Neoiobăgia/Soluția problemei agrare

Jump to navigation Jump to search
Cât ne costă neoiobăgia și legiuirea cvasisocialistă de la 1907 Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Soluția problemei agrare
Probleme vitale


Când după 1907 chestia țărănească a fost pusă din nou pe tapet — în mod atât de tragic și sinistru —, mai tot ce gândește în clasele noastre culte s-a pus în căutarea unei soluții a chestiei.

De aici au urmat foarte multe soluții, dar afară de unele excepții, care nici ele nu reprezintă o vedere destul de clară, soluția tot negăsită a rămas. Bineînțeles, n-am în vedere pe acei oameni de stat eminamente practici care, după sistemul cunoscut, caută să împace capra cu varza, să dea ceva țăranului fără să ia de undeva și deci să lase lucrurile tot cum au fost, având aerul totuși că au făcut ceva. Vorbesc de oamenii de bună-voință și de bună-credință, care au priceput că, așa cum mergem, mergem spre dezastru și deci era abilităților eclectico-oportuniste trebuie să ia sfârșit.

Una din cauzele nereușitei nici a acestora din urmă e însuși felul cum pricepeau ei soluția. Pentru ei soluția e un fel de iarbă a fiarelor, o formulă magică; aceasta, odată găsită și enunțată, va face, vorba ceea, ca „fiecare să prospere și România să trăiască”.

0 revistă satirică din capitală a avut pe vremea aceea o caricatură foarte reușită: un automat de soluții alături de care se perindau toți oamenii noștri politici, Punând câte un ban în automat și fugind fiecare cu soluția în buzunar de teamă să nu i-o afle rivalul.

Cauza acestei concepții a soluției e și nefamiliarizarea cu științele economico-sociale. La noi nu s-a priceput un lucru atât de elementar că, apriori chiar vorbind, o soluție a problemei noastre agrare nu putea fi decât o indicație a direcției și orientării pe care trebuie s-o ia dezvoltarea noastră economico-socială agrară și că deci rezultatele, pentru care trebuie muncă și sacrificii, vor fi la sfârșitul acestei dezvoltări sau în timpul ei. Soluționiștii noștri însă ar dori o astfel de soluție ca să avem rezultatele îndată. Doar însuși regimul neoiobag ne-a învățat cu rezultate fără muncă. Dealtfel, când e vorba nu de interesele tale egoiste, ci de interesele altora, această dorință de rezultate peșin e destul de lăudabilă. Din nenorocire, e nerealizabilă: există un imperiu de necesități fatale căruia trebuie să [i] se supună dorințele noastre cele mai curate.

Altă pricină, și mai serioasă, a nereușitei e tot de natură metodologică. Unii căutau soluții fără să-și dea seama ce înseamnă în cazul de față o soluție. Alții căutau dezlegarea problemei noastre agrare fără să-și dea seama ce anume problemă agrară au de dezlegat. Unii făceau confuzie între problema noastră agrară și cea din Occidentul european. Pe calea aceasta ajungeau la dezlegarea chestiei fermierilor din Irlanda, nu a neoiobagilor români. Alții vedeau bine că, țară eminamente agricolă, ne deosebim mult de țările capitaliste, dar exagerau chiar această deosebire și, sub influența poporanismului rusesc, construiau pentru noi o evoluție proprie, care n-a existat nicăieri și care face din viața țărănească un ideal social și un mijloc de trecere directă în societatea socialistă, fără a mai trece prin capitalism. Aceștia, orbiți de concepția lor, considerau ,țara noastră din punctul de vedere al oricărei țări rămase în urmă în dezvoltarea economico-socială și de aceea, la rândul lor, au scăpat din vedere problema agrară specifică țării noastre.

Și astfel, cu toții silindu-se să prescrie leacul, cei mai mulți fără a căuta, iară restul fără a reuși să afle mai întâi ce boală este de lecuit, problema noastră agrară a rămas neformulată și cu atâta mai puțin studiată[1].

În lucrarea de față am studiat problema și acum o cunoaștem sub toate aspectele și în toate manifestările ei.

Această problemă e neoiobăgia.

Ce este neoiobăgia o știm acum: e o întocmire economico- și politico-socială agrară particulară țării noastre și care consistă din patru termeni:

Raporturi de producție în bună parte iobăgiste, feudale;

O stare de drept liberalo-burgheză, prefăcută în iluzie și minciună, lăsând pe țăran la discreția stăpânului;

O legislație tutelară care decretează inalienabilitatea pământurilor țărănești și reglementează raporturile dintre stăpâni și muncitori, raporturi izvorâte din cei doi termeni de mai sus;

În sfârșit, insuficiența pământului așa-zisului mic proprietar țăran pentru munca și întreținerea familiei sale, fapt care-l silește să devină vasal al marii proprietăți.

Această întocmire am numit-o neoiobăgie, deoarece conservă fondul esențial al vechei iobăgii, dar cu un amestec necesar și fatal de elemente capitaliste, produs al vieții și dezvoltării noastre semicapitaliste și sub forme înșelătoare liberalo-burgheze; e deci o iobăgie nouă, o neoiobăgie, și nu cred să se găsească un termen care s-o caracterizeze mai bine.

Această întocmire hibridă și absurdă, această neoiobăgie, constituie problema agrară specifică țării noastre.

Am studiat în această lucrare ce puteri și necesități economico și politico-sociale și ce lupte și lupte de clasă au dat naștere neoiobăgiei, de unde și pentru ce s-a născut mediul istoric special din care a izvorât. Am analizat-o apoi pe ea însăși, elementele și structura ei și contradicțiile și absurditățile în care e atât de bogată. Am cercetat influența ei asupra vieții și a raporturilor sociale agrare, asupra vieții economice, politice, culturale, morale și am văzut ce nefastă e această influență, care, din când în când, prin anormalitățile, contradicțiile, antagonismele și toate relele acumulate, produce acele spasme teribile oare se cheamă revolte țărănești, jacheriile noastre naționale. Am studiat relațiile dintre diferitele noastre clase și problema agrară, curentele de opinie publică ce s-au format în jurul ei, remediile enunțate pentru vindecarea relelor produse de ea. Aceste remedii — inclusiv legile cvasisocialiste de la 1907 — le-am studiat tocmai în vederea soluției ce trebuia găsită. Și din toată cercetarea asta putem acum să tragem concluzia definitivă, soluția cea adevărată pe care o comportă problema noastră agrară.

Soluția aceasta, care reiese din toată lucrarea noastră aproape din fiecare pagină, este: desființarea totală, completă, neîntârziată a acestui regim nefast, regimul neoiobag. Și tot așa de clar reiese din întreagă lucrarea aceasta — ceea ce constituie un avantaj pentru noi, întrucât ne scutește de acum de multe dezvoltări și explicări —, tot așa de clar reiese ce anume înseamnă această desființare. Ea înseamnă:

— desființarea totală și definitivă a tuturor raporturilor de producție și a servituților medievale: dijme, rușfeturi, învoieli de cu iarnă etc., desființarea totală a contractului agricol și înlocuirea lui prin raporturile de producție ce există în Occidentul capitalist;

— desființarea totală și definitivă a tuturor legilor de excepție așa-numite tutelare, desființarea inalienabilității pământului și a întregului nămol de legi de tocmeli agricole și a tuturor reglementărilor pe care le implică ele;

— prefacerea micii proprietăți aparente de azi — caracteristica regimului neoiobag — într-o adevărată mică proprietate țărănească de-sine-stătătoare, având o întindere suficientă pentru munca și hrana unei familii;

— prefacerea stării de drept din minciună în realitate, realizarea ei în raporturile politico- și juridico-sociale de la țară.

Din punctul de vedere economic, soluția aceasta înseamnă prefacerea raporturilor de producție agrare, în bună parte medievale, în raporturi de producție burgheze; din punctul de vedere politico- și juridico-social, prefacerea raporturilor de drept din iluzie și minciună în realitate — și... dreptul comun.

„Dreptul comun!”, vor exclama, desigur, cu mirare și îndoială mulți, foarte mulți dintre cititorii mei; „dreptul comun”. despre care d-l Carp a zis că înseamnă „jaful comun”, frază rămasă tipică și cu care e de acord un om cu vederi atât de clare ca d-l R. Rosetti, cu care sunt de acord oameni atât de binevoitori țărănimii, ca d-l Bibicescu și alții, frază consacrată, asupra căreia s-a stabilit un acord deplin între prietenii și adversarii țărănimii!

Însuși acest acord al prietenilor și adversarilor asupra frazei consacrate cam dă de gândit. Dealtfel, n-ar fi de mirare să fiu în dezacord cu toți cei care au tratat chestia țărănească până acum, întrucât și punctul meu de vedere, și metoda mea de cercetare sunt altele. De astă dată însă nu sunt deloc în dezacord, întrucât ce a înțeles d-l Carp prin dreptul comun și ce înțeleg eu sunt lucruri fundamental deosebite.

D-l Carp a înțeles prin dreptul comun desființarea numai a unuia din cei patru termeni ai neoiobăgiei, și anume a legislației excepționale tutelare, și păstrarea celorlalți, adică rămânerea în vigoare a relațiilor de producție neoiobăgiste, care prefac pe țăran în neoiobag, față de dreptul comun iluzoriu, care, la rândul lui, îl lasă la discreția stăpânului. Se înțelege că rezultatul unui asemenea drept comun n-ar putea fi decât jaful comun, după cum, dealtfel, rezultatul dreptului excepțional — al legilor „tutelare” — a fost jaful necomun.

Eu însă înțeleg ca o condiție prealabilă a dreptului comun desființarea raporturilor de producție neoiobăgiste, adică tocmai a acelor raporturi care, prefăcând pe țăran în neoiobag, au prefăcut și starea de drept existentă în minciună și au provocat o legislație agrară excepțională; înțeleg desființarea legislației excepționale, dar și a acestor raporturi de producție. între dreptul comun cum îl înțelege d-l Carp și cum îl înțeleg eu e deci o prăpastie.

„Desființarea neoiobăgiei, prefacerea raporturilor de producție medievale în capitalisto-burgheze, desființarea întregii legislații excepționale, dreptul comun”, vor repeta cu deziluzie mulți dintre cititorii mei — o știu, chiar foarte mulți — care se așteptau la o soluție-formulă magică și care nu-și dau seama că prefacerea relațiilor de producție economică înseamnă nu numai prefacerea vieții materiale a unei societăți, dar și o prefacere profundă a vieții ei politice, culturale, morale, naționale.

„Dar prefacerea capitalisto-burgheză a vieții noastre agrare nu va aduce oare după sine toate acele mizerii și neajunsuri inerente regimului capitalist?”, vor zice alți deziluzionați de soluția dată.

Se înțelege că da. Desființarea neoiobăgiei va lecui mizeriile regimului neoiobăgist, nu pe ale celui capitalist; pentru acesta din urmă va veni odată alt regim,. care va lecui toate rănile produse de el: acesta e regimul socialist, care va veni și el, va veni sigur, de asta nu poate fi nici o îndoială.

„Dar cu înlăturarea regimului neoiobăgist și a legilor tutelare și mai ales a inalienabilității pământului nu se va proletariza oare o parte din țărănime?”, vor obiecta alții. în special dintre poporaniști.

Se înțelege că da și se înțelege iarăși că-mi dau. seama de toată importanța acestui fapt.

Dar să lăsăm discuția cu cititorii deziluzionați și să vedem care sunt clasele economice ce se vor forma după desființarea regimului neoiobăgist. Aceasta ne va lămuri, între altele, asupra sensului și însemnătății desființării neoiobăgiei.



Acum mai bine de un sfert de veac, pe când vorbeam și eu cu atâta grijă de proletarizarea țărănimii, asta mai avea un înțeles. Astăzi însă, a te îngrozi de posibilitatea proletarizării, când după d-l Creangă avem 500 000 de țărani proletarizați sau aproape proletarizați, astăzi o asemenea îngrozire ar fi cel puțin deplasată. Țăranii noștri sub regimul neoiobăgist încep să se proletarizeze într-o proporție înspăimântătoare. Mai mult de jumătate din țărănimea muncitoare s-a și proletarizat sau semiproletarizat.

Aceasta e aproape o monstruozitate!

Și proletarul țăran pe care îl produce acest regim e de speța cea mal nenorocită: are toate dezavantajele proletarului occidental, fără să aibă avantajele lui; e proletar și iobag în aceeași vreme, e legat de sat, învoit de cu iarnă și lucrează în condiții iobăgiste, munca lui e robită, iară pe deasupra regimul îi pune în spinare și grija conservării și întreținerii inventarului. de care el nu mai are nevoie, neavând pământ. Situația lui deci în comparație cu a proletarului țăran occidental — om liber. dezlipit de gleba iobăgistă și care-și vinde munca unde și când găsește condițiile cele mai bune — e din toate punctele de vedere inferioară. Dealtfel, ca să vedem deosebirea politico-socială, culturală și morală dintre un proletar în sensul occidental și țăranul nostru proletarizat, n-avem decât să-l comparăm pe acesta cu proletarul nostru orășenesc, și mai ales cu cel sindical: e un adevărat abis între ei. Nu-i vorbă, condițiile proletarului agricol sunt peste tot locul mai defavorabile decât ale altor categorii de proletari, dar, chiar ținând seama de asta, încă poziția materială, politico-socială, morală și culturală a proletarului liber e superioară poziției robului neoiobag.

Ceea ce-i pune pe gânduri pe poporaniștii noștri, ca și pe cei din alte țări agricole, este starea economico-materială a proletarilor agricoli. în privința aceasta e foarte important și instructiv ceea ce se petrece chiar în rândul țărănimii noastre după revoltele de la 1907. D-l Radu Mandrea, în interesantul raport citat mai sus, vorbește de următorul proces general care se petrece în rândurile țărănimii noastre.

„În luna aceasta, mai, am avut de tranșat o serie de certuri între săteni și proprietari a căror pricină era absolut asemănătoare, ți anume: sătenii cer pământ de muncă și de pășunat, conform hotărârilor noii legi; nu vor însă în aceleași condiții să se angajeze la muncă prin contract” (subliniat de noi).

Și mai departe d-l Mandrea zice că țăranii își dau perfect seama de avantajele ce prezintă pentru ei legea, întrucât ea oprește introducerea lucrătorilor străini, și deci caută să-și ridice prețul muncii, folosindu-se de aceste condiții favorabile.

Or, ce înseamnă această constatare, în adevăr extrem de importantă? Înseamnă că țăranul el însuși caută din toate puterile să scape din neoiobăgie: el vrea să capete pământ de muncă, dar nu sub forma învoielilor și contractului agricol; vrea să-și vândă munca, dar sub forma ei de muncă proletară, folosindu-se de avantajele și conjunctura pieței, nu sub forma de învoieli neoiobăgiste de cu iarnă. ,Astfel, țăranul a înțeles mult mai bine propriile sale interese decât toți proteguitorii lui luați la un loc.

în anii din urmă, dar mai ales după 1907, țăranii au devenit mai exigenți, în adevăr, și caută să-și vândă munca pe cât se poate de scump, iară pe de altă parte în unele locuri proprietarii și arendașii au început să se vaiete de prețul prea ridicat al muncii țărănești. Acest fapt îmbucurător se atribuie legilor agrare de la 1907, și se atribuie și de către prieteni, și de către adversari, cei dintâi lăudându-se cu acest rezultat, cei din urmă reprobându-l. Greșesc însă profund și unii, și alții. Acest rezultat îl produce însuși procesul proletarizării țărănimii și al pătrunderii relațiilor capitaliste, proces care rupe zăgazurile neoiobăgiei; și aceasta nu din cauza legii de la 1907, ci mai curând împotriva ei[2].

Foarte interesantă în această privință e și petiția locuitorilor din Bălteni pomenită mai sus. Acolo țăranii,. ei înșiși sau reprezentanții lor, făcând socoteala migăloasă și exactă a tuturor muncilor cu prețul mijlociu din timpul muncilor agricole pe pogonul de porumb, ajung la valoarea de 64 de lei. Dat fiind că pământul din Bălteni, după cum zic înșiși țăranii, e de calitate slabă, acești 64 de lei ar reprezenta aproape tot produsul pământului, încât, plătit astfel, țăranul ar încasa întreg produsul muncii sale.

Să ne înțelegem bine. Firește, nici prin gând nu-mi trece că așa ceva se va întâmpla în adevăr; și, bineînțeles, nu aștept pentru țăranul proletarizat râuri de lapte și miere. Starea proletarului în genere, iară a celui agricol îndeosebi, e mizerabilă chiar în țările capitaliste, dar încă în cele neajunse la capitalism dezvoltat. În această privință, și ca social-democrat, și ca unul ce am scris un sfert de veac asupra neajunsurilor capitalismului, nu pot doar să-mi fac vreo iluzie. Afară de asta, în ce privește țara noastră, în înapoierea stării noastre de producție, nici nu putem avea o țărănime cu adevărat înțolită și prosperă (lucru de care vom vorbi mai jos). Așadar, numai iluzionist nu sunt și nu pot fi. Dar ceea ce afirm e că relativ starea materială a țăranului, devenit sub noile raporturi de producție adevărat proletar agricol liber, va fi mai bună decât starea-i actuală de semiproletar neoiobag robit; de asemenea și starea lui morală și socială.

În sfârșit, ceea ce e foarte important, sub noile raporturi de producție se creează o posibilitate pentru ulterioara îmbunătățire materială, morală, culturală, politico-socială a proletarului agricol. Pe de o parte, această posibilitate se creează prin o mai mare creștere a producției; pe de altă parte prin însăși lupta proletariatului agricol.

Va fi una din datoriile și însărcinările cele mai importante ale social-democrației române de a organiza în sindicate pe proletarii agrari în scopul de a le îmbunătăți starea din toate punctele de vedere și a-i face să-și priceapă rolul istoric de clasă proletară.

Tot pentru îmbunătățirea stării materiale și morale a proletariatului agricol va fi nevoie de intervenția statului și va depinde de hărnicia și vigoarea păturilor democratice ca această intervenție să fie mai eficace și în sens mai larg democratic.

„Va să zică sunteți pentru intervenția statului? Tot intervenția statului?”

Negreșit! Intervenția statului în folosul claselor muncitoare e, după cum am văzut mai sus, un fel de corolar necesar al organizației economice și al relațiilor de producție capitaliste. Și, dacă pe baza relațiilor de producție neoiobăgiste intervenția statului, chiar când e făcută cu sincera dorință de a protegui muncitorimea, duce la rezultate contrare și se întoarce de obicei împotriva acelora pentru care e făcută, pe baza relațiilor de producție capitaliste ea dă, în adevăr, rezultatele dorite.

De ce? Pentru că așa e logic, pentru că aici se potrivește intervenția statului în sens democratic și acolo ba.

La dezvoltările teoretice făcute mai sus nu ne mai întoarcem, dar vom da aici încă un exemplu, pe cât de clarifiant, pe atât de sugestiv. Am văzut ce imense sacrificii ne costă intervenția statului prin legile de la 1907 și ce rezultate lamentabile au dat. Asta e intervenția pe baze de producție neoiobăgiste. Acum pe baze noi de producție voi propune și eu o lege sau, mai bine zis, o măsură de stat care va avea rezultate nemăsurat de bune și reale pentru proteguirea muncii proletariatului agricol, care va costa foarte puțin pe stat, poate mai nimic, care va fi din prima zi aplicată fără putință să fie ocolită sau călcată.

Cititorii mei, care cunosc țara și rostul legilor noastre protectoare, vor zice, desigur, că ceea ce spun e un paradox sau o mistificare. Nu, deloc. Și doar nu fac din legea mea nici un mister. Guvernul să intervină la direcția C.F.R. ca să înființeze trenuri de lucrători, să zicem cl. IV (în detalii nu intrăm), cu care de la Dorohoi până la Turnu Severin țăranul ar putea să voiajeze pe un preț minim, minim chiar pentru țărani. în acest caz, proletarul agricol, având la dispoziție întreaga piață de munci agricole, pe care ar putea s-o colinde cu o cheltuială neînsemnată, și folosindu-se de nevoia de muncitori în timpul sezonului, ar putea să obțină condițiile cele mai prielnice fie ca argat, fie ca muncitor care-și vinde brațele pe termene mai scurte. Prin aceasta și prin organizarea în sindicate puternice, proletariatul ar putea obține maximul de remunerare posibilă; bineînțeles posibilă, nu imposibilă; echivalentul produsului întreg al muncii sale muncitorul nu-l poate obține în societatea modernă, exploatarea și crearea de plusvaloare fiind o necesară și inevitabilă condiție de viață a acestei societăți.

Și este evident că această măsură atât de importantă pentru clasa proletariatului agricol se va realiza din prima zi fără putință de ocolire, iară întrucât privește cheltuielile statului (ale direcției C.F.R., care ar pierde ia acest trafic) ele vor fi neînsemnate, pentru că nu e vorba de un exod al populației muncitoare: va fi de ajuns o deplasare de câteva zeci de mii de lucrători pe an, va fi de ajuns ca stăpânii să știe că lucrătorii se pot deplasa în căutarea de lucru, folosindu-se în toată plenitudinea de legea concurenței și legea ofertei și cererii, va ti de ajuns atâta pentru ca stăpânii să acorde prețurile cele mai bune posibile. Se înțelege că în același sens ar lucra și o bursă a muncii bine organizată. Firește că aici e la locul ei și ar da toate rezultatele dorite protecția muncii proletare. Da, aici ar da cu totul alte rezultate o lege a minimului de salariu, aici ar da în adevăr rezultate minunate. Și tocmai de aceea nu vor fi acordate astfel de legi decât atunci când social-democrația și proletariatul organizat vor avea destulă putere ca să le impună.



Să trecem acum la altă categorie, foarte importantă, de muncitori agricoli de sub noua întocmire agrară, de sub noile întocmiri de producție: să trecem la mica proprietate țărănească.

De astă dată țăranul devine în adevăr mic proprietar agrar, dispunând liber — ca și proprietarul cel mare — de proprietatea sa, dând întreaga sa grijă și întreaga sa muncă micii sale proprietăți, sursa vieții lui materiale. Intre acest proprietar, care poate să dispună liber de proprietatea sa, care scoate tot ce poate din pământul lui — chit că, dacă-i mai rămâne vreme de prisos, să lucreze și aiurea ca salariat după regula „bani gata, pe muncă gata” —, între acest proprietar țăran și țăranul jumătate proprietar, jumătate proletar și pe de-a-ntregul neoiobag e o deosebire tot atât de mare ca între un producător liber și unul robit. De-abia acum, sub noile raporturi de producție, țărănimea devine în adevăr liberă, abia acum se vor realiza acea liberare a țărănimii și acea formare a unei mici proprietăți țărănești libere pe care o visaseră unii dintre ideologii de la '48. Mica proprietate țărănească devine un instrument de muncă și producere pentru țăran și țară, iară nu un pretext de a lipi pe țăran pământului și a-l robi marii proprietăți prin mijlocul contractului agricol.

Dar care e mijlocul de a preface pe țăranul român din neoiobag în mic proprietar în înțelesul de mai sus, adică în adevăratul înțeles al cuvântului? Descătușarea lui din raporturile neoiobăgiste și îngrijirea pe cât e cu putință ca mica lui proprietate să aibă întinderea necesară, ca să-l poată ocupa toată vremea și să-l facă muncitor de-sine-stătător.

Țăranul de la 1864 încoace s-a luptat din toate puterile ca să poată deveni un mic proprietar în adevăratul înțeles, dar n-a fost lăsat. Împotriva lui s-au ridicat forțele formidabile ale statului, s-a mobilizat armata, s-a creat o întreagă legislație excepțională „tutelară”, s-a falsificat toată viața noastră socială, s-a detronat un domn numai ca țăranul să nu poată deveni mic proprietar. Cum dar se poate gândi cineva că el nu va deveni adevărat mic proprietar și se va duce de bunăvoie în neoiobăgie când va fi lăsat în pace, sub dreptul comun, să-și lucreze propriul său pământ, proteguit chiar în această direcție? Dealtfel, de la început, statul nu numai că nu va recunoaște nici un fel de învoieli vechi, dar le va prohibi.

Și atunci: desființarea inalienabilității pământurilor; desființarea legilor de excepție; aplicarea dreptului comun; nerecunoașterea și chiar prohibirea relațiilor de producție vechi; crearea adevăratei mici proprietăți țărănești de-sine-stătătoare[3], moșiile marilor proprietari lucrate cu argați, cu proletariat agricol. și în mod ocazional cu micii proprietari, cu aceștia din urmă numai în prisosul de vreme ce le rămâne din munca proprietăților lor și pe baza: bani gata, pe muncă gata. Cu acestea noile raporturi de producție sunt introduse și mica proprietate în adevăratul înțeles creată.

Se înțelege, noi vorbim aci în general și în principiu; în detalii de modalități și aplicări practice nu putem intra, aceasta ar ieși din cadrul lucrării noastre.

Este însă o chestie de o deosebită importanță când e vorba de mica proprietate țărănească, o chestie care privește însăși existența ei și de care nu putem să nu vorbim măcar pe scurt: e chestia împărțirii proprietății rurale având în vedere lipsa de pământ.

Ca să avem mică proprietate, trebuie să avem pământ, și pământul devine tot mai rar și mai scump, și, după părerea generală, lipsa lui începe să se simtă de-a binelea. Cei care susțin această părere au dreptate întru cât văd numai pe deasupra. Să privim însă lucrurile mai de aproape și mai adânc.

Chiar de la prima vedere trebuie să fie clar pentru toată lumea că nu numai n-avem lipsă de pământ, absolut vorbind, dar avem încă prea mult în comparație cu populația agricolă a țării. Prima dovadă evidentă este că avem absolută nevoie de muncitori străini, și aceasta nu pentru că sunt mai ieftini — dimpotrivă, sunt mai scumpi decât învoiții noștri —, dar pentru că muncitorii noștri nu ne ajung. A doua dovadă e că pământurile țărănimii în sistemul neoiobag sunt lucrate mizerabil din lipsă de timp, pentru că, cea mai mare parte a timpului, țăranul, cu nevastă și copii, lucrează pământul boieresc. Dacă pământurile țărănești ar fi lucrate măcar ca ale marii proprietăți, ne-ar trebui încă o sumă de muncitori. și asta chiar pentru o cultură extensivă, cum e aceea a marii noastre proprietăți. De o cultură mai intensivă nici nu mai vorbim. E deci evident că avem încă prea puțină populație agricolă pentru pământul nostru, avem încă mai mult pământ decât ne trebuie. Pe de altă parte, este pozitiv că din cauza înmulțirii populației pământul pentru țărănime a devenit mai scump și mai rar, îi lipsește.

Cum se explică deci misterul acesta, contrazicerea aceasta flagrantă și absurdă, care sfidează orice logică și orice bun-simț: că avem prea puțin pământ pentru că avem prea mult? Se explică foarte bine tot prin regimul nostru economic.

Am arătat cum acest regim caută să reducă la non-valoare, la un lucru auxiliar pământurile țărănești, care ajută la formarea de neoiobagi. În schimb caută să ridice în factor dominant, pe cât se poate exclusiv .dominant, pământurile marii proprietăți, pe oare în timpul muncilor lucrează toată lumea, lucrează, după vorba dreaptă și sugestivă a d-lui Gh. Maior, de la vlădică până la opincă, de la preot și primar până la cel din urmă vătășel. Aceste pământuri proprietărești sunt factorul și instrumentul dominant oare mai ales hotărăște de belșugul sau lipsa pământului. Nu proporția între populația agricolă și întreg pământul țării, ci mai ales proporția între populația agricolă și pământul marii proprietăți hotărăște de belșugul sau lipsa pământului. Pământul marii proprietăți rămânând însă același și chiar împuținându-se, iară populația mărindu-se, e natural să se producă o lipsă relativă de pământ chiar atunci când în mod absolut această lipsă nu există deloc.

Această creare a lipsei relative de pământ e încă unul din cele mai absurde și grotești rezultate ale regimului neoiobag.

Noile raporturi de producție liberează și descătușează nu numai pe țărani, dar și pământurile lor: întreg pământul țării devine un fond liber ca și cel al marii proprietăți de azi. Mica proprietate a țăranului, care își muncește propriul său pământ și n-are nimic de împărțit cu proprietarul mare, căci acesta își lucrează pământul său cu proletari agricoli, nu cu țărani-proprietari, mica proprietate, ca și cea mare, constituie acum fondul întreg al pământului țării față de întreaga ei populație agricolă. Și, raportul fiind între tot pământul și toată populația agricolă, se va arăta îndată că pentru o vreme încă avem pământ îndestulător.

Căzând regimul neoiobag, dispare cauza producătoare a lipsei relative de pământ.

Afară de asta, o parte din populația agricolă a țării fiind proletarizată, cererea de pământ scade în raport cu numărul proletarilor, proletarii având cu totul alte revendicări de făcut pentru a-și îmbunătăți soarta, încât e absolut evident că vom avea destul pământ pentru formarea unei mici proprietăți destul de puternice și numeroase.

În calea acestei formări se ridică însă o piedică însemnată, care este încă o problemă mare și grea: este repartizarea atât de monstruoasă a pământului nostru, faptul că marii proprietăți îi aparține mai mult de o jumătate din pământul țării (mai ales ținând seama și de păduri), fapt anormal în cel mai mare grad. Dar am văzut că și acesta e un rezultat al regimului nostru economic; am văzut cum regimul neoiobăgist favorizează strașnic concentrarea pământurilor în latifundii și numai inalienabilitatea pământurilor țărănești mai pune frâu acestei tendințe de concentrare. Contrar unor prevederi teoretice care, ca teorie, rămân și acuma juste, întocmirea și raporturile agrare capitaliste nu favorizează întru atâta, practicește vorbind, o creștere a concentrării pământurilor micii proprietăți, și, în Occident, mica proprietate, cel puțin vremelnic, își conservă mai mult sau mai puțin pozițiile. La noi, prin dispariția neoiobăgiei și introducerea noilor raporturi de producție, mica proprietate va fi mult favorizată față de cea mare.

În adevăr, ce realizează noile raporturi de producție pentru micul proprietar țăran? Realizează visul lui de aur de la 1864 încoace, ca și de veacuri înainte de acea dată, să i se dea putința să fie de-sine-stătător, să fie lăsat în pace ca să-și lucreze pământul propriu. Pe de altă parte, de greutăți de tehnică agrară nu poate fi vorba: doar tot el lucrează și .acuma și proprietatea mare ceva mai bine și propria sa proprietate ceva mai prost, dar tot el și în bună parte cu propriul său inventar. Atunci va începe din prima zi să-și lucreze pământul său așa cum îl lucrează azi pe al marii proprietăți, iară cu timpul. îmboldit de propriul său interes și de încurajarea din afară — pe aceasta o vom lămuri îndată —, va începe sa lucreze mai bine și din .ce în ce mai bine. Așadar, noile raporturi favorizează foarte mult mica proprietate — și materialmente, și moralmente — și nu-i pun nici o piedică tehnică.

Cu totul altceva e însă cu marea proprietate. Aceasta, sub noile raporturi de producție, mai ales la început, se va pomeni în condiții foarte grele. Edenul exploatării ușoare a muncii aservite dispare. Nici tu dijmă. nici tu învoială de cu iarnă, nici tu rușfeturi fățișe sau ascunse. nici tu contract agricol, care le rezumă •pe toate și procură o muncă aservită și semigratuită. Acum moșiile trebuie lucrate pe cont propriu, cu muncitori tocmiți cu anul (argați) și cu munca-marfă cumpărată .din piață, cum ar face un atelier sau o fabrică. E o muncă mai scumpă decât cea neoiobagă. Iară dacă social-democrația își va face datoria, organizând pe muncitorii agrari în sindicate, și întreaga democrație își va face datoria, obligând statul să dea protecția cuvenită muncii, această muncă va fi și mai scumpă. Apoi dispare neoiobagul, depozitarul, îngrijitorul și conservatorul inventarului primitiv. De acum trebuie inventar propriu, acarete costisitoare, vite bune, mașini perfecționate, personal numeros pe tot timpul anului, deci un capital însemnat băgat în producție; și pentru a conduce o moșie în asemenea condiții mai trebuie și multă osteneală, multă muncă pricepută și încordată, cunoștințe tehnice și practice.

Astfel că pentru marea proprietate această prefacere a ei din neoiobăgistă în capitalistă va fi o criză însemnată, cum a fost și cea de la 1864.

Și aceasta cu atât mai mult cu. cât pentru arendași noile condiții devin și mai grele decât pentru proprietari. Mulți proprietari, neputând trece criza, vor fi siliți să-și vândă proprietățile. Nu mai vorbesc de aceia care nici nu știu bine pe unde le sunt moșiile, oare le consideră drept — ceea ce și sunt dealtfel — niște fiefuri feudale unde lucrează robii, a căror muncă proprietarii o toacă la Monte Carlo și pe bulevardele Parisului. Aceștia nici cuvânt că vor fi siliți să-și vândă cu orice chip moșiile. Ce ar putea face cu ele în noile condiții? Să lucreze singuri, firește .că nici vorbă nu poate fi; arendași se vor găsi greu, iară cei găsiți, având capital, pricepere și socotind greutățile, scumpirea muncii și a exploatării moșiei, vor da o arendă redusă. Nu numai proprietarii mai sus pomeniți — și doar sunt mulți, foarte mulți —, dar și o bună parte dintre proprietarii care azi își văd singuri de moșii vor fi siliți să le vândă. Să nu uităm că, după criza prin care marea proprietate a trecut la 1864, cei mai mulți boieri de baștină și-au vândut proprietățile.

Rezultatul vădit al crizei pe care o vor provoca felul nou și noile raporturi de producție va fi deci o simțitoare scădere a rentei, iară din cauza ofertei abundente de moșii o și mai simțitoare scădere de prețuri. Va fi mult pământ de vânzare și ieftin. Ca urmare a desființării neoiobăgiei, va fi cu putință ca o parte din pământurile marii proprietăți să treacă la țărani. Îndeosebi țăranii mai înțoliți, mai chiaburi, în asociație, vor cumpăra multe din moșii. În acest fel, pe contul proprietății mari se va crea și consolida o proprietate mijlocie, care de astă dată, sub noile raporturi de producție, va fi adevărată proprietate mijlocie și nu proprietate parazitaro-neoiobagă, așa cum e cea a burgheziei sătești de azi.

Pe de altă parte, statul va avea putința să cumpere întinderi mari de pământ pentru propriile sale necesități viitoare și pentru a-l trece micii proprietăți fie pentru a rotunji și a face viabile și rentabile prea micile proprietăți existente, fie pentru a crea asemenea mici proprietăți de-sine-stătătoare.

Statul, printr-un împrumut de 700 000 000-800 000 000, ar putea deplasa o parte însemnată de pământ de la marea la mica proprietate. Această deplasare, împreună cu pământul cumpărat de țăranii înțoliți, va face să ne apropiem de o repartizare mai normală a pământului țării.

Și poate că nici nu va fi nevoie de o răscumpărare silită. Se înțelege, nu sunt împotriva principiului răscumpărării silite; dimpotrivă, sunt partizanul ei când e nevoie de dânsa — ce dumnezeu! doar și guvernul liberal de azi a admis principiul acesta prin legea răscumpărării silite a pământurilor pentru izlazuri —, dar poate că nu va fi nevoie, va fi destul pământ de răscumpărat și așa. Dacă însă această transformare nu s-ar face destul de radical și de repede, atunci prevederea mea nu se va realiza, atunci va fi absolută nevoie de răscumpărare silită (expropriere pentru utilitate publică) a unei însemnate părți a proprietății mari, și aceasta va trebui făcută neapărat, pentru a asigura o mică proprietate țărănească pe cât de serioasă pe atât de temeinică. După toate probabilitățile însă, răscumpărările silite și de bunăvoie vor merge mână în mână.

Odată stăpân pe mari întinderi de pământ, cum ar trebui să procedeze statul? Să-l vândă țăranilor în loturi, întregind mica proprietate existentă și creând noua mică proprietate de-sine-stătătoare, sau să formeze mici ferme, îndestulătoare pentru a constitui gospodării agricole suficiente pentru munca și hrana unei familii și să le arendeze la țărani? E o chestie practică, desigur foarte importantă, de care însă nu ne putem ocupa aici. În treacăt doar putem spune că, dacă statul nostru ar deveni un stat cu adevărat democratic, expresia sinceră a votului obștesc, atunci se înțelege că ar putea fi preferabilă soluția din urmă. În felul acesta, micile ferme arendate pe termene extrem de lungi (50—60 de ani ,și mai bine) și transmisibile la urmași ar avea cea mai mare parte din avantajele micii proprietăți, fără să aibă dezavantajul înrădăcinării sentimentelor individualiste ale micii proprietăți exclusive, și statul democratic ar avea și cuvântul său de zis în felul de a lucra .pământurile arendate. Dar ca statul cenzitar, politicianist-oligarhic, cum e al nostru, să rămână stăpân pe întinderi imense de pământ, să aibă la .discreția lui zeci de mii de fermieri țărani pe care să-i prefacă într-o cetățuie a birocrației oligarhice, aceasta ar fi dezastruos și periculos în cel mai mare grad pentru viața și dezvoltarea politico-socială a țării. în acest caz, mica proprietate țărănească e din toate punctele de vedere preferabilă.

Deplasarea unei părți din proprietatea mare pe baza noilor raporturi de producție arată clar imensa deosebire dintre aceste raporturi și cele neoiobăgiste de azi. în adevăr, noi știm ce s-ar întâmpla dacă s-ar deplasa acuma, prin răscumpărare, o parte din proprietatea mare, trecând-o la cea mică: pământul ar reveni prea scump țărănimii și deci ar fi nerentabil; prin acest pământ s-ar preface în neoiobagi atâția țărani deveniți proletari, așa că s-ar consolida neoiobăgia; în sfârșit, domeniul marii proprietăți fiind micșorat prin această deplasare, s-ar agrava acea lipsă relativă de pământ și s-ar înrăutăți deci învoielile țăranului neoiobag. Va să zică, tot rezultate negative. Pe când deplasarea pământului sub noile raporturi ar servi numai la crearea de mici proprietari de-sine-stătători cu excluderea acestor neajunsuri.

D-l R. Rosetti se sperie de ideea unui împrumut de câteva sute de milioane pentru o consolidare a micii proprietăți țărănești. De ce? Se înțelege că față de sărăcia noastră lucie suntem, poate, țara cea mai îndatorată din lume[4]. Dar este datorie și datorie și e o imensă deosebire între creditul productiv și cel neproductiv. Datoriile făcute chiar în scopuri necesare, dar economicește neproductive pot să amenințe cu ruina o țară ca și pe un individ, dar datoriile făcute în scopuri productive pot fi o sursă de prosperitate. Dacă un om se împrumută cu un milion pentru consumarea proprie, atunci cele cincizeci de mii de lei procente pot să-l ruineze; dar dacă ia milionul spre a-l plasa într-o producție care-i dă un profit de o sută de mii de lei, evident că împrumutul devine o sursă de înavuțire. Și se poate oare o plasare de capital mai productivă decât prefacerea țărănimii neoiobage în producătoare independentă și prefacerea pământului ei, adică a unei mari părți a țării, din pământ zgâriat în pământ lucrat mai bine și tot mai bine? în afară de toate avantajele sociale și morale, dar vorbind strict economicește, se poate o mai productivă plasare de capital? Și nu încape îndoială că țăranul mic proprietar, liberat de neoiobăgie și de contractul agricol și ajutat de stat pentru procurarea unui inventar mai bun, a seminței superioare etc., va lucra din ce în ce mai bine și mai intensiv.

Fundarea micii proprietăți pe baza noilor raporturi de producție va da o mică proprietate, care, dacă nu va fi la înălțimea celei din Apus cât timp din cauza lipsei de industrie nu vom avea .piață internă de desfacere, va deveni totuși din ce în ce mai productivă.

Cauza principală care va face pe țăranul nostru să lucreze tot mai bine pământul, să-și îmbunătățească inventarul ș.a.m.d. e o cauză banală și veche, dar nu mai puțin sigură: e interesul propriu, și acest interes nu împiedicat în toate chipurile ca acuma, ci, dimpotrivă, stimulat de condițiile obiective economico- și politico-sociale ale vieții.

Îl va împinge pe țăran concurența capitalistă, lupta pentru conservarea proprietății; și-l vor împinge și condițiile negative, greutățile numeroase care apasă mica proprietate în societatea capitalistă. Și în aceasta țăranul va fi ajutat și de acele caractere bune și rele pe care le dezvoltă într-însul adevărata mică proprietate: sobrietatea, avariția chiar, hărnicia, oare merge, din nenorocire, până la istovirea puterilor lui și alor săi spre a putea înfrunta forțele sociale adverse, dezvoltate, la rândul lor, de raporturile de producție capitaliste.

Statul va trebui sa intervină și el în diferite moduri pentru ocrotirea și încurajarea micii proprietăți, în primul rând ușurându-i dările pe cât posibil și dându-i un credit ieftin în vederea procurării unui inventar mai bun și a altor îmbunătățiri. Va trebui, căci va fi în propriul lui interes. În noua întocmire, mica proprietate devine o categorie economică tot atât de importantă, ba mai importantă chiar decât proprietatea mare. Pe de altă parte, dispar acele antagonisme neoiobăgiste speciale dintre marea și mica proprietate care fac ca un ajutor cu adevărat eficace dat proprietății mici să lovească în interesele celei mari. Acum antagonismele vor fi mai mult între proprietatea mare și proletariatul agricol. De aceea, statul nu va fi împiedicat și va trebui să intervină cu toată energia pentru propășirea proprietății mici, pe spinarea căreia va trăi în parte.

Poporaniștii cei sinceri vor avea aici un câmp larg pentru activitatea lor poporanistă. Asociațiile pentru cumpărarea de sămânță și mașini, cooperativele de consum și de vânzare a productelor, băncile populare, care, fără să aibă importanța creditului de stat, au totuși importanța lor, întreaga activitate extrașcolară până la călătoriile de studii inclusiv, toate vor fi în adevăr folositoare.

Greșeala poporaniștilor sinceri este că preconizează acuma aceste măsuri de ocrotire a proprietății mici și nu bagă de seamă că această proprietate noi n-o avem încă. De aceea, rezultatele activității lor sunt infime, câteodată nule și uneori chiar de-a dreptul vătămătoare, prefăcându-se în mijloace de diversiune pentru regimul neoiobag.



Am vorbit de proletariatul agricol și de mica proprietate. Să spunem ceva și de proprietatea mare.

Economiștii și sociologii noștri, care n-au băgat de seamă că n-avem mică proprietate propriu-zisă (afară de cea răzășească), n-au băgat de seamă nici faptul că n-avem nici proprietate mare propriu-zisă în sensul occidental-capitalist. Proprietatea noastră mare și latifundiară, după sensul și caracterul ei juridic, e, desigur, quiritară și capitalistă; după funcționarea ei economică însă, după relațiile ei cu munca, e încă în bună parte feudală. Numai după introducerea raporturilor noi de producție, ea va deveni o categorie economică asemănătoare cu cea occidentală, o categorie economică în adevăr capitalistă, având toate caracterele bune și rele ale acesteia[5].

Sunt două caractere mai ales prin care marea proprietate capitalistă se deosebește profund și în folosul ei de marea proprietate latifundiară neoiobăgistă. Mai întâi, ea nu împiedică defel consolidarea și prosperarea micii proprietăți rurale[6]. Al doilea, ea nu împiedică dezvoltarea agriculturii, ci o stimulează. După ce va trece prin marea criză arătată mai sus, proprietatea mare va fi nevoită să-și lucreze pământul cât mai sistematic, și asta indiferent dacă moșiile vor fi lucrate de înșiși proprietarii sau de arendași, care le vor lua în arendă pe termene foarte lungi.

Această cultură superioară, după cum am arătat, va fi impusă de aceleași raporturi agrare noi. Acei proprietari care n-o vor face vor fi înlocuiți prin alții mai destoinici. Și când un capital fix tot mai însemnat va fi băgat în proprietatea mare și tot așa și în proprietatea mică și când un capital fix tot mai însemnat va fi băgat și în industrie, căci va trebui și ea să înceapă să se dezvolte și la noi — fără ea nici dezvoltarea țării nu este posibilă și nici măcar scăparea din mizerie a țăranului însuși, care în industrie va găsi o piață internă de desfacere pentru productele sale —, atunci vom începe și noi să trăim o viață economică mai modernă, mai normală, producând nu numai pentru consumare, dar și pentru producere.

Producere pentru consumare și pentru producere, și producere numai pentru consumare! — sau consumare productivă și consumare neproductivă.

Ce termeni inocenți la prima vedere și de ce imensă importanță economico-socială! Conținutul lor caracterizează doar stări sociale deosebite, civilizații deosebite. Mai mult decât atâta, el explică în primul rând de ce toate civilizațiile trecute au pierit, pe când de acuma avem siguranța că civilizația capitalistă va trăi, luând alte forme, superioare — cele socialiste —, dar de pierit nu va pieri niciodată.

În civilizațiile trecute se producea pentru consumare neproductivă. Tot ce se producea se consuma, și uneori se consuma chiar mai mult, ruinându-se astfel resursele țării. De aceea n-au avut nici o consistență și nici o bază trainică. Era de ajuns câte o puternică furtună socială sau invazie externă ca să le măture de pe fața pământului, și omenirea, jalnică și încovoiată, își începea iarăși mersul trudnic ca să creeze alte civilizații. În civilizația capitalistă însă se produce pentru consumare — și chiar și pentru risipa claselor dominante —, dar se produce tot mai mult și mai mult și pentru producere, și pentru consumare productivă. Capitaluri tot mai mari se bagă în agricultură. în industrie, în construcții, în invenții de tot felul, capitalul constant și fix crește imens și vertiginos, dând posibilitate măririi populației.

Și în felul acesta se creează o bază largă, imensă, indestructibilă pentru civilizația și cultura lumii și se creează condițiile materiale obiective necesare pentru dezvoltarea civilizației pe alte baze, mai largi, mai umane, mai progresive: cele socialiste.

Noi, țară eminamente agricolă, producem, mulțumită în primul rând regimului neoiobag, numai pentru consumare și risipă. Nu numai că nu creăm o bază solidă pentru dezvoltarea noastră, dar cheltuim din patrimoniul părintesc, risipim și surpăm bazele existente. De aceea, și întreaga noastră dezvoltare materială, culturală, morală, națională e așa de șubredă, e construită pe nisip. După desființarea neoiobăgiei și stabilirea noilor raporturi de producție vom putea începe să trăim ca o țară modernă, între altele și în agricultură, producând și pentru producere, și pentru consumare productivă, nu numai pentru consumare neproductivă. Și în acest proces economic rolul unei proprietăți mari, agricultată sistematic și în chip modern, bineînțeles cu mun.ca bine retribuită[7] — e destul de însemnată.

Și aici pe vede încă o dată și atât de sugestiv marea și indiscutabila superioritate a raporturilor noi de producție asupra celor vechi: pe când sub regimul neoiobag rolul marii proprietăți latifundiare e atât de nenorocit și de nefast încât amenință țara cu cele mai ireparabile dezastre, sub întocmirea. nouă proprietatea mare, bineînțeles mai modestă, devine — în orice caz poate să devină — un -factor util pentru producția țării și dezvoltarea ei ulterioară.

Cred că o mai bună dovadă nici nu e cu putință.

Repet încă o dată că în acest capitol asupra soluției problemei agrare vreau să arăt numai în linii generale drumul de urmat; nu pot să intru însă aici în detalii. Dar e vădit că o stare de lucruri mai ales în viața economică nu poate fi schimbată dintr-o zi într-alta, că între starea de neoiobăgie și starea economică occidentalo-burgheză va urma necesarmente o stare de tranziție, foarte supărătoare, ca toate stările de tranziție, și tocmai de aceea trebuie urmărit cu toată energia ca ea să fie de cea mai scurtă durată. De asemenea e vădit că în afară de cele trei mari clase sociale agrare: mari proprietari (și mijlocii), mici proprietari agrari și proletariatul agricol — se mai poate forma, după împrejurările speciale țării noastre, încă o clasă de muncitori agrari, și anume micii fermieri agricoli. Sub felul și noile raporturi de producție, însă, aceștia vor fi mici fermieri ca în Occident, nu învoiți și dijmuiți neoiobagi. După ce în condițiile noi marea proprietate va fi fost redusă la o întindere mai normală, poate că unora dintre marii proprietari le va fi mai convenabil să împartă moșia în mici ferme, pe care să le arendeze pe termen lung țăranilor care n-au pământ, dar au încă inventar agricol.

E datoria statului să intervină în favoarea acestor mici fermieri, ca termenele contractelor să fie cât se poate de lungi: 30, 40 și chiar 50 de ani, ca aceste contracte să fie transmisibile asupra moștenitorilor. De asemenea, statul trebuie să reducă pe cât e cu putință renta acestor ferme (atunci această reducere va fi posibilă și rațională, servind atât muncitorilor fermieri, cât și producției agricole); apoi statul va trebui să mijlocească pentru fermieri, ca și pentru micii proprietari, un credit ieftin, asociații și cooperative pentru vânzarea de producte, cumpărarea ieftină de instrumente, îngrășăminte etc., etc... Acești fermieri constituie, ca și micii proprietari de pământ, o categorie economică occidentalo-burgheză, având în mare parte avantajele și neajunsurile adevăratei mici proprietăți rurale; între aceștia și neoiobagii orientalo-feudali de azi, care sub regimul contractului agricol existent iau pământ în arendă cu dijma la tarla sau de-a valma, e o adevărată prăpastie.



Împreună cu liberarea economică a neoiobagului, mână în mână cu ea, trebuie să meargă și liberarea lui politică și juridico-socială.

Știm acuma că asta înseamnă: desființarea legii excepționale și prefacerea în realitate a tuturor instituțiilor liberalo-burgheze de la țară izvorâte din Constituția noastră, aplicarea cinstită, corectă. imparțială a legilor comune tuturor cetățenilor acestei țări, domnia legilor. Știm, de asemenea, ce a împiedicat realizarea acestei domnii. Cu introducerea noilor raporturi nu mai există acea contrazicere fundamentală între viața și raporturile economice de o parte și starea de drept de alta; deci aceasta din urmă •va putea și va trebui să fie realizată.

Numai după această liberare economică și juridico-socială se va realiza cu adevărat acea liberare desăvârșită din iobăgie a țărănimii române, visată de ideologii cinstiți ai burghezimii de la 1864, dar nerealizată de ei. Se înțelege că odată •cu dispariția neoiobăgiei vor dispărea toate rezultatele ei nefaste analizate în această lucrare, rezultate atât de nefaste pentru populația satelor, ca și pentru dezvoltarea vieții agrare și pentru întreaga noastră viață socială.

Astfel, ca să luăm un exemplu tipic. vor dispărea revoltele țărănești. Căci este evident că, dispărând acele profunde contradicții și anomalii care sădesc în sufletul țăranului sămânța revoltei și prefac până și burghezimea sătească în instigatoare la revolte; dispărând acele contradicții politico și juridico-sociale care distrug simțul legalității și prefac până și statul în instigator, iară pe de altă parte existând o clasă puternică de adevărați mici proprietari agrari. atunci nu va mai putea fi vorba de revolte. Atunci social-democrația și democrația înaintată vor avea de luptat ca să facă țărănimea — inertă și recalcitrantă — mai accesibilă ideilor și mișcărilor progresiste. Revoltele vor rămâne o amintire a tristului trecut.

Și ce se va întâmpla cu revoltele se va întâmpla și cu celelalte rezultate nefaste ale regimului economic de azi.

Bineînțeles, nici atunci nu se va coborî raiul pe pământul țării românești. Proletarul agricol, exploatat de marele proprietar, va trăi într-o mizerie mai mare decât proletarul de oraș și din cauza exploatării, și din cauza înapoierii producției. De asemenea, micul proprietar se va zbate și se va istovi, cu toată familia, spre a-și apăra proprietatea, pe când capitalul va căuta să-l robească copleșindu-l prin ipoteci, prin credite, prin cumpărarea ieftină a productelor ș.a.m.d. Vor fi dispărut anomaliile și mizeriile izvorâte din raporturile neoiobăgiste, dar în locul lor vor rămâne și se vor dezvolta anomalii și mizerii rezultate din raporturile capitaliste. Unele din acestea se vor putea lecui sau îndulci chiar în societatea de azi. Pentru celelalte n-a crescut și nu va crește leacul în societatea modernă; leacul îl vor da dezvoltarea socială și societatea socialistă — până atunci sunt inevitabile.

Decât totul e relativ. Și în satul francez sau belgian sunt destule mizerii, știute de oricine cunoaște măcar din auzite literatura agrară occidentală. Totuși, pentru noi gradul de prosperare al satului francez sau belgian e un vis, un vis frumos și, din nenorocire, pentru multă vreme nerealizabil, pentru că Franța și Belgia sunt țări cu industrie bogată, fără de care propășirea temeinică a satelor nu e cu putință. La început ne-am mulțumit și cu satul transilvănean — românesc și el doară —, cu starea lui materială, morală, culturală; după o jumătate de veac a gospodăriei noastre neoiobăgiste, satul transilvănean, de sub stăpânirea ungurilor, ne servește de model și ideal! Un sat asemănător cu cel transilvănean. ce pas însemnat ar fi acesta pentru însănătoșirea vieții noastre sătești și, indirect, a vieții întregii țări!

Totul e relativ.

Dealtfel, soluția problemei agrare de care ne ocupăm nu reprezintă vreun plan ticluit de imaginația noastră. Cu puțina imaginație câtă mi-a dat dumnezeu aș putea ticlui soluții și planuri neasemănat mai frumoase. Dar la ce folos când ele s-ar îneca în marele imperiu al necesității istorice, ca visuri? Nu. Soluția aceasta se găsește în linia și direcția dezvoltării noastre, e un rezultat necesar al acelor complexe puteri și raporturi sociale care ne hotărăsc evoluția. Aceste forțe complexe sapă regimul neoiobăgist și ni-l impun pe cel capitalist.

Astfel este evoluția economică a orașelor, care în dezvoltarea ei e stingherită de neoiobăgismul agrar. Astfel e dezvoltarea cât de înceată a agriculturii sistematice,. care nu se împacă defel cu munca neoiobăgistă. Astfel e dezvoltarea elementelor și raporturilor capitaliste chiar la sate, în viața agrară, și în primul loc proletarizarea în masă a țărănimii. Aceste mase proletarizate vor rupe zăgazurile neoiobăgiei, oricâte condicuțe și oricâți jandarmi le-ai pune în cale. Apoi sunt legăturile noastre economice cu țările capitaliste, care în totalitatea lor lucrează la desființarea neoiobăgiei; sunt clasele noi ce se dezvoltă în societatea noastră — proletariatul industrial, proletariatul intelectual, mica burghezime orășenească — și care toate nu pot fi decât vrăjmașe neoiobăgiei și tuturor rămășițelor medievale. Mai este apoi întreaga viață și dezvoltare a statului nostru, care în ipostazul lui capitalisto-burghez lucrează la dărâmarea neoiobăgiei, și, în sfârșit, e dezvoltarea stării de drept burghezo-civilizate și a sentimentelor de dreptate juridică izvorâte din ea, care duc la același rezultat.

Acestea sunt principalele puteri sociale care sapă neoiobăgia și, cu toată apărarea ei legislativă, o dizolvă încetul cu încetul, încât cel puțin în unele privințe ea nu mai este astăzi ce a fost acum 30 de ani și chiar acum 10 ani. Și e netăgăduit că chiar unele lucruri spuse în volumul acesta cu privire la neoiobăgie nu se mai potrivesc acuma în aceeași măsură în care se potriveau acum câțiva ani.

Dar atunci trebuie lăsată în seama evoluției firești ca ea singură să suprime neoiobăgia?

Nicidecum. Se înțelege, evoluțiile sunt firești, ele se fac în virtutea unor puteri obiective și subiective și cad sub imperiul necesității istorice. Dar una din aceste puteri, și încă o putere mare și singura conștientă, e doar omul însuși, pentru care și prin care se face această evoluție.

Dacă omul ar lucra împotriva acestei evoluții firești, împotriva a înseși direcției în care se dezvoltă societatea, rezultatele acțiunii lui ar fi sau nule, sau negative și ar putea compromite însăși dezvoltarea societății. Dacă însă această acțiune e îndreptată în sensul evoluției firești, în direcția dezvoltării sociale, ea îi dă acesteia un tempo mai puternic și o face calitativ superioară.

La noi e tocmai cazul întâi: neoiobăgia și statul care o susține merg împotriva evoluției firești, expunând țara la cele mai amenințătoare pericole și dezastre. Neoiobăgia trebuie deci să dispară cât mai curând, [cu] cât mai curând, cu atât mai bine.

Dar cine e chemat să înfăptuiască această prefacere? Formal se înțelege că statul. Statul trebuie să lucreze acum pentru înlăturarea neoiobăgiei. el care timp de 50 de ani a făcut atâtea pentru consolidarea și susținerea ei. Apoi sunt toate grupările realmente democratice, începând cu social-democrația, care trebuie să vegheze ca interesele păturilor muncitoare să fie salvgardate. Trebuie salvgardate interesele proletariatului agricol ca atare, extinzându-se asupra lui întreaga protecție a muncii proletare de la orașe, întru cât i se potrivește, completată prin toate acele măsuri pe care le comportă viața lui specială.

Și trebuie salvgardate și interesele micului proprietar agricol. Trebuie vegheat ca deplasarea pământului în folosul acestuia să se facă în condițiile cele mai favorabile, ca proprietățile mici țărănești .de-sine-stătătoare să aibă întindere suficientă pentru munca și hrana unei familii; apoi el trebuie ajutat în apărarea poziției sale de mic proprietar prin realizarea principiului de asociație sub toate formele ei și ajutorul statului sub toate formele lui de credit ieftin. degrevare de impozite, întinderea instrucției, favorizarea culturii agrare, favorizarea și încurajarea de cooperative sub toate formele lor ș.a.m.d.

Dar statul și păturile democratice de unde să ia puterea de a săvârși această operă?

Evident că n-au de unde decât de la însuși poporul muncitor.

Așadar, desființarea neoiobăgiei implică și chemarea maselor muncitoare țărănești și orășenești la viața politico-socială.

Atunci ele nu numai că vor putea impune prefacerea-economică și politico-socială, dar vor avea garanția că ea se va face în adevăr în folosul și al lor, și al țării. Am arătat că realizarea instituțiilor democratice și domnia legilor vor deveni posibile numai prin dispariția neoiobăgiei, înlocuită prin raporturile economice burghezo-capitaliste. Asta e indiscutabil.

Dar a face posibil un lucru nu înseamnă că el va fi și realizat. Împotriva realizării instituțiilor constituționale la sate vor sta încă multă vreme moravurile învechite, .cum va sta și inegalitatea economică, tot mai mare și sub noile raporturi.

Numai chemarea și participarea conștientă la viața publică a maselor muncitoare profunde de la sate și orașe vor preface starea de drept democratică, de astă dată posibilă, în realitate. Și același lucru trebuie spus despre toate celelalte rezultate ale desființării neoiobăgiei.

Așadar, chemarea și participarea la viața publică a maselor populare de la orașe și sate vor asigura rezultatele progresive ale prefacerii sociale de care am vorbit, după cum tot ele vor face ca dezvoltarea înainte a vieții agrare să realizeze o tot mai mare sumă de bine posibil pentru această viață și pentru țară. Și tot ele vor fi o unealtă puternică în dezvoltarea țării către un ideal și o societate din care să dispară mizeriile societăților moderne. Sufragiul universal, întrebuințat de un popor chemat la viața publică, va fi încă o unealtă puternică și eficace pentru realizarea celor de mai sus: în unele privințe, el ar putea fi chiar factorul inițial, care să pună în mișcare masele profunde muncitorești din orașe și din sate și în tot cazul ar fi un imbold puternic pentru înlăturarea neoiobăgiei.



Înainte de a sfârși acest capitol, ținem să deschidem o paranteză pentru a răspunde măcar în câteva cuvinte unei obiecții serioase, foarte serioase, care poate să ne fie făcută de potrivnicii noștri, ca și de unii din prietenii noștri de idei.

„Preconizarea evoluției capitalisto-burgheze a societăților agrare înapoiate, și mai ales preconizarea micii proprietăți individuale, a marii proprietăți teriene, a proletariatului agricol..., toate acestea sunt autentice concepții și soluții burgheze”, va zice cu multă malițiozitate un adversar, căutând să pună pe autorul acestei lucrări în contradicție cu ideile sale socialiste.

„Consolidarea micii proprietăți, prefacerea unei părți din marea proprietate în mică și a unei categorii de proletari în mici proprietari e o soluție menită să întărească starea capitalistă, nu să grăbească evoluția socială către o stare socialistă”, vor zice cu nedumerire chiar unii din prietenii de idei ai autorului. Și acești prieteni -ar putea să invoce chiar propriile mele cuvinte de mai sus în care prefacerea marii proprietăți din Occident în mică și a proletarilor agricoli de acolo în mici proprietari e considerată ca o faptă reacționară, menită „să mărească simțul și puterea de rezistență a proprietății individuale, micșorând tot pe atâta și.mțul și puterea de rezistență ale proletariatului socialist și puterea clasei proletare”.

În câteva cuvinte, dar numai în câteva cuvinte, iată răspunsul meu:

Social-democratul marxist, în virtutea concepției sale sociale înseși și a metodei sale de cercetare, nu e un inventator de forme de conviețuire și evoluție socială. Evoluția societăților se face în virtutea unor legi care rezultă din întreg complexul vieții sociale — din istoria omenirii — și dintr-un întreg complex de condiții naturale în care se dezvoltă omul și societatea. Social-democratul marxist cercetează aceste legi și din această cercetare se dumirește asupra evoluției societăților moderne. Inventarea unor forme de societate și a unor evoluții închipuite, derivate din anume motive și formule morale și umanitaro-sentimentale și din anume fantezii poetice, aceasta marxismul socialist o lasă pe seama sentimentalismului umanitar burghez și a umanitarismului sentimental poporanist. Social-democratul marxist știe bine că inventarea unor astfel de evoluții închipuite efemere ori din ce .motive curate ar purcede ar avea de efect întârzierea evoluției sociale sau îndreptarea ei vremelnică pe căi greșite, ar fi deci un fapt regresiv și reacționar, nu revoluționar.

Unul din caracterele esențiale ale evoluției formelor de conviețuire socială consistă și în faptul că aceste forme se dezvoltă pas cu pas una din alta, astfel că o formă socială și o epocă istorică pregătesc condițiile de existență necesare epocii următoare, și după cum, spre pildă, epoca feudală a pregătit toate condițiile obiective și subiective de existență epocii burgheze, astfel și aceasta din urmă le pregătește epocii socialiste. De aici urmează în chip evident că o societate nu numai că nu poate fără să-și primejduiască existența să-și creeze o proprie evoluție în afară de aceea care rezultă din dezvoltarea ei istorică și firească, dar nici măcar nu poate să sară peste o anumită epocă de dezvoltare a societăților, cum ar fi, spre pildă, cea capitalistă, și nu poate dintr-o cauză foarte simplă: pentru că tocmai această epocă e aceea care pregătește condițiile necesare de trai celei viitoare. Făcând un astfel de salto mortale, societatea și-ar frânge gâtul, pentru că i-ar lipsi condițiile esențiale de existență și cele subiective, și cele obiective.

Așa încât societățile capitaliste trebuie să-și urmeze ciclul lor de dezvoltare până ce se vor realiza în ele condițiile necesare de trai, obiective și subiective, pentru o societate socialistă. Cu atât mai mult, bineînțeles, prin această dezvoltare capitalistă trebuie să treacă societățile rămase în urmă atât din cauză că ele sunt târâte și duse într-acolo de societățile capitaliste înaintate, cât și prin faptul că ele n-au doar nici măcar condiții necesare de viață pentru o societate capitalistă dezvoltată, dar încă pentru una socialistă.

Toate acestea se admit de obicei de toți socialiștii, și deosebiri de vederi nu intervin decât numai când e vorba de evoluția producției agrare și deci de evoluția societăților a căror viață materială e mai mult sau mai puțin bazată pe agricultură. Se obiectează că evoluția agriculturii și a producției agricole e alta decât cea industrială; astfel, spre pildă, se obiectează că, pe când producția și proprietatea industrială merg concentrându-se în tot mai puține mâini, cea agricolă sau se divizează, sau rămâne statu-quo.

Dar această deosebire între evoluția industriei și a agriculturii, întru cât ea există în adevăr, ar putea decide doar asupra chestiunii mai marii sau mai micii viabilități a proprietății mici teriene în societățile moderne capitaliste, nici într-un caz însă din această deosebire n-ar putea să urmeze că societățile agrare înapoiate pot să se prefacă de-a dreptul în societăți socialiste sau semisocialiste, după cum cred, spre pildă, poporaniștii sau socialiștii revoluționari ruși.

Producția economică agrară, chiar în țările industriale, e o parte așa de importantă din întreaga viață socială încât e cu neputință ca această producție să se prefacă în socialistă fără să se prefacă în atare și întreaga societate. Dar încă în țările înapoiate eminamente agricole, unde producția agricolă servește de bază materială și indirect culturalo-morală întregii vieți sociale. Acolo e doar de ultima evidență că prefacerea vieții agrare în socialistă ar însemna ipso facto prefacerea societății întregi în socialistă. Dar o astfel de prefacere într-o țară înapoiata. agrară e absolut imposibilă, întrucât ea n-are nici măcar atâtea condiții necesare de viață pentru o societate socialistă cât le au societățile capitaliste, și doar nici acestea nu le au încă pe deplin.

Astfel, dacă vom lua ca exemplu țara noastră, vom. găsi în ea, pentru o societate socialistă, următoarele condiții obiective materiale de trai: o producție națională mizerabilă — 50 de bani de cap de locuitor, cum vom vedea mai jos —, pe aceste baze materiale o populație analfabetă, abrutizată și demoralizată de mizerie și nedreptate. cu moravuri semibarbare; iară sus clase parazitare, burgheze și birocrate, care împrăștie în toate vânturile producția atât de mizerabilă a țării; vom găsi destrăbălare morală, politicianism și oligarhie politicianistă etc...

Evident că în astfel de condiții obiective și subiective, materiale, culturalo-morale și politico-sociale pot înflori raporturi omenești neoiobăgiste, dar socialiste nu.

Da, oricare ar fi evoluția agrară a societăților moderne capitaliste, evoluția societăților agrare înapoiate trebuie să treacă prin felul de producere și raporturi de producere burgheze.

„Dar în acest caz — va zice cu malițiozitate amabilul meu adversar —, dacă admiteți necesitatea evoluției burghezo-capitaliste a societăților agrare înapoiate, cum bunăoară e țara noastră, trebuie ipso facto să admiteți ca socialiștii ei înșiși să devină oameni politici și luptători burghezi luminați, colaboratori ai burghezimii, pentru transformarea mai repede și mai temeinică a țării într-un stat burghezo-capitalist înaintat”.

Am răspuns în Cuvinte uitate la această întâmpinare și am răspuns, cred, destul de temeinic, deoarece nimeni n-a încercat măcar să combată arătările mele.

Ceea ce hotărăște de socialismul sau nesocialismul unui om în societățile înapoiate nu e faptul constatării că aceste societăți trebuie să treacă prin forma de dezvoltare burghezo-capitalistă. Această constatare e obligatorie pentru orice cercetător înarmat cu o metodă adevărată de cercetare.

Ceea ce face pe un om socialist e felul cum pricepe această evoluare, sensul ce-i dă, sentimentele lui față de ea, convingerile lui socialiste, poziția anume pe care el o ia în calitate de socialist în lupta de clase ce durează în societate, interesele sociale anume pe care el le apără, aspirațiile lui pentru viitorul și dezvoltarea societății, într-un cuvânt ceea ce hotărăște de socialismul unui socialist în societățile înapoiate nu e constatarea realității sociale existente și a necesității evoluției ei burgheze, ci atitudinea lui specială socialistă față cu această realitate și cu această evoluție.

E un adevăr atât de evident și cu toate acestea atât de puțin priceput. Intre alții, nu l-au priceput deloc foștii socialiști, tinerimea generoasă.

Constatând că țara noastră încă n-are condiții pentru existența socialismului asemănătoare cu cele din Occidentul capitalist și că ea trebuie să treacă prin faza capitalistă, democrato-burgheză — ceea ce, dealtfel, e perfect adevărat —, ei au dedus de aici că și atitudinea lor față de această realitate socială și de această evoluare trebuie să fie de asemenea democrato-burgheză și nu socialistă, ceea ce nu e adevărat deloc. Și, făcând această deducție foarte greșită dintr-o premisă foarte adevărată, ei s-au și grăbit să intre în partidul liberal (care par dessus le marché nu e nici burghezo-democrat, ci, în parte cel puțin, neoiobăgist-medieval și reacționar sadea) și au devenit membri disciplinați și devotați ai acestui partid. Foștii socialiști n-au priceput că numai rămânând socialiști, numai păstrând o atitudine propriu-socialistă față de realitatea socială a țării și de evoluarea ei și numai lucrând în consecință ei, între altele, ar fi ajutat și la dezvoltarea burghezo-democratică a țării. Pe când așa, ca socialiști prefăcuți de hatârul evoluției noastre sociale în liberali, rezultatele activității lor pot fi mai curând potrivnice acestei dezvoltări.

În adevăr, ce ar fi putut face și cum ar fi putut lucra socialiștii intrați la liberali pentru democratizarea țării?

Să fi intrat în partidul liberal cu reservatio mentalis socialistă, să-și fi zis liberali burghezi și totuși să-și fi conservat atitudinea lor proprie socialistă față de realitatea socială și de evoluarea ei? Dar în acest caz ar fi fost măturați din partidul liberal în 24 de ore și fără să aibă cel mai mic drept să protesteze sau să murmure măcar. Atunci poate ar fi trebuit ca, odată intrați în partidul liberal, foștii socialiști să se prefacă în burghezi veritabili, să-și înlocuiască mentalitatea și concepțiile lor socialiste prin cele burgheze și în consecință, lucrând ca burghezi luminați, să ajute la democratizarea țării? Dar cum poate un om care de ani și ani are o anume mentalitate și o anume concepție despre oameni și lucruri, despre viața socială să-și schimbe întreagă această concepție de hatârul unei evoluții, oricare ar fi ea, să zică negru la ceea ce a crezut și crede că-i alb numai pentru că așa îi convine evoluției? E imposibil și ridicol în același timp. Și atunci, în disperare de cauză, foștii socialiști, sub pretext ca să democratizeze burghezimea și sub cuvânt greșit că intervenția statului e prin natura ei însăși mai mult ori mai puțin socialistă, au colaborat la neoiobăgizarea tării, la birocratizarea ei.



Să trecem acuma la obiecția pe care ar putea să mi-o facă și un prieten de idei, și anume că preconizarea prefacerii unei părți din marea proprietate în mică ar fi o soluție reacționară și antisocialistă și că prin această preconizare eu însumi aș cădea în contrazicere cu cele spuse în chiar lucrarea de față.

Obiecția asta se datorește confuziei care se face la noi, confuzie între categoriile economico-sociale din Occident și ale noastre, și care provine și din faptul că și unele, și altele poartă același nume. Se înțelege că și noi avem proprietate mare, mică, proletariat agricol, dar am văzut în cuprinsul acestei lucrări cât de deosebite sunt aceste categorii sociale de cele din Occident nu prin nume, ci prin conținutul lor social. În Occident, preconizarea de mai sus ar fi cu adevărat reacționară și antisocialistă.

În adevăr, să presupunem că o parte însemnată din marea proprietate rurală din Occident ar fi fost răscumpărată și trecută în loturi, sub formă de mici proprietăți, la familii de proletari agricoli. Care ar fi fost rezultatul? în Occident, marea proprietate, cu cultura ei sistematică, cu capitaluri imense băgate în exploatarea agricolă, e o categorie economică foarte productivă. E adevărat că în unele culturi mica proprietate teriană concurează cu succes marea proprietate, dar aceste culturi — grădinării, ferme, fructe etc. — sunt acaparate de mica și marea proprietate agricolă. Micile proprietăți din nou formate n-ar înlocui aceste culturi atât de producătoare, ci cultura de cereale. Acestea însă sunt neîndoielnic mai rentabile sub forma de mare decât de mică proprietate. La asta se mai adaugă că pentru o vreme destul de îndelungată acești proletari, învățați să lucreze ca salariați, nu să conducă ei înșiși o gospodărie întreagă, ar fi slabi gospodari și, cu toate acestea, ei ar trebui să înlocuiască niște gospodării sistematice, dezvoltate de generații de proprietari. Așadar, aceste mici proprietăți, mai ales la început, ar fi mai puțin producătoare și rentabile decât cele pe care le-ar înlocui. Deci, din punctul de vedere al producției economice, transformarea aceasta ar însemna un regres.

Să vedem acuma care ar fi fost rezultatul împroprietăririi de proletari agricoli pentru ei înșiși, adică pentru cei în interesul cărora ar fi fost făcută.

Noii împroprietăriți vor trebui să plătească vechilor mari proprietari, fie direct, fie prin intermediul statului, ratele de răscumpărare, care cuprind prețul pământului și procentele. Marele proprietar deci n-ar fi deloc în pagubă, întrucât aceeași plusvaloare pe care el o lua de la vechiul proletar prin capitalul lui funciar rural acuma o ia de la noul mic proprietar, sub forme de procente la capitalul lui devenit mobiliar. Noul mic proprietar ar fi deci tot așa de tributar vechiului mare proprietar ca și mai înainte, numai sub o altă formă. Pe de altă parte, având a înjgheba o gospodărie nouă, având a plăti ratele răscumpărării și toate acestea dintr-o gospodărie rurală care în Occident, sub forma ei de mică proprietate, devine tot mai greu de condus, noul mic proprietar va cădea cu siguranță pe mâna mijlocitorilor capitaliști, care se ocupă cu cumpărarea și vânzarea productelor, și în mâna cămătarilor, creditorilor ipotecari.

Că așa ceva se va întâmpla nu mai încape îndoială. Dacă micii proprietari de generații întregi, fiind stăpâni pe proprietățile lor, neavând a plăti ratele răscumpărării, sunt totuși înglodați în datorii ipotecare, ce să mai spunem de acest mic proprietar nou format, care pe deasupra mai are de plătit și ratele răscumpărării? Că el se va îngloda în datorii ipotecare și va deveni robul cumpărătorului de producte și creditorului ipotecar, de asta, încă o dată, nu mai încape umbră de îndoială.

Așa încât vechiul proletar, în calitatea lui de nou mic proprietar, va plăti vechiul tribut fostului său stăpân (sau altuia), marelui proprietar, va mai plăti și un tribut nou capitalului mobiliar și cămătăresc și astfel se va istovi, el și cu ai săi, muncind mai mult, având mult mai multe griji decât înainte și trăind tot în vechea mizerie.

Așadar, pentru vechiul proletar prefăcut în mic proprietar, această transformare e de un îndoielnic folos și de o neîndoielnică pagubă.

Dar sensul și valoarea socială a acestei transformări? Proletariatul industrial, ca și cel agricol sunt doar mai ales acele clase cărora istoricește le revine sarcina de a transforma societatea capitalista în cea socialistă atunci când condițiile obiective și subiective sociale o vor permite. Organizarea proletariatului într-o forță și armată conștientă de luptă, pătrunderea proletariatului de priceperea rolului său istoric, dezvoltarea în el a tuturor calităților intelectuale și morale necesare acestei transformări socialiste sunt doar în primul loc acele condiții sociale subiective necesare transformării socialiste de care am vorbit mai sus.

Prefacerea dar a unei părți a proletariatului revoluționar în mic proprietar individual și individualist ar însemna prefacerea unei părți din puterile sociale care împing spre transformarea societății într-o putere opritoare, adversară acestei transformări sau, în cel mai bun caz, într-o putere indiferentă. Deci, din punctul de vedere al mișcării și dezvoltării sociale, o astfel de împroprietărire ar fi eminamente reacționară și antirevoluționară. Deci tot rezultate negative.

Dar la noi?

Am văzut că marea noastră proprietate neoiobăgistă nu numai că nu e o categorie economică progresivă, ci prin însăși firea ei socială e eminamente regresivă; ea nu numai că nu înlesnește progresul producției economice, ci îl oprește și îl împiedică. Prefacerea deci a acestei mari proprietăți în mică proprietate — nu mică proprietate neoiobăgistă, ci cu adevărat mică proprietate asemănătoare celei din Occident, care acolo știe să concureze marea proprietate intensivă —, această prefacere va fi fără doar și poate un progres pentru producția economică. Pe de altă parte, noi am văzut cum marea proprietate neoiobăgistă preface pe țăran în neoiobag, în serv, și caută să medievalizeze țara nu numai economicește, dar și politicește, și culturalicește, și moralicește, caută s-o oprească în drumul dezvoltării ei sociale capitaliste. Prefacerea deci a unei însemnate părți din marea proprietate neoiobagă în mică proprietate quiritară, burgheză, ar însemna transformarea unei însemnate puteri sociale care oprește țara în mișcarea și dezvoltarea ei socială într-o putere care înlesnește și în orice caz nu se opune acestei dezvoltări.

Așadar, la noi transformarea unei însemnate părți a marii proprietăți în mică proprietate ar fi un fapt progresiv, revoluționar, nu regresiv și reacționar. Și proletarul neoiobag român. pe care această împroprietărire l-ar preface în mic proprietar, nu seamănă deloc cu proletarul salariat occidental. Proletarul occidental reprezintă o clasă puternică, eminamente revoluționară, care poartă în sânul ei viitoarea societate socialistă; prefacerea ei într-o clasă de mici proprietari ar fi, cum am spus, un fapt eminamente reacționar. Pe când semiproletarul neoiobag român, legat de glie prin peticul său de pământ iluzoriu sau numai printr-un inventar agricol sărăcăcios, acest proletar neoiobag e un rezultat al înapoierii noastre economice, e un rezultat al unor relații de producere medievale. Proletarul neoiobăgist nu e o clasă progresivă, ci, dimpotrivă, regresivă, menită să dispară prin dezvoltarea succesivă a țării noastre. Prin prefacerea semiproletariatului nostru neoiobag în mic proprietar nu se preface o clasă socialmente înaintată într-una mai înapoiată, ci, dimpotrivă, o rămășiță a trecutului se transformă într-o categorie economică civilizată, un semiserv se schimbă într-un om liber. Transformarea aceasta e deci nu numai economicește, dar și politicește și moralicește un fapt progresiv și binefăcător.

Dar mica proprietate, micii proprietari nu vor deveni ei oare cu vremea, când vom ajunge și noi la o dezvoltare capitalistă mai înaintată, un factor reacționar ca și în Occident?

Se înțelege că da. Dar aceasta n-ar putea fi un argument împotriva ei acum, când mica proprietate ar fi un factor progresiv. Aici am avea numai confirmarea unei legi de dezvoltare socială: că toate categoriile sociale care la timpul lor sunt progresive, cu vremea, cu dezvoltarea succesivă a societăților, devin regresive; că toate categoriile și formele sociale, care se nasc și trăiesc, trebuie să îmbătrânească și să moară. Și legea asta socială, la rândul ei, face parte dintr-una mai generală, din legile înseși ale evoluției universale.

Așadar, prefacerea unei însemnate părți din marea proprietate în mică și din proletari agricoli în mici proprietari în țările capitaliste înaintate ar fi un fapt social economicește păgubitor pentru țară, ar însemna un îndoielnic folos și o neîndoielnică pagubă pentru proletarii împroprietăriți ei înșiși, iară întru cât privește interesele dezvoltării sociale acest fapt ar fi regresiv, păgubitor și reacționar. Pe când la noi transformarea unei însemnate părți din marea în mică proprietate ar fi un fapt social economicește progresiv și util țării și dezvoltării ei economice, ar însemna un folos însemnat și economic, și politic, și moral pentru semiproletarii neoiobagi prefăcuți în adevărați mici proprietari, iară pentru dezvoltarea țării ar fi un fapt progresiv, revoluționar.

„Cum se poate — va exclama un cititor atent — ca același fapt social să producă la noi și în societățile înaintate capitaliste rezultate nu numai neasemănătoare, ci chiar diametral opuse?”

Nu numai că e natural să fie așa, dar ar fi nenatural să fie altfel. Și cauza acestui fenomen social, care pare cu drept cuvânt atât de straniu, e că în multe privințe noi și țările capitaliste înaintate ne găsim într-un stadiu de dezvoltare istorică deosebită.

Pe când noi n-am ieșit încă din stadiul de dezvoltare medievală și trebuie să intrăm cu pânzele întinse în plină epocă burghezo-capitalistă, pe când noi ne găsim înaintea unei revoluții sociale capitaliste — pașnică, dar totuși revoluție —, țările capitaliste înaintate încep să iasă din stadiul de dezvoltare capitalist și să se îndrepte cu pânzele întinse spre cel socialist; ele stau înaintea unei revoluții sociale socialiste.

E deci de la sine înțeles că același fapt social care față cu punctul pe care noi îl ocupăm în drumul dezvoltării sociale ar însemna pentru noi un pas înainte, un progres, pentru Occidentul capitalist poate să însemne un regres, o retrogradare.

Priceperea și pătrunderea relativei poziții sociale a țărilor înapoiate și înaintate în drumul lor trudnic spre progres și lumină, priceperea și pătrunderea acestui adevăr în toată întinderea lui și cu toate consecințele ce decurg de aici ar fi o călăuză sigură pentru socialismul țărilor înapoiate, ar feri pe socialiștii acestor țări de multe iluzii și deziluzii, iară pe unii, cum sunt cei ruși, de dezastre.

Dar aici încep să ies cu totul din cadrul acestei lucrări. Despre toate aceste cred, sper chiar, mai mult și mai pe larg altădată.


[1] O excepție serioasă și onorabilă, cum am văzut, face d-l C. Garoflid în interesanta d-sale lucrare Problema agrară și dezlegarea ei. Pe baza producției noastre agrare și a tehnicii ei, d-l Garoflid ajunge la concluzii și soluții în bună parte asemănătoare cu ale noastre, ceea ce e foarte natural, dat fiind că alte soluții nici nu pot să existe.

[2] În aceeași ordine de idei, d-l Theodor Rosetti, cu autoritatea pe care i-o dă calitatea de fost președinte al Consiliului superior de agricultură, a venit cu fapte și cifre stupefiante. în discuția mesajului din ultima sesiune, d-sa a arătat că patru cincimi din totalul populației muncitoare țărănești au refuzat să contracteze în conformitate cu noua lege.

lată, textual, cuvintele d-lui Th. Rosetti:

„Am aici datele oficiale. Numărul locuitorilor în țara aceasta care se poate considera mai mult sau mai puțin ca lucrători agricoli, adică numărul micilor proprietari de pământ, adică .având o proprietate mai mică de zece hectare, e aproximativ de 920 000. Prin urmare, dacă admitem că mai toți acești locuitori sunt în relații de daraveri cu proprietarii sau arendașii moșiilor, ar trebui să-i avem pe toți acești 920 000 de locuitori, sau cel puțin o mare parte din ei, figurând în contractele pe care guvernul le-a impus ca obligatorii între proprietari și țărani. Or, ce vedem? Vedem că din acești 920 000 numai 187 000 figurează în contractele actuale care sunt astăzi în arhivele Consiliului superior al agriculturii.

Așa că, domnilor, după legea tocmelilor agricole, fiecare con-tract de felul acesta, după ce se intabulează la comună, trebuie să fie comunicat în copie Consiliului superior al agriculturii. Și Consiliul superior a pus mare insistență și multă energie ca această dispoziție a legii să fie exact îndeplinită. Prin urmare, putem spune, cu siguranța de a nu fi prea îndepărtați de adevăr, că dintre cei 920 000 de locuitori muncitori — sub o formă sau alta — a cincea parte, adică 20%, s-au conformat legii, iară toți ceilalți au lucrat — dovadă că au lucrat este că câmpiile noastre sunt acoperite de o îmbelșugată recoltă — fără să fi observat acea formă, fără ca contractul să fie făcut între proprietar, arendaș și locuitor” (Dezbaterile Senatului, Monitorul de la 13 decembrie 1909).

Faptele citate de d-l Rosetti sunt foarte elocvente și simptomatice. În măsura în care țăranii au fost aceia care au refuzat binefacerile legii, lucrul dovedește că ei au început să-și priceapă mult mai bine interesele decât le pricepe legiuitorul nostru, căci ei își dau seama cât de nefavorabile le sunt așa-numitele legi de protecție — care, chiar dacă cuprind și oarecare părți favorabile, nu se aplică — și deci fug de toate aceste legi, cu condicuțele lor cu tot.

[3] Această proprietate se va forma, pe de o parte, grație alienabilității pământului, pe socoteala pământurilor copărtașilor și a micilor proprietăți neviabile devenite nonvalori, iară pe de altă parte prin răscumpărarea silită, pe socoteala unei însemnate părți din proprietatea mare. Despre aceasta vom vorbi mai jos.

[4] În cei trei ani din urmă după răscoalele țărănești, bugetul țării a crescut cu 60 000 000 pentru crearea unei jandarmerii rurale, unei armate de funcționari ș.a.m.d. Aceste 60 000 000 reprezintă o anuitate la un împrumut de un miliard și un sfert. Și de aceasta d-l Rosetti nu se sperie. Și doar e mai preferabil să prefaci pe țăran în mic proprietar decât în jandarm rural!

[5] Am văzut mai sus că din desființarea neoiobăgiei câștigă păturile muncitoare, iară cheltuielile, gloaba acestei transformări, le va plăti marea proprietate. Lucrul se înțelege, dealtfel și apriori. Acele adânci prefaceri economice care să fie în folosul tuturor claselor sociale în același timp sunt un basm interesat al oamenilor politici. care vor să împace toate interesele, servindu-le în fond pe ale celor tari sau păgubindu-le pe toate. E doar foarte clar că, dacă ar fi existat vreun mijloc de a rezolva problema noastră agrară în folosul tuturor claselor interesate — și al celor dominante, și al celor dominate —, problema ar fi fost rezolvată în câteva zile, și asta de zeci de ani. Ceea ce a împiedicat rezolvarea ei și ceea ce a încâlcit și întunecat priceperea ei sunt acele interese profunde ale claselor dominante, direct interesate, și interesele statului și ale altor clase, indirect interesate în existența ei. Dealtfel, după ce marea proprietate va trece prin criza de care am vorbit și care va avea de urmare împuținarea ei și scăderea rentei și valorii ei, când ea se va adapta la noile condiții și va crea o cultură agrară superioară, renta și valoarea ei se vor ridica iarăși, desigur mai sus chiar decât acuma.

Noile raporturi deci de producție sunt favorabile unei proprietăți mari capitaliste, sunt însă defavorabile proprietății mari neoiobăgiste.

Cât de solide sunt la noi cunoștințele în privința fenomenelor economice arată următorul fapt destul de elocvent.

În penultima sesiune parlamentară, un tânăr deputat, d-l Banu, a pronunțat un larg discurs, foarte aplaudat de Cameră, în apărarea legilor agrare ale guvernului liberal. în acest discurs, d-l Banu spunea, între altele, că prevederile pesimiste ale adversarilor legii nu s-au realizat deloc: și renta pământului, și prețurile arenzilor au crescut, în loc să scadă, deci marii proprietari au câștigat din lege, iară de acum înainte va folosi din ea și țăranul. Mai miraculoasă împăcare printr-o simplă lege a intereselor tuturor claselor se poate?

Dar dacă renta și arendările au crescut, aceasta se poate atribui la două cauze. Una externă: ridicarea prețului cereale-lor pe piața mondială, aceasta însă nu are nimic a face cu legile noastre agrare; doar nu va susține d-l Banu că acestea au ridicat prețurile cerealelor din Odesa, Marsilia, Anvers etc. Și o cauză internă: punerea în cultură a unor întinderi noi de pământ; dar la noi întreaga suprafață arabilă e pusă în cultură, iară ridicarea productivității muncii nu se poate face într-un an de zile. Ridicarea rentei și arendei, întru cât ar fi un rezultat al noilor legi, trebuie atribuită deci relațiilor noi dintre țărani și proprietari și arendași, create de aceste legi noi; aceasta tocmai vrea s-o spună și d-l Banu. Or, această creștere nu se poate explica decât prin mai marea exploatare a țărănimii. Arendașii, oameni practici, văzând că prin legile noi se poate căpăta un profit mai mare ca înainte, au ridicat arenzile.

Aceasta e însă cea mai vădită și hotărâtă condamnare a noilor legi făcute pentru protejarea țărănimii. Dar se vede că, după economia politică în vigoare, ridicarea ratei și gradului d<? exploatare a țăranului e o sursă de înavuțire pentru el.

[6] În însăși social-democrația există două școli ce se deosebesc fundamental în concepția lor asupra evoluției proprietății agrare în societatea modernă. Una, reprezentată mai ales prin E. David. crede că această evoluție merge cu totul altfel decât a industriei. Pe când industria merge tot concentrându-se. întrucât întreprinderile mari sunt mai productive și mai rentabile, agricultura, dimpotrivă, va merge desconcentrându-se, întrucât cultura mică e mai productivă și mai rentabilă decât cea mai mare. Altă școală, reprezentată mai ales prin Kautsky, deși admite că în unele ramuri ale agriculturii cultura mică e superioară celei mari, dar, în general vorbind, nu admite o deosebire fundamentală între evoluția industriei și agriculturii, susținând că tot cultura mare e superioară celei mici ca productivitate, iară concentrarea capitalisto-agrară și exproprierea micii proprietăți agrare, chiar când nu se face în mod direct, se face în mod indirect, prin înglodarea în datorii a micii proprietăți, prin ipoteci etc. Nu putem intra în discuția acestor teorii.

E însă clar că și la noi, sub noile raporturi de producție, dacă are dreptate școala lui David, proprietatea mare, de la sine, prin însuși jocul forțelor economice, se va preface în proprietate mică. Să presupunem o moșie care, ca proprietate mare, dă un venit net de 30 000 de lei. Dacă ea, împărțită în mici proprietăți țărănești, va da 50 000 de lei, atunci evident că se va împărți în asemenea mici proprietăți, aceasta fiind și în interesul marelui proprietar. care va primi un capital ce-i va da un venit egal cu al moșiei fără să-și mai bată capul cu ea, va fi și în interesul micilor proprietari-cumpărători, care vor împărți între ei plusul de 20 000 de lei, și va fi și în interesul țării, care-și va vedea mărit productul național.

Dacă însă are dreptate școala lui Kautsky, cu care suntem dealtfel, de acord, atunci, dimpotrivă, mica proprietate își va vedea situația amenințată. în străinătate, proprietatea mică își apără pozițiile, pe de o parte. prin aplicarea principiului asociației, pe de altă parte și mai ales printr-o muncă excesivă și istovitoare a țăranului și a familiei sale.

Tocmai acest fapt nu este îndeajuns ținut în seamă de campionii micii proprietăți când afirmă în general superioritatea economică a culturii mici asupra celei mari. Aici e principala lor eroare. Se înțelege că în acest caz și la noi țărănimea va avea să-și apere pozițiile prin asociație și supramuncă. Insă cred că la noi lupta țărănimii va fi mai ușoară după criza prin care va avea să treacă proprietatea mare. Dar în acest caz, adică admițând teoria lui Kautsky, marea proprietate cu condiția muncii bine retribuite devine un factor util în dezvoltarea țării, întrucât reprezintă o unitate economică progresivă în producția ei.

Se înțelege, o categorie economică utilă pe cât poate ea să fie utilă într-o societate bazată pe apropriarea individuală a instrumentelor de muncă și ținând seama de toate relele care decurg de aici; acuma însă altă societate e încă imposibilă.

[7] Munca mizerabil plătită, al cărei rezultat e degenerarea populației, nu poate fi prin nimic nici justificată, nici compensată.