O viață de om așa cum a fost/În fața primului război

Jump to navigation Jump to search
XX. De la Sămănătorul la Războiul Balcanic O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXI. În fața primului război
XXII. Spre războiul de unitate națională



Încă de la 1908 se puneau politicii românești, așa de strîns condusă de regele Carol, între hotare pe care n-ar fi trebuit să le treacă niciodată, dar și cu oarecare pornire ascunsă către schimbări care ar fi putut să-l facă domn pe o țară mai mare – doar pe primele lui monede, pînă la protestarea austro-ungară, se cetește:”Domnul românilor“! —, probleme în fața cărora oportunismul, oricît de pseudo-napoleonic îmbrăcat, rămîne perplex și nu cutează a lua în vedere o soluție.

Desigur că idealul sîrbilor, care însuflețise mai mult decît o generație, reprezintă și pentru cei de la începutul veacului al XX-lea o necesitate care trebuia să se impuie tot mai mult și în acțiunea politică a vremii. Iar, pe de altă parte, un grup de ofițeri, de diplomați, de cugetători, de curteni ai viitorului împărat Franz Ferdinand urmăreau o înviere a monarhiei prin război și cuceriri, și ei se arătau tot mai stăruitori, mai plini de încredere, siguri că, în momentul decisiv, nu le va lipsi puternicul sprijin german. Ținteau spre Macedonia, spre Salonic, trecînd prin Bosnia și Herțegovina, devenite, din simplu teritoriu ocupat pentru executarea „reformelor”, o provincie ea oricare alta a statului austro-ungar. Astfel se ajunse, a doua zi după declarația de independență a Bulgariei, devenită un Țarat, adecă, potrivit cu o înșelătoare tradiție, un Imperiu, la anexarea celor două țeri sîrbești. Și un război general putea să pară iminent, cum și era; singurele sfaturi rusești care se dădură sîrbilor, pentru că la Petersburg nu erau încă pregătiți, au împiedecat dezlănțuirea lui, amenințătoare. Ce atitudine era să luăm noi? Aceea de a rămînea alături de aliații pe cari ni-i dăduse teama de Rusia, alături de monarhia care ținea în ghearele ei atîta românime, mi se părea o imposibilitate morală. Dar Ionel Brătianu arăta să voiască aceasta, el care-mi spusese că, în ce privește pe vecinii de peste Dunăre, el crede pe bulgari mult mai puțin periculoși și o legătură cu dînșii îi apare mult mai naturală. O lămurire în Parlament n-o admitea însă cu nici un preț tot mai dominatorul ministru, căruia România a trebuit să i se înfățișeze ca o creațiune părintească încredințată lui, ca fiu mai mare, cu misiunea, firește, de a o și spori dacă se prezintă ocazia.

Atunci, cu un biet profesor de la Severin, care se temea să nu rămîie pe bancul de nisip unde ni se împotmolise luntrea, am trecut Dunărea la Cladova, și de acolo am trimes o telegramă către colegul și amicul Iovan Radonici, unul din tinerii istorici ai sîrbilor, care mă cercetase la Vălenii de Munte, cu folclorisul în domeniul țigănimii, Tihomir Georgevici, acesta de origine românească, pentru a-i spune că, în caz de conflict. orice ar hotărî România oficială, sufletul românesc e alături de dînșii.

Peste cîteva luni de zile începeau fierberile în Balcani, determinate de atacul Italiei la Tripoli, atac pe care opinia noastră publică, din cauza interesului de a se menținea Turcia întreagă, l-a privit cu o sinceră antipatie, și de prezența vaselor italiene și pe coasta Albaniei și la Dardanele pentru a smulge recunoașterea anexării regenței africane. Ne găseam iarăși înaintea unei întrebări care era neprevăzută numai pentru trista noastră îngustime de orizont.

Se credea la început că turcii vor învinge, scăzînd pe mult timp periculoasa încredere în sine a vecinilor noștri bulgari, cu cari era imposibil să se lege o prietenie folositoare ambelor părți: o neînțelegere trecătoare, un simplu accident fusese de ajuns, cu cîțiva ani în urmă, pentru a se ajunge la iminența unei ciocniri armate. Cînd s-a pronunțat însă, și așa de răpede, în fața neutralității noastre neestetic pînditoare, victoria aliaților creștini, sîrbi, bulgari, greci, muntenegreni, cînd eventualitatea unei împărțiri a Turciei europene s-a pus ca un lucru de cea mai imediată eventualitate, spiritul românesc, atîta vreme adormit într-un optimism fără viitor, s-a trezit, la orașe, cu o elementară putere.

Formula care s-a găsit, aceea a unei „compensații”, […] a cuprins toate elementele mai vioaie prin pătura politică. Și, din nenorocire, cum era de așteptat, perspectiva unei întinderi peste granița dobrogeană, pînă la un punct pe care, un timp, complecta ignoranță a geografiei vecinătății noastre l-a lăsat cu totul vag, a servit de armă contra guvernului Maiorescu, care, după afacerea tramvaielor liberale, atacate vehement de Carp, se instalase, cu Take Ionescu, la dreapta președintelui de Consiliu, – lipsa lui cunoscută de curaj stînd lîngă meticulozitatea prudentă a fostului profesor de filozofie, ambii supt scutul îndoielilor de conștiință ale regelui, acum îmbătrînit și fără ambiții militare.

Liga Culturală trebuia să ia o hotărîre și, potrivit cu dînsa, să înceapă a pregăti opinia.

Dar aici se petrecuseră în timpul din urmă mari schimbări, rolul meu de secretar general devenind din zi în zi tot mai greu de ținut.

Sava Șomănescu, mare proprietar, de o fabuloasă zgîrcenie, rămăsese trăsnit de îndrăzneala cu care ne aruncaserăm în serbările care trebuiau să procure fonduri pentru Palatul Ligii. Frica ridiculă a bătrînului a mers așa de departe încît a făcut un denunț formal la Parchet contra afacerilor care se pregătesc de un secretar general ca mine, care „umblă cu hîrtiile societății în buzunar”, în loc să le ție într-o arhivă unde să se poată verifica activitatea lui. Ne-am înțeles ușor, noi, membrii Comitetului Central, ca să-l depunem, pur și simplu.

În locul lui a fost ales d. Virgil Arion. Rareori un om de la noi a fost înzestrat cu atîta fineță de spirit, cu atîta farmec subtil în prezintarea unor idei mai mult sau mai puțin originale, fie în vorbă, fie în scris. Micile sale articole tăioase erau un model al genului; lecțiile de sociologie la Universitatea din Iași, conferințile la Vălenii de Munte, cuvîntările la Ligă, discursurile în Parlament, rostite cu un glas jos, dar cu adînci vibrații, măiestru desfășurate de un calculator precis, perfect stăpîn pe sine, duceau nesimțit pe ascultători la concluziile, totdeauna clare, pe care le avea în gînd. Figura supțire, toată în unghiuri, privirea, tot așa de ascuțită, aspectul șubred, bolnăvicios, al omului care trăia dintr-un singur rinichi, contribuiau la impresia generală a manifestărilor sale. Va cuteza în Parlament să se măsoare cu însuși Maiorescu. rămas un puternic partener, capabil de așa de frumoase, și în aparență mișcate, discursuri, ca acela în care a apărat pe regele Carol contra bizarului, irealului Jean Miclescu, cumnatul lui Carp, care, vorbind din gesturi incoerente și din sclipiri de lunatec în ochii fosforescenți, punea în fața regelui venerat icoana lui Ludovic al XVI-lea pe eșafod. Dlui Virgil Arion, a cărui elocvență naționalistă în ton sub-minor n-o putuse auzi aproape complecta lui surzenie, atletul de tribună, cu infinite rezerve de dibăcie, îi opunea un patriotism care era „și al tatălui, și al bunicului, români, toți români“. Nu e nevoie să subliniez sensul sugestiei.

Am avut deci pe d. Virgil Arion președinte al Ligii, știind bine că face parte dintr-un partid politic, dar crezînd că va proceda ca și mine, osebind foarte neted cele două domenii. Aceasta nu s-a întîmplat însă. Acea broșură franceză pe care o făcusem în vederea scopurilor noastre a fost găsită supărătoare pentru interesele unui guvern care plăcea președintelui, și mi s-au cerut modificări pe care le-am refuzat, publicația ieșind deci, cum am mai spus, pe sama mea numai. Ideea unei ruperi a legăturilor cu Centralii speria pe acest vechi și credincios junimist.

Față de alte probleme, atitudinea sa va fi însă aceea a unui hotărît activism. Acela care, cînd voi părăsi secretariatul, în urma unui vot al congresului care dădea o majoritate altuia – și aceluia îi trebuia această platformă —, a putut lucra cu vijeliosul meu cumnat Bogdan-Duică […], a pornit, în chestia sud-dunăreană, ca fidel amic al lui Carp, cel trădat de amicul său de o viață întreagă, într-o direcție în care nu puteam să mergem alături.

Totuși în cele dintîi faze ale crizei am vorbit amîndoi marii mulțimi adunate la”Dacia” despre nevoia de a ne ținea deocamdată într-o atitudine rezervată față de succesele bulgarilor, care înnebuniseră oameni de o fire mai puțin stăpînită. Cu hotărîrea luată în numele adunării m-am prezintat regelui Carol, care a fost sincer, cald, mișcător. Mi-a vorbit de cartea mea despre Imperiul otoman, și-a arătat convingerea, veche, că se va sfîrși cu acest Imperiu, dar nu credea că va fi așa de răpede, a declarat apoi că, doritor al unei modificări de graniță în Dobrogea, prin care s-ar desființa unghiurile intrînde pe teritoriul nostru, n-ar voi totuși să meargă la bătrîneță contra acelora pe cari-i ajutase, tînăr, a se elibera. Era și contra oricărei presiuni militare asupra învingătorilor.

Pe urmă, vîrtejul prinzînd tot mai mult opinia publică, d. Arion a ajuns, alături de un Ionaș Grădișteanu, ale cărui însușiri reale erau stricate de ciudata înfățișare fizică, ca și de un Miclescu. totdeauna călare pe caii închipuirii sale, și de alți cîțiva vînători în albastru, luptătorul pentru întinderea granițelor. Îi stătea alături Pârvan, noul secretar general, înlocuitor al meu fără un gest de împotrivire, care-și încerca acum în alt domeniu puterea de a impresiona. Din oraș în oraș se ducea solia unui indispensabil război, prin care hotarele regatului român s-ar întinde pînă la caldele ape albastre ale Arhipelagului.

În jurul meu, cel care nu credeam că e frumos și bine să intervenim astfel într-un război pe al cărui steag erau scrise idealuri naționale, se făcea golul. Dar golul sperie pe un singur fel de oameni: aceia cari nu-l pot umplea cu credința lor, ieșită dintr-o conștiință care nu are nimic a-și reproșa și unită cu munca, în serviciul zilnic al aceluiași ideal. Cel hulit ca un „nebun” al naționalismului s-a împăcat, și luni întregi de zile, cu pecetluirea ca „rău patriot”, lipsit de sentimentele necesare pentru neamul său.

În timpul cînd se discuta viitoarea hartă a Balcanilor, pe care trebuia s-o prefacă îndată reacțiunea naționalistă sîngeroasă a lui Enver-Pașa, răzbunătorul înfrîngerilor alor săi – și între delegații turci era fostul meu elev Nicolae Batzaria, ajuns ministru al junilor turci, pe care mi-l aminteam micuț și slăbuț student, mirat că Bucureștii sînt un oraș unde se mătură, și apoi ca unul din colaboratorii, supt numele de”N. Macedoneanul”, la Sămănătorul —, se pregătea la Londra Congresul de istorie.

Pînă atunci, împiedecat mult timp și de sărăcie și de sarcina grea a revistei, ajunsă un ziar, a tipografiei, a cursurilor de vară, de a trece granița, nu știam, cum am mai arătat-o, măcar de existența acestor congrese. Vechile mele călătorii se îndepărtau tot mai mult în memoria mea; gustul lor chiar îmi pierise în mijlocul frămîntărilor vieții mele, de o amețitoare activitate exterioară, care nu era desigur ce dorisem mai mult și ce-mi putea da o mai mare satisfacție. Am povestit mai sus felul cum Maiorescu a înțeles să mă ajute în sarcina de a reprezintă România.

În acele zile de petrecere la Londra, pilotat de îndatorirea dlui Marcu Beza, funcționar la Legație, macedonean de un deosebit talent literar și om întreprinzător, care știa să-și găsească locul în viață, am sorbit pe atunci din nou un aer cu care de atîta vreme nu mai eram deprins și, în legătură cu ședințile congresului, am cunoscut oameni pe cari era să-i maf întîlnesc în viață: ca pe atunci tînărul istoric francez Henri Hauser și italianul Volpe, așa de bucuros că în străinătate i se vorbește limba sa. Am regăsit și pe Lamprecht care, foarte încălzit pentru planurile de întindere „tentaculară” a poporului său pînă la ultimul om și la ultimul interes german, îmi spunea cu o nesfîrșită bucurie că bilanțul comerțului german ajunge pe acela al englezilor. Iar la aceștia am constatat o puternică ură împotriva celor cari duceau pe toate terenurile o concurență așa de minuțios științific orgartizată. Era în aerul acestei întîlniri dintre intelectuali de multe nații ceva neliniștit, care făcea să se deschidă cele mai întunecate perspective. Toate discursurile festive, toate danțurile istorice ale studenților și studentelor, toată cordialitatea aparentă, nu erau în stare să înlăture asemenea aprehensiuni.

Era, din contra, calm în Parisul revăzut după o așa de lungă absență, fiind un întreg șfert de veac fără contact cu foștii mei profesori, dintre aceștia numai pe d. Bémont îl întîlnisem, la București, venit cu o croisière științifică și bucuros de a vedea monumente istorice și peisaje, ca și țerani, pentru a-și rezuma aprecierea în propoziția, pe care am mai citat-o:”La d-voastră două lucruri sînt bune, trecutul și țeranul“. Mi s-a părut însă că, față de furtuna care vizibil se pregătea peste o altă întindere decît aceea mărgenită, a Balcanilor, era aici un „laisser-aller” care îngrijora pe cine nu se simțea legat de alianțele oficiale cu Centralii. Un volumaș de Note de drum a cuprins observațiile mele în cursul acestei neașteptate călătorii, în același timp cînd publicam comunicațiile mele de la Londra, una cu privire la rolul „imperial” pe care-l jucaseră țerile noastre după așezarea turcilor în Europa. Cursul meu de un an de zile căutase și el să ne situeze în această lume sud-est europeană, care chema tot mai mult, prin freamătul armelor, prin gloria biruinților și cruzimea măcelurilor, atenția asupra ei. De aici, din notele stenografiate de d. Stahl, a ieșit o Istorie a Statelor balcanice în epoca modernă, care a apărut și în limba franceză în două ediții.

Într-o revistă suedeză, cu care am intrat în legătură prin amicul Vestrin, fiind întrebat în ce privește împrejurările noi din Balcani, am enunțat ideea că elementul latin și semi-latin din peninsulă trebuie păstrat și că pentru aceasta nu e mijloc mai potrivit decît ca, în statul albanez, care s-a dovedit însă prea naționalist pentru aceasta, să se recurgă și la serviciile românilor balcanici, iar opera comună să se sprijine pe un amestec italian, așa de firesc și prin trecutul acestor locuri, ceea ce s-a și întîmplat prin fatalitatea lucrurilor, chiar dacă nu s-a produs decît trecător, în vremea marelui Război: acea conlucrare între italieni și români, ca rase și ca state, mi se părea, și-mi pare încă, de cel mai mare folos. Voi urmări mai tîrziu această idee în conferința de la 1915, Albania și România, așteptînd cursul despre Albania din 1918 și publicarea la 1919, a unei istorii a vechii Albanii, în limba franceză.

Cum se dezbăteau cu pasiune drepturile pe care le-ar avea fiecare din națiile conlocuitoare în Balcani, mi s-a părut că ar fi folositor să se reia pe baza izvoarelor înseși începuturile lor în peninsulă, pentru ca să se vadă ce este în adevăr „operă națională” acolo și ce e numai un val oarecare în necontenitele mișcări de populație pe care le provoca hazardul ciocnirilor obscure. Era și dorința, naturală, de a vădi că supt nume străine, se ascunde în Balcani adesea o veche permanență romanică […]., Maiorescu izbutise, după o lungă și dezlînată acțiune. În veșnicăi harță cu opoziția, să capete dorita „compensație”. […]

Ședința secretă a Parlamentului, atît de secretă încît a doua zi ziarele dădeau rezumatul pe larg al discuțiilor, cu prezintarea chiar a actului pe ale cărui peceți bătrînul profesor din capul Guvernului lăsa să cadă o mină bismarckiană, a provocat și din parte-mi o declarație în care, amintind vechiul și adevăratul nostru rol în Balcani și în tot sud-estul Europei, arătam cît de puțin se potrivește cu dînsul „izbînda” de care Maiorescu se arăta atît de mîndru.

Dar dezbaterile asupra acestor drepturi și asupra hotarelor care ar trebui să plece de la dînsele s-au mutat, scurtă vreme după întoarcerea mea de la Londra, din nou pe cîmpiile de luptă. Pe Bregalnița, bulgarii au atacat pe sîrbii cari le stăteau în față, și un nou război s-a deschis pe pămîntul așa de adînc însîngerat al peninsulei. După noi frămîntări, am intervenit și noi.

Profesor la Școala de război, am cerut favoarea de a întovărăși, ca voluntar, armatele noastre […].

Astfel am asistat în uniforma de soldat la ședința Camerelor, în care, hotărîrea despre război și pace aparținînd Suveranului singur, s-au votat măsurile cerute de împrejurări: Maiorescu și Take Ionescu își luau răspunderea unei expediții care, în mijlocul certelor politice pe tema „națională“, fusese, cum s-a dovedit îndată și cum din nenorocire era să se dovedească din nou, cu nespus mai grave urmări, așa de puțin pregătită.

La început, am fost repartizat la biroul presei unde, pentru a nu face nimic, fuseseră trimeși și alții, ca d. Hiotu, viitorul ministru la Praga și ministru al Palatului. Am putut vedea cît de puțin știe întrebuința o anume rutină militară, deprinsă a trata pe oricine după haina pe care o poartă, după gradul pe care-l are, mijloacele morale, a căror importanță e totuși așa de mare. Ni se cereau, ca să fim și noi de un folos oarecare, articole cu privire la războiul care se deschidea, și ele rămîneau să fie publicate în ziare care, acestea, protestau contra unei asemenea intrusiuni, ca unele ce aveau personalul lor și colaboratorii lor.

Ceea ce doream, și mi s-a refuzat mai mult timp, ca să nu văd lucruri care era mai bine să nu fie văzute de ochi atenți și critici, era să merg pe teatrul operațiunilor. Am avut asupra acestei dorinți și o scenă neplăcută cu un „superior”, care era mai-mai să mă facă să simt situația mea pentru moment. S-a făcut și o întrebare la Palat, și regele mi-a învoit plecarea în Bulgaria.

Am publicat, în Acțiunea militară a României, carte din care Socec a dat a doua ediție, notele mele din timpul inofensivei călătorii militare pe care am putut-o face astfel în iulie 1913. Întregul acestei „acțiuni“ sămăna mai mult cu o excursie și cu o migrație, deși conducerea supremă era încredințată unui om de mare merit, pe care l-am văzut atunci întîia oară, generalul Averescu, înalt, foarte slab, osos, cu o privire fosforică în ochii mici și reci, vrăjind pe aceia cari aveau a face cu dînsul și dîndu-le siguranța că tot ce se face trebuia făcut și trebuia făcut așa, cu siguranța izbîndei la capăt. Acest neobișnuit comandant era desigur și un strateg priceput, dar mai ales un animator de ostași, cu toate că-i lipsea glasul, gestul, talentul oratoric, căldura. O siluetă și o metodă de Moltke, cu același calcul exact al tuturor posibilităților, cu aceeași indiferență pentru tot ce mai este alături.

Cu automobilul dlui Brîncoveanu am străbătut cîmpia munteană pînă la Bechet. Era în mișcarea trupelor ceva din reveria pastoralei noastre, și aceasta, în vremi de oțel ca ale noastre, indispunea și trezea neliniște. Generalul Crăiniceanu voise o armată de 800.000 de oameni și o avea, dar cu chipiile Liniei de la 1880, găsite în cine știe ce vechi depozite, și cu blajini rezerviști, cărora numai de război nu le ardea. Prea mulți ofițeri de rezervă făceau ce voiau fără a le păsa de autoritate și voi vedea pe colonelul Sturdza rupîndu-se de la comandamentul său și trecînd la generalul Cotescu, căruia, criticînd vehement operațiile din celait sector, i se punea la dispoziție. Maiorul de artEerie Ionel Brătianu era încunjurat de o întreagă curte politică și culegea elementele unei ofensive de partid care nu trebuia să întîrzie, cu un program de reforme economice și sociale ca legitimare pentru revenirea la putere. Cîțiva din elevii și prietenii mei aveau în adevăr atitudinea de strictă supunere, de orb devotament care se impunea și, dintre colegii de Parlament, socialistul de odinioară, fostul ministru liberal V. G. Morțun mergea ca sergent, deși bolnav de inimă, în rînd cu soldații săi, cărora le era în materie de tutun o adevărată providență. Dar alții, în curcînd în mers trupa care le fusese încredințată, „se supărau” pur și simplu și luau drumul de întors la București, ca și cum ar fi fost vorba de o simplă primblare fără nici o răspundere. Mulți făceau politică în voie, și la Orhanie un colonel, profitînd de gradul său ca să-mi strivească glasul, anunța la masă, cu încrederea celui mai autentic prusac, că Franța în curînd va fi tăiată în bucăți, pentru ca Germania să-și ia Burgundia, Flandra și ce va mai voi alta. Rea atmosferă pentru acel lucru grav care e un război! La Muntele Sfîntul Nicolae, voi auzi apoi cum generalul Mustață, care făcea ca un raid turbat în stepă cu călărașii și roșiorii lui, tăind în urmă firele telegrafului fără a-și da sama de ce, striga în fața ordinului de a se opri, adus de la București de fostul atașat militar bulgăresc, colonelul Stoilov, că el e „comandant de divizie independentă” și „merge la Sofia”.

Eu însumi am întovărășit pe cîțiva aviatori într-o recunoaștere „de plăcere” de la Orhanie în sus, pe un automobil al ofițerului Arion și, neștiind ce vom găsi, căci speranța că va fi acolo cavaleria, ai cării cai ar fi murit de foame, se dovedi zădarnică, ne-am oprit, mult departe de ultimele gărzi românești, în pustiul pietros și păduros de pe malurile înalte ale Iskerului, fără alte arme decît un singur revolver pentru toți, cu perspectiva de a rămînea, la căderea nopții, căci automobilul nu putea să suie panta cleioasă, prada dușmanilor și a fiarelor. Pîinea era neagră-verzuie, mucedă, cantina ofițerilor răzimată de privăți. Nu mai vorbesc de măsurile contra bolilor. La Rahova am văzut descărcînd de pe vase soldați cari purtau o ciudată uniformă de șaiac brun. Mi s-a spus că sînt prizonieri bulgari; de fapt erau de-ai noștri, cărora li se dăduse uniforme bulgărești luate din depozite infectate de holera care în curînd era să ne năpădească. Am găsit-o la Orhanie unde, stînd într-o odaie cu colonelul medic Potîrcă, aflam zilnic povestea luptei zădarnice cu boala care făcea tot mai multe victime fără ca mijloacele de combatere să fie la îndemînă: prin praful de var orbecăiau medicii speriați, unii chiar puțin dispuși să se primejduiască, bolnavii învîrtindu-se în durerile lor cumplite pe pămîntul gol; înaintea fereștilor mele treceau, acoperiți cu un cearceaf, agonizanții. Generalul Averescu era totdeauna la datoria sa, dar ce putea face un singur om în fața scadenței fatale a deceniilor de neglijență și de necinste petrecute în vuietul încăierărilor politice, supt ochii, din ce în ce mai obosiți, ai lui”Carol îngăduitorul”!

Cu aceeași libertate anarhică îmi făcusem și eu drumul putînd să mă ducă la un sfîrșit ridicul, de care mă întreb și astăzi cum am scăpat. După ce și la Bechet, unde un colonel din școala declamatorie împărțea broșuri patriotice menite soldatului, se încercaseră a-mi interzice trecerea în Bulgaria, pe care aproape erau s-o acorde cutărui ofițer de origine bulgărească și provenit din însăși armata bulgară, ca și unui profesor de la Școala de război, originar din Macedonia bulgărească, a cărui călătorie suspectă am putut-o împiedeca, am fost luat de doi ofițeri de rezervă, cari-și aveau automobilul lor, tînărul bancher Blank și amicul său craiovean Quintescu, ambii tot ce poate fi mai puțin militar. Ne-am încurcat de la început cu o hartă proastă și am pornit, nu spre Borovan, unde erau trupele noastre, ci la dreapta, unde aștepta cea mai mare harmalaie „militară” posibilă.

Sentimentul pe care l-am avut atunci a fost unul de covîrșitoare tristeță, de milă pentru toți luptătorii. Malul balcanic, galben-murdar ca și șaiacul uniformelor inamice, fără copaci, fără pajiști, casele nevăruite, cu coperișurile de bătrînă țiglă în coloarea prafului, oamenii înăcriți, cari ne priveau din prag cu adînci ochi de ură, cîte un intelectual hrănit în desprețul nostru, sfidîndu-ne chiar, siluetele de stepă asiatică profilîndu-se pe culmile dealurilor goale, cîte un spion cu picioarele legate supt cal, pe care-l duceau să-l împuște, se uneau cu zăpăceala noastră limbută pentru a produce această copleșitoare impresie.

Am ajuns singuri, fără a întreba pe nimeni, într-un orășel bulgăresc, Biela-Slatina, neocupat, pe străzile căruia păzeau sergenți de stradă, cu același mondir de șaiac, cu aceeași roată de șapcă pe cap – noi era s-o introducem supt o domnie nouă, cu gusturi engleze, în locul fercheșului chipiu francez —, iar lumea se îmbulzea, mai mult curioasă decît plină de dușmănie, ca să ne vadă. Se vor fi mirat că, în contra ideilor despre „ciocoi“, cari ar fi un fel de păsări răufăcătoare, nu eram nici strînși în corset, nici văpsiți pe buze și pe obraz. Crezînd că facem parte din avangarda oștilor năvălitoare, ne-au lăsat să trecem fără o singură întrebare și, față de ideea dlui Blank, de a o rupe înapoi, am recomandat acest sistem de aparentă încredere, care ne-a reușit. Ba cum, la ieșire, dintr-un șanț, un soldat bulgar ne lua la ochi și n-aveam decît carabina de salon neîncărcată a tînărului financiar, am recomandat acestuia să se facă a lua la ochi pe dușman, care el nu putea să știe ce boierește de neprevăzător călătorim noi prin țara lui.

În fund, licăreau focurile bivuacurilor noastre de la Borovan și o recunoaștere de ofițeri călări era gata să tragă. Am datorit glasului meu de întruniri publice că aceasta nu s-a întîmplat. Peste cîteva momente eram în mijlocul unei trupe moldovenești, care se pregătea de noapte în jocul focurilor. Dar cum, nu știu de ce, trebuia să fim la Vrața, am pornit-o înainte pe întunerec, ca să ne găsim la sosire automobilul străpuns de gloanțe. Și cum otelurile, biete hanuri balcanice, erau pline de lume îmbulzită, m-am zbuciumat pînă în ziuă, în frigul care venea din Balcani, tăios ca o lamă de brici, în mieunatul plin de desperare al pisicilor părăsite.

Am avut prilejul să cunosc aici, în casa unde mă dusese influența cumnatului meu Iordan Bogdan de la Severin, căpitan farmacist, pe un avocat bulgar, cel dintîi om din rasa lui pe care-l întîlnisem în viața mea. Curată casă, aspră și goală, cu patul alb, de care de cîteva zile doream. Pe părete, harta Bulgariei Mari de la San-Stefano, motivul permanentei obsesii care arunca, și va arunca, necontenit înainte un neam de oameni extraordinar de muncitori, de cumpătați, de stăruitori în tot ceea ce fac, încet și solid, dar pe care, popor mic. Îi nenorocește mărimea idealului de care sînt tîrîți, ca acei osîndiți de odinioară pe cari, pentru hainie, turcii îi legau de picioarele cămilelor înspăimîntate. Bineînțeles că toată convorbirea a fost asupra acestui subiect, asupra lui singur.

La Orhanie am întîlnit alte categorii ale acestei interesante populații, care, cunoscîndu-ne în parte și de la noi din țară, unde veneau ca zarzavagii sau salahori, s-au înțeles și s-au împăcat răpede cu „inimicul”, cazurile de atacuri asupra elementelor răzlețe, rătăcite, fiind rare și deci și proclamația amenințătoare a prințului Ferdinand, comandant suprem, aproape superfluă. Erau ocolo, afară de tineri intelectuali, cari nu se puteau împiedeca de a admira cavaleria roșă și cavaleria albastră a lui Mustață, mahalagii cari, mai ales femeile, își făceau ochii roșii de plîns pentru pierderi pe care le-am constatat imaginare, apoi burghezi din centru, cu paturi de fier de la Viena, pentru oaspeți, zugrăvite cu desemne „elegante” – și eram adăpostit într-una din aceste odăi, copiii jucîndu-se cu inocenta mea baionetă și făcînd apoi pe părinți să întrebe la București ce mai e cu soldatul român care a plecat – și erau și ultimii reprezintanți ai luptelor romantice pe care le-am ajutat noi.

Un bătrîn cu țăcălie m-a întîmpinat la intrarea în oraș, întovărășit de doi tineri. Mi s-a înfățișat ca unul din ultimii aderenți ai bătrînului Racovski – altceva, idealistul și ideologul acela, așa de călduros și de sincer, pierdut în nobile visuri, pe care le-a urmărit și pe pămîntul nostru, decît comunistul cu fața neegală, cu ochii mici fugind de priviri, cu barba sălbatecă […] și pe care, cîndva, mi-am făcut o plăcere răutăcioasă să-l pun să-și scrie petiția de admitere, plină de greșeli, la Academia Română, luîndu-l supt scutul meu cînd d. Bianu voise să-l dea afară; și el studia tocmai pe celait Racovski, al cărui nepot pretindea că este! Bătrînul mi-a vorbit frumos românește de sentimentele recunoscătoare pe care generația lui le are față de România și a arătat că știe atitudinea mea față de planurile mai vechi contra Bulgariei. De atunci, acolo-n casa cu paturile de metal de la Viena, în fiecare dimineață, găseam un păhar de lapte cald și cîteva ouă proaspete. De altfel în aceea unde stătea cumnatul meu, și care cuprindea între cele cîteva cărți buna istorie contemporană a dlui Simion Radev viitorul ministru al Bulgariei la București, cu cîtă grabă ne-a gătit buna bătrînă pogacea coaptă în spuză și a prefăcut în materialul unui neegalabil borș găina pe care, într-o clipă, ordonanța o descoperise, o cumpărase și o și adusese in triumf – de aici și numele de „războiul cu cocoșii” pe care bulgarii l-au dat nesîngeroasei noastre expediții.

Impresia pe care o lăsa această țară nouă pentru români era, dealtfel. din cele mai pașnice. Bulgarii, opriți de a culege a doua recoltă – de care se ocupau și soldați de-ai noștri în cale, ajutînd femeile, pe cînd alții le țineau copiii în brațe —, nu voiau, era vădit, să se bată. Aruncau în grămadă puștile și luau cea dintîi cracă ruptă din pomi ca toiag de întoarcere. Dar ofițerii prinși de brigada Bogdan de Ferdinandovo, și pe cari-i văzusem la Bechet, aveau cea mai bună din atitudinile potrivite cu situația lor și, pe cînd ai săi se liberau grăbit de datoria ostășească, comandantul lîngă calul lui de luptă arunca din ochi scîntei de neputincioasă durere.

Holera, care izbucnise, făcea cu neputință continuarea unei acțiuni care, de altfel, zdrobind rezistența bulgarilor față de sîrbii și grecii cari înaintau, își atinsese scopul. Ionaș Grădișteanu, totuși un fost și un viitor adversar în Cameră, însărcinat să arăte la București, unde, îndată ce a sosit, s-a pus la pat, starea deplorabilă a armatei infectate, m-a îndemnat să-l întovărășesc, ca eroic apărător al unui șef el însuși de o așa de belicoasă înfățișare. Și astfel am părăsit iadul de la Orhanie pentru a lua drumul Plevnei.

În cale, regimente înaintau spre Balcani, fără să afle ce le așteaptă; figuri cunoscute, ca a lui Nicolae Filipescu, ne întîmpinau. Convorbirile cu dînșii nu ne puteau înviora, cu ce știam că este în urmă, și cum mi s-a părut că mă simt rău și am cerut o gură de coniac lui Grădișteanu, acesta, întrebat puțin după aceea ce-ar fi făcut dacă aș fi dat semne că m-a atins grozava boală, a păstrat o semnificativă tăcere. La Plevna am întîlnit un grup de ofițeri prieteni, cu cari am străbătut străzile, pline pentru mine de umbrele chinuite de la 1877.

De aici, spre Nicopol, care-și desemna în zare culmile golașe. Necontenit, Grădișteanu se informa despre direcție la soldați cari ar fi putut să ne răspundă cu revolverul și al căror răspuns mut, cu plecarea și scuturarea în lături a capului, avea sensul contrar celui obișnuit la noi. E o mirare că, astfel călăuziți, am ajuns totuși la ținta noastră, Dunărea. În cale am văzut, la Cerveni-breg, pe Moștenitor luînd hrana la gară, unde soldați, măturînd, răsturnaseră pe farfurii tot praful infect de pe lespezi: poftit să iau loc la masă, am crezut că uniforma simplă pe care o purtam nu mi-o permite, dar am primit recunoscător ce mi se trimese într-un vagon pustiu.

Apoi, după o clipă de odihnă într-un han românesc, drum de seară prin satele mari, pierdute în grădini, perfect liniștite, ca și cum la cîteva zeci de kilometri n-ar fi fost acea neobișnuită frămîntare, plină de atîtea suferinți. Iar la București muzicile de vară cîntau în toate grădinile pline de vuiet și de ciocănitul halbelor: capitala unei țeri în război era lipsită de cea mai elementară bună-cuviință – oraș cules din. toate părțile, plin de paraziți și profitori, de funcționari obosiți, și cu totul lipsit de un suflet al său. Am adormit la otel cu greutate, înaintea ochilor perindîndu-mi-se un nesfîrșit șir de uniforme albastre, care se prelungea pe drumuri străine, poate către moarte.

Grădișteanu fiind bolnav, am mers la acei cari hotărau, ca să le arăt care e trista realitate în Bulgaria. Take Ionescu, care se mutase la un prieten, casa lui fiind în reparație, s-a dat cu groază înapoi la vederea cui venea din locul unei așa de grozave primejdii, iar generalul Văleanu, cînd i-am vorbit de necesitatea unor măsuri urgente, s-a mirat de fantazia cui cerea să se dea soldaților bolnavi ceea ce cu un an înainte dăduseră bulgarii la ai lor. După ce și eu mi-am făcut ușoara suferință, de care puțini au scăpat, și ea mi-a revenit și acasă, m-am întors la ai mei cu convingerea că, hotărît, nu sînt bun de nimic. Mă oferisem totuși lui Maiorescu pentru informații, de care, cu cîtă filozofie mai veche știa, viitorul președinte al Congresului de pace n-avea nevoie. Și totuși, judecînd nemțește, deci ca un înapoiat, Lamprecht îmi scria ca să-mi arăte cît compătimește grelele sarcini pe care desigur împrejurările au trebuit să le impuie istoricului Imperiului otoman.

În zilele cînd se discuta asupra păcii, am putut să văd la București pe cei doi oameni a căror politică îndrăzneață și plină de încredere le dăduse biruința. Pașici, pacific și magnific încadrat în larga lui barbă căruntă, mi-a vorbit de ce mai e de cucerit și, crezînd că nu i se păstrează și această ultimă bucurie, îmi spunea:”D-ta ești tînăr și vei apuca acele zile; eu însă nu“. Iar, la otelul Capșa, d. Venizelos, cu ochii albaștri palizi, „cerulei”, de venețian rămas în Creta, ajunse a-mi povesti cum s-a impus, în ciuda regelui, supărat că-i combătuse fiul, ca șef al Greciei, pentru că lumea, dezgustată, căuta să vadă ce poate un om nou. Cum spusesem, glumind, că vreau să știu și eu prin ce mijloace se capătă puterea, și d. I. C. Filitti, secretarul lui Maiorescu, era de față, i s-a făcut raportul cuvenit acestuia, care a însemnat în notele sale cît de imensă era vanitatea și pretenția mea.

De acolo, de la țară, după încheierea păcii, știrea că la Craiova se păstrează încă și pînă astăzi clopotul neexpediat, pe care Caragheorghe, bunicul regelui sîrb biruitor, Petru, îl destinase capelei sale de familie la Topola, mi-a dat ideea unei călătorii la Belgrad pentru a-l remite Suveranului amic. Am scris pentru asta lui Pașici, și credeam că regele Carol ar fi bucuros de un astfel de gest, poate chiar mi-ar alipi pe generalul Christescu, pe care-l cunoscusem ca director al Școlii de război și ale cărui sfaturi fuseseră folositoare sîrbilor în campania lor victorioasă; ba poate că am merge onorabil, pe un vas al marinei noastre, cu darul care nu putea să nu înduioșeze pe regele vecin și prieten. Dar, contra obiceiului, nici un răspuns n-a venit din Sinaia la cererea mea de audiență.

Am întrebat atunci, telegrafic, pe mareșalul Palatului, dacă aceasta înseamnă un refuz, și am fost chemat pentru a doua zi. O primire care, poate, merită să fie descrisă, ca și lucrurile care au urmat.

În fața mea era telegrama chiar pe care o trimesesem lui Pașici. De două-trei ori am fost întrebat dacă eu am trimes-o, ceea ce, după felul de a se manifesta al regelui, însemna o dezaprobare. Dar declarația că renunț la ideea mea nu s-a produs. Apoi s-a vorbit de altele, de pînea mucedă din Bulgaria, și regele n-a vrut s-o creadă, făcînd un gest energic de denegație, apoi de întîlnirea mea cu Lamprecht, de asigurarea acestuia că negoțul german atinge [pe cel] al Angliei, și atunci Suveranul, vădit încîntat, întrebă stăruitor:”A spus Lamprecht aceasta? A spus Lamprecht aceasta?”

Apoi, în fumoar, regele, regina, cu care am vorbit acea singură dată, femeie de o superioară intelectualitate, care întrecea scrierile ei, și de o mare fineță de spirit – mi-a corectat un cuvânt german, de întrebuințare curentă, dar care nu i se părea destul de distins —, m-au adus în cercul lor intim, și din nou Carol I a încercat să fixeze superioritatea sa, acum față de nenorocitul Alexandru Obrenovici, precum, altă dată, vorbind de Știrbei-vodă și de fiul lui lui credincios, Gheorghe, pe cînd”Bibescu fiul a vrut să mă răstoarne”, punea în contrast ce era atunci – „multă umilință” —, cu ce e acum, și eu mă îndărătniceam să explic că „așa erau împrejurările”.”Da, Maiestate, dar Maiestatea Voastră a venit în mijlocul unei societăți de boieri, pe cînd acest biet copil fără tată și fără mamă…” Deci, firește, n-am plăcut.

Numai încă o dată tot la Sinaia, era să văd pe acela care a fost Domnul zilelor mele mai tinere și a cărui stăpînire părea că nu trebuie să aibă un capăt, așa de complect se încorporase în el regalitatea însăși. Tot în legătură cu împrejurările din Balcani, am fost chemat la Sinaia ca să dau lămuriri nepotului reginei, prințul de Wied, cu privire la acea domnie albaneză în care regele vedea mai mult o încurcătură, dar nu voia să refuze această satisfacție soției sale. Mi-a spus scopul pentru care fusesem invitat și cum, anunțîndu-se că masa e servită, arătam că vreau să-l urmez, mi-a făcut semnul că mie mi se cuvine altă ușă.

Dejunam pentru întîia oară în acest castel de a cărui alcătuire și împodobire, bucată cu bucată, după cele mai bune tradiții renane, fără nici o legătură cu ale noastre, întemeietorul dinastiei era așa de mîndru. Erau acolo pe lîngă moștenitori și perechea de Wied, nu știu ce înalt funcționar de la Căile Ferate care, lovit de epilepsie, a căzut supt masă, fără să se fi produs, în această glacială atmosferă de severă etichetă, nici o altă mișcare decît a lacheilor, și indispensabilul Kalinderu, care repeta, cu glas de să se facă auzit, că a „mîncat un picior de pui”. Grav, trist, foarte slăbit, regele își consuma dieta fără a rosti un singur cuvînt. Din partea mea, între vorbareța doamnă de onoare Bengescu și încă mai vorbareța prințesă de Wied, vioaia, bruna și fina urmașă a Cantacuzinilor, prin soția prințului de Sayn-Wittgenstein, ale cărui memorii i le-am dăruit acelei care era să fie regina Albaniei, n-aveam decît greutatea alegerii între două conversații tot așa de neobosite.

La urmă, prințul, nalt, drept, blond, osos, discret, mă luă de o parte ca să întrebe pe acela care a scris despre Albania ce crede despre misiunea ce stă să i se încredințeze lui. – Alteță Regală (mi se spusese că așa trebuie să intitulez pe viitorul „mbret”, adecă”Împărat”, albanez), dacă Alteța Voastră Regală va scuti pe supușii săi de orice impozit și le va da și o pensie viageră, va stăpîni asupra Albaniei. – Cred că și fără aceasta. Viitorul trebuia să-mi dea dreptate mie: albanezul nu era să se lase stăpînit decît tot de un albanez.

Deci. În toamna anului 1913, am mers la Belgrad, întovărășit de fostul meu elev, acum consul sîrbesc, Svilcosić, și de reprezintanții eforiei bisericii Madona Dudu, al căreia era clopotul. Vaporul ne-a debarcat pe cheiul gării de graniță, unde, pentru motivele „sanitare” iscodite de unguri, am trecut în vagoanele de clasa a III-a, complect întunecoase, ca să ajungem peste cîteva minute în luminoasa gară a capitalei sîrbești.

Am fost primiți îndată de Petru I, d. Svilocosić avînd grijă să înștiințeze pe dd. Carianopol, un tînăr avocat și Alexe Gioroceanu, profesor – cari vor comunica apoi ziarelor ce a spus în audiență regele, și aceasta va atrage o dezmințire oficială —, că trebuie să renunțe chiar în drumul spre Noul Conac, pe care-l vedeam acuma isprăvit, impozant prin pătratul lui alb, la țigările lor.

Tuns scurt, cu mustățile de colonel al lui Napoleon al III-lea, slab, tîrînd puțin piciorul, regele privea cu niște ochi buni de absolută francheță, și vorba lui franceză, înceată, avea un ton de duioșie, explicabil prin marea lui greutate de a auzi. Nu-i putusem încă arăta clopotul, pe care vameșii unguri îl opriseră înadins, așa că a trebuit să fie trimes un adjutant regal ca să-l aducă dar, cînd clopotul a fost acolo, în curte interioară, mînile zbîrcite dezmierdau metalul istoric:”Cînd mă gî:idesc că și ale bunicului meu l-au atins”. A vorbit de cele săvîrșite de curînd așa de glorios, și a adaus:”Dar ce sînt toate acestea pe lîngă Bosnia și Herțegovina…“ Decorîndu-ne, ne-a invitat la dejun.

Dejunul de gală a fost într-o vastă sală foarte înaltă și de o împodobire fină. Muzica îmbrăcată în roșu a unui regiment de gardă cînta in cursul ei. Membri ai Acade’miei fuseseră invitați și era de față și Pașici. În fața mea regele făcea din cînd în cînd dureroase gesturi evazive:”Ce spuneți d-voastră acolo trebuie să fie așa de interesant…”, și mîna se îndrepta către urechile care nu mai puteau auzi.

La Legația României, un dineu m-a pus din nou înaintea lui Pașici. El arăta dorința de a scoate ceva pentru viitor din alianța de război care dăduse așa de mari rezultate, dar se lovea de rezervele, infinit de înțelepte și mai ales temătoare de orice risc, ale lui Maiorescu și ale întregii lumi politice de la noi.”Dacă d-voastră doriți o politică de mîni libere…”.

La Academie, unde se păstrase încă, deasupra scaunului prezidențial, portretul regelui asasinat – și bunul bătrîn Stoian Novacovici. un istoric de renume, care m-a primit în căsuța lui mică și joasă, cu mobile ca la boierii de Botoșani, în copilăria mea, răspundea mirării mele arătînd că n-are de ce să înlăture pe cine fusese bun pentru această societate de învățați —, am vorbit, ca mai vechi membru corespondent, despre relațiile dintre sîrbi și români, cum la Academia noastră voi arăta apoi ce e clopotul lui Caragheorghe. După ce, într-o sală de liceu, admirasem geniala concepție a sculptorului Mestrovici, el însuși de față, a epopeii naționale pentru cîmpia Cosovei, am vorbit tot acolo, înaintea unui auditoriu pe care-l domina figura bună, cu favorite sure, a fostului președinte de Consiliu Vladan Gheorghevici, român de origine, autor al Sfîrșitului Obrenovicilor, despre cauzele căderii Imperiului otoman.

Și apoi, în ciuda sfaturilor oficiale, eu, care văzusem pe vremuri miile de luminițe aprinse de creștini cari-și făceau cruce și se rugau la proaspătul mormînt al regilor uciși, m-am abătut și la bisericuța din Palilula, acum pustie, unde, cu o coroană veștedă a reginei Natalia, două cruci de tinichea purtau scrise cu văpseală neagră numele „crai Alecsandar, cralița Draghina”.

În Serbia am putut vedea și pe omul care lucrase cu dibăcie pentru împăcarea popoarelor creștine din Balcani ca să le arunce asupra turcilor și să înlocuiască după victorie orice influență contrară prin aceea a rușilor săi: Hartvig.

Era o reprezintație de operă, destul de bună, rolul de căpetenie fiind ținut de o doamnă din societate, care consimțea să cînte pentru o remunerație de nimic, numai să aducă un folos țerii sale. Într-o lojă lîngă noi, lîngă fata lui mai în vrîstă, craniul golaș, între al lui Eschile și al lui Verlaine. În el fiersese războiul balcanic. Nu o dată privirile se întorceau către acela pe care numai o neașteptată moarte fulgerătoare l-a împiedecat să vadă, în războiul victorios contra monarhiei habsburgice, ultimul act, triumfal, al tragediei pe care istețimea lui o dezlănțuise.

Eu mă gîndeam însă la altceva decît la această instalare a hegemonieir rusești în Balcani. Mi se părea – și s-ar fi putut, dacă [în] lumea noastră oficială, în mintea căreia începuseră totuși a se ivi, mai ales la Ionel Brătianu, primele îndoieli, ar fi fost mai puțină rutină, mai puțin din obiceiul comod de a evita orice risc, ținîndu-ne de cei mai puternici decît noi – că prestigiul incontestabil pe care România îl cîștigase prin pacea de la București și prin menținerea tratatului, cu ajutorul Germaniei, contra poftelor austriece de revizuire a lui printr-un congres european, ar putea servi ca să refacem acea mare și continuă influență, binefăcătoare timp de mai multe secole, pe care o exercitaserăm asupra coreligionarilor noștri căzuți în robia turcească. Vedeam înainte o bună conlucrare între vecini care, și cu sprijinul unei Italii fără planuri anexioniste, ar împiedeca toate nenorocirile pe care le adusese în decursul secolului al XIX-lea înveninata rivalitate dintre ruși și austrieci. Icoanele lui Mihai Viteazul, lui Matei Basarab, lui Vasile Lupu și Brîncoveanu,”Împărați” ai creștinătății răsăritene prin daruri și sfaturi, îmi răsăreau înainte.

Pentru aceea am întemeiat la noi, unde lipsea orice interes pentru problemele cele mai însemnate și interesele noastre cele mai vizibile în vecinătatea noastră imediată, Institutul pentru studiul Europei sudorientale. Îmi asociasem pe Murgoci, care cunoștea bine, ca geograf, această regiune și al cărui spirit deschis era capabil de a înțelege orice direcție nouă, și pe Pârvan, atunci ales membru al Academiei și care a dat Institutului mult mai puțin decît ar fi putut, îndată ce s-a convins că nu va putea să-i aibă conducerea de fapt. Inaugurarea, în acea toamnă de mari prefaceri a anului 1913, s-a făcut cu solemnitate, la Fundația Carol, fiind de față toți reprezintanții acelor țeri, care cu cîteva săptămîni în urmă se sfîșiaseră cu atîta ură. Telegramele către Suveranii de peste Dunăre au provocat răspunsuri pline de făgăduieli pentru viitor, cea mai caldă fiind a regelui Bulgariei, cea mai sinceră a regelui Serbiei; Moștenitorul grecesc, care se afla la București pentru pețire, a trimes cîteva cuvinte bune. Singur regele Carol s-a ținut în cea mai absolută rezervă: doar ceea ce făcusem era un amestec obraznic în acel domeniu al politicii externe românești a cărei cîrmă înțelegea s-o păstreze el însuși și el singur.

Fără venituri altele decît ce dădea, pentru tipărirea unui Buletin în limba franceză, statul, Institutul, care avea în program cursuri de limbă, conferințe de istorie, geografie și etnografie – am vorbit despre literatura bizantină, iar la Universitate am făcut un curs despre istoria Albaniei —, apoi crearea unei biblioteci care, necercetată, este și astăzi, îmbogățindu-se necontenit, ca și eventuale excursii, s-a așezat, foarte modest, în cîteva odăi din rîndul de sus al unei părăsite case a Ministerului Instrucției. Numai pe urmă am căpătat curtea pustie și părăginită a acelei proprietăți, unde am făcut să se ridice maghernițile care ne-au dat un buget destul de important, așteptînd momentul, după război, cînd am putut adăugi clădirea însăși, pe care nici pînă astăzi, în indiferența guvernelor ce s-au succedat, n-am putut-o reface. Publicația noastră, care se va transforma, mult mai tîrziu, într-o revistă, a căpătat însă destul de răpede o vază de care puteam fi mîndru. La început, n-au lipsit nici colaborații sîrbești.

Invitat la Veneția pentru serbările centenarului Ateneului venețian, al cărui membru corespondent eram de multă vreme – și am putut găsi acolo două săptămîni de odihnă în mediul care totdeauna a vorbit așa de mult și spiritului meu și inimii mele, răscolind fondul de unde a ieșit studiul Veneția în Marea Neagră —, am vorbit în fața unui public care, din nenorocire, se reducea la familia mea, la arhitectul Mandrea și fiul său, la pictorul Molda și la comitetul Ateneului, cu bătrînul conte Nani Mocenigo, președinte, și cu secretarul Paganello, plus o domnișoară Levi, care se interesa de istoria otomană. Am atins subiectele care se legau de preocupațiile mele în acel moment, și astfel am pomenit de relațiile venețiene cu aceste părți de răsărit și miazăzi ale Europei, de vasele Republicii, care străbăteau apele primejdioase al Mării Negre pînă la Tana, la gura chiar a Donului și, tratat foarte rece de presa locală, care a cerut de la mine un rezumat, tipărit Dumnezeu știe cum, am recomandat desfacerea de nenaturala legătură cu Austro-Ungaria, o rivală neapărată în Balcani, pentru a se reveni la marile, la glorioasele tradiții medievale, pe care Veneția le împărțea cu Genova, adversara ei ca Stat, dar colaboratoarea ei ca putere italiană. Părea puternică atunci adeziunea italienilor la politica Triplicei. Dar abia un an era să treacă și, în ciuda lui Giolitti și a celorlalți reprezintanți ai alianței cu Centralii, Italia, împinsă de un irezistibil instinct național, avea să ia locul ei firesc alături de adversarii monarhiei austro-ungare.

La noi, nu se credea în posibilitatea unor asemenea evenimente, și mai ales atît de apropiate. La întoarcerea din Bulgaria, d. Constantin Banu, liberal intelectual, cu ascendență franceză și mentalitate lipsită de fanatism, văzîndu-mă la înmormîntarea lui Iosif, care se ducea la locul de pace în sunetele frumosului său imn național, m-a îndemnat să-i văd șeful, care ar dori o asemenea întîlnire, în vederea unor eventualități de viitor. L-am văzut deci, în casa lui, de două ori, cred, pe Ionel Brătianu, în acea vară a anului 1914, cînd se știa de toată lumea că Maioresou, dușmănit furios de vechii conservatori, ca și de amicii ireductibili ai lui Carp, va trebui să se retragă cu gloria de a fi fost, la cei șaptezeci de ani înaintați ai săi, arbitrul sud-estului european și prin aceasta asigurătorul păcii mondiale.

Îmi aduc aminte că omul căruia, pe baza principiului lui Carol I, călcat o singură dată, față de o fracțiune conservatoare, al alternării la guvern a celor două „partide istorice”, i se asigurase succesiunea îndată după încheierea tratatelor, m-a întrebat care e întinderea peste Dunăre a populației românești și, indicîndu-i-o, am descoperit la dînsul periculoasa idee că am avea să ne întindem acolo cît de mult vom putea, indiferent dacă am lua de la prieteni sau de la dușmani. Mai tîrziu, el îmi va vorbi despre marele său plan al unor reforme agrare care-i fuseseră sugerate de ce văzuse în Bulgaria, cu democrația ei agrară, așa de ispititoare în aparență, dar care-i pregătea mari încurcături și grele primejdii. Voia exproprierea, generală și nemijlocită și, pe lîngă dînsa, un vot universal pe care credea că ar putea să-l întrebuințeze pentru o dictatură de partid, nedîndu-și sama cît de mult țeranul consideră că i se cuvinte tot ce i-ar da reprezintanții unui stat pe care nu-l înțelege și nu-l iubește. Ceea ce e adînc conservator și organic în sufletul meu, în ciuda metodelor revoluționare care de atîtea ori mi s-au impus, m-a făcut să-i observ că merge pe o cale periculoasă. Gospodăria seculară, legînd inextricabil pe proprietar de țeran, nu se poate desface dintr-o dată, și un om de stat prevăzător trebuie deci să procedeze în etape, țiind o bucată de vreme laolaltă pe cei doi factori ai producției agricole. destul pentru a nu se risipi o întreagă înzestrare cu vite, unelte și clădiri iar, în ce privește lărgirea dreptului de vot, ea să se facă pe categorii sociale, dînd fiecăruia numărul de sufragii care corespunde cu aportul său în viața națională, o revizuire din cînd în cînd permițînd rectificarea proporției. N-am găsit nici o înțelegere la acela care-și formase acuma, inginerește, planul din care nimic nu mai putea să fie schimbat. Îmi făceam iluzii asupra felului cum el ar fi ajuns să considere un amestec al meu activ în viața publică și valoarea însăși a acestui amestec: nu cîntărisem îndestul prețuirea de sine a cuiva care se considera ca avînd acea misiune națională pentru care nu-i trebuia nici o tovărășie. Ce avea de gînd să-mi ofere și ce mi-a și prezintat de altfel, nu fără candoare, a fost un număr de locuri în Cameră și Senat pentru amicii mei – și încă păstrînd secretul asupra înțelegerii!

Și mi-am adus aminte de vechile legături, dominate de același spirit, tradițional în politica noastră, cu Filipescu. Și el, care mă îndemna să provoc manifestații studențești contra nu știu cărui proiect de alianță cu Turcia, pe care l-ar fi adus la Sinaia Moștenitorul otoman – și nu-și dădea samă cît de mult mă jignea o asemenea însărcinare de vătaf al tulburărilor de stradă —, mă poftise, după căderea mea la Iași supt cumplitul ministeriat la Interne al delicatului senior Marghiloman, cel mai corect dintre despoți, să candidez la balotaj, eu și nu asociatul meu Cuza, pe care nu-l apreciază Carp, guvernul retrăgînd atunci, în favoarea mea, ca să nu iasă cel cu mai multe voturi, Mîrzescu, candidatura, fără șanse, a generalului Scheletti, iar, altă dată, cînd mă plîngeam lui că poliția de la Dorohoi a devastat tipografia unde-și lucra manifestul candidatul nostru, d. Nicolae Buțureanu, mi-a propus să retrag pe acesta pentru ca agenții electorali ai cîrmuirii să mă aleagă pe mine. Aveam, astfel, din ambele părți, măsura exactă a rolului ce mi se putea rezerva.

El corespundea, de altfel, și aprecierii generale de care mă bucuram. Într-un rînd, Vintilă Brătianu, consacrîndu-mă ca editor de documente, mă înștiința că m-aș putea „lovi de pragul de sus”, iar Filipescu căruia îi spuneam glumind că „din nenorocire-mi lipsește orice talent”, aproba cu tristeță și o duioasă compătimire această recunoaștere. N-am reușit să conving pe nici unul din corifeii vechi și noi ai politicii românești nici de cît de puțin doresc, nici de cît de mult pot. Nu știu a cui a fost paguba; a mea desigur că nu, ca unul care nici pe ait fel de căi n-aveam ambiția de a parveni pe care alții o serveau prin apariții cu meșteșug drapate, prin aplauze pregătite dinainte, printr-o întreagă acțiune de presă menită a-i scoate la iveală. Simțeam îndestul tot ce mă desparte de acești oameni, de sufletul, de metodele și de țintele lor ca să nu doresc a sta lîngă dînșii într-o activitate în care mi-ar fi fost imposibil să realizez măcar minimum din ce doream. Mai tîrziu, ridicat de împrejurări, în ciuda tuturora, am putut să constat încă două lucruri: cît de puțin temei puteam pune și pe unii oameni ai mei pe cari-i credeam cu totul altfel decît ceilalți și cît de mult poate urî societatea românească însăși pe oricine caută s-o scoată din boala în care a ajuns să se complacă.

Brătianu a căpătat puterea. Era, de altfel, și o necesitate morală față de o guvernare slabă, așa de compromisă, încît o dată, în plină Cameră, am întrebat pe președinte clacă „nu crede că această frumoasă sală are nevoie de ferești care să se deschidă”. El a venit deci, sigur de sine, tiranic cu ai săi, în mijlocul căror apărea, crunt sau cu un zîmbet de desprețuitoare ironie, numai pentru rarile revelații de rigoare, mijloc din nenorocire sigur pentru un prestigiu în locul căruia la noi nu se poate pune iubirea și respectul pentru însușiri necontenit dovedite, și încerca, nu fără succes față de alte temperamente decît al meu, să înăbușe orice opoziție a adversarilor prin sonoritățile, dibaci mînuite, ale puternicului său glas.”Reformele” nouă, care puteau să iasă dintr-o sfătuire patriotică a tuturora, trebuiau, în intenția lui, să fie impuse, în așa fel încît asupra lor să se vadă numai pecetea partidului liberal, a cărui durabilă hegemonie să se sprijine pe interesele și sentimentele create printr-însele. Tot restul era numai o aparență vană. Prezidenția, în comisiunea pregătitoare a lui Stelian, era menită să dea impresia unor discuții adevărate, dar el însuși a putut să se convingă răpede, cînd acestei comisiuni, din care făceam parte și eu, pe cînd d. Cuza, în veșnică divergență cu mine, votase contra, i s-au prezintat, în loc de orice altă documentație, niște broșuri costelive cuprinzînd conferinți făcute, mai demult sau mai de curînd, la clubul liberal. Atmosfera era așa de greoaie, încît orice discuție era imposibilă. Autorii înși ai presupunerii păreau că nu sînt îndestul de lămuriți asupra scopului pe care-l urmăresc.

De altfel nici n-am mai stat împreună după această primă ședință, în care cred că eu singur reprezintam opoziția, partidele adverse făcînd greșeala pe care vor avea grijă să n-o repete cînd se va relua marea chestiune, de a se ținea dușmănește la o parte, ca și cum n-ar fi fost vorba de unul din cele mai mari interese naționale. Partidismul își dădea încă o dată roadele sale otrăvite.

Dar ceea ce ne-a oprit pe loc – și poate că a fost bine, căci altele vor fi împrejurările în care peste doi ani se va pune problema —, a fost pregătirea și izbucnirea războiului general.