O viață de om așa cum a fost/Spre războiul de unitate națională

Jump to navigation Jump to search
XXI. În fața primului război O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XXII. Spre războiul de unitate națională
XXIII. Intervenția militară a României



În iunie arhiducele Franz-Ferdinand, acela care trebuia să deie noua și marea Austrie pe care o predica Aurel Popovici și în care credeau și oameni politici din România liberă, gata să intre în mîntuitorul sistem, era ucis, cu soția sa morganatică, la Sarajevo. La noi, neașteptata veste a produs întristare, Moștenitorul austro-ungar fiind socotit ca un prieten al României și al poporului românesc. Dar nimeni, absolut nimeni nu-și dădea sama ce era să se întîmple în cîteva săptămîni și nimeni nu-și închipuia că, după atîția ani de fidelitate, aproape servilă, față de Centrali, Statul român era să-și capete libertatea de acțiune, deși, din nenorocire, fără armamentul care ar fi fost necesar pentru a o putea apăra și susținea.

Pînă atunci, ne-am trezit cu o curioasă vizită a colegilor turci din Constantinopol, profesori de drept și de medicină. La gară era ministrul, rectorul. Nici unul, nici altul n-au găsit ce să le spună, și deci pe neașteptate sarcina a căzut asupra mea. Nu eram acolo ca să fac diplomație, și deci le-am spus ceea ce se cuprindea în chiar ultimul capitol din Istoria Imperiului otoman, pe care o isprăveam atunci, după aproape zece ani de zile și urmărit de ideea că nu voi trăi s-o duc la capăt (un volum de descriere a provinciilor și oamenilor nu l-am putut da, editorii oferindu-mi doar obișnuita plată pe coală): că, adecă, o Turcie nouă, strict națională, trebuie să apară în locul acelui Imperiu otoman a cărui perpetuare nu putea să fie decît un anacronism.

Rezultatul a fost că la conferința mea de la Universitate despre relațiile între noi și turci, în care am arătat că națiile ca atare nu și-au stat niciodată dușmănește față în față, conferință care s-a și publicat în limba franceză, oaspeții au zăbovit mai mult de o jumătate de ceas. Astfel de adevăruri, care erau să se prefacă așa de iute în realități – și ce fanatice realități! —, nu plăceau. Mai agreabile erau discursurile de la banchet.

Între ele, și unul al lui Xenopol, multă vreme supărat pe mine pentru că-l apreciasem și ca „popularizator” al istoriei românilor și-mi răspunsese cu violență privitor la politica lui Mihai Viteazul, tăgăduind apoi orice merit Istoriei românilor în limba germană, dar revenit la bune sentimente după o mișcătoare scenă la Universitatea din Iași, așa încît, intrînd eu foarte tîrziu la Academie, și numai cu un vot de simplă majoritate, cuvîntarea de primire a fost a lui. Cu acest prilej, el scotea în relief popularitatea care, cu toate dușmăniile coalizate contra mea, se ținea și mai departe de o operă de devotament și sinceritate. Iar eu trebuisem după obicei să vorbesc despre predecesorul meu, care se întîmplase a fi tocmai unul din cei mai înverșunați dușmani, Tocilescu, și evitasem ipocrizia sau impietatea, între care aș fi vrut să aleg, vorbind de faza istoriografiei pe care o reprezintă acela și de totalul tendinților care au dominat în scrierea istoriei mai de curînd. Discursul a fost cuprins apoi în cărticica de Introducere în studiile istorice.

Dar, întorcîndu-mă la vizita turcească, de care m-am depărtat așa de mult, mi s-a părut că descopăr sensul ei – și în același timp o urzeală mai întinsă și mai completă în care se căuta a ne prinde – cînd unul dintre oaspeți mi-a pus întrebarea dacă ținem așa de mult la tratatul din București. De fapt, cu gîndul la acea conflagrație europeană pe care Austro-Ungaria, ciudoasă pentru actul din august 1913, o dorea cu toată puterea, se dorea o înțelegere a noastră cu bulgarii și turcii în vederea unei zdrobiri a nesuferitei Serbii Mari.

Ca de obicei, mă retrăsesem la Vălenii de Munte pentru cursurile de vară, cînd o telegramă mă înștiință de ultimatul austro-ungar multă vreme pregătit și acuma ieșit la iveală cu aprobarea smulsă lui Wilhelm al II-lea care, el, prețuia pe sîrbi și avea o scîrbă aproape fizică față de tenebrosul și cabotinescul caracter al lui Ferdinand de Bulgaria. Peste cîteva ceasuri eram chemat la București de Brătianu, cu care acuma relațiile erau bune, opoziția mea fără perspectivă fiind între margenile stricte ale interesului general.

Am arătat aiurea[2] cum am fost întîmpinat de primul ministru, care-și făcea un joc al mîndriei sale să întrebe pe unii, ca și pe ceilalți, pe prietenii vechii legături cu Tripla Alianță și pe aceia cari, ca mine, doreau de mult ca acea legătură, care ne oprea așa de mult fără să ne garanteze mai deloc, să fie ruptă și cari puneau nădejdi, nu pe deplin întemeiate, în vizita la Constanța a țarului, chiar dacă de acolo el mersese la Chișinău pentru serbările de comemorare a anexării. Din acea carte se poate vedea starea de spirit cu care m-am întors după ce fusesem întrebuințat și eu în această comedie, care se poate să fi fost diplomatică – și ministrul Angliei, Barclay, va repeta pe urmă fraza de supremă satisfacție pentru asemenea dovezi din partea lui Brătianu: „il est malin Bratiano, il est malin!” – dar lipsea din această încercare cu oamenii generoasa sinceritate, frumoasa convingere fără care nu se poate un adevărat om politic.

M-am întors acasă pentru ca, printr-un articol publicat în modesta mea foaie, cu un așa de restrîns număr de abonați – dar mă îngrijisem a trimete articolul și Universului, al cărui colaborator era să rămîn în lunga noastră neutralitate, și-mi stă și acum pe masă călimara cîe bronz pe care mi-a dat-o în schimb generalul Crăiniceanu, devenit conducătorul rubricii militare la foaia populară —, să rup punțile pe care Brătianu căuta să mi le întindă pentru o politică de expectativă, dar nu fără aplecări către Centrali, cari neapărat trebuie să biruiască: o făcuse printr-un V. G. Morțun, prin colegul de Universitate și Academie Bianu pe care, în ciuda originii lui ardelene, îl domina cu desăvîrșire îndărătnicia lui Sturdza, cu toată boala mentală prin care trecuse acesta și deplorabila stare de sănătate care-l va duce în curînd la mormînt.”Nu cu Austro-Ungaria” era de acum înainte pentru mine o formulă dincolo de care-mi era imposibil a trece.

Consiliul de Coroană care se adună peste cîteva zile se mîntui cu o declarație de neutralitate, ieșită din acele lungi și grele conflicte între deosebitele conștiinți, și chiar în conștiința multora, începînd cu bătrînul rege, pe care nu era să-l mai văd niciodată.

De acum înainte, Parlamentul, necontenit amînat și întrebuințat numai pentru afacerile curente, nu mai avea nici un rol. Orice încercare a mea de a face pe Brătianu să vorbească a fost zadarnică. Refuzul lui era permanent și absolut; se asămăna pe sine cu inginerul care lucrează în tăcere la o operă de siguranță – și, din nenorocire, era să se vadă prea curînd ce ușoare fuseseră calculele lui, și în ce privește oamenii, și în ce privește împrejurările.

Lumea politică era împărțită ca tendințe, îndușmănită pînă la furie, partidele sfărîmîndu-se în fața grozavei întrebări, pînă într-atîta de se auzeau și în stradă, unde de altfel s-au și coborît cu tot scandalul, certele clin partidul conservator. Marghiloman, junimistul germanofil, sta în fața francofililor Filipescu și Take Ionescu. În aceste condiții, nu era nimic de făcut cu folos. Acest zgomot infernal, această grabă necugetată, ambițiile personale care se vădeau supt declarațiile înfocate din presă și din întruniri, răsărirea la suprafață a unor persoane ridicule, cari se impuneau numai prin calul pe care încălecaseră, mă umpleau de un mare dezgust. Afară de aceasta, aveam încredințarea, adînca și dureroasa încredințare că, la „momentul de la Lemberg”, al lui Filipescu, sau la alte „momente” în răpede-schimbătoarea soartă a unui război de odios măcel în masă, în care nu mai era vitejie, ci numai îndurare, n-avem nici cu ce oameni, nici cu ce mijloace materiale să ne batem. Asigurările pe care mi le dădu Brătianu în septembre, după moartea regelui, că nu merge cu Centralii, mă convinseseră numai relativ, primul ministru fiind un om complicat și cu prea multe surprize.

Nu-mi mai aduc aminte cum revenisem la Liga Culturală, după ce Pârvan, acum aderent al politicii cu Centralii, fusese silit a se retrage, avînd să sufere și ofense pe stradă, iar d. Bogdan-Duică, și el secretar, mai vechi, al societății, se oferise pentru negociații cu mijlocitori diplomatici, cari desigur n-aveau ce să caute la Ligă. Această societate ajunsese din nou la preț, deși i se pusese în coaste o nouă și iresponsabilă”Acțiune Națională”, spre care mergeau de fapt toate simpatiile „antantiștilor”.

Mi s-a cerut, ca secretar general, să primesc prezidenția preotului Vasile Lucaciu și un comitet în care era și Filipescu și, cred, Take Ionescu și d. Goga, refugiat la București, ca și Delavrancea. Stăruințile acestuia din urmă, care căutase și la otel noaptea pe vechiul său”Iorguț”, uitat atîta vreme, m-au făcut să accept o tovărășie de la care nu mă așteptam să iasă nimic bun, adecă, bineînțeles, practic, folositor pentru cauza pe care, desigur cu aceeași sinceritate, o apăram cu toții, și care trebuia neapărat să ajungă la biruință.

Deprins cu discuții liniștite, în ton potolit, am rămas uimit înaintea spectacolului pe care l-a dat unica adunare a noului comitet, cu oameni excelenți și de mare merit fără îndoială, dar cari nu cunoșteau nimic din tradițiile casei. În sala de ședinți se povesteau amintiri despre Lascăr Catargiu, despre multe de toate, ca de la oameni cari cunoscuseră atîta lume și fuseseră amestecați în atîta viață istorică; dar nu se putea păstra un fir al discuției. Zdrobit de această avalanșă de manifestări individuale, m-am trezit întrebînd o dată dacă „așa se țin și ședințile Consiliului de Miniștri” și, la serioasa asigurare că așa, am declarat că „atunci nu mă mai mir de nimic”. În acest timp, prin ușile întredeschise ale odăii din dreapta și celei din stînga răzbătea, în fumul unei adevărate cafenele, zvonul continuu al amicilor politici intrați în Liga care fusese ținută de mine atîția ani într-o atitudine corectă și cuviincioasă, pe cînd ei făceau gălăgie ca la clubul lor, și peste toate celelalte glasuri se ridica acela al unui onest și entuziast inginer, mort dăunăzi, care nu-și putea înfrîna, o clipă măcar, activismul clocotitor.

Președintele nostru era, în ce privește felul de a înțelege și de a lucra, un incomparabil obiect de studiu. Merituosul luptător din vremea Memorandului, frumosul preot catolic cu fața romană, vorbitorul popular care amesteca pe Traian cu Alecsandri, și totul căpăta sens și amploare trecut prin farmecul glasului său, era acuma un om cu totul sfîrșit și absolut dezorientat, căruia Bucureștii îi întindeau tot felul de compromițătoare ispite. Nu putea nici să deschisă, nici să închidă ședințile, la care de altfel nu mai veneam decît eu singur. Dicta secretarului de birou scrisori pe care trebuia să le întrerupă de la prima frază și, făcînd rapoarte despre vizita sa la generalul Pau, care apăruse ca să sublinieze caldele simpatii pentru Franța ale neutralității noastre, întrebuința un ton care era al unei adevărate comedii. Mă durea pentru tot ce fusese el și pentru toată lupta eroică pe care o întrupa, dar din care lipsise „sîngele” pe care-l cerea Carp pentru a interveni.

Se hotărîse o serie de publicații pentru țară și străinătate și un lanț de întruniri. Pentru amîndouă, deși nu se ajunsese la confundarea cu acea”Acțiune Națională” ori cu comitetul de Trei, în care colegul de Universitate Mîndrescu, exploziv cum este, își rezervase primul rol, se întrebuințau alte metode și cu alt simț al răspunderii care, în asemenea momente, hotărîtoare pentru neam, dar și pentru însăși existența, prețioasă înainte de orice, a țerii libere, trebuia să apese asupra fiecăruia.

Își poate închipui cineva bănuielile pe care le trezea atitudinea mea de rezervă față de tot ce era pripeală, entuziasm ușor – cunoșteam și dintre ai mei ce e „secătura entuziastă” —, substituire anarhică a străzii, în locul acțiunii chibzuite a Guvernului, care singur știe ce are și ce poate; Ținut în suspiciune permanentă, evitat pentru a nu-mi lua partea din laurii triumfului ce se aștepta, n-am pus măcar iscălitura mea pe actulr rău redactat, prin care Universitatea din București exprima simpatiile pentru Franța năvălită și însîngerată care erau și în inimile milioanelor tăcute.

Aș dori să fiu înțeles măcar acuma, după ce patimile s-au potolit, după ce unii sînt în pacea mormîntului, iar alții au o perspectivă care le lipsea atunci și au trecut prin încercări și suferinți pe care superficialitatea meridională, ajutată de o cultură neîntreagă și lipsită de armonie, nu le putea bănui, dar care au fost așa de bogate în învățăminte. Luptasem atîția ani contra unei clase politice de uzurpație, împărțită de formă în partide prin care se putea primbla în voie orice ambiție și orice interes. Ascultasem de la tribuna Parlamentului aproape un deceniu fraza răsunătoare și goală. Îmi putusem da samă că adeseori cel mai focos orator e cel mai puțin gata să facă pentru țara și neamul său cel mai simplu sacrificiu. Căpătasem credința profundă că, oricît de puternic ar fi nelipsitul instinct național și patriotic, cei mai mulți din acești oameni nu sînt capabili să-l transforme într-o adevărată credință, din care săi plece o acțiune serioasă, dintre acelea care, orice ar fi, merg pînă la moarte. Declarațiile și declamațiile îmi sunau fals la ureche, și pentru nimic în lume nu m-aș fi coborît în stradă lîngă tricolorul care numai deasupra cîmpului de moarte are sensul său adevărat și nu fi gîndit că această apariție pompoasă îmi dă dreptul de a mi se înscrie gumele între factorii unei mari opere naționale. Era desigur și o discreție înnăscută, elementară, la omul care a fost silit să ia parte la multe procesiuni, dar rugîndu-se la Dumnezeu ca această încercare să se mîntuie cît se poate mai răpede.

Cu îndoielile lui Brătianu de o parte, calculînd și recalculînd pînă ce nimeni n-a mai știut ce vrem și nimeni n-a mai fost dispus să ne ajute, cu închipuirile de geniu militar „napoleonic” ale veselului general Iliescu, eram sigur că nu putem merge decît la dezastru. Îmi aminteam și experiența, așa de dureros instructivă, a excursiei în Bulgaria, cu tot ce a însemnat ea ca dezorganizare – se pare că în adevăr generalul Berthelot debarcat mai tîrziu în mijlocul războiului celui mare la București, a rostit sentința:”Sînteți admirabil dezorganizați“ —, cu tot ce a vădit ea ca nepregătire, fantazie individualistă, ca lipsă a unui sentiment serios și disciplinat, poate că, uneori, și ca lipsă de onestitate. Mă întrebam serios dacă opera unității naționale nu e rezervată de soartă unei generații mai vrednice.

Pe de altă parte, contra acestei socoteli, așa de sigure, a națiunii, se ridica puternic sentimentul, și ciocnirea dintre aceste două puteri a făcut, atîtea luni de zile, cea mai grea tragedie a vieții mele. Năvălirea asupra nobilei Belgii, arderea orașelor bogate în tezaure de artă și de învățătură, împușcarea suspecților și a ostatecilor, tot cinismul brutal din care era făcută psihologia colectivă a unui război de o speță nouă, în care, cum mi-a mărturisit eroicul cardinal Mercier, generalul von Bissing răspundea la amenințarea cu sentințile istoriei:”Dar, părinte, noi, biruitorii, vom face istoria”, trezeau în sufletul meu tot ce putea fi milă pentru învinși și ură pentru așa de ignobili învingători. Cînd Franța a venit la rînd după Charleroi. Întrebuințîndu-se contra ei aceleași procedări hunice, cu ghiulelele care loveau în divinele figuri ale sfinților de pe frontonul catedralei încoronărilor regale la Reims, și piatra de atîtea ori seculară plesnea în îmbrățișările incendiului, sentimentul, neputincios, și cu atît mai arzător, contra civilizațiilor care dezonorau civilizația s-a revărsat în articole de înfierare, care au găsit răsunet, contribuind și ele la formarea spiritului public, de care, în ciuda smomirilor plătite, aveam așa de multă nevoie.

Se adăugea însă un mai puternic, mult mai puternic motiv de tortură sufletească. Monarhia vecină scosese în luptă pe românii de acolo.”Cînii” erau puși împotriva rușilor în primele rînduri, cu gîndul, uneori mărturisit, că astfel se ajută esențial la rezolvirea, prin cimitirele de război, a problemei naționale în Ungaria și chiar în Bucovina austriacă, unde o bestie încă în viață, și cu pensie, după tratate, din partea guvernului român, colonelul de jandarmerie Fischer, trata o întreagă populație nevinovată ca pe niște spioni și trădători în folosul rușilor și o menea chinurilor isprăvite cu spînzurătoarea. Niciodată nu se făcuse o astfel de batjocură din acest neam, din partea pe care o prețuisem, ani de zile, și o iubisem așa de mult. Zi de zi, veneau veștile de moarte, cei mai buni pierind în străinătatea pustie, pentru o cauză străină, pentru cauza dușmanilor lor de moarte. Azi, Avram Sădeanu, bunul, blondul ascultător al cursurilor de vară, biograful lui Gheorghe Lazăr, mîne așa de iubitul meu tînăr cumnat, acela care-mi înțelegea toate gîndurile și-mi împărțea toate simțirile, nobilul visător și harnicul apostol al școlii sale brașovene, spirit poetic și critic în același timp. ale cărui manuscripte au rămas risipite și scrisorile pierdute, Alexandru Bogdan, bunul meu Sandi, sfărmat în bucăți fără urmă în șanțurile galițiene de la Zumina.

În același timp, clasa conducătoare a românilor de acolo, cu episcopii, cu membrii comitetului național în frunte, se întreceau, din înalte motive politice, în demonstrații către stăpîni. Cetirea acestor acte, care, din nenorocire pentru autorii lor, ajunși în cele dintîi locuri ale Bisericii și vieții politice a României unite, s-au păstrat, face ca și astăzi sîngele să mi se suie în față de indignare. De ce le-aș mai însemna numele, pe care le știe toată lumea? Cel puțin omul mai cu vază, sfătuitorul cel mai sigur din rîndurile lor, d. Iuliu Maniu, îmbrăcase uniforma austro-ungară pentru a lupta pe frontul italian, și desigur a trebuit să-l cred cînd, mai tîrziu, mi-a spus cum a simțit o mare bucurie pentru că, trimes în recunoaștere prin acei munți ai originii noastre, a putut să anunțe o strivtoare biruință a italienilor. […].

Comitetul Ligii a ținut un număr de întruniri în care-mi aveam locul. Multe glasuri s-au amestecat acolo ca să ceară o hotărîre, pentru recomandarea căreia trebuia

să închizi violent ochii spre a nu vedea prăpastia care negreșit ne aștepta. Era acolo vorbăria răsuflată a părintelui președinte, care-și dădea bine sama că altele sînt vremurile și altceva cer oamenii. Erau impresionantele vibrații din glasul violent, întretăiat, uneori brutal, în ciuda înfățișării rămase sentimentale, dar cu o voință aprigă în ochii desperant de palid albaștri, al dlui Goga, devenit un fel de șef al pribegilor ardeleni și care scotea din pasiunea sa pentru intervenție accentele dure care au fost cuprinse într-un nou volum de critică politică versificată unde nu era nimic dintr-o duioșie a începuturilor, pe care acuma o desprețuia. Dar, înainte de orice, era dirza deriziune, ieșind și din rotunzii ochi de leu, din aspra față pătrată, din războinicul păr scurt, aspru, drept, din înfățișarea de cărunt general de cavalerie a lui Filipescu, devenit ca o încorporare a vechii boierimi luptătoare, care cere numai pinteni și suliță. Glasul lui adînc avea sonorități inegalabile cînd cerea regelui Ferdinand „să se încoroneze la Alba-Iulia sau să moară pe cîmpia Turdei”. Nimeni nu impresiona așa de mult, mai ales că se știa îndestul peste ce iluzii vieneze, atîta timp hrănite, calcă el, și ce sigure sînt angajamentele pe care le ia un suflet croit astfel. Suna la dînsul un ton de generații întregi trăite pentru bătaie, și era lesne să se vadă că în cuvintele care cădeau grele ca plumbii din pușcă nu e nimic învățat pe dinafară, nimic adus de acasă, nimic meșteșugit pentru aplauze. Văzîndu-l așa de închegat, de vînjos, de învelit în mușchii de fier, cine ar fi putut gîci că, peste cîteva luni numai, atunci cînd în sfîrșit România aruncase zarul, îl vom conduce cîțiva numai, cari nu ne temeam de bombele din cer și, pe lîngă noi, vreo doi-trei agenți electorali. recunoscători și idioți, la mormîntul în care, cu mult prea curînd și pentru lupta care se deschidea și pentru viitorul care era să urmeze, s-a coborît.

Propaganda prin broșuri a Ligei n-a ținut mult. N-aveam bani și lumea, prinsă de griji așa de mari, venea în număr mare la întruniri, fără ca ele să aibă însă caracterul impunător pe care-l doream, dar cetea foarte puțin. Și ideea, răsărită o clipă, a unui mare ziar, capabil să lupte cu cele cumpărate sau întemeiate de cheltuitorii agenți germani, a fost părăsită.

Rămînea Academia Română și cursul la Universitate. La ședințile celei dintîi s-au prezintat pe rînd, în acești ani de neutralitate, Carpații și luptele dintre români și unguri, Sîrbi, bulgari și români în Peninsula balcanică în evul mediu, notele despre Ucraina. La Universitate, unde se tratase, în alt an, despre războiul balcanic, ceea ce a dat o istorie a peripețiilor lui, care ar fi fost poate cetită dacă se tipărea în altă limbă, s-a vorbit despre Dezvoltarea ideii de unitate națională, învederîndu-se că idealul din momentul de față nu era decît continuarea unei cugetări politice de velacuri întregi, apoi despre istoria românilor din Ardeal și Ungaria, care, cu îngrijire revăzută și îmbogățită cu fapte, a format două mari volume, traduse apoi și elegant editate în limba franceză, și în sfîrșit despre istoria poporului francez, a poporului nu a Statului, deci a factorilor adînci care i-au hotărît dezvoltarea din veac în veac, îndrăzneață încercare, cu materialul luat de-a dreptul la izvor, care ar fi meritat oarecare considerație. O dată, la acest curs, Regina a apărut, primită de studente ardelene care-și ofereau flori roșii legate cu tricolorul.

Pe alături aveam răgazul să îngrijesc o colecție de documente grecești pentru Academia Română, formînd două volume din Hurmuzaki și, invitat de Armin Tille, corectorul Istoriei românilor în nemțește, să tratez, în marea colecție a lui Helmolt, acum retras de la conducerea acelei Istorii universale cu bază geografică, pe care o încercase, dar urmărind la Bremer Zeitung și împrejurările de la noi, cu o amenințare către unguri dacă urmează cu detestabilele lor metode, capitolele despre români, bulgari, unguri, albanezi și țigani. Volumul IV, care le cuprinde, a apărut, deși gata încă de la 1914, după 1916 numai, și m-am trezit, spre marea mea uimire și indignare, cu fiecare capitol înnădit în sensul luptei germane, înfierîndu-se în cel românesc „trădarea” regelui Ferdinand din cauza soției „engleze“, iar în Prefață se da explicația că, neputîndu-se găsi unii autori din cauza războiului, s-a făcut întregirea – ce întregire! – de nu știu ce „doctor“ bon à tout faire, cu părerea de rău, în ce mă privește că, legat de germani și „considerat de dînșii ca unul dintre ai lor”, i-am trădat și eu, partea mea de colaborație fiind păstrată numai din cauza valorii ei intrinsece. Voiam să fac un proces, dar mi s-a spus că-l voi pierde, după multă cheltuială, și a trebuit să mă mulțămesc numai cu scrisoarea publicată într-o foaie din Elveția germană și cu protestarea din revista mea franceză.

În tot acest timp, urmăream de aproape și eroica luptă a sîrbilor, cînd învinși, cînd învingători printr-o glorioasă reparație, pînă în ziua strîngerii lor din toate părțile, de bulgari, de austro-unguri și germani, și izgonirea lor cu tunul în epicul exod care i-a dus dincolo de brazda iubită a țerii lor.”Și dacă mor cei de azi”, îmi spunea urmașul lui Ristici la Legația sirbească, „să rămîie atîția cîți să poată duce lupta mai departe!”. La Craiova vorbeam de români și sîrbi în folosul răniților lor și celebram la Institutul sud-est european întoarcerea biruitoare a regelui Petru în capitala sa.

Astfel am ajuns la acea neprevăzută dată din august 1916, cînd o telegramă a lui Ioan Brătianu mă chema, în termini de o căldură frățească, la București, ca să-mi anunțe că în sfîrșit intrăm în luptă.