Neoiobăgia/Probleme vitale

 

Am sfârșit analiza economico-sociologică, se înțelege destul de incompletă, a problemei noastre agrare.

Tratarea unei probleme atât de vaste trebuie să dea loc la o mulțime de neînțelegeri, obiecții și contraziceri între autor și cititorii lui; și în ce privește lucrarea de față ele vor fi mai numeroase, din însăși cauza necesităților metodei analitice întrebuințate aci. Pentru a analiza problema noastră agrară a trebuit s-o izolez de celelalte probleme, care toate, împreună cu ea, constituie chestiunea socială a țării. Și această izolare poate pricinui cu atât mai multe neînțelegeri mai ales în ce privește soluția problemei, cu cât ultrapoporaniștii, hipertrofiind problema agrară, au reușit oarecum să introducă în conștiința publică ideea că această problemă se confundă la noi cu chestiunea socială, că o constituie chiar, așa că soluția problemei agrare e totodată soluția chestiunii sociale a țării. 0 exagerare care duce la confuzii și la deducții foarte greșite.

Problema agrară, importantă, extrem de importantă cum e, face totuși parte din chestia socială a țării ca o parte dintr-un tot. Soluția problemei agrare nu numai că nu rezolvă prin ea însăși chestiunea socială a țării, dar nu rezolvă în totul măcar problema mizeriei țărănești.

Pentru a pricepe deci problema agrară nu numai în ea însăși, dar în înlănțuirea ei cu celelalte probleme vitale ale țării, ca făcând parte din chestiunea ei socială, ar trebui studiată tocmai această chestiune socială în toată lărgimea și complexitatea ei, cu toate problemele economice, politice, morale, culturale, naționale pe care le implică. Lucrare formidabilă, de care nici vorbă nu poate fi aici.

În acest capitol adițional doresc numai să arunc o mică fâșie de lumină, să deschid o mică perspectivă asupra chestiunii sociale a țării, ceea ce va contribui, între altele, la înțelegerea problemei agrare expuse aici și a soluției ei.

Înălțimea de producție la care a ajuns un popor arată gradul dezvoltării sale economice și chiar culturalo-morale.

E evident că numai pe baza unui anume grad de producție, pe baza unei anumite sume de bunuri materiale produse se poate dezvolta nu numai o viață materială relativ bună, dar și una culturală și morală, națională. E evident că o familie cu un venit, să zicem, de 15 000 de lei anual va avea siguranța unui trai material foarte bun pentru toți membrii ei; copiii vor putea să urmeze la școli și să ajungă oameni învățați; vor putea cu toții să meargă la teatre, concerte, galerii de pictură; să voiajeze ca să se instruiască prin țări străine și astfel să-și dezvolte toate aptitudinile cu care vor fi fost înzestrați. Dar iată o altă familie care pentru toate necesitățile vieții are un venit de 180 de lei pe an, 15 lei pe lună, 50 de bani pe zi pentru toți membrii familiei și pentru toate necesitățile lor materiale, morale, culturale (cunoaștem noi, cititorule, nu una, ci mii și zeci de mii de familii de acestea). Care va fi rezultatul? Este iarăși evident; un bordei umed și murdar; nici măcar bucata de mămăligă asigurată; membrii familiei flămânzi și goi; boalele cronice secerând copiii; moravurile înăsprite și abrutizante; de învățătură nici vorbă; superstiții, ignoranță crasă; degenerarea fizică, intelectuală, sufletească.

Ei bine, ceea ce este adevărat pentru acest mic organism social, familia, este tot așa de adevărat pentru organismul social cel mare, societatea. 0 societate bogată va avea putința să se dezvolte în toate direcțiile; o societate săracă, neproducând nici strictul necesar vieții, va degenera și va merge spre pieire.

E drept că, fiind vorba de organismul social — societatea —, intervine o complicație foarte gravă: se poate ca o societate să fie mai mult ori mai puțin bogată, dar o parte însemnată din productul național să fie consumat de o infimă minoritate risipitoare, iară majoritatea să fie redusă la mizerie și degenerare. Aceasta poate de asemenea să aibă drept rezultat decadența unei societăți; din vechime până acum cunoaștem doar destule societăți de acestea. Și tocmai de aceea e așa de important de știut într-o societate și felul cum se produc bunurile, și felul cum se distribuie. Nu-i mai puțin adevărat și clar că pentru o distribuire mai echitabilă a bunurilor, care ar garanta o prosperare oarecare a membrilor unei societăți, trebuie ca bunurile... să fie produse, că altfel n-ai ce distribui[1].

E deci vădit că înălțimea gradului de producție și suma relativă de bunuri produse de societate arată gradul de prosperitate a traiului ei material, și chiar și a celui cultural și moral, și în orice caz arată putința de a-și crea un anume grad de prosperitate materială, culturală și morală.

Să vedem deci care e suma producției noastre naționale.

Pentru aceasta vom căuta să aflăm care e suma valorilor noi produse de țară.

Categoria valorilor noi este o categorie economică ce nu corespunde cu categoria venit național. Venitul național e o categorie economică mai puțin sigură. În marea complexitate a raporturilor economice, chiar statisticianul de meserie va înregistra de mai multe ori același venit, pentru că se manifestă sub diferite forme, și astfel va umfla suma venitului național. Sunt și alte cauze care fac, de obicei, ca această categorie economică a venitului național să fie umflată față de suma valorii productului anual produs de o națiune.

Evaluarea sumei anuale a valorilor noi pe care le produce țara noastră pentru îndestularea materială și cultură a locuitorilor ei nu va putea fi decât aproximativă; cifre mai exacte în această privință au numai Statele Unite din America. Dar noi, pentru cele ce urmează, nici n-avem nevoie decât de evaluări aproximative: încheierile ce vom scoate n-ar fi deloc atinse de greșeli de 10, 15 și chiar 20% în plus sau minus.

După statistica agricolă a d-lui Colescu, valoarea brută a întregului nostru product agricol — inclusiv viile și livezile de prune — pe anul 1905 e, în cifră rotundă, de 966 000 000 de lei, iar cu venitul pășunilor e de 1 024 000 000.

Trebuie să ținem seama însă că anul 1905 n-a fost un an obișnuit, ci un an abundent: am produs atunci 36 000 000 de hectolitri de grâu, principalul nostru product agricol, care reprezenta peste 40% din valoarea totală a productului agricol. Dar noi am avut și un an (1904) cu 18 000 000 de hectolitri de grâu; iară în ce privește porumbul sunt ani când se face atât de puțin încât statul e silit să cumpere porumb ca să hrănească țărănimea cu el. Pe urmă d-l Colescu vorbește de valoarea brută a produselor agricole, așa încât ar trebui să scădem valoarea seminței (pentru grâu, spre pildă, destul de importantă), pe urmă amortizarea inventarului, capitalului.

Trebuie, prin urmare, să facem mijlocia dintre anii abundenți și anii răi, iară în locul produsului brut să căutăm suma valorilor noi produse, și atunci întreg produsul agricol cu greu va ajunge la 800 000 000.

D-l Colescu ne-a furnizat cu o extremă amabilitate o cifră mijlocie, socotind anii buni și răi: 1900, 1903, 1905, 1908. Acea cifră este de 924000000, din care, după ce scade valoarea seminței, amortizarea capitalului (mașini agricole, clădiri, vite etc.), d-sa ajunge la cifra totală a productului agricol, în valori noi: 770 000 000.

Să vedem acuma cât produce industria noastră mare.

În privința aceasta, cifrele oficiale, ca și ale d-lui Paianu din broșura d-sale Industria mare, sunt teribil de umflate, trec de 250 000 000.

D-l Stere, în articolele sale Social-democratism sau poporanism, arată foarte bine cât de imens de umflată e această cifră.

În adevăr, cifrele oficiale și ale d-lui Paianu nu scad din valoarea productului industrial valoarea materiei prime. Astfel, din valoarea făinii produse nu se scade însemnata valoare a grâului ce intră în produsul făină. E obișnuita greșeală care se face în evaluarea veniturilor naționale. Mai întâi evaluezi valoarea grâului, pe urmă găsești o parte din acest grâu la moară, prefăcut în făină, și îl pui încă o dată la socoteală; în cele din urmă îl găsești la brutărie, prefăcut în pâine, și iară îl socotești. Și astfel, prin trucuri de socoteli, nația se îmbogățește fără muncă și sacrificii.

Corijând datele oficiale .și scăzând materiile prime, combustibilul, amortizarea capitalului și scăzând cifra de 68 000 000 „diferența .de preț datorită numai monopolului, protecțiunii și încurajărilor”. D-l .Stere reduce productul marii industrii la cifra ridicolă de 6 000 000 de lei (în cifre rotunde). Dealtfel. pentru d-l Stere. din punctul d-sale de vedere, care caută să stabilească nu cât se produce, ci dacă industria e utilă sau ba țării, cifra aceasta e întrucâtva logică. De aceea și scade suma de 68 000 000 „diferența de preț datorită monopolului și încurajărilor”. Insă. ca sumă adevărată a producerii de valori noi, această cifră constituie, bineînțeles, o exagerare imposibilă.

Noi avem în marea industrie (adică aceea ce numim noi marea industrie) 35 000—40 000 de lucrători. Și, productul industrial fiind de 6000000, ar urma că fiecare lucrător produce vreo 35—50 de centime pe zi, iară patronul, din bunătate de inimă, îi plătește 2, 3, 4 lei și mai mult pe zi.

Valoarea productului întreg produs de un lucrător este egală cu valoarea necesară și plusvaloarea. Dacă s-ar evalua exact una și alta, am ști exact suma productului nou industrial. Prima ne e dată cu o aproximație oarecare prin suma salariilor ce au primit lucrătorii, a doua, tot cu aproximație, prin profitul ce a încasat capitalul[2]. Dacă luăm suma salariilor după d-l Paianu și suma profitului capitalului tot după d-sa și după d-l Staicovici. ajungem la o cifră aproximativă de 80 000 000.

Industriașii mari contestă cifra oficială a numărului lucrătorilor și o ridică la 60 000. Decât nu se știe dacă în această din urmă cifră d-lor nu amestecă și pe lucrătorii din industriile și atelierele ce au mai puțin de 50 de lucrători. După numărul lucrătorilor dat de industriași, producția industriei mari, în valori noi, ar întrece suma de 100 000 000.

Aceasta ar fi suma valorilor noi produse de industria mare; adăogind aproximativ 40 000 000 ale industriei extractive, avem o sumă de producție industrială (valori noi) de 140 000 000, plus 770 000 000 produsul agricol, fac 910 000 000. Pentru industria mică, vite, lemne de foc, brânzeturi, lăpturi, pescarii, păsări, ouă, fructe (afară de livezi de pruni și vii, care au fost trecute) și câteva neînsemnate articole neprevăzute, punem o cifră exagerata de 290 000 000.

Astfel căpătăm 1 200 000 000 ca sumă totală a valorilor noi produse anual. Dealtfel și d-l Colescu, în datele ce a binevoit să ne pună la dispoziție, socotind producția anuală a industriei mari și mici la cifra exagerată de 250 000 000 valori noi, iară producția industriei extractive la 55 000 000, în loc de 40 000 000, ajunge totuși la o sumă totală a producției naționale aproape egală cu a noastră, și anume 1 260 000 000. Se înțelege, o cifră aproximativă, și din toate socotelile făcute n-am putut să ajung la o cifră mai ridicată.

D-l deputat G. C. Dragu, în documentatul său discurs de la Cameră din martie anul acesta, făcând o socoteală amănunțită asupra întregului venit național, ajunge la cifra de 1 400 000 000.

Dacă scădem venitul căilor ferate și al serviciului maritim, pe care d-sa îl socotește 100 000 000, dacă scădem venitul caselor, și dacă luăm în seamă că evaluarea venitului național e forțamente umflată, atunci suma venitului național dată de d-l Dragu, redusă la producția totală de valori noi, e mai pesimistă chiar decât cea dată de mine.

Pentru că teza mea e următoarea; avem căi ferate, șosele, porturi, docuri, serviciu maritim, case de locuit și producem încă pentru toate trebuințele noastre, pentru întreaga noastră viață un product național în valori noi de 1 200 000 000. După d-l Dragu, acest product național în valori noi ar fi simțitor mai mic. Dealtfel, când citești și vezi câtă trudă conștiincioasă a pus d-l Dragu în strânsul cifrelor d-sale și cât de șubrede sunt totuși, atunci vezi cum nu trebuie sa se facă evaluările la noi ca să te dumirești asupra venitului național și cu cât mai superioară și mai exactă e categoria economică a producției totale naționale evaluată în valori noi.

D-l Take Ionescu, într-un discurs pronunțat în ședința Camerei de la 30 noiembrie 1899, zicea că, dorind să se dumirească asupra venitului național al României, a făcut d-sa și d-l Panu socoteala, fiecare cu mijloace deosebite, și au ajuns la același rezultat, și anume 1 200 000 000. De atunci (1886) venitul național s-a mărit cu 200 000 000— 300 000 000 și deci acuma ar trebui să fie de vreun miliard și 400 000 000—500 000 000. Dacă ținem însă seamă că d-nii Take Ionescu și Panu au făcut socoteala categoriei venitului național ca și d-l Dragu, atunci, redusă la categoria productului național în valori noi, vom avea o cifră aproximativă ca a noastră.

Dealtfel, cum am văzut, d-l Colescu, socotind productul național în valori noi, ajunge aproape la aceeași cifră aproximativă, zic aproximativă pentru că astfel de calcule nu pot fi decât numai aproximative.

Deci țara românească — socotită ca o singură gospodărie —, având un capital național fix în drumuri de fier, șosele, porturi, docuri, servicii maritime etc. și având și case de locuit, produce încă un product național nou de 1 200 000 000. Dealtfel, cum am zis, cititorii vor vedea că, dacă cineva ar ajunge la o mărire chiar de 10, 15, 20% a acestei cifre, încă încheierile extrem de importante ce vom scoate din analiza sumei productului național nu vor suferi vreo schimbare cât de puțin însemnată.

Din productul național de valori noi de 1 200 000 000 trebuie să trăiască un popor de 7 000 000 de suflete[3]. Aceasta e baza și pentru traiul material, și pentru dezvoltarea culturală, morală, națională a țării.

Un miliard și două sute de milioane! Atât!

Dar înainte de a analiza cifra productului nostru național să vedem cât retrage statul pentru treburile sale din acest product.

După expunerea de motive la bugetul pe exercițiul 1910—1911 găsim că cheltuielile statului propriu-zise (afară de casele speciale) sunt de 305 000 000. D-l G. C. Dragu găsește, probabil, cu mult drept cuvânt că cheltuielile propriu-zise numai ale statului pe exercițiul 1910—1911 sunt de 312 000 000.

După datele pe care biroul statistic al Ministerului de Comerț și Industrie a avut extrema amabilitate să ni le furnizeze, cheltuielile bugetare, ordinare și extraordinare, ale comunelor și județelor se ridică la suma de 90 000 000 (89 989 620). Aceasta însă fără cheltuielile pe care comunele, imitând statul, le fac din împrumuturi și care se vădesc abia mai târziu. Împreună cu acestea, cheltuielile pot să ajungă la 100 000 000. D-l G. C. Dragu socotește că cheltuielile comunelor și județelor se ridică la suma de 120 000 000, o cifră ce ne pare exagerată.

Dacă adunăm la un loc cheltuielile statului cu ale comunelor ,și județelor, avem, după datele noastre, o sumă de 395 000 000—405 000 000, iar după socotelile d-lui Dragu chiar de 432 000 000.

Pentru a evita orice exagerare să spunem că suma acestor cheltuieli e, în cifră rotundă, numai de 400 000 000.

Scăzând 400 000 000 consumate ide stat (și de comune și județe) din întreaga producție a țării de 1 200 000 000, rămâne încă pentru întreaga consumație a țării întregi suma de 800 000 000.

Dacă presupunem că din 7 000 000 de suflete 500 000 trăiesc de pe urma statului, atunci pentru traiul restului de 6 500 000 rămâne o valoare totală de 800 000 000 de lei, sau, împărțind această sumă la numărul locuitorilor, îi revin fiecăruia 123 de lei pe an.

0 sută douăzeci și trei de lei pe an, în mijlociu, pentru fiecare locuitor al țării, pentru fiecare suflet de român, iată cât produce țara noastră .

Zece lei pe lună, 33 de parale pe zi, iată în termen de mijloc cât produce țara noastră pentru toți fiii și fiicele ei, pentru mâncare, băutură, îmbrăcăminte, luminat, încălzit, pentru toate necesitățile materiale, culturale și morale (afară de acelea pe care le satisface statul).

„Treizeci și trei de parale pe zi de om, zece lei pe lună (în cifră rotundă); cincizeci de lei pe lună pentru o familie de cinci persoane, atâta produce țara, în medie, pentru fiii săi. Dar aceasta e înfiorător!”, va exclama cu drept cuvânt cititorul meu[4]. „Treizeci și trei de parale de cap de om pe zi e nu numai o înfiorătoare mizerie pentru milionari și bogătași, dar e o sărăcie lucie pentru un om sărac de la oraș”.

Se înțelege că da; doar numai masele țărănești ar sta mult mai bine dacă ar putea să consume ceea ce le-ar reveni din media producției țării pentru fiecare din fiii săi: 50 de lei pe lună pentru o familie țărănească săracă de 5 persoane, după ce toate angaralele statului sunt plătite, ar fi o bunăstare, relativ bineînțeles, în comparație cu viața mizerabilă pe care o duce acum. Dar. dacă am lua ca termen de comparație viața țărănimii din Occident, acești 50 de lei pe lună pentru o familie de 5 persoane încă ar fi o sărăcie lucie.

Dealtfel. fiindcă studiul acesta se ocupă în special de țărănime, să analizăm puțin cifrele de mai sus cu privire la ea.

Am văzut că productul agricol propriu-zis produs de țărănime, ca valori noi, e în medie de 770 000 000. Celelalte produse ale agriculturii: lemne, vite, lăpturi, păsări. pescării etc.. se ridică la 150 000 000; avem deci un total de 920 000 000. Fiind țară eminamente agricolă, cea mai mare parte din cheltuielile statului trebuie să cadă, firește. asupra productului agricol; să zicem numai 300 000 000 din 400 000 000. Scăzând din 920 000 000 300 000 000 pe care le prelevă statul (împreună cu județele și comunele), rămâne un produs de 620 000 000. Acesta e întregul produs anual agrar. Împărțind acest produs la 5 500 000 de suflete țărănești, vom avea ca rezultat 112—113 lei.

Adică 112—113 lei pe an reprezintă media ce s-ar cuveni fiecărui suflet țărănesc dacă întreg produsul agricol ar fi împărțit între țărani. 0 sută doisprezece lei pe an, 9,50 (aproximativ) pe lună, 47,40 de lei pe lună pentru o familie țărănească de 5 persoane, 32 de bani pe zi de suflet de om, atâta s-ar cuveni țăranului dacă el ar lua întregul produs al muncii sale (afară de ceea ce preleva statul), dacă nu ar fi exploatat deloc, nici de proprietar, nici de arendaș, nici de mijlocitor, nici de cămătar; dacă țăranul ar primi întregul produs al muncii sale, atunci s-ar cuveni fiecărui suflet țărănesc 32 de bani pe zi.

Treizeci și doi de bani pe zi! Aici am ajuns după o jumătate de veac de gospodărie neoiobăgistă.

Dacă n-aș fi indiscret, aș vrea să știu și eu ce zic acum apologiștii regimului neoiobag?

Acum devine clară ca lumina zilei fatalitatea, în condițiile date, a groaznicei sărăcii a țărănimii române.

Și doar socotelile de mai sus sunt întemeiate pe presupunerea că țăranul primește întreg produsul muncii sale. Or, din produsul de 620 000 000 trebuie scăzut, dintr-un singur condei, 140 000 000 renta pământului marii proprietăți. Pe urmă zeci de milioane profitul clasei arendășești, pe urmă milioanele ce câștigă intermediarii, negustorii, pe urmă milioanele ce încasează cămătarii și burghezimea sătească. Dacă la toate acestea adăugăm spre scădere ceea ce ridică cele câteva zeci de mii de suflete țărănești privilegiate (fruntașii și mijlocașii satelor), atunci pentru întreaga țărănime, care trece de 5 000 000 de suflete, rămâne de împărțit un adevărat mezelic.

E deci evident că pentru imensa majoritate a țărănimii cei 32 de bani pe zi se reduc la cei 10—15 bani de care vorbeam mai sus, ba chiar la mai puțin[5].

„Treizeci și trei de parale de suflet pe zi din întreaga producție a țării, 32 de parale pe zi la țară în cazul ideal, 10—15 parale pe zi în cazul real!”, va repeta uimit și uluit cititorul meu, care mai știe din literatura socialistă și poporanistă despre mizeria țărănimii, dar care, desigur, va fi în culmea uimirii când va afla că țara noastră nici nu produce mai mult decât 33 de parale, în medie, pe zi pentru toți locuitorii ei (după ce statul își prelevă partea sa), ceea ce e o sărăcie în adevăr groaznică.

Ai de ce să cazi pe gânduri, și pe gânduri negre!

Aceste 33 de parale constituie un fenomen adânc, foarte adânc și imens de însemnat, al întregii noastre vieți sociale, un fenomen generator de alte fenomene sociale și care învederează mizeria noastră economico-materială și explică cele mai multe din mizerule noastre culturale, morale, naționale.

Dar atunci, va întreba cititorul, de unde iluzia în care ne legănăm de zeci de ani că suntem o țară bogată ori, cel puțin, pe cale de a deveni și că în orice caz am agonisit averi mari? De unde dar își iau materialul politicienii și oamenii politici serioși care în fiece discurs caută să ne amețească cu progresele averii naționale pe care am agonisit-o în ultima jumătate de veac?

De unde provine această iluzie atât de stranie vom vedea îndată. Acum să vedem ce este și cu progresul bogăției, averii naționale agonisite în jumătate de veac.

Apologiștii regimului nostru economic și ai progresului înavuțirii noastre, când fac socoteala bogăției naționale crescute în ultima jumătate de secol, în primul loc pun la socoteală valoarea ce reprezintă acuma pământul țării. Dar acest pământ, dacă nu mă înșel, nu l-am făcut noi, el ne-a rămas din moși-strămoși, și noi nu numai n-am adăugat nimic la valoarea lui, ci i-am stors încă în mod considerabil rodnicia, am împuținat, am redus valoarea lui de întrebuințare.

Se va obiecta, desigur: .,Bine, așa e, dar valoarea lui locativă, valoarea lui de schimb, a crescut mult, foarte mult”.

Se înțelege că da. Renta pământului a crescut enorm în ultimii patruzeci de ani, iară valoarea de schimb a pământului, fiind rentă capitalizată, evident că și ea a crescut în aceeași proporție.

Dar noi știm acum care sunt cauzele adevărate ale creșterii rentei pământului și deci a valorii lui. Acestea sunt mai ales trei: conjunctura pieței mondiale de cereale, creșterea prețului cerealelor pe piața universală; pe urmă înmulțirea populației țării și, ca rezultat al ei, punerea sub cultură a întregului pământ cultivabil; și, în sfârșit, gradul urcat de exploatare a muncii. Aceste trei cauze au mărit așa de mult renta pământului și deci valoarea lui.

Din aceste cauze, pentru cele două dintâi noi n-avem nici o vină și nici un merit. La faptul că valoarea pământului s-ia ridicat prin conjunctura favorabilă a pieței universale, la acest fapt noi n-am contribuit doar cu nimic, absolut cu nimic. De asemenea nu ne putem face un merit nici din faptul că țărănimea română s-a înmulțit cu toată sărăcia ei.

În cât privește cauza din urmă — gradul urcat de exploatare a țărănimii —, la aceasta am contribuit, într-adevăr, mai mult: suntem adevărații și exclusivii ei autori. Dar prin această urcare de exploatare a muncii țărănești am dezorganizat gospodăriile țărănimii, am făcut să degenereze și țărănimea, factorul principal al producției noastre economice, și vitele ei. Această degenerare a țărănimii e o colosală nenorocire națională, care nu poate fi evaluată cu nici o sumă, oricât de imensă ar fi.

Dar, chiar considerând acest fapt numai și numai din punct de vedere pur economic, încă prin dezorganizarea gospodăriei țărănești și prin slăbirea și degenerarea țăranului, principalul factor de producție a țării, am redus forțele ei potențiale de înavuțire, am săpat la baza însăși a vieții ei economice.

Așadar, e adevărat că valoarea pământului țării în ultima jumătate de veac s-a mărit foarte mult, ceea ce constituie o creștere a avuției naționale. Dar la această sporire a avuției naționale noi, prin noi înșine, sau că n-am contribuit deloc, nici cât negru sub unghie, sau, întru cât am contribuit cu adevărat la acest rezultat, am contribuit reducând dezvoltarea potențială economică a țării, săpând la baza însăși a acestei dezvoltări.

Și ne mai vine gustul să ne lăudăm cu aceasta!

Dar avem și alte progrese economice săvârșite în deceniile din urmă, o altă înavuțire la care am contribuit, pe care am creat-o fără a săpa la temeliile economice ale țării. Astfel avem drumuri de fier, șosele, serviciu maritim, docuri, porturi, avem armament, avem stații climaterice și balneare, avem edificii luxoase, pe unele moșii un utilaj oarecare mai occidental, unele orașe, ca Bucureștii, arată un progres însemnat (în schimb lașii au decăzut, iară satele sunt în aceeași stare, dacă nu mai rea ca mai înainte). Avem capital lichid mult mai mare decât am avut înainte, avem un început de industrie mare.

Da, desigur, avem toate acestea. Nu-i vorbă; avem un început de industrie mare, dar participarea capitalului românesc la toată această industrie și la întreprinderile financiare e absolut infimă, restul e capital străin. Avem capital lichid, dar cât de însemnat e se vede la subscripțiile pentru împrumuturile noastre de stat, la care capitalul indigen participă cu un mezelic de 2 000 000 sau 3 000 000. Dar, în sfârșit, toate cele enumerate mai sus, și în special drumurile de fier, constituie o avere relativ considerabilă.

Dar, vorba e, cu ce parale le-am făcut?

Din această avere agonisită în ultimele decenii trebuie să scădem datoriile contractate de noi în străinătate în aceeași vreme.

Datoria noastră publică trece de un miliard și jumătate. Dacă adăugăm datoriile comunelor făcute la bănci, al căror capital e străin, dacă luăm în seamă sutele de milioane cu care proprietatea noastră rurală și urbană e îndatorată la creditul funciar și urban, al căror capital e de asemenea în parte străin, dacă adăugăm întreaga noastră datorie privată făcută la bănci cu capital străin, atunci suma datoriei noastre către străinătate — a datoriei publice și private — trece de două miliarde.

Și, dacă scădem aceste două miliarde și mai bine din averea agonisită enumerată mai sus, ea începe să se topească întocmai ca zăpada în luna lui Cuptor.

Și n-am sfârșit încă socoteala, asta e asta!

În această jumătate de veac am cheltuit enorm din avere și disponibilitățile lăsate nouă din moși-strămoși. Am tăiat pădurile, am dezbrăcat sânul țării de cea mai mândră a ei podoabă, codrul. Uciderea aceasta a codrului e o greșeală nemăsurată, m unele privințe ireparabilă chiar, pentru clima și rodnicia țării. Dar aici avem în vedere numai valoarea imediată economică a codrului distrus, și aceasta reprezintă sute și sute de milioane. Și mai e ceva și mai important în cazul de față.

De o jumătate de veac noi uzăm mereu pământul, mereu scoatem din elementele lui roditoare, și nici un apologist al progresului nostru economic nu va susține că-i dăm pământului ceva în schimb. Mereu scoatem din rodnicia pământului lăsată nouă din moși-strămoși și o trimitem în străinătate. Dar această risipă a disponibilităților și averii rămase din părinți n-o mai putem socoti cu sutele de milioane, ci trebuie să începem s-o socotim cu miliardele.

Și dacă punem la socoteală această imensă sumă cheltuită în jumătatea de veac din averea țării rămasă din părinți, atunci suntem în deficit, atunci socoteala devine dezastruoasă m toată puterea cuvântului, atunci se învederează că noi nu numai că am risipit în această jumătate de veac tot ce am produs, nu numai că am risipit acea imensă sumă de 14—15 miliarde ce am primit din străinătate în jumătate de veac pentru cerealele noastre exportate, dar am risipit și din averea și din disponibilitățile lăsate nouă din părinți; și atunci se învederează și pentru cel care închide ochii și nu vrea să vadă că prin gospodăria noastră nefastă, privată și publică, am dus și ducem țara nu spre progres, ci spre ruină și dezastre.

Dar dacă progresul atât de slăvit al bogăției noastre acumulate e o iluzie și bogăția țării întregi, a producției ei, și mai mare iluzie, prin ce se explică faptul că zeci de ani suntem ținuți în iluzii și că ele sunt atât de înrădăcinate și stăpânesc opinia publică?

Pricinile acestor iluzii și legende sunt mai multe. Iată unele din cele mai principale.

Cum am văzut, noi producem o sumă relativ foarte mică de valori noi: un miliard și două sute de milioane. Dar această sumă de producere nu se distribuie egal, ceea ce ar arăta o mizerie și sărăcie lucie. Dimpotrivă, în țara noastră — neoiobagă la sate și birocrato-parazitară în orașe — această distribuire e, relativ, poate mai neegală decât oriunde și în orice caz rata plusvalorii în viața noastră agrară e absolut enormă. Astfel, după ce statul retrage din întreaga producție suma imensă de 400 000 000 (împreună cu bugetele comunale și județene), rămân încă 800 000 000, din care o parte însemnată, ca plusvaloare, intră în mâna claselor mai avute, între care una foarte subțire de mari bogătași. Aceste câteva sute de milioane, într-o țară unde se produce numai spre consumare și nu și pentru producere, se consumă și se risipesc ușor și repede, iar în clasa foarte subțire a marilor bogătași se risipesc într-un lux nebun pentru o țară atât de săracă.

Aceasta însă ne dă o aparență de bogăție în ochii străinilor și chiar și în ochii noștri proprii.

Noi risipim întreaga plusvaloare, a cărei rată e foarte mare, ba risipim și disponibilitățile, pe când în țările capitaliste, deși rata plusvalorii e mai mică, totuși se consumă numai o parte dintr-însa, iară restul se fixează în producție.

Ceea ce consumă și risipesc clasele noastre avute ar reprezenta deci în țările capitaliste plusvaloarea unei producții de câteva miliarde, nu de un miliard două sute milioane cât este producția noastră; de aici iluzia, și pentru noi, și pentru străini, că avem acea producție de miliarde.

La noi, statul, care retrage din producție imensa cifră de 400 000 000, creează o clasă birocrato-parazitară, care risipește, ca și celelalte clase avute, plus că statul, prin împrumuturi formidabile, se pune în posibilitatea de a face el însuși o risipă colosală, după tonul general al țării, în construcții de un lux nebun ș.a.m.d.

Și asta, iarăși, ne dă aerul de țară bogată și pentru noi, și pentru străini. Străinul venit în țară și care invariabil e .dus să vadă edificiile din București, apoi Sinaia, Curtea de Argeș, Constanța și salinele din Slănic pleacă și el cu impresia că țara face progrese formidabile și scrie aceasta și în străinătate, ceea ce ne măgulește vanitatea și ne întărește convingerea că suntem în plină prosperitate economică.

Și mai e și o explicație psihologică. Intr-o țară de producere numai pentru consumare neproductivă și risipă, clasele superioare își câștigă așa de ușor viața, iară în vârful piramidei câștigă așa de ușor sutele de mii și trăiesc așa de bine și ușor economicește încât e foarte natural ca în sufletul lor să se nască iluzia că în general în țara asta se trăiește ușor și că țara e foarte prosperă pentru că lor le merge atât de bine. 0 iluzie psihologică perfect explicabilă. Dealtfel — și asta e foarte important — întotdeauna clasele superioare, spre a consuma în tihnă plusvaloarea căpătată și pentru justificarea lor morală, caută să provoace în alții și în ele însele iluzia că. dacă prosperitatea nu e încă generală, prin progresele ce facem mergem într-acolo. Și doară clasele superioare sunt acelea care dau tonul.

Mai sunt și alte cauze ale acestei iluzii, dar nu le enumerăm pe toate; cele arătate sunt de ajuns.

Astfel s-a creat și se creează iluzia pernicioasă, extrem de pernicioasă, că, deși țărănimea e mizeră, suntem totuși o țară bogată și îndeplinim din zi în zi progrese de invidiat. Zic iluzia extrem de pernicioasă, pentru că, pătrunși de ea și legănați în ea, vom merge înainte pe această cale de gospodărire care ne duce spre dezastru și ruină.

Știau și anticii marele adevăr că începutul înțelepciunii e să te cunoști pe tine însuți. Asta e tot atât de adevărat pentru o nație ca și pentru un individ. Și noi trebuie neapărat să cunoaștem următoarele trei adevăruri care ne privesc:

Întâi, că suntem extrem de săraci, că producem valori noi 33 de parale pe zi de cap de om (după ce statul prelevă partea sa). Al doilea, că prin producerea numai pentru consumare neproductivă și risipă nu numai consumăm tot ce se produce, dar și risipim și disponibilitățile moștenite și înghițim și tainul urmașilor. Prin această gospodărire, și publică și particulară, a căreia una din manifestările cele mai caracteristice este gospodărirea neoiobăgistă, nu ducem țara spre progres, ci spre ruină și dezastru. Și al treilea adevăr este că în cele două de mai sus rezidă cauza principală a celor mai multe din mizeriile noastre, nu numai materiale, dar și culturale, morale, naționale. Când aceste adevăruri vor intra adânc în conștiința publică, atunci se va face posibilă o îndrumare nouă, o reînnoire a felului nostru de a gospodări, de unde va urma o reînnoire a întregii noastre vieți sociale.

Bineînțeles că aici nu putem să dezvoltăm toate acestea și să tragem toate concluziile. Acest capitol e doar numai aruncarea unei fâșii de lumină asupra unor probleme formidabile și cel mult enunțarea unora din ele, nu analiza lor. Numai în treacăt putem releva aci caracterul nefast al risipei statului și claselor noastre avute. Se înțelege, risipa e risipă și e condamnabilă moralmente de oriunde ar veni și oriunde s-ar întâmpla, pentru că se risipește un product muncit de alții și se introduce un factor demoralizator și dizolvant pentru țara unde risipa se săvârșește. Decât, în țările capitaliste bogate, ea se face — când se face — dintr-un product național bogat; dar când se face dintr-unul atât de sărac ca al nostru, din cele 50 de parale de cap de om!

Cu toată scurtimea acestui capitol, trebuie să spunem măcar câteva cuvinte despre stat și gospodăria sa: a-l lăsa la o parte tocmai pe el ar fi, cum s-ar zice, să fii la Roma și să nu-l bagi de seamă pe papa.

După cum am văzut, statul, județele și comunele retrag și înghit din productul național formidabila cifră de 400 000 000[6], adică a treia parte din productul național; numai bugetul statului reprezintă 305 000 000, adică a patra parte, 25%, din tot productul național.

În Franța, relativ atât de bogată și care e una din țările cele mai greu impuse, bugetul statului reprezintă a opta parte din productul național.

Ceea ce se petrece la noi e deci pur și simplu monstruos.

Dar această monstruozitate se vădește și mai sugestiv când comparăm calificativamente, dacă putem zice așa, bugetul nostru cu al Franței. Franța, socotită ca o gospodărie națională, ar putea să achite cea mai mare parte a bugetului său din venitul imenselor capitaluri acumulate și plasate în cea mai mare parte în străinătate (aproape 14 miliarde numai în Rusia).

Să vedem cam ce înseamnă bugetul statului nostru în starea economică în care ne găsim. După d-l Colescu, venitul net al întregii noastre proprietăți rurale cultivabile — al celei mari și al celei mici — e de 276 000 000 de lei în cifre rotunde[7].

Venitul net al marii noastre industrii, inclusiv cea extractivă, e cam de 30 000 000 de lei; împreună cu venitul net al pământului, face aproximativ, în cifre rotunde, 306 000 000 de lei.

Astfel, într-o țară eminamente agricolă, bugetul statului e egal cu o sumă care ar reprezenta venitul net al întregului pământ, plus venitul net al industriei.

E să nu-ți crezi ochilor.

Și vorbind numai de bugetul statului. Bugetele comunelor și județelor înghit o sumă egală cu întregul produs, în valoare nouă, al marii noastre industrii (fără cea extractivă). Iară întreg bugetul statului, comunelor și județelor înghite o sumă egală cu venitul net al întregului pământ, plus tot ce produc ca valoare nouă marea noastră industrie și industria extractivă[8].

E aproape un coșmar.

Aici găsim și explicația puterii formidabile pe care începe s-o aibă tot mai mult statul, explicația acelei atracții invincibile pe oare o are el pentru tot românul. Statul e la noi, cum am zis, distribuitorul binelui și răului, soarele dătător de viață, toate mâinile se întind către el, toate interesele se grupează împrejurul lui. Și nu e de mirare!

Statul dispune de a treia parte din întreaga producție a țării, statul înghite, într-o țară eminamente agricolă, o sumă de valori egale cu venitul net al întregului pământ, plus tot ce produce industria mare.

E aproape fantastic!

Relele care decurg din creșterea aceasta anormală și hipertrofică a organului statului pentru organismul social sunt nenumărate.

În primul loc, bineînțeles, e creșterea mizeriei populației, mizerie care se mărește în proporție directă cu creșterea anormală a bugetului statului.

Al doilea rău, foarte însemnat, e următorul. Statul în societatea modernă e un organ social supus, o expresie mai ales a intereselor claselor producătoare; nu a intereselor producătorilor direcți, a muncitorimii — exprimarea directă a acestora va fi statul socialist —, statul însă democrat-burghez exprimă în primul rând interesele claselor economicește dominante, ale acelora care conduc producția. Dar câteodată statul, în anumite condiții anormale, prin creșterea sa hipertrofică, prin faptul că ajunge să absoarbă o parte colosală din întreaga producție a țării, începe să se simtă tot mai mult și mai mult ca un organ de-sine-stătător, ba, mai mult, ca un organ dominant, care tinde să stăpânească toate clasele sociale și să dispună de însăși producția economică a țării.

Neavând însă funcțiunile unei clase producătoare, statul devine fatal, prin hipertrofierea sa, un organ parazitar, care suge întreaga sevă a organismului social, îi falsifică și îi compromite creșterea și dezvoltarea.

Această hipertrofiere a organului statului, prefacerea lui într-un organ dominant, birocrato-parazitar, e una din cele mai pernicioase boli de care poate fi cuprins organismul social al unei societăți moderne.

Tocmai de boala aceasta gravă suferă Rusia. E cancerul birocrației parazitare țariste, care roade, otrăvește și distruge organismul social rusesc. Și Rusia, printr-o luptă eroică, unică în felul ei, prin jertfele nenumărate, prin sângele celor mai buni din fiii săi, n-a putut să scape până acum de boala aceasta.

Prin hipertrofierea statului și prin neoiobăgia noastră (aceste două fenomene sociale sunt strâns legate) începem și noi să imităm Rusia și, sub acoperișul și scutul unor instituții constituționalo-occidentale, începem să ne organizăm de-a binelea un stat birocrato-parazitar.

Dar trebuie neapărat să ne oprim din drumul acesta, e vremea supremă să ne oprim din drumul acesta, pentru că ceea ce poate suporta marea și puternica Rusie n-o putem noi: suntem prea debili pentru aceasta.

Și tot aici și în aceeași ordine de idei trebuie să căutăm explicația pentru alt fenomen social: locul așa de nemăsurat de mare pe care-l ocupă politica în viața țării.

Politica acaparează toate interesele, atrage toate inteligențele și talentele, înlănțuiește toate conștiințele. Nu numai schimbarea unui guvern, dar până și schimbarea unui ministru de resort ține în suspensie respirația țării întregi, parcă ar fi un eveniment important ce-i hotărăște soarta și față de care dispar toate interesele și preocupările economice, intelectuale, culturale, naționale.

Din cele spuse mai sus e clar pentru ce politica ocupă un loc atât de precumpănitor în viața țării.

Statul dispune de a treia parte din producția țării, de o sumă de valori egală cu întregul venit net al pământului și cu tot ce produce industria și tot el diriguiește afacerile țării și, hipertrofiindu-se, devine o putere covârșitoare în societate. Pe de altă parte, politica în țările cu regim constituțional e mijlocul prin care se poate pune mâna pe stat, e mijlocul prin care poți să iei parte la afacerile statului. Ce mirare deci că politica devine ocupația de predilecție, centrul hipnotic de preocupare pentru toți care vor să însemne ceva în țară, care vor să parvină. Și nu numai pentru aceștia, dar și pentru aceia care vor chiar numai să trăiască, întrucât într-o țară cu producție mizerabilă, lipsită de mare industrie, sunt clase întregi sociale, cum sunt oamenii cu ceva carte (proletariatul intelectual), care nu-și găsesc și nu-și pot găsi decât numai la statul birocrat mijloacele de trai.

Când însă statul normal prin hipertrofiere devine un stat birocrat-parazitar, atunci într-un regim constituțional și politica devine politicianism, iară partidele politice se prefac în oligarhii politice, cu clientelele lor și cu toate rezultatele nefaste pe care le implica politicianismul și oligarhia politicianistă.

Și astfel în profunzimile vieții economice găsim explicația adevărată a fenomenelor politico-sociale.

Am spus mai sus că nu pot vorbi aici mai pe larg de toate rezultatele acestui fel de gospodărie, felului nostru de a gospodări.

Ne vom opri, totuși, aci mai mult asupra fenomenului atât de interesant care se cheamă scumpirea traiului, având în vedere importanța, partea simptomatică și actualitatea lui mare. Cititorii noștri nu ne vor lua aceasta în nume de rău, întru cât fenomenul în chestie îi privește acuma așa de aproape și ating atât de adânc interesele lor cele mai vitale.

În ultimele trei decenii, obiectele de prima necesitate — carne, pește, lemne etc. — s-au scumpit într-un mod înfiorător, cu sute la sută; în același interval, chiriile s-au dublat, s-au triplat ș.a.m.d.

De unde provine această imensă creștere a prețurilor care în oraș începe să facă imposibilă viața omului mai sărac?

„Cauza e — au răspuns oamenii noștri politici, de stat — că suntem acuma mai bogați ca înainte, că avem bani mult mai mulți, și de aceea, ca în toate țările mai bogate, banii se ieftinesc și fatal cresc prețurile; dar această scumpire de trai, întru cât ea e rezultatul ieftinirii banului, e numai aparentă, nu e reală”.

Nimic mai neexact.

Lasă că bogăția noastră e o legendă. cum am văzut mai sus, dar, chiar dacă am avea mulți bani, mulți de tot, aceasta ar putea influența prețurile numai întru cât s-ar mări cererea bunurilor și numai până când și oferta s-ar mări, s-ar acomoda cererii, deci în mod vremelnic.

Ca să vedem foarte clar cât de greșită e explicația oamenilor noștri de stat și a economiștilor noștri care explică scumpirea traiului prin mai marea abundență și ieftinirea banului, să facem următoarea presupunere, o ipoteză absolut exagerată, care nu se poate îndeplini în realitate, dar care învederează cele zise mai sus.

Să presupunem că renta pământului ar fi crescut așa de mult, iară bugetul statului așa de formidabil, încât acestea singure la un loc ar înghiți nu 45% din întreaga producție a țării, cum e cazul acuma, ci o sumă aproape dublă, adică 80%. Ce s-ar întâmpla atunci?

E vădit pentru oricine că în acest caz, rămânând pentru consumul și viața tuturor claselor sociale, afară de rentieri și stat, numai 20% din. întreaga producție a țării, toți locuitorii ar dispărea de foame și mizerie, și împreună cu ei ar dispărea și statul cu clasele bugetivore și rentivore.

Dar, înainte de a ajunge la acest ultim dezastru, un altul ar veni să distrugă teoriile economice ale oamenilor noștri de stat.

în adevăr, în supoziția noastră, rentierii și statul absorbind 80% din întreaga producție și, după obiceiul pământului, cheltuind cea mai mare parte în străinătate sau pe mărfuri străine, iară întreaga țară neavând pentru consumul său decât numai 20% din producția națională, mizeria ar deveni înfricoșătoare, banii ar deveni extrem de rari.

Pe de altă parte, prin creșterea nemăsurată a rentei pământului s-ar scumpi în aceeași măsură toate bunurile ce provin din pământ, deci tocmai cele strict necesare vieții, iară prin scumpirea acestora s-ar scumpi și munca lucrătorilor, prin urmare și toate bunurile produse de ea. Tot astfel, scumpindu-se mult produsele pământului prin mărirea nemăsurată a rentei, s-ar ridica enorm prețul tuturor fabricatelor marii și micii industrii, în care intră produsele pământului ca materii prime. Statul de asemenea, mărind enorm impozitele, în special pe cele indirecte, ar mări întru atâta și prețul bunurilor

Și atunci, în supoziția noastră, am avea următoarea stare de lucruri: de o parte, o grozavă lipsă și raritate a banilor; de altă parte, o îngrozitoare urcare a prețului bunurilor economice, o îngrozitoare scumpire a vieții.

Bineînțeles că atunci oamenii noștri de stat ar găsi că scumpirea vieții provine din cauza rarității banului, după cum acuma găsesc că provine din cauza abundenței lui.

340

E atât de evident, atât de simplu și atât de ușor: când vezi două fenomene coexistente, decretezi pe unul drept cauză a celuilalt și basta! Banul în țara noastră e azi mult mai abundent ca acum un sfert de veac, viața e mult mai scumpă, deci cauza scumpirii traiului e abundența banului. Nu-i vorbă, se poate zice și altfel: cauza abundenței banilor e scumpirea bunurilor economice, întru cât pentru a plăti și a comercializa o sumă de bunuri mai scumpe trebuie și bani mai mulți. Ei, și atunci?

Atunci ne-am încurcat și atâta tot!

O, dacă explicările acestea atât de ușoare și simple ar fi tot atât de adevărate științificește! Din nefericire, explicările conforme aparențelor și priceperii obișnuite, practice sunt ușoare, dar nu sunt adevărate, iară cele științifice sunt adevărate, dar nu sunt ușoare deloc.

Noi însă avem nevoie de explicările cele adevărate și de aceea trebuie să facem o excursiune cât de mică în domeniul științei.

Pentru a afla de ce se scumpesc valoarea și prețul bunurilor economice, ale mărfurilor, trebuie să cunoaștem, în două cuvinte măcar, ce e valoarea unei mărfi și ce e prețul ei.

Valoarea unei mărfi, după Marx, e egală cu timpul mijlociu necesar pentru producerea ei, iară după economiștii clasici burghezi valoarea unui bun economic, a unei mărfi e egală cu cheltuielile mijlocii necesare pentru producerea ei[9].

Prețul unei mărfi e valoarea ei exprimată în bani. Sunt două legi economice fundamentale în societățile producătoare de mărfuri care fac ca în prețul unei mărfi să se manifesteze valoarea ei, ca prețul unei mărfi să caute să devină egal cu valoarea ei; aceste două legi fundamentale sunt: legea liberei concurențe și legea ofertei și cererii. Dacă în piață ar fi un singur vânzător de mărfuri, el s-ar folosi atunci de situația lui privilegiată și ar ridica prețul mărfurilor cu mult deasupra valorii lor, iară dacă în piață ar fi un singur cumpărător față de mulți vânzători, atunci și acesta s-ar folosi de situația lui privilegiată și ar coborî prețul mărfurilor mult sub valoarea lor. Dar vânzători sunt mulți și toți vor să vândă și, prin concurența dintre ei, caută să reducă prețul mărfurilor; de asemenea, și cumpărători sunt mulți și prin concurența dintre ei caută, la rândul lor, să ridice prețul mărfurilor.

Pe de altă parte, în societatea modernă, unde se produce nu pentru consumarea directă, ci pentru vânzare, nu se știe niciodată exact cât anume se cere în piață din mărfurile necesare. De aceea se produce și se furnizează în piață uneori mai mult, alteori mai puțin decât se cere. Dacă oferta mărfurilor întrece cererea, atunci prețul acestora cade sub valoarea lor, ele se ieftinesc, dar atunci și producția mărfurilor și furnizarea lor în piață, devenind păgubitoare, cată să se restrângă, să se împuțineze, oferta deci scade și cată să se acomodeze cererii, ceea ce face ca și prețul mărfurilor să revină la valoarea lor. Dacă se întâmplă, dimpotrivă, ca cererea să întreacă oferta, atunci prețul mărfurilor se ridică deasupra valorii lor, ele se scumpesc, dar atunci și producătorii și furnizorii, mânați de dorința unui câștig mai mare, caută să producă și să furnizeze mai mult, oferta deci crește și caută să se acomodeze cererii, ceea ce face ca prețul mărfurilor să scadă până la valoarea lor.

Astfel, prin aceste două legi fundamentale — libera concurență și legea ofertei și cererii — și prin oscilațiile provocate de ele, prețul mărfurilor e ba mai sus, ba mai jos decât valoarea lor și cată să ajungă, în mijlociu, la valoarea lor, care constă în cheltuielile lor de producere și de furnizare.

Acuma, când știm în câteva cuvinte ce s valoarea și ce e prețul mărfurilor. să vedem ce e banul.

Aurul (noi avem etalon de aur, iară hârtia monedă, schimbabilă în aur, e un reprezentant adecvat al acestuia), aurul, zic, e un bun economic întocmai ca oricare altul, a cărui valoare e deci egală cu vremea necesară, cu cheltuielile necesare pentru producerea lui. Dar aurul e un bun economic sui-generis, are anumite calități care îl prefac în bani propriu ziși, în instrument de schimb și în instrument de măsurare a valorii tuturor celorlalte mărfuri. Faptul că aurul-monedă e totodată un bun economic ca toate celelalte, dar și un instrument de schimb și capital, faptul că se prezintă sub trei ipostaze deosebite, că are trei funcții economice diferite îl preface într-o categorie economică foarte complexă, foarte greu de pătruns și care încurcă strașnic nu numai publicul neștiutor sau diletant, dar și pe economistul de meserie.

Așadar, aurul-monedă e un bun economic, o marfă ca oricare alta, are valoarea lui, oare se măsoară prin timpul mijlociu necesar pentru producerea lui, prin cheltuielile lui de producere, și tocmai de aceea, având pe lângă asta și anumite calități speciale, devine monedă, un instrument de schimb și de măsurare a valorii celorlalte mărfuri. 0 bucățică de aur — napoleonul — pentru producerea căruia se cere, să zicem, două zile de muncă. a cărui cheltuială de producere e de 20 de lei se va schimba și va face să se schimbe între ele o pereche de ghete, un sac de făină sau o haină, care cer de asemenea în medie pentru producerea lor câte două zile de muncă și ale căror cheltuieli de producere sunt de 20 de lei. Dacă cheltuielile de producere a unei mese vor fi de 40 de lei, a unui pat de 60 de lei, atunci masa se va schimba pe o bucată de aur cât 2 napoleoni, patul pe o bucată de aur cât 3 napoleoni sau pe hârtie-monedă echivalentă. care, într-o țară cu o circulație monetară normală și cu etalon de aur, e un reprezentant adecvat al aurului.

într-un cuvânt, mărfurile se schimbă între ele prin intermediul aurului după cheltuielile lor de producere. și în privința asta e indiferent dacă banii-aur vor fi abundenți în țară sau ba. De-or fi în țară 5, 10 ori 20 000 000 de napoleoni de aur. tot o pereche de ghete se va schimba pe un napoleon. întrucât cheltuielile de producere și ale uneia și ale celuilalt sunt de 20 de lei.

Dar dacă ghetele, haina, sacul de făină se vor scumpi, dacă cheltuielile lor de producere se vor dubla? Atunci e vădit că aceste mărfuri, ale căror cheltuieli de producere vor fi de câte 40 de lei, nu se vor mai putea schimba pe o bucată de aur cât un napoleon, ci pe o cantitate de aur dublă, ale cărei cheltuieli de producere sunt de asemenea de 40 de lei. În acest caz însă, bunurile economice — ghetele, haina, sacul de făină — s-au scumpit pentru că s-au ridicat cheltuielile lor de producere și nu pentru că s-ar fi ieftinit aurul.

Dar dacă aurul s-ar ieftini, dacă cheltuielile lui de producere s-ar reduce la jumătate (prin procedee noi de extracțiune ori prin descoperirea unor mine extraordinar de bogate)? Atunci da, atunci într-adevăr, din cauza și în proporția ieftinirii aurului-monedă s-ar scumpi și toate mărfurile, toate bunurile economice. Ghetele, haina, sacul de făină, ale căror cheltuieli de producere au rămas aceleași, a căror valoare a rămas aceeași: 2 zile în mijlociu de muncă, nu se vor mai putea schimba pe o bucată de aur de un napoleon, a cărui valoare s-a redus la jumătate, ci pe doi napoleoni, prețul lor deci se va dubla, se va scumpi, ca și prețul tuturor celorlalte mărfuri. Scumpirea aceasta însă ar fi numai aparentă, întrucât cheltuielile de producere a tuturor bunurilor și deci și valoarea lor au rămas aceleași și numai măsura cu care sunt măsurate — banul-aur — și-a schimbat valoarea.

Nu-i vorbă, chiar scumpirea aceasta aparentă ar face încă destule buclucuri și ar tulbura profund toate relațiile sociale. Astfel, statul, prin bugetul lui întocmit după vechea valoare a aurului, ar retrage din producția țării numai jumătate din valorile vechi, ar fi deci în pierdere cu 50%, care ar fi câștigate de contribuabili. Astfel, și un creditor care ar avea de încasat o mie de lei ar primi numai jumătate din valoarea reală veche — o valoare reală veche de 500 de lei —, iară pe celelalte 500 le-ar câștiga debitorul. Tot așa și lucrătorii salariați, întru cât ar primi vechiul lor salariu nominal, ar căpăta în realitate numai o jumătate a vechii valori reale, iară capitaliștii și patronii ar încasa-o pe cealaltă. Și întregul bucluc s-ar putea înlătura numai taxând aurul după noua lui valoare, prefăcând o cantitate de aur de două ori mai mare într-o monedă nouă de 20 de lei. Atunci toate relațiile economice ar deveni iarăși normale.

Dar toate aceste dezvoltări sunt gratuite, întrucât valoarea și prețul aurului de zeci de ani, cu oarecare oscilații, nu s-au schimbat în mod simțitor și, prin urmare, nici scumpirea bunurilor nu poate proveni din cauza aceasta. Și nici economiștii și oamenii noștri de stat nu susțin aceasta; ei nu zic că aurul-monedă s-ar fi ieftinit în țară din cauza reducerii valorii lui, a cheltuielilor lui de producere, ci din cauza abundenței sale.

Or, aceasta e o mare greșeală, care provine din faptul că d-lor confundă banii în calitatea și funcția lor de capital cu banii în calitatea și funcția lor de instrument de schimb.

Când banii — capitalul bănesc — sunt abundenți, când oferta lor în piața financiară întrece cererea, atunci se ieftinesc și, depuși la bancă, în loc să producă 6%, produc, să zicem, 5, 4 sau chiar 3%: productivitatea capitalului bănesc scade la jumătate, banii sunt de două ori mai ieftini. Dar această ieftinire a banilor, în calitatea și funcția lor de capital, n-are a ]ace cu banii în calitatea și funcția lor de instrument de schimb. Un napoleon depus la bancă, de-o produce el, în calitate de capital, 50 de bani ori un leu, el tot pe o pereche de ghete se va schimba întru cât cheltuielile de producere a acesteia sunt egale cu cheltuielile de producere a napoleonului. Prin urmare!...

Există un caz în care abundența banilor ca instrument de schimb poate să devină într-adevăr o cauză de scumpire a bunurilor de trai, și nu de scumpire aparentă, ci reală și adevărată. Aceasta se întâmplă când banii năvălesc într-o țară deodată și pe neașteptate, așa cum a fost cazul, de pildă, la noi în timpul războiului ruso-turc. Atunci, banii înmulțindu-se deodată, cererea bunurilor crește mult și covârșește oferta, care nu i se poate acomoda imediat; prețurile se ridică mult deasupra cheltuielilor de producere și furnizare, viața se scumpește mult. Dar, mânați de dorința unui câștig atât de ridicat, producătorii din interiorul țării și furnizorii mărfurilor din afară — negustorii — măresc producția și furnizarea, măresc oferta, oare ajunge de obicei ,să întreacă și cererea, și astfel, după o perioadă de scumpire a bunurilor, vine o perioadă de ieftinire chiar sub valoarea lor. Și în acest caz excepțional, care n-are nimic a face cu ceea ce se petrece în tară la noi, abundența banilor poate să fie numai cauza unei scumpiri trecătoare, căreia îi urmează o perioadă de ieftinire a vieții.

Prin urmare, explicarea scumpirii traiului nostru, scumpirea continuă, reală și crescândă, prin abundența banilor, chiar dacă aceasta din urmă ar exista cu adevărat, e o erezie economică și o fantezie practică.

Dar atunci care sunt cauzele adevărate ce scumpesc în realitate bunurile economice și deci și viața?

După cele spuse mai sus, răspunsul e destul de clar: toate acele cauze care măresc cheltuielile de producere a unei mărfi, mărindu-i valoarea, îi ridică și prețul și ipso facto scumpesc viața.

Astfel de cauze sunt multe; să le vedem pe cele principale.

Prima cauză, și o cauză fundamentală, a scumpirii bunurilor de trai ar putea să fie scăderea productivității muncii. Dacă pentru producerea unei perechi de ghete. a unei haine, a unui sac de făină ar fi necesare patru zile, în loc de două, atunci și cheltuielile lor de producere s-ar dubla, atunci evident că și valoarea și prețul lor s-ar dubla.

Poate fi vorba la noi de scumpirea bunurilor de trai din această pricină? Evident că nu. Nici la noi, nici aiurea. Dimpotrivă, productivitatea muncii nu numai că nu scade, dar prin tehnica modernă, prin aplicațiile științei crește mult în agricultură, vertiginos în industrie, tinzând să ieftinească uimitor bunurile de consumație. Factorul acesta economic ieftinește deci foarte mult traiul, nu-l scumpește.

Al doilea factor care ar putea să ridice prețul bunurilor de trai e scumpirea muncii. Mărindu-se prețul muncii muncitorului, în aceeași proporție cresc și cheltuielile de producere a mărfurilor și deci și prețul lor[10].

E oare acesta cazul țării noastre? Nu. De țărănime nu mai vorbim; ea moare mai abitir acuma de foame decât oricând. Întru cât privește pe lucrătorii din orașe și lucrătorii industriali, apoi salariul acestora a crescut cu adevărat în cele din urmă trei, patru decenii, uneori s-a dublat, alteori și mai mult. Dar în aceeași măsură s-a scumpit și viața, traiul muncitorului, așa că în realitate el nu numai că nu consumă mai mult din productul național, ci chiar cu un salariu dublu trăiește, poate, mai greu decât mai înainte. Lucrătorul nu se alege deci cu nimica din scumpirea muncii, a mărfii lui, munca; produsul și rezultatul acestei scumpiri intră numai vremelnic în punga lui, nu e consumat de el, ci de un X oarecare. Acest X, scumpind munca, ipso facto scumpește bunurile produse de ea, iară rezultatul acestei scumpiri a muncii nu-i revine ei, ci aceluiași X. Vom vedea îndată cine este acest X.

Atunci poate că negustorii, intermediarii, vânzătorii or fi scumpind din lăcomie așa de mult viața, urcând imens prețul bunurilor deasupra valorii lor și a cheltuielilor lor de producere?

Din toate explicațiile date scumpirii vieții, aceasta e cea mai absurdă, cea mai copilărească.

După cum am văzut, prețul unui bun economic se reduce prin libera concurență la valoarea acestui bun (adică la cheltuielile lui de producere și furnizare. în care intră și profitul obișnuit al negustorului). Or, negoțul în țara noastră e bazat pe libera concurență. Dacă negustorii, intermediarii ar realiza profiturile de sute la sută cu cât au crescut prețurile bunurilor de trai, atunci nu numai capitalul intern, dar întreg capitalul mobiliar din câteșipatru colțurile lumii s-ar îndrepta spre negoțul țării, care dă profituri așa de fabuloase. În realitate e tocmai dimpotrivă: mai tot capitalul indigen, neavând industrie unde să se poată plasa, caută să se bage în negoț, iară rezultatul e o concurență înverșunată între negustori.

Atunci poate că trusturile și cartelurile scumpesc traiul, ridicând prețul mărfurilor deasupra valorii lor?

Intr-o minimă măsură, da. Cartelurile, întru cât eludează legea liberei concurențe, scumpesc nenormal bunurile, mărfurile pentru vânzarea cărora sunt cartelate. Sunt însă foarte puține cartelurile cu un număr absolut neînsemnat de mărfuri, și, afară de asta, cea mai superficială analiză a prețului unei mărfi vândute de cartel va arăta cum acesta din urmă scumpește maria cu mai puțin decât X-ul despre care am vorbit mai sus.

Atunci poate că industria indigenă și încurajarea ei ridică prețul mărfurilor și scumpesc astfel traiul?

Intr-o mică măsură, da. Intru cât cheltuielile de producere ale industriei noastre mari sunt mai ridicate decât acelea ale industriei articolelor similare din străinătate, întru atâta, prin faptul tarifelor protectoare, plătim mai scump mărfurile acestea. Dar iarăși și în scumpirea aceasta intervine, mărind-o, X-ul nostru.

Afară de asta, bunurile produse de industria noastră proteguită sunt foarte puține și, afară doar de zahăr, joacă un rol relativ neînsemnat în bugetul contribuabilului român, și de aceea și scumpirea vieții provenită din această pricină e neînsemnată în comparație cu enorma scumpire a traiului în țara noastră.

Atunci care e adevărata și adânca pricină a acestei scumpiri enorme a traiului? lat-o, sau iată-le.

Mai întâi unele articole de primă necesitate, pe care țăranul nostru le producea și le furniza pieței, se scumpesc pentru că țăranul e silit de regimul neoiobag să devină tot mai exclusiv producător de cereale pentru export și produce din ce în ce mai puțin produsele auxiliare ale agriculturii — zarzavaturi, păsări, lapte, ouă etc... —, pe care înainte le producea și le vindea foarte ieftin, neținând seama cât îl costa cu adevărat producerea lor.

Dar cauza principală, adâncă, permanentă, constantă a scumpirii traiului și a creșterii mizeriei sunt sporirea nemăsurată a bugetului, a impozitelor statului și sporirea tot atât de nemăsurată a rentei pământului. Acestea, întru cât ridică cheltuielile de producere și furnizare a mărfurilor, întru atâta le măresc prețurile și deci scumpesc traiul.

Asta e cauza adevărată, adâncă, permanentă și constantă a scumpirii traiului.

Am văzut că statul ia din întreaga producție a țării 400 000 000; renta pământului marii proprietăți e de 120 000 000—140 000 000. Statul și renta iau deci dintr-un miliard și două sute de milioane până la 540 000 000, adică aproximativ 45%. Va să zică statul și rentierii pământului retrag din întreaga producție — care prin sine însăși e mizerabilă și insuficientă pentru o viață omenească a țării — 45»/o; încât pentru restul întregii țări, cu toate clasele ei (afară de cei care trăiesc din buget și din renta pământului), rămâne 55%.

Ce mirare deci că, pe măsură ce statul și rentierii pământului retrag tot mai mult din productul țării, mizeria merge crescând?

Cu cât statul și renta vor retrage mai mult, cu atât mizeria va crește. Și, într-o țară capitalistă sau semicapitalistă producătoare de mărfuri, această mizerie se manifestă, pe de o parte, prin faptul că locuitorii au tot mai puține mijloace cu care să cumpere, iară pe de altă parte prin scumpirea tot mai mare a mărfurilor, a bunurilor de consumare.

Renta, crescând într-o proporție nemăsurată, scumpește toate bunurile provenite din pământ, în primul rând deci bunurile cele mai importante și mai strict necesare vieții. Renta crescândă a pământului scumpește în aceeași măsură toate productele pământului, care intră ca materii prime în fabricarea altor bunuri materiale, industriale. Scumpind viața muncitorului, renta pământului scumpește bunurile produse de această muncă. Iară statul, prin impozitele directe și indirecte, produce același rezultat ca și renta, într-o măsură și mai mare[11].

Și atunci când renta și statul absorb din întreaga producție a țării grozava și imensa sumă de 45%, atunci când renta pământului și statul înghit cât pe ce jumătate din întreaga noastră producție, rămânând pentru întreaga țară numai o jumătate și ceva din ceea ce produce, a te mai mira de enorma scumpire a vieții și a-i căuta cauzele eficiente aiurea e tot așa de logic și cuminte ca și cum, după săptămâni întregi de ploi torențiale. te-ai mira de inundații și le-ai căuta cauza în apa cu care se stropesc străzile orașelor.

Dar opinia noastră publică a fost atât de mult înșelată și îndreptată pe căi greșite de cei neștiutori și interesați încât cred că nu e de prisos să dau aici câteva exemple concrete pentru dovedirea celor de mai sus.

Să luăm ca pildă scumpirea chiriilor, care joacă un rol covârșitor în bugetul omului sărac.

Pentru construirea unei case trebuie mai întâi teren, iară renta pământului urban a crescut în proporții fabuloase; în ultimele trei-patru decenii, prețul metrului pătrat în București s-a dublat, s-a triplat, s-a împătrit. ba și mai mult. Apoi pentru construirea pe acest teren, al cărui preț s-a ridicat cu 200, 300% etc..., trebuie material de construcție: var, nisip, cărămidă. lemn lucrat etc. Producerea acestui material reclamă muncitori manuali și intelectuali, iară munca s-a scumpit și ea, de o parte din cauza scumpirii — prin creșterea rentei — a tuturor bunurilor strict necesare vieții, de altă parte din cauza .creșterii impozitelor directe și indirecte. Astfel, muncitorii care produc materialele de construcție primesc o remunerare mai mare ca mai înainte. Din nenorocire, mărirea aceasta a remunerării nu le folosește lor la nimic; ei sunt numai intermediarii prin mijlocirea cărora surplusul acesta de salarii intră în buzunarul rentei și al statului; nu-i mai puțin adevărat însă că prin această mărire a plătii muncii se scumpesc bunurile produse de ea, se scumpesc deci foarte mult materialele de construcție. Același lucru se întâmplă și cu munca direct întrebuințată în construcție; și munca aceasta — a arhitecților, zidarilor, lemnarilor etc... — e scumpită și din aceleași cauze. Pe urmă și toate materialele necesare aduse din străinătate sunt scumpite prin enormele taxe vamale ce se prelevă asupra lor. în urmă vin angaralele statului ce cad asupra casei și fel de fel de impozite comunale crescute.

Astfel, din toate aceste cauze, valoarea unei case e acuma de două sau de trei ori mai mare ca altădată; și se înțelege că și chiria trebuie să se urce în aceeași proporție[12].

Sau să luăm un alt exemplu: carnea, un obiect de asemenea de primă necesitate.

Acum treizeci de ani pășunile erau extraordinar de ieftine, era mult pământ disponibil. nu putea tot să fie pus sub cultură. și renta pământului era foarte redusă. Acuma însă renta a crescut enorm, mai tot pământul e pus sub cultură. așa că nici nu le mai vine deloc la socoteală proprietarilor și arendașilor să dea pământ pentru pășune, pământ care sub cultura cerealelor produce 50 de lei pogonul.

Oamenii noștri de stat abia după ce au obținut un briliant succes diplomatico-economic: permisiunea de a exporta vite în Austria, de-abia atunci au băgat de seamă că vremurile s-au schimbat, că pășunile s-au scumpit până într-atât încât nu mai convine să creștem vite de export, că permisiunea exportului au obținut-o, foarte adevărat, decât numai atâta că... n-avem ce exporta.

Așadar, prețul pășunilor a crescut enorm, s-a întreit, ba și mai mult decât întreit. Or, vita nu se hrănește din aer, ci trei ani de zile, până ce devine bună de tăiat, trăiește din pășuni, din productele pământului.

Prin urmare, creșterea unei vite de tăiat costă astăzi cel puțin de trei ori mai mult decât acuma trei decenii; iară după ce e adusă de măcelar la tăiat mai vin încă multe alte cheltuieli și angarale: abatorul, veterinarul și fel de fel de impozite comunale. Apoi prețul prăvăliei măcelarului s-a mărit, munca pe care o întrebuințează e acum mai scumpă ca altădată, în sfârșit cheltuielile lui proprii și ale familiei lui, care se ridicau acum trei decenii la 4 000 de lei anual, trec astăzi peste 8 000, și noi știm de ce și de unde vin toate aceste scumpiri.

Firește că aceste cheltuieli cad toate asupra cărnii de vânzare, îi măresc cheltuielile de producere și de furnizare, ca să vorbim în termeni economici.

Ce mirare deci că prețul cărnii s-a întreit și s-a împătrit în ultimii treizeci de am!

Se înțelege, dacă s-au întreit cheltuielile de producere și de furnizare a cărnii — în primul și esențialul rând din cauza creșterii rentei pământului și a impozitelor statului —, și prețul cărnii trebuie să crească în aceeași proporție. Dar publicul neștiutor, încurajat de cei interesați, acuză... pe măcelari (de ce adică n-ar vinde mai ieftin decât îi costă) și cere împotriva lor intervenția statului.

Și ceea ce e mai comic decât toate: statul chiar intervine foarte grav și energic... pentru a feri publicul consumator de spolierea negustorilor măcelari!

E de la sine înțeles că aceleași cauze care scumpesc carnea scumpesc și laptele, ouăle, păsările, zarzavaturile.

Pentru limpezirea și mai mare a celor spuse mai sus să luăm încă o pildă foarte caracteristică: berea, care joacă și ea un rol oarecare în bugetul orășanului.

Berea se vinde de fabrici cu 50—52 de lei hectolitrul. 50—52 de bani litrul. Din acești 50 de lei, statul și comuna încasează direct 20 de lei, adică nici mai mult nici mai puțin decât 40% din prețul de vânzare al berei. Dar cel puțin din cele 60% rămase, din cei 30 de bani ce mai rămân de fiecare litru fabricantului, nu mai prelevează nimic statul și renta crescândă a pământului?

Aș, vorbă să fie!

Mai întâi, orzul și hameiul — materiile prime din care se fabrică berea — se scumpesc din cauza creșterii rentei pământului (or, din cauza scumpirii lor crește renta pământului, ceea ce revine la același lucru). Această scumpire a materiilor prime mărește, bineînțeles, și cheltuielile de producere a berei. Apoi alt element care mărește aceste cheltuieli e și capitalul băgat în fabrică și instalații. Or, terenul pe care e construită fabrica acum costă incomparabil mai mult decât înainte din cauza creșterii imense a rentei pământului urban, de asemenea incomparabil mai mult costă și construirea fabricii din cauza scumpirii muncii prin creșterea rentei pământului și a impozitelor statului. Munca însemnată, manuală și calificată, intelectuală, întrebuințată la fabricarea berei e și ea scumpită din aceleași cauze.

Nu știu cu cât pot toate acestea să mărească cheltuielile de producere a berei, probabil cu 10 lei hectolitrul ori poate și mai mult.

Dar mai departe. Fabricantul vinde berea cu 50— 52 de lei hectolitrul berarului, care urmează să o revândă consumatorului. Pentru aceasta îi trebuie un local la poziție, în centru, adică tocmai acolo unde renta pământului urban a crescut enorm. Din această cauză și din cauza scumpirii construcției casei, berarul plătește astăzi pentru local o chirie de 10 000 de lei și mai bine. Apoi vin patenta, licența, fel de fel de impozite comunale. Lumina, gheața, munca întrebuințată de berar, toate s-au scumpit mult din cauzele știute; în sfârșit, berarul însuși și familia lui, care acum un sfert de veac puteau să trăiască bine cu 4 000 de lei anual, nu pot acum nici cu o sumă dublă.

Și toate cheltuielile acestea mărite cad, într-o țară săracă după cum e a noastră, asupra unui cerc restrâns de consumatori.

Și iată cum un litru de bere, ale cărui cheltuieli de producere (inclusiv profitul fabricantului) ar trebui să se ridice la 20 de bani, ajunge de a se vinde cu un leu, iară berarii, presupușii autori ai acestei scumpiri enorme, cu foarte rare excepții, trăiesc de azi pe mâine, cu frica falimentului în spinare.

Intru cât privește renta pământului și statul, apoi aceștia tac, înghit, își fac digestia, și din când în când, la intervale din ce în ce mai scurte, statul intervine energic... pentru a feri publicul consumator de spolierea berarilor.

Aș putea să înmulțesc cât de mult exemplele acestea; sper însă că și cele citate sunt îndestulătoare.

Dealtfel și cititorii singuri, fără ajutorul meu, pot să se convingă de veracitatea celor avansate aici. N-au decât să ia prețul crescut al unui bun economic oarecare, să-l analizeze, descompunându-l în toate elementele lui, și să cerceteze pentru fiecare element cu cât participă la scumpirea acestuia statul și renta pământului; atunci se vor convinge de la sine ,și vor pricepe clar legătura cauzală care există, de pildă, între scumpirea crenvurștilor și creșterea rentei pământului, între mărirea impozitului asupra sării și pipărarea chiriilor la București sau Craiova.

N-aș dori dealtfel să fiu rău înțeles. Eu nu zic, firește, că nu sunt negustori care caută să scoată prețuri exagerate — cum să nu fie! — și nici nu zic că n-ar trebui luate măsuri împotriva cartelurilor și trusturilor întru cât ele spoliază publicul, ridică prețurile, eludând o lege fundamentală a societăților moderne: concurența liberă. Ceea ce afirm eu e că toate acestea participă relativ cu puțin la scumpirea traiului și sunt trecătoare, pe când cauza ei adâncă, eficientă, fundamentală, permanentă e creșterea nemăsurată a rentei pământului și creșterea și mai nemăsurată a impozitelor statului (inclusiv ale comunelor și județelor).

„Dar — va zice cu mirare cititorul — cum se poate ca de atâta vreme întreaga opinie publică să fie dusă pe căi atât de greșite?”

Da, se poate! E și neștiință, nepricepere la mijloc, dar mai ales sunt și puternice interese care o cer ca o diversiune. Dealtfel, în cazul de față se și simte nevoia mare de diversiune. Închipuiți-vă, într-adevăr, pe contribuabilul român aflând deslușit adevăratele cauze ale înfiorătoarei scumpiri a traiului. Contribuabilul nostru ar putea face atunci următoarele deducții adevărate și logice.

Dacă pricina enormei scumpiri a traiului e creșterea neîncetată și nemăsurată a bugetului statului, atunci să facă d-sa bunătatea să nu mai crească, ci, dimpotrivă, să descrească; iară dacă marea creștere a rentei pământului, care scumpește și ea întru atâta traiul, e o fatalitate m societățile moderne, care se face fără vina sau meritul rentierului, atunci să fie impusă mai ales renta pământului, degrevând întru atâta consumația omului sărac.

Sunt foarte logice și adevărate toate acestea, dar, vedeți, cât de dezagreabile...

Pe când așa...

Când oligarhia politică mărește cu zeci de milioane bugetul statului, ceea ce constituie o adevărată și autentică grozăvenie pentru o țară cu o producție atât de săracă, ceea ce duce țara cu pași siguri spre ruină și dezastru și, între multele alte rele, produce și o înfiorătoare scumpire a traiului; când oligarhia, zic, mărește cu zeci de milioane bugetul statului, ea are grija să emită niște teorii economice din care urmează că flămânzirea contribuabilului român nu e un fenomen real, ci aparent, iară cauza lui rezidă în faptul că în buzunarul contribuabilului s-au înmulțit prea mult banii în numerar!

Nu-s acestea nici logice, nici adevărate. dar, în schimb. cât de agreabile!

În cele spuse și dezvoltate mai sus se găsește și explicația acelui pesimism, acelui malaise, acelei deprimări sufletești, acelei crize morale care stăpânește societatea noastră în toate clasele, chiar în clasele ei conducătoare.

„Mergem rău”, auzi peste tot, ca un refren, trist și apăsător, începând de la meseriaș și micul negustor și sfârșind cu oamenii mai avuți sau cu oamenii politici care simt răul țării. „Mergem rău de tot; ce să faci dacă n-avem oameni? Nu e omul care să îndrepte lucrurile; nu-l văd, d-le!”.

Răul organismului social, ca și al organismului individual, mai întâi se simte; explicația lui vine mai pe urmă.

Și doară din cele spuse se vede clar unde rezidă răul țării.

O organizație socială și de stat antagonică și contradictorie, care preface instituțiile ei în aparențe și minciună.

O viață politică și economică plină de resturi feudale. care nu vor să moară, și bazată pe capitalismul modern, care nu poate încă să trăiască.

O producție națională mizerabilă: 50 de parale de cap de om. Din această producție, care nu ajunge bine pentru cea mai simplă îndestulare materială a populației, statul retrage a treia parte, făcând risipă și creând o clasă birocrato-parazitară. Din restul de două treimi, o mare parte este iarăși acaparată de o mică minoritate, care o risipește în consumare neproductivă, într-un lux nesocotit. Și astfel se creează tot mai mult și mai mult necesități și gusturi rafinate, dorințe fără frâu, a căror îndestulare devine tot mai puțin și mai puțin posibilă. De aici nasc egoismul, arivismul, descurajarea morală și toate acele semne ale decadenței de parcă am fi un popor îmbătrânit.

Iară în vremea asta jos, în profunzimile vieții sociale, domnesc încă relații semifeudale neoiobăgiste, cu întreg cortegiul lor de contradicții și anomalii, care fac posibile și inevitabile jacheriile.

Da, desigur, organismul nostru social e bolnav, foarte bolnav, și boala se manifestă, între altele, prin acea destrăbălare morală, prin criza morală și prin acea anarhie în cugetare și în fapt de care suferă țara noastră.

Dar care sunt remediile pentru boala aceasta adâncă a organismului nostru social?

Se înțelege că remedii sunt. Și în marginile statu-quo-ului nostru social se poate face mult.

Am arătat mai sus, numai ca o pildă, cum statul, deplasând câteva zeci de milioane din risipa nebună pe care o practică, ar putea face într-un chip sau altul să dispară foametea la sate sub cea mai hidoasă formă a ei: lipsa mămăligii goale.

Prin impunerea mai mare a rentei pământului și prin degrevarea consumației omului sărac s-ar putea întrucâtva micșora scumpirea traiului. Dar se pot face multe altele, în special pentru îmbunătățirea soartei claselor muncitoare, pentru scăderea exploatării nemiloase, pentru civilizarea raporturilor sociale ș.a.m.d.

Totuși din impasul greu în care ne găsim nu vom putea scăpa.

Și pentru a o învedera cu toată claritatea n-avem decât să facem următoarea supoziție. Să presupunem că statul n-ar mai lua nici o centimă contribuabilului, toate serviciile statului cu adevărat necesare le-am avea gratuit, de asemenea toate serviciile comunale și județene. Să presupunem de asemenea că marii proprietari ar renunța în folosul națiunii la renta pământului; chiar și în acest caz am avea atunci un venit de 50 de bani pe zi de cap de locuitor pentru toate necesitățile lui.

Mizeria [n-]ar dispărea, mizeria ar rămâne.

Așadar, nu vom putea scăpa definitiv din impasul în care ne găsim atâta timp cât baza producției naționale va fi cea veche, atâta timp cât suma productului nostru național va fi atât de mizeră.

În marginile acestei producții mizere ne sufocăm.

Trebuie deci, pe baze noi de producție, pe baze transformate, să mărim, și trebuie să mărim considerabil, productul nostru național.

Aceasta e problema problemelor țării noastre.

Deci, pe baze noi și moderne, trebuie să mărim, să mărim cât de mult, productul național, creând astfel o bază mai largă, tot mai largă, pentru existența noastră materială și deci și culturală, morală, națională. Dar pentru aceasta trebuie o renovare a organismului nostru social, o renovare economică și politică (votul universal), acești doi termeni ai vieții sociale fiind strâns și indisolubil legați între ei. Trebuie deplasată, prin votul universal, puterea politică de la oligarhia noastră politicianistă de azi, pentru că așa, politicește vorbind, se poate face posibilă o renovare radicală a organismului nostru social întreg.

Trebuie o prefacere radicală a întregii noastre gospodării naționale.

Primul pas foarte important vor fi desființarea neoiobăgiei și crearea raporturilor de producție occidentalo-civilizate la țară, după cum am arătat mai sus.

Aceasta însă nu ajunge, nu ajunge deloc. Pentru poporaniștii puri și consecvenți, dezlegarea problemei țărănești e dezlegarea problemei țării, țara românească fiind osândită să rămână o țară eminamente agricolă, o țară țărănistă, viitorul țării fiind la sate, cum zic poporaniștii.

Nimic mai greșit.

Dacă acesta ar fi viitorul țării, țara ar fi fără viitor. O țară eminamente agricolă e o tară și eminamente săracă, înapoiată și economicește, și culturalicește. Danemarca nu dovedește ceea ce vor să dovedească poporaniștii noștri, ea având, cum am văzut, condiții și istorice, și sociale, și fizice cu totul excepționale, precum și o situație geografică — între Germania și Englitera — iarăși excepțională. Noi, pe lângă toate celelalte împrejurări prin care ne deosebim de Danemarca, o mai avem și pe aceea că suntem înconjurați de țări agricole, care ne vor împiedica exportul agricol, dar în schimb ne pot ușura dezvoltarea industrială. Și apoi Danemarca devine din zi în zi mai industrială, ea își industrializează și agricultura și se dezvoltă și se va dezvolta pe baze capitaliste.

Un exemplu sugestiv ar fi China. Iată un stat care s-a dezvoltat pe baze agrare, care a adus intensivitatea și productivitatea muncii agrare la ultimele posibilități și a întrecut în această privință tot ce ar fi putut visa un popor civilizat. Și doar vedem unde a ajuns și ce reprezintă China. Marele și arhigenialul poporanist Lev Tolstoi e cel puțin consecvent când recomandă China ca ideal popoarelor civilizate.

Ca să vedem cât se poate de clar cam ce ar însemna dezvoltarea țării noastre pe bazele poporaniste pe care i le aștern poporaniștii noștri de doctrină, să ne închipuim, măcar în linii generale, ce ar fi, economicește vorbind, cu țara noastră peste 30 sau 40 de ani dacă ar rămânea o țară eminamente agricolă cum îi recomandă poporaniștii noștri.

D-l Colescu socotește întreg productul agricol al țării noastre în mijlociu și în valori noi (scăzând deci sămânța și amortizarea capitalului) la 770 000 000 de lei. Solul țării noastre, prin cultura prădalnică ce se face, a și început să se istovească, așa că după 40 de ani de așa cultură avem toate șansele ca productul nostru agricol să scadă în mod însemnat, nu să crească.

Să presupunem însă că în vremea asta vom fi scăpat de regimul nostru neoiobag, că agricultura noastră va fi devenit mult mai rațională, mai sistematică, și asta nu numai că ar compensa pierderile pământului, dar încă le-ar îmbunătăți, astfel că printr-o cultură mai sistematică vom fi ajuns să dublăm aproape productul nostru agrar, să producem deci valoarea foarte însemnată de un miliard și jumătate de lei.

Cam ce înseamnă acest product agricol se .poate vedea din următorul calcul. Noi producem acuma, în termen de mijloc, cam 13—14 hectolitri de grâu — principalul nostru product de export — pe hectar. Dublând producția, am produce 28 de hectolitri. Or, Franța în ultimii 6—7 ani, prin mari sforțări, a reușit să ridice producția mijlocie de la 18 la 20 de hectolitri pe hectar. Am întrece deci Franța cu 30% Dar ce Franța, am întrece Danemarca însăși — marele ideal al poporaniștilor noștri —, care produce 26 de hectolitri pe hectar. Și asta numai în 30—40 de ani! Sper că ,și d-l Stere va fi de acord că sunt mai curând optimist decât pesimist în presupunerile mele.

De altă parte, să presupunem, de asemenea, că valoarea produselor micii industrii și ale industriei țărănești casnice, care în intenția d-lui Stere trebuie să se dezvolte în locul marii industrii, să presupunem că aceasta, împreună cu produsele auxiliare ale agriculturii, care se ridică acum la 400 000 000, se vor dubla, deci vor ajunge la 800 000 000, ba mai mult, să zicem la un miliard, ceea ce e, desigur, exagerat pentru o țară eminamente agricolă.

Astfel, rămânând o țară eminamente agricolă, vom avea un product de 2 miliarde și jumătate, în loc de un miliard și două sute de milioane cât avem acuma. Pe de altă parte însă, în 30—40 de ani, împreună cu marea înmulțire a populației și a nevoilor statului, împreună cu dezvoltarea culturală și materială trebuie să crească în proporție și bugetul statului, și al comunelor.

Bugetul statului în cei 40 de ani din urmă a crescut de șase ori: de la 51 000 000 la 305 000 000. Chiar de la 1880 până acum aproape s-a triplat, ajungând de la 116 000 000 la 305 000 000.

Să presupunem însă că și gospodăria statului va fi condusă mai rațional și bugetul, în 40 de ani, se va dubla numai, ajungând, împreună cu bugetele comunelor și județelor, la suma de 800 000 000. E neîndoielnic că în 40 de ani suma bugetelor noastre ale statului și ale comunelor și județelor va întrece suma aceasta.

Scăzând 800 000 000 din suma totală a producției țării, rămâne întregii populații pentru consumare un miliard șapte sute de milioane. În 40 de ani, populația noastră, care se înmulțește cam cu 100 000 de suflete pe an, va avea 10 500 000 de locuitori. Această sumă de un miliard șapte sute de milioane, împărțită la 10 000 000 de locuitori (1/2 milion trăind de pe urma bugetului statului), va da 170 de lei de cap de om.

Așadar, după 40 de ani de dezvoltare poporanistă vom ajunge ca locuitorii acestei țări, toți fiii și fiicele țării românești, să aibă câte 46 de bani pe zi pentru toate nevoile și trebuințele lor, în loc de 33 de parale cât au acum[13].

S-ar putea, desigur, obiecta: dar de ce să producem numai cereale de export și să nu trecem la culturi agricole mai bogate, mai productive: grădinării; flori, fructe, vinuri, unt. Se înțelege că aceste culturi sunt mai productive, și dintr-un hectar de pământ .pus sub cultura florilor scumpe se poate scoate un product de o foarte mare valoare. Dar cui să vândă agricultorii noștri toate aceste articole? Lor înșile? Pentru vânzarea acestor produse ale agriculturii intensive trebuie sau o puternică piață externă de desfacere, sau o bogată piață internă.

O puternică piață externă pentru desfacerea acestor produse nu putem avea. Țările cele mai industriale și mai dens populate, care, ca atare, au o imperioasă necesitate de cerealele noastre, au ele însele din belșug propriul lor pământ pentru grădinării, ferme, fructe. Doar nu ne vom apuca să concurăm pe piața mondială Italia cu fructele noastre, Franța cu vinul nostru, Franța care nu știe ce să facă acum cu vinurile sale, al căror preț s-a coborât la 40 de bani decalitrul, pe când noi, ca să ne apărăm de concurența vinului străin, îl impunem cu 10 lei decalitrul (!). Sau, poate, vom concura în Englitera cu untul nostru pe Danemarca atunci când, pentru a-l proteja în propria noastră țară împotriva celui unguresc și bucovinean, suntem nevoiți a-l impune cu 1 leu kg.

Atunci rămâne condiția cealaltă, necesară pentru producerea articolelor agriculturii cu adevărat intensivă: o bogată piață internă pentru desfacerea acestor produse.

E vădit însă că pentru aceasta trebuie să se creeze alte valori în țară cu oare să se poată cumpăra și plăti valorile produse de agricultură, cu alte cuvinte pentru aceasta tocmai ne trebuie o industrie însemnată, care devine astfel o condiție vitală pentru existența acestei agriculturi intensive.

Dar produsele unei atare culturi agricole pot fi întrebuințate de clasele agricole ele însele și de clasele suprapuse și de cele parazitare?

Se înțelege că da, ba faptul acesta ar avea chiar foarte mare importanță întru cât îi privește pe țăranii noștri, care, ca mici proprietari ori fermieri scăpați de neoiobăgie, ar putea să aibă din propria lor gospodărie, ca valori de întrebuințare, lapte, unt, legume etc.

Dar, chiar având toate aceste articole agrare pentru consumarea internă a țării, rămâne totuși faptul constatat mai sus că locuitorii României vor avea pentru toate celelalte necesități ale unui cetățean modern câte 46 de bani pe zi. Și dacă mai ținem seama și de necesitățile crescânde ale unui om din ziua de azi, apoi în fața lor, peste 30—40 de ani, acești 46 de bani vor reprezenta tot o mizerie.

Și rezultatul mizeriei economice e mizeria sub toate formele ei.

Și, nota bene, aici vorbim numai de mizeria producției. Dar în societățile actuale dezvoltarea culturalo-socială și cea intelectualo-socială nu sunt nici ele posibile decât pe baza largă a unor societăți dezvoltate economicește, cu utilajul lor mecanic formidabil așa de complex, cu orașele lor mari, deschizătoare de orizonturi atât de imens de largi, centre ale unei culturi întinse; și deci numai pe baza unui asemenea fel de producție se pot lărgi orizonturile, se poate dezvolta și o cultură întinsă, care, oricât de multe defecte proprii ar avea, ea e însă cultura epocii moderne.

Societățile înapoiate, eminamente agricole, cu producția lor săracă, orașele lor, nedezvoltate, orizonturile strâmte ale satelor izolate sunt condamnate, în afară de mizerie materială, și la mizerie și înapoiere culturală, intelectuală!

Și iată de ce, pe când poporaniștii, pentru demonstrarea ideilor lor fantastice, invocă drept exemplu țările agricole scandinave și, în special, Danemarca, pe când poporaniștii se îngrașă parcă văzând cu ochii, uitându-se la formidabilele movile de unt exportate din Danemarca, aceasta din urmă caută din toate puterile să devină o țară industrială, în rând cu țările industriale din Occident, iară Suedia, micuța Suedie, ajunge la un așa nivel industrial încât face posibilă cea mai mare grevă generală cunoscută până acuma, o grevă de aproape o jumătate de milion de lucrători industriali.

Păcat că nu se conduc și țările scandinave de concepțiile și ideile economiei politice poporaniste, că ar ajunge odată și ele, cu înmulțirea continuă a populației și creșterea necesităților statului, la... 46 de bani de cap de om...!

Dacă trebuie deci ridicată neapărat productivitatea muncii agricole, tot așa de neapărat trebuie să dezvoltăm și toate celelalte resurse de producție ale țării și trebuie să devenim o țară industrială. Cum am zis și în Cuvinte uitate: pentru țara noastră aceasta e o întrebare vitală, de a fi ori a nu fi.

Și asta e de o importanță vitală nu numai pentru țară în general, dar și pentru însăși țărănimea. 0 înmulțire a populației și o dezvoltare ulterioară a țării pe baza producției agricole a 8 000 000 de hectare de pământ cât avem ar fi o avansare iarăși... către înapoiere și mizerie. În industrie va găsi țăranul loc pentru plasarea fiilor săi și tot în industrie va găsi el o piață de .desfacere pentru productele sale. Pentru că, încă o dată, o agricultură mică, realmente intensivă, e un nonsens fără o piață internă de desfacere a productelor agricole, fără o piață industrială.

Încât, dacă e foarte adevărat că viitorul țării românești e la sat, este însă tot așa de adevărat că viitorul satului însuși e la oraș și în dezvoltarea industrială a țării. Viitorul țării întregi e în îndrumarea ei, ca stat și organism social, către o organizație și o stare asemănătoare cu a statelor occidentale și, împreună cu acestea, către o organizație socială mai înaltă în viitor — societatea socialistă.

Aci aș putea să mă opresc.

În acest capitol adițional am voit numai să enunț unele probleme vitale ale țării, fără să le discut, analizez ori dovedesc, aruncând asupra lor o mică fâșie de lumină, am voit numai să lărgesc orizonturile atât de restrânse în vremea din urmă și să arăt, între altele, că rezolvarea problemei agrare nu rezolvă chestia socială a țării; mai mult decât atâta: prin ea însăși, soluția problemei agrare nu rezolvă nici chestia țărănească în totalitatea ei, pentru că aceasta face parte din chestia socială a țării întregi.

Dar problema dezvoltării noastre industriale e așa de imens de importantă încât țin să mai adaug măcar câteva cuvinte.

„Ne trebuie neapărat, va zice cititorul, o dezvoltare industrială și capitalistă asemănătoare cu a țărilor occidentale; foarte bine, dar n-a dovedit oare d-l Stere, în seria d-sale de articole Social-democratism sau poporanism, că o industrie și o dezvoltare industrială la noi sunt o iluzie și o pură imposibilitate?”

Nu. D-l Stere n-a dovedit aceasta.

D-l Stere a arătat o serie întreagă de argumente poporaniste, foarte serioase dealtfel, care ar trebui să dovedească asta; dar atâta tot.

Astfel, unele din argumentele d-lui Stere sunt și acestea: că suntem o țară mică și n-avem putere să impunem articolele noastre industriale de export, că nu putem avea un debușeu extern de desfacere de mărfuri, că n-avem colonii unde să le desfacem.

Asupra teoriei piețelor de desfacere și asupra greșelilor pe oare le face în această privință economia politică poporanistă, vom vorbi altă dată. Aci vom observa numai următoarele: iată sora noastră din Occident, Belgia Occidentului, ea n-are colonii, mai n-are armată, n-are flotă de război și nici flotă comercială; mai tot exportul îl face pe vase de transport străine, și Belgia e țara cea mai industrială din lume.

Se înțelege, noi nu putem să ne comparăm cu Belgia, suntem departe de a fi în situația ei; dar, oricum, când aduci ea un exemplu de imposibilitate a dezvoltării unei industrii niște împrejurări sociale care există tocmai în cea mai industrială țară din lume ne va concede oricine că argumentul pierde din valoarea lui.

Alte argumente, foarte serioase dealtfel, menite să arate imposibilitatea dezvoltării unei industrii mari în țară la noi e că n-avem nici debușeul intern —țăranul nostru fiind sărac — și nici n-avem lucrătorii necesari, țăranul nostru fiind un lucrător impropriu pentru industria mare.

Argumentele sunt adevărate, dar ceea ce n-a băgat de seamă d-l Stere, și tocmai asta e hotărâtor, e că toate acestea sunt rezultatele neoiobăgiei noastre. Neoiobăgia, după cum am văzut, lipește pe țăran pământului și astfel, ca în Occident în evul mediu, împiedică formarea unei clase de muncitori industriali. Neoiobăgia toropește pe țăran și îl face impropriu nu numai pentru o industrie înaintată, dar chiar pentru ocupația de servitor de oraș: până și pe servitori țara noastră îi importă din Transilvania, țara micii proprietăți țărănești, nu a neoiobăgiei. Pe urmă, neoiobăgia, prefăcând munca țăranului în semigratuită, reducându-l la sărăcie lucie, distruge principalul debușeu de desfacere pentru o industrie națională. În sfârșit, neoiobăgia, prin felul ei de a fi, creând o producere numai pentru consumarea neproductivă și pentru risipă, împiedică prin aceasta capitalizarea. Pe de altă parte, statul, ocupat cu crearea unei clase birocrato-parazitare, dedat și el risipei și încurajând producerea numai pentru consumarea neproductivă, și întreaga noastră gospodărie națională având același caracter, se oprește capitalizarea, se împiedică formarea capitalului, care în societățile moderne e însuși nervul vital al unei dezvoltări industriale. D-l Stere mai are încă un argument pentru a arăta imposibilitatea dezvoltării unei industrii mari în țară la noi, și anume. Statul nostru a încurajat strașnic industria mare, a făcut jertfe enorme, publicul consumator a fost spoliat, iară rezultatul e o industrie neînsemnată, care produce nimica toată și care trăiește din sacrificiile statului și pe spinarea consumatorilor.

Argumentul e în bună parte adevărat. Decât aci d-l Stere n-a băgat de seamă că așa-numita încurajare a statului nu e combinată în mod savant și eficace în vederea ridicării forțelor și resurselor productive ale țării, ci mai ales în vederea sporirii veniturilor statului birocrat și în vederea profitului oligarhiei politicianiste și a procopselilor personale. D-sa n-a băgat de seamă că industria mare, politicește vorbind, trebuie să se dezvolte la noi în următoarele condiții extraordinare. De o parte sunt neoiobăgia noastră și clasa agrarienilor noștri, care, la noi ca și aiurea, oriunde în societățile moderne, sunt potrivnicii naturali ai dezvoltării industriale a țării. De altă parte sunt partizanii acestei dezvoltări, prietenii ei, între care mai ales oligarhia politicianistă și birocrația noastră, care consideră industria ca un fel de fief al lor, se uită cu jind la profiturile ei, parcă ar fi luate din buzunarul lor, și caută să-i reglementeze viața, să-i îndrepte pașii șovăitori... s-o proteguiască, într-un cuvânt.

Și astfel, între acești potrivnici naturali și prieteni nenaturali, trebuie să se dezvolte o industrie mare!

D-l Stere n-a băgat de seamă următorul fapt foarte important: dacă industria mare la noi ar avea toate, absolut toate condițiile favorabile pentru dezvoltarea ei, ar fi fost destulă această proteguire politicianisto-birocratică, această legiferare industrială în fiecare an schimbăcioasă, după vederile și fanteziile miniștrilor respectivi, această legiferare semimedievală care ia industriei orice siguranță a zilei de mâine, orice garanție și putința unei dezvoltări normale; ar fi fost destulă numai această încurajare ca o industrie mare, cu adevărat serioasă și nu parazitară, să nu se poată dezvolta, oricâte condiții favorabile pentru dezvoltarea ei ar avea dealtfel. În condițiile acestea poate să se dezvolte numai o industrie parazitară.

Așadar, d-l Stere are foarte multă dreptate în criticile d-sale pe care le aduce actualei noastre industrii mari, greșește însă foarte mult când consideră actuala dezvoltare industrială ca unica posibilă.

Și astfel, dacă d-l Stere ar fi băgat de seamă toate de care vorbim mai sus, .ar fi ajuns și d-sa la următoarea concluzie importantă, foarte importantă, extrem de importantă pentru întreg viitorul țării noastre.

Suntem o țară economicește înapoiată și, ca să ajungem țările capitaliste civilizate ce ne-au devansat așa de mult în dezvoltarea economică și culturală, trebuie să ieșim în aceeași cale și să mergem pe același drum larg de dezvoltare economică și culturală pe care au mers ele. Iară în drumul acesta larg nu ni se opun piedici fatale și invincibile, izvorâte din însăși înapoierea noastră: izvorâte din faptul că am venit prea târziu la ospățul capitalismului mondial și nu mai putem participa la el — toate locurile fiind ocupate —, după cum gândesc poporaniștii ruși pentru Rusia și după cum gândește d-l Stere pentru noi. Nu. Ceea ce se opune în adevăr mersului nostru neîmpiedicat pe drumul acesta larg de dezvoltare economică și culturală e întreaga noastră gospodărie națională detestabilă cu neoiobăgia ei, cu gospodăria ei de stat birocrat. cu producerea ei numai pentru consumarea neproductivă ș.a.m.d. Și deci depinde de noi și e în mâinile noastre ca, modificând și reformând acest întreg fel al nostru de gospodărire națională, să mergem cu pași siguri pe aceeași cale pe care au pășit și .pășesc popoarele civilizate înaintate.

Dacă d-l Stere ar fi ajuns la această concluzie dreaptă și mântuitoare, atunci, bineînțeles, nu ne-ar mai fi propovăduit o evoluție himerică, proprie nouă, pe care nu va merge de acum înainte nici un popor, nici o societate pe lumea asta. Nu ne-ar propovădui să ne prefacem de acum înainte într-o țară țărănistă, cu mică industrie casnică, țărănească, și asta în secolul al XX-lea, în secolul uzinelor uriașe. Iară bruma de industrie mare cât o admite d-l Stere n-ar monopoliza-o în mâna statului nostru birocrat.

0 astfel de creație economică ar fi perpetuarea mizeriei economice și a mizeriei culturale, naționale.

Șomajul forțat al țăranului în vremea de iarnă și industria casnică țărănească ce trebuie să rezulte de aci sunt unele din pietrele unghiulare ale edificiului economic poporanist doctrinar.

Țăranul muncește cel mult o jumătate de an. iară cealaltă jumătate e osândit la un șomaj forțat, de aci. după poporaniști. sărăcia lui ș[ a tării. Ce e de făcut dar? În marea industrie nu poate fi ocupat țăranul, întrucât ea cere lucrători permanenți pentru tot anul. În situația aceasta grea, poporanistul, ca remediu, îi hărăzește țăranului o mică industrie casnică. industrie oare să-l ocupe toată vremea șomajului forțat. De aci urmează o societate rustică, bazată pe mica producție țărănească. agricolă, și pe mica industrie casnică țărănească, iară din această organizare economică urmează tot restul. Astfel, o industrie mare n-are ce căuta într-o asemenea societate țărănistă. întrucât industria mare e antagonică celei mici casnice și caută s-o subordoneze și s-o distrugă. De aceea și d-l Stere o reduce la proporțiile cele mai modeste. la strictul necesar, și o dă spre regulare statului țărănist, monopolizând-o în mâinile lui.

Din această concepție economică a poporanismului urmează în mod logic concepția lui culturală, morală, socială, concepția lui sociologică.

Ce s-ar întâmpla cu această societate, cu această creație economico-poporanistă în caz dacă s-ar putea realiza e clar pentru oricine are competență în materie. O industrie prosperă casnică țărănească în epoca uzinelor uriașe e un nonsens. Această industrie ar fi nimicită sau de concurența marii industrii indigene, sau a celei străine, după cum s-a și întâmplat cu industria casnică țărănească de altădată. Și pe atunci doar industria mare nu era încă o putere atât de formidabilă.

Productivitatea și rentabilitatea acestei mici industrii casnice pentru țăran ar fi minime, doar atâta că poporanismul ar avea satisfacția că țăranul se află în treabă.

Pe de altă parte, cu industria mare s-ar întâmpla următoarele: sau statul țărănist, în mâinile căruia s-ar afla industria, ar fi un adevărat și sincer reprezentant al intereselor țărănimii mici-industriașe și atunci ar căuta să gâtuie marea industrie, care fatal ar tinde să distrugă industria casnică; sau, ceea ce e mai probabil, statul țărănist, semiabsolutist — ca în țările țărăniste —, având în mâna sa o putere așa de formidabilă cum e marea industrie, ar întrebuința-o în propriile sale interese, devenind un stat hipertrofiat, absolutisto-parazitar și ruinând astfel industria casnică țărănească nu în folosul dezvoltării industriale a țării, d în propriul său folos.

Ce mai chef ar fi pe statul acela al unui Milan Obrenovici românesc oarecare!

Greșeala poporaniștilor și a d-lui Stere e că d-sa nici aci n-a băgat de seamă că problema șomajului țărănimii și toate relele ce decurg din el sunt un rezultat tot al neoiobăgiei noastre, al regimului nostru economic agrar:

Țăranul, adevărat mic proprietar — nu neoiobag—, muncind numai pământul său, având pământ îndestulător pentru munca sa ,și a familiei sale, având o gospodărie țărănească bine și sistematic organizată în vederea tuturor culturilor pe care le face pe pământul său și în vederea produselor auxiliare ale agriculturii, acest țăran e ocupat intens 7—8 luni pe an și are ocupații și restul de vreme. Și, chiar dacă ar avea 3—4 luni de odihnă, această odihnă ar fi binevenită, binemeritată și chiar necesară față cu cele 18 ceasuri pe zi pe care le muncește țăranul vara, în timpul muncilor agricole, cu întreaga familie, până și cu copiii nevârstnici. În Occident nu se plâng că țăranul proprietar e prea puțin ocupat, ci, dimpotrivă, că muncește prea mult, prea istovitor cu toată familia, ceea ce e în detrimentul și dezvoltării sale culturale, și fizice, și morale.

Așadar, împreună cu neoiobăgia dispare și problema șomajului țărănesc, iară împreună cu ea dispar unele din pietrele unghiulare ale edificiului economic poporanist și împreună cu ele... și restul.

O, știu! În intenția sinceră și în dorința curată a poporanistului de doctrină, în imaginația lui romantică, această societate trebuie să fie cu totul altceva.

E o societate modestă, sărăcăcioasă, dar liniștită, armonică, bazată pe munca harnică, sănătoasă, neprihănită, o societate patriarhală, pastoralo-rustică, din care lipsesc toată neliniștea, invidia, frământarea, lupta și zbuciumul uriaș al societăților moderne. 0 societate sănătoasă la trup și suflet, o societate rustică-idilică... Vine Rodica de la fântână cu cofițele pline de apă, vin flăcăi și fete cântând de la muncă, se aude buciumul sunând de departe, vin fugind și mugind vacile de la păscut, scârțâie cumpăna de la fântână, latră câinii, oile behăiesc, sar mieii, cântă cocoșii..., o adevărată societate chantecler.

Dar asta în intenția și imaginația poporanistului de doctrină.

Dar realitatea, cruda realitate, ar semăna foarte puțin cu acest tablou rustic.

În realitate, o societate țărănistă ar fi o societate înapoiată și economicește, și politicește, și culturalicește. Ar lipsi din ea, ce-i drept, zbuciumul și frământarea societăților moderne, dar în schimb ar lipsi și cultura mintală și sufletească, speranțele mari, lumina ce răsare din această luptă și din acest zbucium; iară în locul lor ar domni moravuri crude, raporturi omenești semibarbare, orizonturi strâmte. 0 societate bazată pe cultura mică agrară și pe industria casnică țărănească ar fi țara mizeriei economice și deci și culturale, și morale, naționale.

O, nu! Nu o societate poporanisto-țărănistă poate să fie idealul nostru. Și nu numai societatea cea reală, dar nici cea romantico-ideală.

0, nu! Nu în staulul unde se rumegă atât de liniștit, unde se vegetează atât de domolit și potolit, și nu în curtea din dos unde găinile, rațele, gâștele scormonesc pământul, cocoșii vestesc zorile și unde Rostand a găsit material și inspirație pentru poema sa păsărească.

Și nici într-o societate rustico-idilică poate fi idealul nostru și al țării.

Acolo unde fierb viața și lupta, acolo unde strigătul strident al sirenei cheamă mulțimea muncitoare la muncă, acolo unde masele muncitoare în mine răscolesc măruntaiele pământului, unde ciocane uriașe spulberă blocuri de oțel, unde pădurea de coșuri înălțate spre cer anunță izbânda și victoria muncii omenești asupra naturii, unde vapoare uriașe spintecă oceanele, acolo unde în orașele gigantice se zbat și se izbesc pasiunile, se lovesc și se ciocnesc ideile, se plămădesc cultura formidabilă de azi și cea imensă de mâine, acolo unde fierbe și spumegă lupta uriașă dintre muncă și capital, din care trebuie să nască o lume nouă..., acolo și numai acolo poate fi idealul nostru și al țării.

Toată frământarea și lupta și zbuciumul uriaș și neîncetat de acolo nu sunt durerile care vestesc apropierea morții, ci sunt frământările uriașe și durerile nașterii...

Acolo naște viitorul!

---

[1] Dealtfel și contrariul e adevărat: o mai rațională distribuire a produselor ajută producția.

[2] Categoriile economice profit și plusvaloare nu coincid, dar aceasta este o chestiune teoretică foarte grea, de care nu poate fi vorba aci.

[3] După ultimul recensământ, țara a avut 6 500 000 de locuitori. Populația țării înmulțindu-se cu vreo 80 000—100 000 de suflete pe an, trebuie să avem acuma, de bună seamă, vreo 7 000 000 de locuitori.

[4] Aceia care vor crede că socotelile noastre asupra producției țării sunt prea pesimiste și vor găsi că ea produce cu 10% și chiar 15—20% mai mult vor avea pentru fiecare cap de român, în loc de 33 de parale pe zi, până la 42 de parale pe zi. 42 de parale nu e glumă. Tocmai atât ar reveni fiecărui locuitor român dacă am admite suma venitului național dată de d-l G. C. Dragu. Dar în acest caz locuitorul nostru ar avea de suportat din aceste 42 de parale pe zi și cheltuiala chiriei.

[5] În gospodăria țărănească de altădată a jucat un rol mare industria casnică pentru propriile trebuințe și producerea hranei pentru casă (laptele, porcul de ignat etc.). Acestea, ca valori de întrebuințare, nu intră la socoteala noastră a productului național. Firește, ele ar mai atenua tabloul mizerabil de mai sus. Acuma însă industria casnică a dispărut. La sate nu se mai găsesc vaci decât la fruntașii și mijlocașii satelor. Articolul acesta, care mai micșora starea mizerabilă a țărănimii, pentru marea ei majoritate e astăzi absolut neînsemnat.

Mai sus nu vorbim de acei țărani care găsesc ocupație în marea noastră industrie, dealtfel atât de redusă. Aceștia sunt adevărați privilegiați ai soartei. Și, dacă vrea cineva să se pătrundă de însemnătatea unei industrii pentru țărănime, să vadă satele de pe Valea Prahovei, cum e mai ales Breaza, din apropierea Câmpinei, care pare a fi un adevărat rai în comparație cu satele din restul țării.

[6] E o deosebire destul de mare între bugetul statului propriu-zis și acela al comunelor și județelor. Dar la noi, unde toate se găsesc, de fapt, în mâna aceluiași stat și aceleiași oligarhii politice și în toate trei e aceeași risipă și lipsă de socoteală, se poate vorbi de toate împreună ca de un singur buget de stat.

[7] Iată, cuvânt cu cuvânt, ce zice d-l Colescu: „După recensământul fiscal, venitul total impozabil al proprietății cultivabile se urca în anul 1905 la cifra de 251 465 716 lei; în această sumă nu intrau domeniile statului și coroanei, nici viile, dar se cu-prindea venitul pășunilor. Notăm încă, că recensământul fiscal are în vedere venitul net al proprietății, dedus din valoarea ei locativă, după ce se scade o zecime drept cheltuieli de pază și întreținere”.

[8] De aici se poate vedea cât de greșit e d-l P. P. Carp când afirmă că românul e mult mai puțin impus decât cetățeanul unei alte țări moderne. Se înțelege, formal vorbind, dacă facem comparație după numărul locuitorilor unei țări, afirmația d-sale e adevărată. Astfel, bugetul nostru de 305 000 000, ce apasă asupra unei populații de 7 000 000, reprezintă 43 de lei de locuitor, pe când bugetul Franței de patru miliarde, cu o populație în cifre rotunde de 39 000 000, reprezintă o sută și mai bine de franci de locuitor. Deci francezul plătește de două ori și jumătate mai mult decât românul. Dar comparația între sarcinile bugetare ale unei țări și ale alteia trebuie făcută nu cu privire la numărul respectiv de locuitori, ci după sumele lor respective de producere națională sau venit național. Dacă facem această comparație cu adevărat rațională, logică și socialmente adevărată, atunci vedem că bugetul Franței reprezintă 12% din totalul veniturilor ei naționale, iar al nostru 25% (!!) din totalul producției noastre, din totalul venitului nostru național, deci românul plătește de două ori mai mult decât francezul.

Sacrificiul bugetar al României e de două ori mai mare decât al Franței.

[9] Teoria lui Marx asupra valorii e incomparabil superioară, ca teorie științifică, celei a economiștilor clasici burghezi. Teoria lui Marx e mai generală, mai abstractă și cuprinde și lămurește, științificește vorbind, mult mai bine fenomenul valorii. Dar tocmai pentru că e mai abstractă, e mai greu de înțeles, și de aceea noi. dorind să fim cât se poate de clari, în aceste câteva cuvinte teoretice întrebuințăm amândouă definițiile, și asta cu atât mai mult cu cât definiția valorii economiștilor clasici burghezi în practică poate fi redusă la cea a lui Marx.

Asemenea, pentru a nu complica chestia tratată, vorbind de preț facem abstracție de alte manifestări ale fenomenului prețului, cum e acela al monopolului, prețul rarității etc... Pe noi aici ne interesează numai prețul mărfurilor ce pot fi produse în cantități voite și care preț, urcându-se, scumpește viața, dar nu ne interesează prețul tablourilor artistice.

[10] În societățile moderne, capitaliste, productul național, grosso modo, se împarte în valoarea necesară, pe care o iau lucrătorii, și plusvaloarea, ce și-o aproprie capitalul. Dacă partea lucrătorilor crește. scade întru atâta partea capitalului, și atâta tot. De aci n-are de unde să urmeze creșterea prețurilor.

În realitatea vieții economice însă nu crește întreagă și nu crește deopotrivă partea luată de toți lucrătorii. De obicei, în anume branșe de producție se ridică salariile din cauze diferite. în altele nu; și, profiturile capitalului tinzând să se egalizeze, în branșa de producție unde s-au ridicat salariile cresc și prețurile. Intru cât privește pe lucrătorii independenți, micii meseriași etc..., o categorie economică atât de importantă în țările semicapitaliste, apoi nici vorbă nu e că, remunerarea muncii lor crescând, cresc și prețurile bunurilor produse de această muncă.

Decât, și aceasta trebuie de ținut bine seamă, la noi în adevăr s-a ridicat prețul muncii, dar nu și strictul necesar pentru producerea și reproducerea ei, munca nu consumă mai mult decât altădată, ci s-a ridicat prețul ei din cauza scumpirii bunurilor consumate de ea; munca s-a scumpit din pricina scumpirii traiului, încât remunerarea crescândă în bani a muncii nu e cauza primă și eficientă a scumpirii traiului, ci este efectul ei.

[11] Nu toate impozitele statului, dealtfel, scumpesc prețurile. Astfel, impozitul asupra rentei pământului micșorează această rentă, dar nu ridică prețurile.

[12] E evident că scumpirea chiriilor poate să provină și din cauza lipsei de case de închiriat, din cauză că cererea de case întrece oferta. în acest caz însă, casele începând să producă venituri ce trec mult de venitul obișnuit și normal, se construiesc case multe, și de obicei oferta lor mărită covârșește cererea și chiriile cad sub normal. Scumpirea deci a chiriilor din această cauză nu poate fi decât vremelnică.

[13] Bineînțeles, „să aibă” sau „au acum” sunt un mod de exprimare pentru cazul când întreaga producție a țării ar fi împărțită egal între toți locuitorii ei.