Neoiobăgia/Cât ne costă neoiobăgia și legiuirea cvasisocialistă de la 1907
Când în acești trei ani din urmă, după răscoale, guvernul a venit cu un spor bugetar de 60 000 000, cifra asta a reușit să pună pe gânduri chiar pe parlamentarii noștri.
Ce dumnezeu! e a cincea parte din bugetul țării, e anuitatea unui capital de un miliard și un sfert. E imens!
D-l Costinescu, pricepând perfect imensitatea acestei cifre, a dat explicația necesară: această sumă înfricoșătoare, aceste sporuri bugetare se cer în parte însemnată pentru aplicarea legilor agrare, pentru țărănime și asigurarea ordinii sociale. Atunci, bineînțeles, sporurile au fost votate. Unii le-au votat de dragul țărănimii, alții de dragul ordinii sociale.
În capitolul suplimentar al acestei lucrări, cititorii vor vedea toată însemnătatea acestei cifre înfiorătoare. Aci o vom caracteriza numai în treacăt.
Se știe că în anii obișnuiți țăranul își vinde porumbul cu vreo 40—50 de lei chila. Aceste 60 000 000 reprezintă deci o cantitate de porumb cam de un milion și un sfert până la un milion și jumătate chile. Pe de altă parte, din peste cinci milioane de suflete țărănești sunt cel puțin două milioane și jumătate care n-au destulă mămăligă și sufăr de foame.
Să exprimăm această lipsă de mămăligă, această foamete prin două și jumătate milioane de suflete, care timp de șase luni pe an — 180 de zile — n-au o fărâmă de mămăligă. E poate exagerat. nu știu; mi se pare însă că față de înfiorătoarea mizerie a țăranului nu exagerăm.
În tot cazul, dacă cifra e exagerată, dacă mizeria țăranilor e mai puțin grozavă, aceasta ar fi și mai în favoarea tezei noastre. Înmulțind 2 500 000 cu 180, avem 450 000 000 de zile de foame; distribuind țăranilor un milion și un sfert până la un milion și jumătate de chile de porumb, vedem că fiecare flămând ar avea cam un kilogram și jumătate de porumb pe zi, iar o familie țărănească de 5 inși ar avea cam 8 kg pe zi, adică atâta cât n-ar putea să consume și ar mai rămâne și pentru păsări, pentru porc și pentru vite.
Așadar, întrebuințând aceste 60 000 000 de lei la cumpărarea de porumb pentru cei în nevoie, foametea sub forma ei cea mai hidoasă — lipsa de mămăligă goală — ar dispărea ca prin minune din țara noastră.
Se înțelege, nu zicem că așa ar fi trebuit să facă guvernul, să hrănească el cu mămăligă populația țării. Atâta ar mai trebui ca să ne îndrumăm direct spre despotiile asiatice. Am făcut numai această socoteală spre a demonstra cam ce înseamnă suma de 60 000 000 în viața țării noastre. Și cred că demonstrarea e destul de sugestivă. Nu mai insist. Acesta e numai un exemplu de sacrificiul economic, material pe care-l face țara pentru aplicarea legilor agrare și susținerea ordinii sociale (adică a regimului neoiobăgist).
Să aruncăm o privire și asupra sacrificiilor politico-sociale și morale.
Relațiile noastre agrare semimedievale au avut întotdeauna o influență detestabilă asupra întregii noastre vieți economice și culturale. Această influență e foarte naturală și foarte explicabilă. O societate nu e un agregat confuz, ci un organism social; deci nu se poate ca viața anormală dintr-o parte esențială a organismului, cum sunt raporturile agrare, să nu influențeze întreaga viață a întregului organism. Întotdeauna, în toate raporturile și în toate manifestările sociale, am suferit de virusul medieval, dar parcă niciodată în așa măsură ca în vremea din urmă, după revoltele țărănești, după regimul poporanist și după legislația așa-zisă socialistă. Întotdeauna, de o jumătate de veac încoace, statul a fost alfa și omega vieții noastre sociale, soarele către care se îndreptau toate privirile și toate nădejdile, împărțitorul binelui și al răului, regulatorul întregii vieți... prin buget: statul poate tot, statul trebuie să facă tot. Dar parcă niciodată această statomanie n-a luat așa proporții ca în acești trei ani: statul intervine peste tot și în toate, el e singurul leac la toate nevoile și din toate colțurile țării se aude același strigăt de implorare: intervenție!
Caragiale, cu simțul lui fin pentru exagerările ridicole ale vieții noastre sociale, face pe un personaj dintr-o nuveletă a sa să ceară intervenția statului pentru reglementarea raporturilor conjugale ale doicilor pentru protejarea sănătății pruncului român.
Această manie a intervenției ajunge curat la absurd.
Ce e, spre pildă, acea faimoasă lege care reglementează producția petrolului rafinat? 0 asemenea lege medievală, la începutul veacului al XX-lea, într-o țară care tinde, chipurile, să devină industrială! Și altădată nici măcar la noi n-ar fi fost posibilă această lege; acuma, cu intervenționismul de azi, a fost posibilă.
Și era și necesară, căci consumatorul român începuse să plătească prea din cale-afară ieftin petrolul rafinat[1]. Iară rezultatul grotesc este că fabricanții umblă cu petiții și cu stăruințe politice ca să li se permită să fabrice câteva vagoane de petrol mai mult.
„Măcar de m-ar lăsa să distilez încă zece vagoane pe an!”, îmi spunea cu jale unul din ei.
Și, dealtfel, de ce adică nu s-ar generaliza această lege dacă e bună? De ce nu s-ar întinde asupra altor branșe de producție industrială? D-l N. Basilescu, profesor de economie politică și fabricant de bere, a și tras această consecință, cerând, la rândul d-sale, ca statul să reglementeze producția berei pentru a-l apăra de concurenți. Și de ce nu, mă rog? Cum avem un consiliu superior al agriculturii care regulează raporturile economice agrare, de ce n-am avea unul al industriei care să reguleze raporturile industriale, altul pentru cele culturale și morale, iară deasupra tuturor oligarhia noastră politicianistă și statul birocrat, prezidând la regularea producției, a distribuției bogățiilor și a întregului mers al vieții economice, culturale și morale a țării!
Statul nostru birocrat, bazat pe neoiobăgie și condus de oligarhia politicianistă, introducând un fel de socialism! O așa caricatură a socialismului nici unui Eugen Richter nu-i putea trece prin cap.
Am arătat că unul din rezultatele originale ale confuziei existente e că toate măsurile acestea semimedievale sunt declarate de neștiutori ca având un caracter democrat și chiar socialist, ca și cum oriunde e intervenție din partea statului implicit ar fi și socialism.
Posibilitatea existenței într-o țară a unor legi cum e aceea oare reglează producția petrolului e o descurajare și o amenințare pentru dezvoltarea normală a industriei și vieții economice a țării.
Alt rău, care acum în urmă a luat o întindere foarte mare, e birocrația și birocratismul, clasă în bună parte parazitară, care roade de mult organismul nostru social, dar niciodată nu luase încă proporțiile îngrijorătoare din ultimii trei ani, când cele 60 000 000 i-au dat o extensiune nemaipomenită.
Și împreună cu această plagă merge centralizarea birocratică a întregii noastre vieți. Nu e o întâmplare că. tocmai acum s-a desființat autonomia comunelor rurale, care exista măcar pe hârtie, că toată conducerea statului se concentrează din ce în ce în mâinile miniștrilor, adică ale birocrației ministeriale, și că statul nostru se polițienizează tot mai mult și că, după o jumătate secol de existență a regimului constituțional, tocmai acum s-a simțit nevoia de o secție a treia polițienească.
Nu sunt întâmplătoare toate acestea; ele se țin una. de alta, sunt efectele acelorași cauze. Prin birocratizarea și polițienizarea țării noi nu mergem spre socialism — ce socialism? păcatele mele! —, ci de-a dreptul spre rusism. Aceasta e cel mai curat și cel mai sfânt adevăr.
Un semn caracteristic al birocratizării țării sunt și toate proiectele din ultima sesiune parlamentară, care sub cuvânt de legi proteguitoare lucrătorului — de cele de-a dreptul represive nu mai pomenim — țintesc să-i dea și lui condicuță, să-i impună respectul medieval către stăpân, întinzând astfel și asupra lucrătorilor de la oraș relațiile neoiobăgiste și omnipotența birocratică. Dar ce să mai vorbim de lucrători? Proiectul legii teatrelor caută să prefacă în neoiobagi până și pe artiști, iară proiectul de așa-numită încurajare a industriei naționale caută să prefacă în neoiobagi ai birocrației oligarhice pe fabricanții înșiși, ca în Rusia. E același spirit birocrat, educat de neoiobăgia noastră, care se arată în toate și are aceleași surse sociale.
Birocrația rusească, numeroasă, puternică și parazitară, care conduce tot și toate, care reglementează întreaga viață socială a țării — economică, politică, intelectuală, morală —, acea birocrație nu este nici ea întâmplătoare; ea este, în bună parte, rezultanta unui regim economic agrar asemănător întrucâtva cu al nostru. Și ea este aceea care a adus imensul imperiu la marginea prăpastiei. Și noi prin birocratizarea noastră ne îndreptăm nu spre poporanism — ce poporanism? păcatele mele! —, ci spre stolâpinismul rusesc. Mă mir și mă mir cum n-o văd poporaniștii noștri cei democrați? Dar jandarmeria rurală!
Suntem unica țară cu regim economic neoiobăgist și suntem unica țară care avem o jandarmerie rurală atât de numeroasă. Cel puțin aici se vede cu perfectă claritate legătura puternică dintre cauză și efect: pentru susținerea unui așa regim trebuie o așa jandarmerie. E logic. Jandarmeria rurală e o imensă nenorocire pentru țărănime, dar, cercetător imparțial, trebuie să recunosc că guvernanții noștri, din punctul lor de vedere, nu puteau să procedeze altfel. Ei au simțit foarte bine că prin legile lor agrare nu se înlătură cauzele profunde care produc răscoalele, că, dimpotrivă, prin perturbarea adusă de acele legi în relațiile economice șansele de răscoale se înmulțesc. Și atunci, pe de o parte, au votat legile despre care ei cred că vor aduce o ușurare materială țărănimii, iară de altă parte au înmulțit jandarmii pentru reprimarea revoltelor. însuși d-l R. Rosetti se vede că așa a simțit, căci în soluțiile date de d-sa jandarmul rural joacă un rol însemnat.
Dar ce lamentabile condiții de legiferare impune acest regim economic dacă, pe de o parte, prin legile făcute trebuie să mărești perturbarea existentă, iară pe de altă. parte trebuie să creezi tot mai mari forțe pentru înăbușirea ei! Solid regim!
De când am scris capitolul despre administrația noastră sătească și jandarmeria rurală, gazetele aduc necontenit alte și alte știri despre isprăvile groaznice ale acestei jandarmerii. Și doar în gazete nu se strecoară nici a. suta parte din ce se întâmplă în adevăr.
lată ce se întâmplă într-un sat din Prahova — la nevoie pot să-i spun și numele —, lucruri cunoscute mie personal. Un țăran având pică pe alt țăran economisește ceva bani, întruchipează o sumă, să zicem zece lei, și-i duce plocon la postul de jandarmi cu rugămintea să î se dea o învățătură dușmanului său. Sub un pretext oarecare, dușmanul e chemat la postul de jandarmi. Omul pleacă, urmat de țipetele nevestei și copiilor, că doară știu ce-l așteaptă. Acolo e băgat la carceră și torturat îngrozitor. A doua zi vine acasă — sau e adus, asta depinde de mărimea sumei plătite —, începe și el să strângă parale și, când a strâns cincisprezece lei, se duce și el. la postul de jandarmi ca să fie torturat și celălalt. Bineînțeles, nu acesta e faptul cel mai groaznic săvârșit de jandarmi; dar cât e de caracteristic!
Cuvier, dintr-un os găsit, a reconstituit scheletul unui animal preistoric; tot așa, din faptul citat, cine cunoaște țara poate reconstitui întreaga stare de silnicie și jaf adusă de jandarmeria rurală, care înăbușă orice sentiment de demnitate omenească și nimicește orice rest de siguranță personală.
Și pentru ce toate acestea? Pentru ce aceste imense sacrificii materiale? Pentru ce falsificarea întregii noastre vieți politico-sociale și economice printr-un virus medieval? Pentru ce birocratizarea noastră rusistă? Pentru ce această rupere de la munca cinstită a 6 000 de muncitori români și năpustirea lor asupra satelor? Pentru ce toate astea și atâtea altele care s-au văzut în lucrarea de față? Pentru a susține un regim economic agrar detestabil, care în mod firesc și inevitabil merge spre pieire. În mod firesc și inevitabil, pentru că întreaga noastră evoluție îl duce într-acolo.
Și tot acolo îl duc chiar legile agrare de la 1907, votate pentru a-l consolida și menține. Aceasta ar putea să pară un sofism, dar e un adevăr și un adevăr foarte explicabil: pentru că regimurile economice care se duc sunt prăbușite nu numai de forțele potrivnice, dar și de cele chemate să le susțină. Am vorbit atâta de legile de la 1907 încât ar fi o nedreptate să nu relevăm și acest efect al lor.
Mai întâi, legile de la 1907 dau în mod direct o puternică lovitură regimului prin faptul că arată clar ca lumina zilei că nimic nu e de făcut pe baza regimului agrar existent. Am văzut sub ce auspicii fericite, în ce împrejurări excepțional de favorabile au fost votate aceste legi. Am văzut că până și cvasisocialismul a fost pus la contribuție și foștii socialiști chemați la lucru. Și totuși rezultatul e negativ sau nul.
Același lucru ni-l dovedește și critica făcută de adversarii extremi ai legii, adversarii partidului liberal. Ei strigă triumfători că legea a dat faliment. Foarte bine: am văzut că nici nu se putea altfel. Dar soluțiile lor care sunt, ei ce propun? Nimic, nimic sau căpitănatele. Acestea ar însemna întoarcerea înapoi la o organizație politico-socială franc feudală, ceea ce ar fi în adevăr o soluție pe dos; dar ea e nerealizabilă, e o himeră și o utopie reacționară și nici d-l Carp n-a căutat s-o tălmăcească în acest fel.
Atunci rămâne tălmăcirea d-lui Filipescu: administrația fiind marele vinovat, însănătoșirea ei este soluția căutată; iară pentru această însănătoșire administrația trebuie dată pe mâna unor oameni fără prihană și cu puteri întinse. Deci oameni providențiali. Dar ce alt [ceva] au făcut liberalii când în Consiliul superior de agricultură au numit oameni ale căror cinste, bunăvoință și bună-credință sunt în afară de orice bănuială? Și rezultatul îl știm.
Am arătat pe larg că nu administrația proastă e cauza raporturilor economice detestabile de la țară, ci, dimpotrivă, aceste raporturi detestabile sunt cauza că administrația e proastă. Și atunci? Și afară de soluția asta nimic. nici un cuvânt de nicăieri. De ce? Foarte simplu: nu există vreo soluție. Liberalii au epuizat toate soluțiile, până și una cvasisocialistă.
Nu mai există nici o soluție decât dispariția a însuși regimului agrar atât de nefast, dispariție spre care-l îndrumă chiar și legile agrare.
Toți potrivnicii acestor legi constată că ele au adus o mare perturbare și în raporturile economice, și în sufletul țărănimii. Țăranii, zice și d-l Mandrea, au devenit dârji; ei socotesc legile de față numai ca o arvună și așteaptă, nu știu nici ei singuri ce așteaptă. Firește! În legile recente, țăranii au văzut în adevăr dorința de a se face și pentru ei ceva temeinic; și ei văd că acel ceva nu există și deci îl așteaptă și îl va aștepta, și nu se vor mai liniști până când raporturile economice nu se vor statornici pe alte baze, până când nu va fi dispărut regimul. Cu atât mai mult nu se vor liniști, cu cât legile, prin toate formalitățile introduse, întrețin această așteptare și această neliniște. Pe de altă parte, legile liberale, dacă n-au putut. — și nu puteau — să facă ceva temeinic pentru țărani, au îngreuiat însă situația proprietarilor și arendașilor, și anume a celor mai omenoși, mai cinstiți. Ceilalți, dimpotrivă, mai mult vor folosi decât vor pierde de pe urma legii, căci vor ști să-i întoarcă în favoarea lor toate dispozițiile.
Când d-l Filipescu zice că situația proprietarilor nu este de invidiat, îl credem pe cuvânt, întrucât are în vedere tocmai pe cei mai omenoși și mai corecți. În adevăr, de o parte e nemulțumirea și fierberea continuă a țărănimii, pe de altă parte e o birocrație nouă, care se amestecă în toate afacerile proprietarilor, deprinși până acum să fie stăpâni absoluți. Orice inspecție mai serioasă a unui inspector agricol care în adevăr își face datoria le-ar știrbi prestigiul. Și mai e și opinia publică: aceasta începe să-i acuze pe ei de toate neajunsurile ce produce regimul.
De aceea cred chiar că proprietarii și arendașii mai inteligenți, mai muncitori și mai corecți vor începe să vadă ei singuri că nu mai imerge cu regimul agrar neoiobăgist. Și asta cu atât mai mult cu cât creșterea populației, mașinile agricole, o cultură mai sistematică vor face posibilă adaptarea acestor proprietari și arendași inteligenți și muncitori la alt regim economic.
Adversarii legilor de la 1907 declară triumfători că ele au dat faliment, dar se feresc să pomenească măcar ca același faliment l-au dat toate legile agrare anterioare.
Legile de la 1907 au dat faliment, se înțelege. Dar împreună cu ele a dat faliment întregul regim economic agrar, un faliment nereabilitat și nereabilitabil. Afară cu el!
[1] Ceea ce a provocat votarea acestei legi medievale e faptul că societatea „Româno-americană” a lui Rockefeller a ieftinit foarte mult petrolul rafinat, făcând o concurență strașnică celorlalți fabricanți. Argumentul principal al acelora care au fabricat legea este că americanii vor vinde foarte ieftin petrolul până ce vor ruina pe concurenți și pe urmă, după ce vor acapara și vor monopoliza de fapt toată piața, vor ridica teribil prețurile, făcând pe consumatori să plătească întreit.
Superficialitatea acestui argument este evidentă. Dacă americanii, acaparând piața, ar fi ridicat prețurile, atunci statul ar fi putut doară să intervină cu drept cuvânt, fixând el prețurile petrolului. Ar fi fost o represalie dreaptă împotriva manifestării unei acaparări nedrepte. Dar statul nici n-avea nevoie să alerge la represalii. Ar fi putut deschide granița petrolului rusesc, și atunci publicul ar fi avut un petrol foarte bun și ieftin, iară americanii sau ar fi ieftinit petrolul lor la fel cu cel rusesc, sau l-ar fi exportat în străinătate. Se înțelege însă că l-ar fi ieftinit, pentru că și în străinătate trebuia să concureze cu cel rusesc. Dealtfel, împotriva unor concurențe neleale există de pe acum sancțiuni anumite și măsuri, altele decât medievalizarea producției.