O viață de om așa cum a fost/De la Sămănătorul la Războiul Balcanic

Jump to navigation Jump to search
XIX. Desăvîrșirea unui crez politic și social O viață de om așa cum a fost de Nicolae Iorga
XX. De la Sămănătorul la Războiul Balcanic
XXI. În fața primului război



Eram prea deprins însă cu îngrijirea săptămînală a unei foi pentru ca să mă retrag în ocupațiile mele, de altfel niciodată întrerupte, de cercetător istoric, și aveam și o datorie de plătit acelor cari mă acuzaseră de la înălțimea cetirii a o sută de romane franceze contemporane că sînt dușmanul oricării influențe străine.

Astfel, supt un titlu luat de la vechile noastre tipărituri pentru popor, Floarea darurilor, am început să dau o nouă publicație, menită și tineretului din școli, care, cu ilustrațiile pe care le avea mai în urmă și Sămănătorul – și care au căzut în sama mea, avocatul Casei Socec mărturisind că mă împlinește pe mine, și nu pe Iosif, fiindcă eu pot plăti, iar el nu – căuta să deie, împreună cu amintiri istorice, bune de cetit pentru oricine, cît mai multe traduceri, în versuri și în proză, din literaturi mai puțin cunoscute sau chiar cu totul străine la noi. Riscînd un ban pe care-l cîștigam greu și cu care abia de-mi puteam acoperi nevoile de familie, dezbătîndu-mă cu Filip, căruia am isprăvit prin a nu-i mai putea plăti, și astfel revista a încetat, am arătat sclavilor parizianis-_ mului contemporan, dincolo de care nu puteau vedea nimic, ce admirabile izvoare de inspirație sînt și aiurea, în literaturile latine celelalte, în literaturile germanice, în așa de bogatele literaturi anglo-saxone: am tradus pentru Floarea darurilor și din gluma teatrală a lui Goldoni (Hangița) și din mistica filozofie panteistă a unui Emerson, inegalabilul formator de caractere din Oamenii reprezentativi și din Conducerea vieții. S-a făcut tot ce a fost cu putință pentru ca această încercare, săvîrșită aproape numai de unul singur, să rămîie neștiută dar, cînd răsfoiesc paginile acestea, în care am pus și noile mele călătorii de-a lungul țerii, pagini rămase pierdute acolo, cu toată intenția unei adunări în volum la noul meu editor, bănățeanul Pavel Suru, mă simt bucuros că am făcut o astfel de încercare, fie și nereușită.

Cînd am avut apoi tipografia mea, putînd publica Neamul românesc la intervale mai dese – și ce forfotă era acolo unde cu cîteva luni în urmă”Haiducu“ lătra a pustiu din mijlocul bălăriilor și vacile rupeau frunzele din pomii culeși prădalnic de vecin! —, am dat literaturii un nou organ, la care s-au găsit colaboratori printre cei mai tineri decît scriitorii pe cari-i căftănisem la Sămănătorul. Studii întinse se puteau publica în fasciculele lunare de un format mai mare, și arhimandritul Scriban începea în paginile Neamului românesc literar campaniile sale bisericești, poate prea stăruitoare și personale, dar pornite din cele mai curate intenții ale aceluia, în care vom vedea un viitor Mitropolit al erei doritelor reforme; într-un bătrîn boier sărăcit din neamul Moruzeștilor, Dimitrie C. Moruzi, pe care guvernele noastre de politicianism îl făcuseră subprefect în Dobrogea, licențiindu-l apoi pentru o surditate aproape complectă, așa încît era redus a vegeta într-o magherniță din mahalalele lașului, găsisem nu numai un povestitor de prima ordine prin vioiciunea amintirilor sale, dar și un spirit destul de puternic pentru a le prelucra în frumoase romane, care e păcat că zac astăzi complect uitate; iar traducătorii de la Floarea darurilor urmau să facă știute opere poetice interesante din literaturile neobișnuite: un Pricopie, și autor de schițe, sau un Virgil Tempeanu, de la Folticeni.

Și nu erau singurii: corespondența revistei era interesantă și bogată. Deși-mi dădeam samă că se va face în jurul ei acea conspirație a tăcerii de care aproape treizeci de ani am fost încunjurat și în activitatea mea literară și a cării judecată o las altor vremi, continuam cu articolele de direcție, din care am putut aduna așa de puțin în cele două volumașe din O luptă literară sau în cartea de comemorări Oameni cari au fost. Și alte elemente, de descriere pitorească, de istorie, de critică a noilor apariții, se adăugeau în publicația aceasta, căreia, după un an, i-am dat aspectul și periodicitatea vechiului organ de luptă de la București. Glumele provinciale pe care le trimetea regulat Viața Românească a statornicului meu insultător, care uitase umilința cu care-mi cerea odată, el, revoluționarul, concursul pentru carieră, nu mă înrîureau în stăruința mea. Cum duhliii de acolo găseau hazlie proprietatea mea parțială asupra unui motor de vreo cinci cai putere, a trebuit să le observ superioritatea acestei modeste mașini asupra unei întreprinderi literare care, cu toată coaliția de uri și de pretenții, e numai de un simplu măgar putere. D. Ibrăileanu, tronînd ca vice-Stere între domnii Botez, binevoia doar, de la înălțimea unei mari învățături și a unei puteri de creațiune uimitoare, să-mi recunoască o „sensibilitate feminină” cu care se putea juca lesne formidabila sa bărbăție.

Mă ajuta să birui atîta rea-voință și nedreptate și să trec peste tăcerea de moarte în care munca-mi înainta, și sănătoasa atmosferă a refugiului meu. Aici pătrundea numai foarte slab ecoul intrigilor bucureștene și al zăcutelor dușmănii de cămăruțe dosite ieșene. Apăream numai o zi, două, pe săptămînă pentru datoria mea la catedră și la Academie și, foarte adeseori, după ce-mi făcusem oara sau comunicația, trebuia să alerg pe jos la gară, să iau trenul de Ploiești și să aștept pe cel, îngrozitor de încet, al Vălenilor pentru a ajunge acasă, unde mă aștepta maldărul de corecturi la două reviste și la toată editura, pe la ceasurile nouă, iar, apoi, trezindu-mă la cinci, să reiau peregrinările mele, mai ales cînd în mai – și în zădar înflorea grădinița mea… —, era sesiunea generală a Academiei. Pentru a face mai ușoară sarcina unui biet trup sfîșiat ani de zile de dureri intercostale, m-am hotărît să mă opresc nopțile la Ploiești, în otelul murdar, între oaspeți zgomotoși și întîlniri de femei stricate – și acolo-mi făceam corecturile, culese în gară de la conductorul trenului de acasă și transmise des-de-dimineață altuia. E de mirare ce poate face un om în mijlocul patimilor și al mizeriilor de toate felurile – căci sîmbăta, din cărți necetite și din abonamente neplătite, trebuia să iasă leafa lucrătorilor, pe cari niciodată nu i-am purtat cu vorba —, atunci cînd, cu o viață cinstită, el nu pierde din ochi idealul căruia i s-a consacrat.

Revista mea literară, căreia îi dădusem de la un timp titlul, semnificativ pentru credințile mele, de Drum drept, va continua pînă ce aceea a tinerilor din Craiova, dd. C. Șaban Făgețel și D. Tomescu, ultimul și un fin critic, revistă care, pentru a-și arăta legătura indisolubilă cu Sămănătorul, își zicea simplu Ramuri, se va confunda cu publicația pe care după război n-o mai puteam continua.

N-aș putea spune de unde am luat îndemnul către prezintarea în scene de teatru a unui trecut care-mi era așa de familiar, în mijlocul căruia trăiam așa de deplin, și a unor idei active, care se desfăceau în chipul cel mai firesc din această însușire a spiritului grav și viteaz al acestor vremuri. În foaia mea literară a apărut un Mihai Viteazul, prezintat în zbuciumul puternicului suflet, solicitat în multe părți, și cu ispita femeiajscă întrupată în acea Velica, mlădiță de boieri și Domni, pe care o găsisem, așa de atrăgătoare, în studiile mele.

Nu cutezam să mă gîndesc la o reprezintație. N-aveam nici o legătură cu aceia cari hotărau asupra scenei noastre naționale. Întîmplarea m-a pus doar tîrziu de tot în fața omului care-mi arătase atîta dușmănie, mai mult a clasei sale, a mediului său, a educației sale, Davila, dar în care am găsit o largă inteligență, un puternic talent literar – ce ridiculă era calomnia că de la Odobescu ar fi luat, din rămășițele acestuia, care nu avea urechea pentru versuri, acea răsunătoare tragedie de modă franceză, Vlaicu-Vodă, cu tiradele raciniene și efectele de scenă și de rampă măiestru potrivite de un specialist! —, ca și o desăvîrșită cinste a omului sărac, care nu s-a atins niciodată de banul public, și o judecată serioasă și severă în ce privește fenomenele vieții publice, la cel socotit ca; un amuseur la Cotroceni. Reîntîlnisem, în adevăr, pe Petre Liciu, acum un glorios artist, al cărui rol în Moise din Lipitorile satului sau în medicul din comedia cu subiect japonez Taifun entuziasma un public ce nu era cules din profitorii afacerilor, ci din intelectuali și profesori, cari-și puteau permite luxul unui fotoliu la teatru. O caldă prietenie, unită la el cu un admirabil devotament pentru ideea pe care o serveam, m-a legat de omul care va muri, din greșeala unui medic grăbit – rinichiul rămas după extirparea celuilalt, neputînd funcționa —, cu numele meu pe buze, în mijlocul sfîșietoarelor lui chinuri. Liciu m-a încredințat însă că, pe scîndurile scenei, drama n-ar merge și că, de altfel, artiștii au o repulsie instinctivă față de vers, chiar de versul alb, și firește mai ales cînd, ca în scrisul meu, el are cu totul altă factură decît a dulcegăriei obișnuite, lîncedă și pompoasă, pe rînd.

Tot numai pentru lectură am scris deci curioasa dramă, Învierea lui Ștefan cel Mare, inspirată de un vis, în care, față de năvala turcească de la 1476, pe care nu mai avea cu ce s-o înfrunte, Ștefan, a cărui urma s-a pierdut cîtva timp, s-ar fi retras, lăsînd să domnească fiul său Alexandru, care, apoi, la zvonul că s-a ridicat un răsplătitor fără nume ca să gonească pe turci, ar fi rostit osînda de moarte împotriva tulburătorului, iar acesta numai în clipa din urmă s-ar fi vădit ce a fost, ce este și ce poate să fie.

Duioasa icoană a lui Ștefan, nevrîstnicul fiu al lui Petru Șchiopul, tîrît, cu trupul lui așa de gingaș, în pribegia prin Apus a tatălui și rămas apoi orfan, pe mîna străinilor lacomi de o moștenire pe care o doreau apropiată, și mort în clipa cînd i se năzărea un viitor domnesc în țara deodată revelată neștiinții sale, mă putea atrage și prin tot ce se desfăcea din admirabilul portret, rătăcit în timpul războiului, de la castelul tirolez din Ambras, și astfel el s-a coborît oarecum de la sine într-o dramă, în care mediul străin de asfixie încunjură zbuciumul unui suflet care, la cele dintîi semne ale unei apropiate bărbății se îndreptă instinctiv către steagul Moldovei, în care înfășurat va cădea.

Dar cine să se oprească atunci asupra unor asemenea încercări ale omului pe care toată tînăra literatură, recomandată și ajutată de dînsul, îl renega cu patimă, și pe care vechii prieteni, despărțiți de scrisul literar, deși Delavrancea își reprezintă pitoreștile înjghebări dramatice, îl uitaseră cu totul… Eu persistam însă în credința, care nu m-a părăsit niciodată, că am ceva de spus și că, și în cea mai sălbatecă tăcere, păstrez datoria față de mine însumi de a o spune, făcînd apelul suprem la urmași…

Eram în același timp legat de Liga Culturală și de cursurile de vară. Ambele legături au precedat o intrare violentă, nedorită și necăutată de mine, într-o viață de politică vie, de activitate parlamentară, în mijlocul patimilor urîte și al unei sufocante vulgarități, care a început în urma cumplitei răzmerițe țerănești din 1907.”Liga” trecuse de la entuziasmul real, dar ușor, capabil totuși de a găsi multe și prețioase relații în lumea străină, mai ales romanică, al lui V. A. Urechiă – care ne adusese și pe uimitorul polihistor și enciclopedist de Gubernatis pentru o conferință la Ateneu, în care bătrînul savant italian, vorbind de cronicarul Ureche cu ochii ațintiți la profesorul bucureștean, se mira de ce sala nu izbucnește în aplauze —, la jovialitatea dlui M. Vlădescu, profesor de științi naturale la Universitatea bucureșteană, al cării rector va ajunge să fie, și nu o dată ea fusese atrasă în viitoarea demonstrațiilor de stradă de care avea nevoie partidul președintelui, pînă ce asupra ei se înstăpînise, în perioada în care el nu era decît o vagă umbră tremurătoare, Petre Grădișteanu.”Liga” vegeta acuma în cea mai deplină uitare a unei societăți naționale căreia îi adusese pe vremuri așa de mari servicii. Nu știu dacă ea mai îndeplinea măcar misiunea, la care de mult se oprise, și în care se închisese cu totul, de a da oamenilor politici ardeleni, pentru necontenitele amenzi pronunțate de justiția ungurească și pentru greaua întreținere a ziarelor, subvenții, care pe supt mînă plecau tot de la guvernele românești. Nici prin gînd nu-mi trecea să intru în acest mausoleu al unui romantism de mult isprăvit fără îndemnul lui Scurtu, care era convins că se poate face încă mult acolo, dar fără ca el însuși să aibă nimic dintr-un program de renovare.

Am vorbit la o întrunire a membrilor ei – era pe acolo și generalul Budișteanu, cel rănit în războiul de la 1877 —, și am cerut ca opera de cultură să se întindă și asupra țerănimii înapoiate. Firește că Liga trebuia să-și recapete absoluta ei independență față de partidele politice. Peste cîteva luni, la congresul de la Galați, Grădișteanu se retrăgea și căpătăm sarcina de secretar general al Ligii, supt bătrînul bogătaș Sava Șomănescu, care ne făcuse făgăduiala unui mare dar, rămas uitat, ca nou președinte.

O nouă datorie-mi apăsa pe umeri și am căutat s-o îndeplinesc cinstit, făcînd dintr-o societate compromisă un organ de căpetenie al trezirii conștiinților. Publicații au început să apară, ca și Calendarele Ligii; conferințe cu subiecte care priveau drepturile și aspirațiile noastre s-au organizat; secții nouă, din ce în ce mai mult în sate, au răsărit. Congresele, ținute tot în alte orașe, au fost ocazii de răscolire a spiritelor ațipite de o politică de interese, tîrîndu-se de azi pe mîne. Un secretariat de birou, cu Cotenescu, viitorul preot, cu d. Zaharia Florian, s-a stabilit pentru lucrul în permanență. În odăile frumoase din etajul al doilea al unei mari case din strada Fîntînii, colț cu Calea Victoriei, de unde după război proprietarul ne va da afară cu sentință judecătorească, în noua Românie pentru care lucrasem cu atîta zel, local unde nu găsisem decît un număr de scrisori particulare și cîteva ingrediente de toaletă, se făcea acum altceva decît ascultarea unor tînguiri de peste munți prefăcute îndată în monedă de-a regelui Carol. Încetase acel romantism care ajunsese pînă la ultimele margeni ale degenerării. Cînd am plecat la țară. cea mai mare parte din biblioteca mea a fost depusă spre cercetare acolo. Și serbări organizate la Parcul Carol, cu ajutorul dlui Gheorghiu, ginerele lui Slavici, și altor auxiliari, ne-au dat un fond de clădire care a trecut apoi, cu atîta avere românească, în Rusia războiului. Palatul însă, măcar după război, tot era să-l fac.

În mijlocul acestor ocupații și gînduri au izbucnit răscoalele din 1907, care trebuiau să însemne așa de mult, prin consecințile lor, în viața mea.

N-avusem pînă în acea lună a lui mart din anul sîngeros, tocmai un an de la mișcarea de stradă din 1906, care se pare că găsise un răsunet în masele țerănești, apăsate și înșelate de la un capăt la altul al țerii, „știudenții” înfățișînduse unei închipuiri populare, obișnuită a crea mituri, ca un fel de răzbunători și apostoli ai dezrobirii, nici o legătură directă cu lumea satelor noastre a căror situație o știam totuși și din lunile petrecute la țară și din urmărirea atentă și îndurerată a împrejurărilor. Revista mea nu-mi servise pentru a-mi crea aderenți în mijlocul lor și, dacă aș fi încercat-o, aceasta ar fi scăzut religia de prefacere morală și materială căreia-i serveam precum cel mai mic amestec de interes personal ar fi pîngărit-o. Nu era în jurul meu, de altfel, nimeni care să mă fi putut îndemna în acest sens: eram ajutat la expedierea gazetei de o tînără și veselă rudă feminină a soției mele, de bietul Dragoslav, pseudonim slav pentru un nume rutean, blond, slab, sfrijit, care sfîrîia a foame cînd era îmbiat la o farfurie de supă, și de un foarte devotat student Rădulescu, negru ca mura, a cărui urmă am pierdut-o. Neamul românesc, căruia numai la Văleni i-am adaus o publicație pentru popor, scrisă pe înțelesul necărturarilor, era de altfel o publicație menită să trezească la intelectuali iubire pentru strivita temelie a neamului, dar mai mult și decît preocupația „democratică”, să cheme pe toți, mai ales pe înstrăinații de sus și o intelectualitate asupra căreia băteau multe vînturi la datoria națională.

Deodată, ca un trăsnet din cel mai curat senin, căci știam nesfîrșita putere de a răbda a acestui neam, seculara-i deprindere cu toate suferințile, veni vestea răscoalei din Moldova, din Botoșanii mei chiar, într-un sat cu numele semnificativ, Flămînzii, al cărui învățător, Maxim, a fost pe nedrept înfățișat și prigonit ca instigator […] Guvernul lui Gh. Gr. Cantacuzino, despre care se spunea că nici nu cetea rapoartele prefecților altfel decît prin intendentul său, era așa de slab încît trebuia neapărat să fie crud. Pentru nu știu ce neînsemnate ciocniri cu evrei arendași și cîrciumari, pe un domeniu asupra căruia se întindea atotputernicia economică a lui Mochi Fișer, ciudat prepus al capitalurilor galițiene, a cărui înfățișare, mentalitate și cultură nu întreceau pe a boccengiilor din copilăria mea, făcîndu-și socotelile de milioane în gînd la oprirea în stații, fără a se coborî din vagon, se puse armata în fața unor oameni cari nu se temuseră niciodată de nimeni. S-a tras asupra nenorociților a căror durere găsise o clipă glasul pentru a se exprima. Cu nemărgenită indignare pentru acest act sălbatec am scris acel Dumnezeu să-i ierte, blăstăm contra unei întregi clase parazitare, care va deveni apoi, răspîndit larg de mîni nevăzute, împreună cu Noi vrem pămînt a lui George Coșbuc, unul din strigătele unei teribile revolte, care a cuprins țara de la un capăt la altul.

La Giurgiu, pentru că, urmînd exemplul marelui său părinte, d. V. M. Kogălniceanu scrisese, cu multă vreme înainte, o carte de caracter științific, prin care se arăta necesitatea și urgența unor reforme țerănești – și Sămănătorul semnalase, după datorie, această epocală publicație —, s-a emis un mandat de arestare contra d-sale, și am căpătat informația sigură că aceeași soartă mă amenință și pe mine dacă la țeranii închiși s-ar găsi un singur rînd de mîna mea. Acest rînd nu se putea găsi, iar cum guvernul căzuse din cauza totalei sale incapacități și veniseră la putere liberalii, între cari Haret era indicat și el ca „instigator”, pentru fraza în care spunea că împotriva unor anumite nedreptăți „și pietrele s-ar ridica”, cred că și el, Haret, a fost la mine, dar din nici o parte nu s-a încercat o presiune asupra mea, fiind rugat numai să țin samă în redactarea Neamului românesc de catastrofa care intervenise.

Dar cei atinși în interesele lor, decît care n-aveau alt Dumnezeu, și cărora le lipsea deopotrivă și simțul pentru dreptate și devotamentul față de țară, aveau nevoie de un „ispășitor”. Într-o publicație franceză, după indicații din București, chipul meu era dat ca al răspunzătorului moral pentru tulburări. Scrisorile de amenințare cu moartea se îngrămădeau și un grup de studenți aflînd ce se pregătește, a stat vreo cîteva zile și noaptea în casa asupra căreia trebuia să se prăvale urgia. Dormeam cu revolverul la căpătîi. Și nu era de mirare, în zăpăceala care cuprinsese atîtea minți slabe de inculți pe cari cîțiva ani de belșug prin stoarcerea pămîntului și a oamenilor îi făcuseră, din țerani sau din străini, bogătași ai țerii și factori politici de mîna întîi. Pe cînd evreii din Moldova, încărcați în căruțe și scoși dincolo de rohatca satului nu cereau ajutorul nimănui, pe cînd mari proprietari devastați din aceeași regiune, ca acela de la Hancea, căruia i se înțepaseră și plafoanele și i se rupseseră în bucăți frumoasele cărți, așteptau ca o revenire la normal să se producă în mințile oamenilor, cîțiva din aprigii moșieri olteni se adresau Austro-Ungariei pentru a se ruga ca soldații lui Franz-Joseph să treacă granița. Fiul lui D. A. Sturdza, devenit din nou prim-ministru, căpitanul de vînători a cărui operă morală în armată o cunoșteam de mult, a venit să-mi spuie că, în acest caz, el iese în fruntea celei dintîi cete de țerani răsculați, la această graniță.

Am stat astfel, luîndu-mi și concediu de la Universitate, o lună întreagă, fără atingere cu ce se petrecea în jurul meu, informat însă zi de zi de crimele pe care le săvîrșeau, din sentiment de clasă, anume ofițeri superiori, de numele cărora va rămînea legată o represiune complect lipsită de tact și care a pus la cea mai grea încercare sufletul țeranului soldat. Se lucra așa și supt presiunea unor politiciani așezați ca prefecți de regimul „amicilor poporului”; numai foști socialiști, ca dr. Radovici, un om admirabil, de o mare nobleță de sentimente, pe care l-am pierdut prea curînd, ori tineri entuziaști, ca dr. N. Lupu, care nu făcuse nici o politică pînă atunci, au știut să umble cu acei oameni buni asupra cărora trecuse vîntul cumplit al fatalității.

În atmosfera încărcată de aburii sîngelui, cu prizonierii sociali putrezind prin temnițele județene, sau scuturați de valurile Dunării, s-au făcut alegerile, și legătura mea cu d. Cuza, tot mai mult întărită prin lucrul la același organ de luptă, m-a făcut, pe mine, cel care rîsesem odată, din plinul convingerilor mele, de zădărnicia parlamentară, să-mi pun candidatura alături de a războinicului meu prieten, fost deputat cu mulți ani înainte, dar supt, flamura „erei noi”, a junimiștilor, la Colegiul al II-lea de Iași. Am reușit eu singur, ca unul care n-aveam în localitate dușmăniile pe care în chip firesc și le căpătase spiritul ofensiv și mușcător al amicului meu, și numărul meu de voturi a întrecut, mi se pare, pe acela realizat de Gheorghe Panu, acuma candidat al guvernului, ceea ce Panu nu mi-a iertat niciodată, și mi-a plătit-o cu amărăciunea pe care acest spirit închis și răzbunător știa așa de bine s-o răspîndească. S-au găsit destui cari să coboare și în sufletul dlui Cuza, pentru moment, sentimente pe care desigur nu le merita perfecta mea loialitate față de dînsul.

M-am mirat eu singur de o asemenea izbîndă și, la vederea ușii din strada Buzești, împodobită frumos cu verdeață, după datina ardeleană, de femeia de lîngă Sibiu care-mi hrănea unul dintre băieți, am socotit că e vorba de o farsă căreia ai mei le-ar fi căzut victimă și am cerut înlăturarea acestui decor de serbătoare, care în el însuși îmi jena discreția. Era însă adevărat. Trebuia să rostesc de acum înaintea adversarilor, ale căror mijloace le bănuiam, înaintea ironiei blazaților și furiei fanaticilor, ca și înaintea masei molatece, flasce a indiferenților, funcționari-deputați, politiciani de carieră, crezul pe care pînă atunci îl strigasem în urechile lacome de adevăr ale mulțimilor sincere și oneste. Și n-aveam întru aceasta două însușiri indispensabile pentru succes: încrederea în mine și lipsa de autocritică a acelora cari, văzînd simplist, pe linia dreaptă a abstracțiilor, sînt capabili de orice pentru ceea ce n-au înțeles pe deplin. În lumea unde obrăznicia s-a răsfățat și se răsfață mai larg, mîncînd din generație în generație toate „praznicele“, nu numai că nu m-am putut pune la nivel, dar n-am ajuns, pînă astăzi, nici măcar la hotărîrea de a voi să fiu obraznic. Iar o mîndrie moștenită și [întărită prin toată cultura ce mi-am putut cîștiga, prin acea predică de catedră care cere cea mai desăvîrșită demnitate personală, a fost interpretată de toți milogii și îngenuncheații, de toate flendurile morale ca o nesuferită vanitate, care trebuie înăbușită prin ridicul sau zdrobită prin urletele violenței.

Parlamentul nu era al îmbătrînitului vechi conservator Sturdza, căruia mi se părea uneori că-i plutește deasupra capului ghigilicul întîrziat al caftangiilor de supt Regulamentul Organic, pe vremea rudei sale, Mihai-vodă, ci al lui Ionel Brătianu.

În mijlocul atîtor prieteni și devotați, gata să-i aclame șefia la cea dintîi dovadă incontestabilă a decadenței primului-ministru, acesta apărea altfel decît îl cunoscusem pînă atunci: inabordabil pentru o discuție liniștită, răspingător față de tot ce-i părea o concurență, temător de oricare altă popularitate, întrebuințînd ironia pe care o împrumutase de la Carp, pentru a lovi fără discernămînt în dreapta și în stînga, mergînd pînă acolo încît mă bănuia că aș crede cu adevărat în posibilitatea de a avea locul său; un lung răsfăț, care-l făcea să părăsească banca ministerială, a unor grele răspunderi stropite cu atîta sînge, pentru a se întinde în bănci între prieteni, lungind „nonșalant“ picioarele în fața tribunei, cu un gest de supremă plictiseală, își arăta consecințile, și se poate închipui ce se petrecea față de aceste atitudini în sufletul, jignit dureros din primii ani de copilărie, al „băiatului cocoanei Zulnia”. Această atitudine studiată a lui Brătianu, ca și timiditatea în luarea hotărîrilor neapărate, îl făceau să piardă momentul tragic în care se măsura adevărata mărime a oamenilor. Și astfel se întîmplă ca omul frumos și voinic, dispunînd de resurse de elocvență solemnă, deși cam goală uneori, pe care nu le avea moșneagul din fruntea băncii guvernului, să fie biruit, la capătul expunerii competente, făcute cu toate mijloacele extraordinarei prestanțe, de vechiul boier moldovean care, răspunzînd unui pompos tînăr orator al conservatorilor, se înfățișa, ca responsabil, el, înaintea lui Dumnezeu pentru „țeranii pe cari i-a omorît”.

Majoritatea m-ar fi vrut umilit de calomniile care plouaseră asupra mea și stîngaci de nedreprinderea totală cu acest mediu. Dar ai mei, cei de pe vremuri, cari cîrmuiseră o țară, poate și mai mult decît una singură, mă susțineau. Nu m-am simțit nici un moment singur, și numai neplăcerea mea, iremediabilă, de a vorbi în public îmi dădea o senzație cu care eram de altfel obișnuit.

Ordinul se dase, într-o adunare pe care o prezida cu mînă de fier, dar și cu perfectul tact al omului de lume, o inteligență și o energie ca a lui Mihail Pherekyde a cărui figură lungă, slabă, distinsă, cu ochii mari de hotărîre și de ironie, impunea oricui, de a nu reacționa la ce voi spune, la orice voi spune, decît prin surdele mîrîieli care dezorientează pe alt fel de debutanți. O dată numai mi s-a strigat, rupînd disciplina, că spun lucruri pe care le-am învățat pe de rost, și am știut ce să răspund, căci doar cunoșteam de mult viața fiecăruia și aveam ca armă sigură amănuntul biografic. Așa am vorbit eu, cîteva săptămîni de zile, la proiectele de reformă agrară, polițienească, judecătorească, pe care le aducea, cu Brătianu însuși, cu Stelian, așa de impunător prin figura-i nobilă, prin extraordinara-i distincție în vorbire, un regim doritor să arăte că e în stare să ridice pe ruinele afumate și crușite ale României păcătoase, fără milă de fiii ei cei mai buni, o țară nouă, și un rege care nu voia să treacă la cele eterne pecetluit pe frunte cu stigmatul unei represiuni barbare și în cea mai mare parte inutile o poruncea. Pentru a mă descuraja, s-au întrebuințat pe rînd toate mijloacele, și ele nu lipseau; dar omul care-și simte conștiința sprintenă și care dincolo de tot ce-l privește vede lumina sigură a unui ideal nu poate fi intimidat.

Din altă parte, nu numai de la prietenii ieșeni, supărați că eu, ne-ieșeanul, am ieșit singur din lupta electorală, dar de la un început de opinie publică, pentru care violența are un farmec deosebit și care moare după scandal, mi se cerea atitudinea tonitruantă pe care o poți mai curînd recomanda de afară decît s-o păstrezi înăuntru, afară numai cînd ai arta perfectului cabotin fricos, care gesticulează înaintea tribunelor pregătite, a presei cîștigate, ca să strîngă apoi în culoare mîna adversarului pe care l-a zugrăvit în toate colorile infamiei. Nu eram deci ce se așteptase de la mine, și prezicerea lui Panu că nu mă voi mai întîlni cu votul ieșenilor din Colegiul oamenilor săraci și cu nevoi de slujbe, pe cari nu-i furi de două ori pentru o acțiune de curaj, se va îndeplini la cel dintîi prilej.

După luptele în jurul reformelor sociale își pierduse de altfel interesul Parlamentul, în care am intrat apoi ca reprezintant al solizilor negustori români din Ploiești, încercînd și la Covurlui, unde am ajuns să adun și opt sute de voturi, o înviere a conștiinței țeranilor, cărora guvernele le spuneau că „fiecare-și are vremea lui”. Cînd s-a ivit chestia unei mari reforme în biserică, introducîndu-se, după ideile din Germania ale sfătuitorilor lui Haret, acel Consistoriu Superior care n-a putut să aibă nici o influență, și am apărat concepțiile, singurele corespunzătoare tradițiilor ortodoxiei, ale învățatului arhimandrit Scriban, ședința a fost un adevărat scandal, în care mi-a părut rău – ca și în acordarea unui apanaj autonom fostului Mitropolit Primat, Ghenadie, căzut în lupta cu regele —, că a fost amestecat numele unui ministru, coleg de Universitate, pe care eram deprins să-l stimez, și pentru care aveam chiar afecțiune. Rău sfătuit, Haret, în credința că mă va împiedeca astfel de a lua cuvântul, a zăbovit discuția pînă în vacanța de Paști, pînă în chiar Săptămîna Mare, și astfel am putut vorbi numai într-o ședință de noapte, în fața băncilor goale, cu d. Ștefan Ioan, apărînd la uși ca să întrebe cu glas tare dacă n-am isprăvit; trecuse de miezul nopții cînd „s-a votat“ legea care nu era să dea nici un rod.

Astfel s-au tîrît – supt guvernul Sturdza, supt conservatorii reveniți, împăcați acuma pentru puțin timp, apoi supt noul regim liberal, în care nu mai era bătrînul șef, trimes într-o casă de sănătate din Franța cu toată publicitatea pe care o pot da numai oameni lipsiți de orice simț de pietate, ci totul aparținea lui Brătianu, al cărui orgoliu devenise incomparabil —, vreo trei Parlamente, care nu mai trebuiau să se ocupe, în ședințe adesea complect goale, cu nici una din acele mari chestiuni pe care le deschisese tumultul revoluționar al țeranilor și bubuitul tunurilor care distrugeau satele din Vlașca. Nu pot zice că alegerea dlui Cuza, care osebea tot mai mult acțiunea sa personală, a folosit, campaniei noastre parlamentare.

Vorbeam acum în numele unui partid. Nu doar că aș fi înțeles să urmez sistemul, perfecționat în ultima formă de un Bădărău, cu înscrierile obligatorii și distribuția exactă a recompenselor după serviciile aduse „cauzei“. Așa ceva n-a existat niciodată în noua grupare. Dar, pe cînd d. Cuza credea că avem sarcina de a cîștiga spirite tinere, care pe urmă să se ducă fiecare unde vrea, am simțit nevoia de a da multelor adeziuni, dintre care unele trebuiau să fie așa de trecătoare într-o societate unde nu era altă scară a meritelor, alt îndreptar al carierelor decît în legătură cu singurele interese materiale, un program care să unească, un titlu care să figureze pe steag. Pentru democrația noastră nouă, care însemna numai ținerea în samă a nevoilor adînci ale neamului, aflătoare în marile mulțimi muncitoare, se cerea crezul moral al convingerii că, înainte de toate, în mersul general al omenirii, trebuie ca fiecare nație, elementul organic constitutiv, să se cunoască, să se definească și să se servească pe sine. Într-o adunare din april 1907, programul la care d. Cuza a adus restricții, cu un caracter negativ și exclusivist, relative la participarea în viața economică și publică a unei singure categorii de străini de rasă, oricare ar fi sentimentele lor individuale față de noi, de cultura noastră și de idealul nostru, a fost votat supt prezidenția bătrînului ofițer superior Manolescu Mladian pe care ni-l dăduse Cercul din Iași al partizanilor. La telegrama către rege n-am primit nici un răspuns, cum și era de așteptat, și nici la aceea către prințul moștenitor, care n-avea voie să se manifeste.

Dar avusem prilejul de a prețui nu numai înțelegerea lui Carol I, dar și simpatia prințului Ferdinand și a familiei sale pentru altă politică. O dată, la dezvelirea statuii lui Kogălniceanu în Iași, a doua oară la a lui Cuza-vodă.

De mult regele nu mai văzuse lașul. Serbarea pentru Kogălniceanu, unită cu comemorarea întemeierii Universității, a devenit un mare eveniment […] La masa regală, ca reprezintant al Universității bucureștene, am fost invitat, dar atenția lui Carol I era, ca de obicei, așa de meticulos împărțită, încît un cuvînt regal, chiar dacă se recomanda unui tînăr profesor ca mine, numai să merg la bal seara fiindcă vor fi „multe cucoane frumoase”, n-avea nici o adevărată importanță. Dar prințesa Maria, al cărei frumos colier de mărgăritare trezise atenția, mai stăruitoare decît respectuoasă, a lui C. Arion, dorea, cu privire la rotunda biserică de tip sirian a Sfîntului Sava, lămuriri pe care nu putea să le deie cercul de oficiali de la locurile de onoare. Din colțul unde discutam cu o stîrpitură de origine germană, […] am îndrăznit o explicare. Peste cei cari n-aveau nimic de spus mi s-au adresat întrebări și, spre uimirea generală, Prințesa mi-a cerut s-o conduc a doua zi la biserică.

Am făcut-o, puind, ca la Golia, pe birjarul lipovan să taie bălăriile pentru a permite intrarea în lăcaș, și am putut vedea cu ce siguranță Prințesa și cei doi copii mai mari cari o întovărășeau și cari criticau așa de liber dezordinea și murdăria ce se ascundeau în dosul potemchiniadei primirilor oficiale, merg către ceea ce e în adevăr frumos.

La vechea Mitropolie am intervenit pentru ca părintele Pimen să ofere, din rămășițile bisericii Sf. Nicolae, un fragment de frescă, un încîntător înger, pentru palatul din Cotroceni, și am împrumutat la Sf. Sava pe numele meu talerul de argint al lui Dabija-vodă, care a fost modelul pentru noua veselă a Prințesei.

De atunci s-au păstrat legături care mi-au fost deosebit de prețioase. […]

Pentru statuia lui Cuza-vodă, urmărit și în mormînt de ura dușmanilor din viață, s-a dat o lungă și grea luptă. Nu se ajungeau banii pentru a plăti pe sculptorul italian Romanelli, și a trebuit să fac un apel prin Neamul românesc, care, din banul de aramă al săracului, a strîns cei 25.000 de lei care mai lipseau. Statuia s-a putut deci turna, dar acuma se punea problema locului de care se va învrednici. Politicianii ieșeni o voiau lîngă fosta casă a bancherului Neuschotz, într-o mică piață anume aranjată pentru aceasta, pe cînd comitetul, prezidat de d. Ghica-Deleni, era pentru acel punct central al marilor artere ieșene care se deschidea în fața „otelului Traian”, unde cu vreo douăzeci de ani în urmă Carol I fusese șuierat și bombardat cu mere putrede de tînăra aristocrație opozantă a orașului. După mari sforțări, s-a căpătat în sfîrșit și acest ultim punct, iar regele a anunțat sosirea sa.

Eram din nou delegatul Universității din București, ca și la serbările Școlii surori, la care, după cuvîntarea mea regele îmi întinsese o mînă pe care nu îndrăzneam s-o aștept, așa încît a trebuit ca vecinii mei să-mi atragă atenția că acea mînă, puțin darnică de altfel, mă caută. Data aceasta, dispuneam la Iași, printre tineri, de o mare popularitate, pe care, ca de obicei, n-o căutasem, ba nici nu-mi dădeam sama de dînsa. După obișnuitele cuvîntări, rostite de pe terasa „otelului Traian”, în care era vorba mai mult de Suveranul care domnește decît de acela care se întrupase în bronz, un adjutant a pretins să-mi arate în ce atitudine, întors către rege, trebuie să rostesc discursul meu, și-și poate închipui cetitorul cum a fost primită această lecție grosolană. În cuvîntarea mea am manifestat dorința ca și Carol I să se bucure în amintirea urmașilor de aceeași emoționată amintire ca Domnul de țară pe care-l înlocuise. Aclamațiile mulțimii care umplea piața au arătat regelui că un gest către mine ar putea fi folositor din punctul de vedere al cîștigării acestei mulțimi. Adjutantul veni din nou, data aceasta ca să-mi spuie că regele vrea să-mi arate mulțămirea sa. Apoi defilarea veteranilor începu pe strada Arcului, la celait capăt al terasei. Scoboram scara centrală către piață cînd am simțit lîngă mine pe cineva care era însuși Carol I. – Mi-a plăcut cum ai vorbit. – În orice caz, Maiestate, nu era nimic din acea lingușire care încunjură de obicei pe Suverani. – Și crezi că vreodată ea mi-a plăcut mie? Era melancolie și dezgust în cuvintele care cădeau, încet și greu, de pe buzele veștede ale bătrînului monarh înaintea căruia se plecau toți genunchii, afară de ai lui Carp singur. În clipa următoare, după această scurtă scenă neobservată, el asculta, aiurea, cu inima pe care acuma i-o știam, aceleași cuvinte ale adulatorilor.

Pentru masa oficială a fost lăsat principele Ferdinand, și iarăși ceva neobișnuit s-a petrecut. La masă, prințul, tăcut și puțin prețuit pentru această tăcere stîngaee, acela pe care o presă imundă îl numea”Fritz“ și-și bătea joc de defectele lui fizice, a fost încîntător ca vervă și originalitate. A vorbit și de „monumentele naturii“ și a făcut călduroasa glorificare a copacilor bătrîni în cari se întrupează o întreagă epocă. Ridicîndu-se, oficialii așteptau obișnuitul „cerc” în care regele dovedea o inimitabilă virtuozitate. Dar prințul i-a lăsat deoparte și, întorcîndu-se spre mine, cel care nu eram și nu trebuia să fiu nimic, mi-a vorbit așa ca atunci, întîiași dată, cînd în palatul de la Cotroceni, își desfăcea inima cea mult jignită, cu deosebirea că acuma nu se mai auzeau întreruperile glasului strident al papagalilor, totuși prezenți, și într-un număr atît de mare și așa de siguri de sine. M-a lăsat să întrevăd alte idei de domnie și, cum, la urmă, era vorba de popularitate, el a adaus, apăsînd asupra cuvintelor sale: „da, știu că greu se cîștigă și se pierde ușor“.

Deci propaganda de mai bine de un deceniu nu fusese pierdută nici în această privință. Acela care va purta coroana României simțea și credea ca noi și avea ca și noi aceeași dorință de a face, împotriva oportunismului și imoralității clasei dominante, ceva în adevăr nou și mare. Și însuși Carol I cel lingușit avea mintea lui precaută și înțeleaptă deschisă asupra acestor posibilități.

În acel moment cursurile de vară de la Vălenii de Munte deveniseră o manifestație culturală obișnuită pentru o parte din societatea românească, aceea în sufletele căreia prinsese această sămînță de viitor.

Ideea lor mi-a fost dată nu de cineva din țara liberă, nici din Ardeal, unde totuși orice vizită nouă, ca la serbările jubiliare de la Blaj, unite cu adunarea anuală a”Asociației”, îmi dădea tot mai mult încredințarea că s-a isprăvit cu zilele așteptării singurului noroc posibil de la Viena. În tineret se ridica acolo tot mai tare, printr-un talent literar la care se adăugea acum și acela al elocvenței – dar cu cîtă sfială mă întreba vorbitorul încă nedeprins cînd i s-a cerut o întîie conferință la Ateneu! – d. Octavian Goga, care apărea la orice ocazie, aclamat de un cerc de tineri, pentru a ofusca pe deținătorii puterii în mijlocul românilor săi ardeleni, aceia pe cari găsise cu cale să-i prezinte într-un articol ca pe niște simpli „măgari de pe Vezuviu“, chiar dacă era înscris între colaboratorii foilor lor. Era vorba, la unii din acel mediu, de o sprijinire pe Regat, de o totală schimbare și a țintei, care apărea acuma ca eliberarea totală din legăturile cu Monarhia, oricum s-ar transforma și, cu toată deziluzia produsă dlui Goga de răscoalele țerănești – și-mi mărturisea că această dovadă a lipsei de coeziune, de soliditate, poate de viitor, trebuie să-l îndrepte neapărat în altă direcție – această tendință se întărea din ce în ce mai mult: ea apărea tot mai limpede în fața stăpînitorilor, cari nu găseau mijlocul de-a o împiedica. Legile ungare nu îngăduiau oprirea pașilor noștri prin văile ardelene, și, cu toate îndemnurile de a vorbi la prilejuri solemne, știam să-mi impun tăcerea cea mai desăvîrșită. Dacă, precum se întîmplase în lunga mea călătorie după inscripții și însemnări, cîteodată, ca la Drăgușul Țerii Oltului, cei doi jandarmi apăreau împănați, împintenați și cu pușca în bandulieră ca să-mi ceară pașaportul pe care nu-l găseau bun pentru că… nu era scris în ungurește, dacă mă pofteau la solgabirău, din fericire nu pe jos, ca pe mulți alții, ci în trăsură, aoesta găsea imediat scuze în cea mai perfectă limbă germană pentru că fusesem deranjat. Și totuși avea dreptate vărul vestitului mîncător de români, secuiul Ugron cînd, ca șef al postului de la Drăguș, îmi răspundea la obiecția că un profesor universitar, care e „domn mare”, nu trebuie luat astfel la cercetări:”E, domnul mic, aia nu face nimic; domnul mare, aia face!” Căci ceva desigur se făcea, și guvernul maghiar n-avea acea siguranță de drept, acea încredere în viitor care singure permit să se ia măsurile necesare pentru împiedecarea, în orice motiv al lor, a marilor catastrofe politice.

Altfel era cu bucovinenii, ținuți de austrieci foarte din scurt, dar cu cea mai mare dibăcie, crescîndu-i pentru robie, măgulindu-i cu concesii – chiar cînd guvernatorul era, după blîndul Pace, intolerantul, pornitul Bourguignon, în luptă cu ziarul românesc Patria și cu agresivitatea redactorului adus din Ardeal, capriciosul și sfidătorul Gheorghe Bogdan- Duică, om cu așa de multă știință și pătrundere, unite cu mai puțină chibzuință —, și cîștigîndu-i prin titluri, onoruri și slujbe. Nu se încercase nimic pentru a împiedeca în 1904 marea manifestație românească pentru jumătatea de mileniu de la moartea așa de „bucovineanului” Ștefan cel Mare. Am fost atunci pentru întîia oară între moldovenii de acolo și, dacă între intelectualii puțini și îndușmăniți între dînșii, unii, „boierii” și preoții, trebuind să meargă cu aristocratul Flondor, ceilalți, învățătorii, oamenii din bănci, ambițioșii între intelectualii tineri, țeranii, fiind cu neastîmpăratul Aurel Onciul, creator al unei prese-revolver, nu se putea distinge nimic dincolo de cadrul austriac pe care, și în acel moment de amintiri, îl afirma prezența bastardului habsburgic, contele de Meran, care avea conducerea, nu era însă același lucru cu alt grup de intelectuali și cu sănătosul instinct țerănesc. Aducînd cu mine extrasul despre Ștefan din Istoria românilor în limba germană, pe care l-am împrăștiat gratuit, și acești țerani chiar întindeau după dînsul asprele lor mîni lacome, am ascultat discursuri dintre care cele mai multe erau foarte prudente, dar cine putea opri valul de foc al lui Tocilescu, care, suit pe un butoi, catehiza pe pletoșii săteni, și ei, cum am constatat-o, nu făceau, de altfel, decît să noteze cînd glasul furtunosului orator necunoscut „se suie” și „se coboară”! Era, oricum, începutul unor relații care se vor desemna din ce în ce mai mult într-un sens contrar intereselor austriace.

Peste puțin timp am organizat o vizită la Iași a fraților despărțiți, și s-au înscris nu mai puțin de cinci sute; mult timp, pînă la prada austro-germană din casa mea de la Vălenii de Munte, am păstrat frumoasa fotografie care înfățișa această mulțime mîndră și bucuroasă în fața bisericii lui Duca-vodă de la Cetățuia. Guvernul român a voit să împiedece trecerea hotarului în grup, deși, la început, o autorizase, dar am luat asupră-mi să înlătur pe cei cîțiva jandarmi trimeși la Burdujeni, cari, băieți buni, s-au dat la o parte înaintea acestei frumoase țerănimi, cu cei mai buni din tinerii cărturari în frunte. La Iași îi aștepta o expoziție, făcută în sălile Liceului Internat, la care aduseseră obiecte doamne din cea mai aleasă lume a orașului, între care vioaia și inteligenta doamnă Șumuleanu, dna Hurmuzescu, chiar dna Moruzi, văduva fiului lui Cuza-vodă. Trei zile am stat pe picioare ca să li se facă acestor rari oaspeți, cari nu cunoșteau deloc țara, o primire menită să le rămîie pentru totdeauna neuitată. La plecarea lor, eram siguri că părerile despre România liberă s-au schimbat cu totul, și ne-o spunea în cuvinte așa de înflăcărate tînărul, de mare avînt și de activitate febrilă, Vasile Lițu, prea curînd pierdut pentru luptele noastre. Ne-a arătat-o apoi în fiecare număr revista pe care o întemeiaseră, în Suceava blajinului folclorist părintele Florea Marian, membră al Academiei – și succesorul lui a fost bătrînul aristocrat Suțu, care în discursul de intrare nu-i putea pronunța numele… —, d. I. Nistor, profesor la liceu, și, pe atunci, înainte de a se așeza în băncile Universității noastre, posesorul unui superb cilindru vienez, și mai popularul profesor secundar Gheorghe Tofan, voioasă figură de energie tînără, ale cărui suferinți și a cărui moarte prematură, a doua zi după realizarea idealului în care crezuse, n-o puteam prevedea. Aproape de Suceava, în Pătrăuții lui așa de bine gospodăriți, în casa cu feciori învățați și plini de inteligență – o, ce mai era să scrie despre mine unul dintre dînșii, profesorul Alexandru, la schimbarea vremurilor, și mai ales a inimilor! – cu fata așa de frumoasă, care era să se mîntuie într-o înspăimîntătoare tragedie, ochii limpezi, umezi de duioșie, ai părintelui Morariu, vechi și prețuit scriitor, se ridicau ca ai unui sfînt în ceasul revelațiilor către ceea ce cu voia lui Dumnezeu trebuia neapărat să se întîmple, și în foarte scurtă vreme.

Cînd a fost, mai tîrziu, să întorc vizita bucovinenilor, cu Liga Culturală, adunată în congres la Iași, administrația austriacă era gata să ne întîmpine potrivit cu interesele ei amenințate. Ea fusese înștiințată din două părți: din aceea a evreimii, așa de influentă, care se temea de pătrunderea antisemiților, și din aceea a unui curios și sincer, deși neașteptat, prieten al românilor, și mai ales al alegătorilor săi din ținutul Cîmpulungului, contele vienez cu nume franțuzesc Bellegarde, care, excelent prefect, „căpitan de cerc“ al județului în care se și așezase după ieșirea din serviciu, nu înțelegea să i se smomească fidelii; glasul de înștiințare mersese așa de sus încît Franz-Joseph însuși spunea unui deputat român „să păzească de Iorga pe credincioșii bucovineni“.

Așa încît, cînd ne-am prezintat la Ițcani, mi s-a pus în vedere mie singur, îndemnînd pe ceilalți, așa împodobiți cu tricolorul cum erau, să treacă granița, că aș fi în Bucovina un „străin indezirabil”. Am telegrafiat la Viena lui Lueger, șeful antisemist așa de popular atunci, încît impunea și Împăratului care, în ciuda adevăratelor sale sentimente, a trebuit să-i puie la gît lanțul de aur al primăriei vieneze, dar a trebuit să aștept în gară comunicarea oficială a expulzării, în timp ce Mochi Fișer, prezent și foarte satisfăcut, îmi transmitea înștiințarea că totul atîrnă de la dînsul. Dintr-o birjă s-a coborît în mare uniformă aurită d. Orest Tarangul, funcționar superior, ca să-mi dea actul prin care eram, ca „lästiger Fremde”, „für beständig abgeschafft” deci, ca „supărător străin“, „izgonit în chip statornic“. D. Tarangul adăugea că, dacă totuși aș intra în țerișoara împăratului, voi face nu știu cîte săptămîni de închisoare.

Expulzarea a provocat indignare între bucovineni. Pînă și democratul aproape socialist Mihail Chisanovici, care scotea foaia, deloc naționalistă, Die Wahrheit, a protestat cu energie. În schimb, presa partidelor de la noi s-a arătat încîntată de ce mi s-a întîmplat, și un ziar de caricaturi înfățișa în figuri caraghioase gonirea „apostolului”.

Dar aceia cari fuseseră la Iași, cari doriseră să ne primească acasă la dînșii, într-o țară simțită – cu toată îmbulzirea, sprijinită de guvern, a rutenilor, cari-și voiau și partea din biserică —, din ce în ce mai mult a lor, înțelegeau să răspundă la această jignire, pe care și-o luau și asupra lor, printr-un contact sufletesc permanent cu noi. De aici ideea unor cursuri de vară, la care de la început ei ar trimete un contingent asigurat, ele dînd apoi ocazie, într-o neuitată vară, și corului”Armonia”, de o așa de bună alcătuire, să ne cerceteze în frumoase costume românești. Cu bucurie și încredere am primit propunerea.

La început, ascultătorii erau cîțiva bucovineni, d. Alvirescu și douătrei învățătoare, puțini ardeleni și bănățeni, cu preotul Martinovici în frunte, care cînta așa de frumos, cu părintele Tătucu, pe care l-am văzut apoi parlamentar al României unite, cu pe atunci clericul Tulbure, ca și cu ochiosul diacon Gașpar, om de mare talent în vorbă, capabil însuși să încerce a învia pe pagini de roman epoca lui Ștefan cel Mare, restul fiind tineret universitar din Regat, pe care-l atrăgeau mai mult materiile predate decît spiritul cel nou al predicației naționale. O dată mi-au picat acolo un judecător din Rusia, tocmai din fund, spre Ural și foarte tînărul, blondul Pelivan. Dintre locuitorii orășelului, vreo trei familii participau singure. Încăpeau cu toții în clasa I-a a școlii primare din centrul Vălenilor, și mi-a trebuit curaj ca să mă gîndesc a ridica o sală anume în 1912, solidă clădire făcută de inginerul Dimitriu din Ploiești, moldovean de origine, sală pe care o datoram ajutoarelor venite din mai multe părți, fără participarea, pe care totdeauna am refuzat-o, a statului.

Dispozițiile acestuia față de un astfel de focar de propagandă erau acelea care se puteau aștepta. Îndată s-au anunțat, la Iași, alte cursuri de vară, la care și profesorii și ascultătorii erau plătiți. Între cei dintîi era fostul meu elev Pârvan, acuma, și prin hotărîtorul sprijin al lui Ioan Bogdan, director al Muzeului din București și profesor la Universitate, așteptînd apropiata alegere la Academie – și el spunea „cît apetit are“ pentru ce i se oferea. Întors din Berlin cu totul altfel de cum îl știam cînd trudea la o biografie a lui Papiu Ilarian care n-a apărut, și descosea pe Domnii moldoveni din secolul al XV-lea pentru a trece la prezintarea de cetăți dobrogene, autorul unui frumos studiu asupra lui Marcu-Aureliu și al unei cercetări adîncite asupra „naționalității negustorilor în Imperiul roman” avea acum părul lung revărsat ca al lui Mommsen, și în elocvența lui remarcabilă se întîlneau accente de misticism, foarte atrăgătoare pentru tineri, dar care oamenilor din generația mea li se păreau curioase. În cîteva zile s-a văzut că această concurență a politicii stăpîne pe puterea de Stat n-are sorți de reușită și, auditorii împrăștiindu-se, Pârvan a venit la noi, fermecînd publicul cu frumuseța poetică a conferinților sale, dar țînîndu-se cu cea mai mare îngrijire la o parte de tot ce putea să pară o adeziune la crezul ce se predica de pe acea modestă catedră de institutori.

Mai tîrziu, între deosebitele cursuri, pe care atunci, la început, le mai făcea, pe lîngă d. Cuza, profesorul Nicolae Dobrescu, de istoria bisericii românești, alt bun elev al meu, solid țeran, nalt, spătos, gras, blînd, pe care nu l-aș fi crezut sortit unui cancer lînainte de vreme, apoi cumnatul meu Ștefan Bogdan, pe care nu-l cîștigaseră avantajele politicii liberale, și cîțiva alții, s-a stabilit o perfectă concordanță de idei, care a contribuit esențial la succesul lor. Nu pot zice același lucru de anii primelor încercări.

De fapt înțelegeam să se creeze acolo, în toată libertatea, un mediu prielnic pentru acea unire a tuturor românilor, al cării termin n-aș fi cutezat să-l fixez, dar care-mi părea nelipsită, într-un viitor mai lung flau mai scurt. Conspiram supt aripile Ligii, fără ca vreodată să fi fost vorba de bani, necum de bombe. Dar iată că, în ce privește ținta principală, divergențele se iveau, și trebuia autoritatea mea de creator și conducător pentru a nu se produce confuzii în spirite. Astfel, o dată, în demonstrațiile amicului Cuza cu privire la chestia evreiască – și auditoriul se pasiona de strînsă lor logică, deși nu totdeauna corespunzînd perfect unei realități complexe —, s-au amestecat și cuvinte bune pentru acea Austrie care, și supt influența unui Aurel Onciul, unui Aurel Popovici, cîștigase oarecari simpatii, în comparație cu politica mai sinceră, mai fățișă a ungurilor. D. Cuza, fost elev al unui liceu din Dresda înainte de a trece la Bruxelles, unde-l așteptau cuceritoare influențe socialiste, cu C. Mille însuși, avea aplecări firești către cultura germană, inspirîndu-se dintr-însa, în marile studii de economie politică pe care le pregătea; mai fusese, de curînd, bine primit, cu perfecta ipocrizie vieneză, de profesorii de la Cernăuți, în frunte cu rectorul Adler, cel mai autentic evreu, și astfel acele cuvinte bune își găseau explicația. Era mai greu să găsească însă și aprobarea mea și, în ciuda declarațiilor mele repetate că „la Vălenii de Munte nu se face politică“ – mi se părea că e necesar s-o spun, ca să nu îngreuiez, la întoarcere, situația românilor de peste munți —, am luat cuvîntul, spunînd limpede că pentru mine nici un compromis nu e posibil, că noi mergem drept către unirea națională și că nu aici, la această adunare de credincioși, se poate admite recomandarea austrofiliei în vederea planurilor lui Franz-Ferdinand. Mi-a părut rău că a trebuit să intervin și că am pricinuit eu,”Iorga cel totdeauna fără tact“, o reală supărare tovarășului și prietenului meu.

Cînd clădirea proprie, mică, albă, cu o perfectă acustică în acele margeni înguste pe care nu am vrut să le cresc nici pînă acum, refuzînd ca președinte al Consiliului orice pomană de Stat, compromițătoare, a fost gata, în iulie 1912 […], am aflat că între ascultători va fi pentru două zile și prințul Carol, trimes de însuși regele, de acela pe care rapoartele austriece îl vor prezintă peste doi ani ca rîzîndu-și de Liga Culturală, condusă de un „bețiv” (confuzie între Petre Grădișteanu și noul președinte, Ionaș) și de un „fleac” ca mine.

Despre fiul moștenitorului auzisem caracterizări entuziaste de la bunul Gheorghe Munteanu-Murgoci. Geologul cu mai vast orizont și cu mai multă aplicare către împărtășirea în cerc mai larg a cunoștinților sale, om de mare merit, foarte bun vorbitor, familiar, scriitor de chemare, irosindu-și viața, legată de o colegă scoțiană, pe care n-o iubea, în tot felul de legături pe alăturea și de petreceri care au ruinat apoi în chipul cel mai jalnic solidul trup de mocan aciuat pe șesul Brăilei, fusese, împreună cu alții, cari nu erau de aceeași talie, profesorul tînărului prinț, care tocmai își trecuse bacalaureatul. […] Anume pentru viitorul rege am ținut trei conferințe, care s-au și publicat, ca să învederez ce nu i se spusese lui Carol I: că aici nu e o mînă de barbari cari să trebuiască a fi ridicați de o dinastie energică și inteligentă la rangul națiunilor civilizate, ci un vechi și nobil popor care-și are locul, deși pe nedrept nerecunoscut, în istoria lumii. Ascultînd aceste lecții, cu privire la care n-am putut găsi prilejul de a-i vedea impresiile, care poate nu erau chiar acelea pe care le așteptam, prințul a petrecut, întovărășit de guvernorul său, generalul Perticari, două zile în casa cea nouă pe care mi-o ridicasem.

Ea însăși, această clădire cu înaltul coperiș, cu stîlpii delicat lucrați ai cerdacului, cu odaia ei de taină supt scînduri, unde pe vremea ocupației lucrătorii mei erau să-mi salveze măcar o parte din bibliotecă, era o lecție de tradiție și o inspiratoare de amintiri. Cîțiva ani o văzusem cu tavanurile căzute, cu zidurile lăsate în două direcții, tristă ruină în care se aciuase o familie de mindirigii săraci, pe cînd în pivniță, unde se credea că locuiește o capră neagră, legată de fantoma fostului stăpîn, care toată noaptea ar fi încunjurat orașul într-o trăsură cu patru cai negri, măcelarii tăiau vitele; vacile rupeau frunzișul pomilor degenerați, cu trunchiul numai scorburi și crăcile de atîtea ori rupte. Pivnița adîncă, sprijinită pe enorme loadbe de stejar vechi, pentru vinurile de odinioară, mă fermeca prin adînca ei taină. Aflasem într-o zi că se vinde la licitație și, cu banii căpătați pentru editarea unui volum din Hurmuzaki, m-am prezintat, luînd-o cu opt mii de lei. Și de atunci începuse o muncă stăruitoare, dar firește desperant de înceată, cu italieni din Udine, tatăl și fiul, cari beau sîmbăta buna țuică locală și dormeau pînă marți, pentru a face, cum spunea tatăl „dintr-o babă o fată mare”. Mari ferești de stejar înlocuiră deschizăturile înguste din care se putea zări primejdia, țigla roșie se așternu unde putrezise vechea șindilă; numai stegulețele de tinichea de pe vîrf spuneau că la 1853 coperișul fusese făcut sau înnoit. Iar înăuntru fierbea viață harnică și speranță nouă.

După plecarea prințului o telegramă a regelui Carol însuși arăta originea vizitei și, desigur în lumea politicienilor, de cari se servise pînă atunci, exclusiv, suveranul, o asemenea demonstrație a trebuit să pară îngrijitor de curioasă. Și, poate și natura audiențelor de mai tîrziu, ca aceea în care regele-mi vorbea de candidaturile mele și își exprima mirarea pentru cîte una din acelea care mi se opuneau, ori alta, in care, văzînd neliniștea celui primit cu întîrziere, se informa de motiv și, aflînd că am o întrunire la Ploiești, mă bătea părintește pe umăr, adăugind:”Bine, bine, mergeți la Ploiești“. Se poate ca asemenea atitudini să fi fost calculate, căci dinastiile își au egoismul lor, care uneori poate fi feroce, dar ele îmi dădeau o prețioasă sporire a încrederii mele față de lucrul, așa de înalt și de greu, pe care-l voiam.

Prințul a venit apoi și la Universitate, tot cu generalul Petricari. Am crezut că e bine să așez pentru dînsul un scaun lîngă fotoliul meu, pe estradă. În alte țeri, ca în Germania, fiii Împăratului luau, la Universități, unde dădeau și examene, locul în bănci. Mi se părea că nu sîntem maturi pentru atîta democrație. Dar, cînd unul din prietenii săi a voit să beneficieze de dreptul de a intra în cancelarie, l-am dat afară in formele cele mai netede. Deși viitorul rege, ocupat și cu datorii militare, părea obosit și guvernorul său manifesta un vădit scepticism față de ascultarea lecțiilor mele, m-am putut încredința, în conversații ca aceea despre caracterul țarului Alexandru I că, dacă vizitatorul cursului meu nu cetește mult, el știe să asculte – în acest caz pe marele duce Nicolae, care se ocupase de acest strămoș al său – și să reție – și cu ce spirit critic! – ce auzise.

Aș fi voit ca moștenitorul în al doilea rang să treacă prin formele universitare, și i-am făcut propunerea de a publica în englezește o lucrare de doctorat despre călătorii englezi la noi, dar n-am întîlnit dispoziție pentru aceasta. De altfel, prințul Ferdinand decisese că fiul său mai mare va merge la Berlin, celait avînd să facă studii de marină în Anglia. În audiența pe care am avut-o la el, am adus argumente contra acestui sistem de educație. Mi s-a obiectat că mai sînt prinți cari fac studii în alte țeri decît a lor. – Da, aceia ai regelui din Annam. Cine a cunoscut pe regele Ferdinand știe însă cît erau de neclintite hotărîrile acestui timid.

Prințul a mers deci la Berlin, dar s-a întors cu același temperament, foarte complex și greu de înțeles, cu aceeași hotărîre, moștenită din ambele părți. Generalul Perticari îmi povestea că, într-o discuție cu atotștiutorul Împărat german, tînărul ar fi înfruntat părerea acestuia despre originea pelasgică a albanezilor cu argumente trase din ce auzise la București. N-ar fi fost de mirare să fie așa: viitorul Carol al II-lea căpătase de mult încredințarea că discuțiile asupra lucrurilor pe care le știe sînt absolut inutile.