîngînd țeranii voinici, adevărați ostași ai vremilor eroice, din împrejurimi, era casa doctorului Vilarâ, mic, vioi, prietenos și a plăcutei lui soții, fata”Lășculesei” de lîngă noi, și era fetița lor, Valeria; era vechea curte pustie a Mavrocordaților, în legătură cu moșia arendată de Aslan, cu nepoții mai mici ai vechiului Grigoriu, a cărui fată mai tînără, Agripina, așa de dulce, zăbovea o fetie întîrziată. Străbătînd prin coridoruri de mult nelocuite, sfărîmam ușile încuiate de stăpînii dispăruți. La capăt, băcănia blondului Alexe, fiul vitreg al cocoanei Aglaia, proprietăreasa din împrejurimi, comerciant român unic, cu barba ca a lui Maximilian al Mexicului, care vindea tot felul de marfă, de la stafide și rahat pînă la cele mai tari lichioruri. În grădina plină de țîrîitul greierilor neobosiți ascultam cîntînd cele trei verișoare, Aglaia, moartă apoi ca mireasă, Eugenia, a cării viață, prelungită cîțiva ani, n-a fost mai veselă și Lucreția, măritată la Huși cu casierul Brighiu. Tot șesul vecin era o mare de flori, un zbor de fluturi pe care aveam cruzimea de a-i înțepa pentru colecție.

De jur împrejur se întindeau pădurile dese ale Vasluiului, în care am văzut o dată scînteind baionetele unor manevre, care se întindeau pînă la vechile „grajduri” domnești. Lîngă biserică, gîrla ne aștepta cu undele ei reci. De jur împrejur erau urmași ai răzeșilor de pe vremuri, P. P. Carp însuși făcînd parte, cu toate ideile lui de nobleță lituaniană, dintre dînșii, prin Carp Lungul; erau cei de la Oșăști, cei de la Alexești, gospodării largi, primitoare, în care o petrecere ținea trei zile și vinul de după sobă, alături cu prăjiturile, m-au făcut să dorm două nopți și două zile; erau Motășeștii, era bătrînul Negrea, de a cărui familie, oarecum înrudită, m-am apropiat mai tîrziu. Mai aproape, dincolo de velnița părăsită, era moșioara ținută în arendă de „moșu’ Costachi” și via pe care o păzea, cu un cîne bătrîn și un motan stingher, uscat, drept, fioros și bun, vierul Malancea, supraviețuitor al războaielor lui Ștefan. În poiana pădurii de la Mera aștepta ermitul blînd cu fagurii de miere.

Caii suri de la docarul unchiului duceau prin văi îmbălsămate cu porumbrele vinete și porumburi coapte într-o întreagă lume nouă, unde nu era nici praf, nici cerneală, nici bănci, nici profesori și nici înjurăturile colegilor. Ca o nouă religie mi se revela în locul aceleia cu „morală lăuntrică” și „dinafarică”, pe care mi-o inculca tratîndu-ne la întîmplare și de „mascarale”, părintele Moisiu.