Neoiobăgia/Legislația neoiobagă cvasisocialistă de la 1907

Jump to navigation Jump to search
Obștile sătești Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Legislația neoiobagă cvasisocialistă de la 1907
Cât ne costă neoiobăgia și legiuirea cvasisocialistă de la 1907


În fiecare dată după mișcările țărănești, care amenințau să degenereze în răscoale ori luau chiar forma de răscoală țărănească, clasele noastre dominante erau apucate de dragoste de țărănime și de dor de legiferare pentru protecția minorului.

Curentele din opinia publică ce împingeau la legiferare și motivele celor chemați să legifereze erau, bineînțeles, diferite. Ele ar putea fi grupate în trei categorii.

în prima categorie — o mică minoritate — se aflau democrații, prieteni sinceri ai țărănimii, care doreau cu adevărat să realizeze o sumă cât mai mare de bine pentru țărani și pentru țară, dar ei nu vedeau clar calea de urmat; astfel ar fi fost, spre pildă, Rosetti și rosetiștii. Pe urmă venea o categorie numeroasă care pricepea că în interesul claselor dominante trebuie făcut ceva pentru țărani, căci e cuminte și practic să dai ceva ca să-ți asiguri restul. în sfârșit, cei mai mulți din clasele dominante doreau și preconizau legiferarea pentru a face diversiune în spiritul public, pentru a zvârli praf în ochii celor interesați, pentru a liniști și amuți spiritele agitate.

În legiferarea de la 1907 toate aceste curente au fost reprezentate; decât de astă dată s-a operat o schimbare în relațiile lor de număr și forță: unele — și anume curentele democratice — au crescut în număr și forță; altele — cele conservatoare-agrariene — au scăzut.

Cauzele acestei schimbări sunt multe. Astfel, cum am văzut, în ultimii ani s-a operat în țară o schimbare esențială prin creșterea și dezvoltarea unor clase noi, ca mica burghezie și clasa numeroasă a intelectualilor, a proletariatului intelectual, ca și aceea a proletarilor industriali, care au multe interese comune cu țărănimea. Apoi în 1907 zguduirea a fost mai violentă ca niciodată, a amenințat chiar existența țării, încât înseși clasele dominante, înspăimântate, au început să ceară reforme. Era o atmosferă atât de prielnică legiuirilor agrare, cum cu greu o să se mai vadă. Și mai erau și condiții speciale, tot atât de prielnice, cum e manifestul regal din timpul răscoalelor, prin care se pusese în joc însuși cuvântul solemn al regelui, și cum e — last not least — faptul prezenței în partidul liberal a tinerimii generoase.

Sub cuvântul că în țările înapoiate, ca a noastră, socialismul n-are ce căuta, o întreagă generație de intelectuali, educați în socialism și sub bandiera social-democratică, trecuseră în partidul liberal, chemat să legifereze pentru țărănime. Formidabila problemă agrară era chiar una din piesele de justificare ale acestei tinerimi generoase: „Suntem o țară de țărani, nu de proletari; trebuie să ne gândim înainte de toate la îmbunătățirea sorții țăranilor, și aceasta n-o putem face decât într-un partid de guvernământ cum e cel liberal”. Intrată în partidul liberal, tinerimea aceasta a avut neșansa să se trezească în fața revoltelor țărănești de la 1907 și a unei represiuni groaznice și sângeroase. Era deci pentru această tinerime — care căpătase atâta trecere în partidul liberal —, un punct de onoare și o datorie de conștiință să facă mult, cât se poate mai mult pentru țărănime. Și că aceasta îi era dorința sinceră nu mă îndoiesc un moment.

Va să zică era o conjunctură, un întreg complex de împrejurări atât de favorabile unei legiuiri protectoare pentru țărani cum n-au mai fost niciodată și, îndrăznesc s-o spun, cum cu greu se vor mai găsi altă dată. Și care e rezultatul? Îl știm cu toții. A fost chemată o comisie de 40 de inși, presupuși a fi cei mai cunoscători în materie; a fost chemată o comisie atât de numeroasă, pentru ca din discuție să iasă lumină, dar socoteala de acasă pesemne că nu se potrivește cu cea din târg, și în loc de lumină... au ieșit legile agrare de la 1907, poreclite socialiste!

Ce decepție!

Că legile acestea, făcute sub auspicii atât de fericite, au avut .o nereușită completă, de asta nu se mai îndoiește nimeni, nici măcar cei mai zeloși preconizatori ai lor, care le mai apără în public, de formă și din amor propriu, dar între patru ochi le recunosc completa nereușită.

De ce rezultatul acesta? Cititorii care m-au urmărit cu atenție până aici știu bine de ce.

Cauza e că s-a legiferat pe baza regimului economic și politico-social în vigoare. Toate neajunsurile adânci și nenumărate pe care legile din 1907 au vrut să le înlăture decurg din însuși regimul neoiobag în vigoare la noi. Spre a le înlătura trebuie desființată — evident! — însăși cauza care le produce, adică regimul neoiobag. Legiuitorul însă a legiferat pe baza acestui regim și nu numai că n-a căutat să-l desființeze, dar, după cum vom vedea mai jos, a căutat încă să-l fortifice, să-l consolideze;

Și chiar și micile îmbunătățiri ce puteau rezulta pentru țărani din noile legi n-au putut și nu pot să fie realizate din altă cauză fundamentală: lipsa de legalitate la țară, neaplicarea și inaplicabilitatea legilor.

Legiferăm pentru țărani pe baza unui regim juridic occidental și cu un aparat de legiferare iarăși occidental, însă pentru susținerea și consolidarea unor raporturi economice în bună parte medievale; contradicție absurdă, din care neapărat urmează neaplicabilitatea legilor. Deci legile de la 1907 trebuiau să dea rezultat negativ, ca și toate legile anterioare.

Și aici cu drept cuvânt am fi putut să ne oprim, fără să mai urmăm cu critica legilor de la 1907. Știm că legile au dat un rezultat lamentabil, știm și cauzele profunde ale acestui rezultat; prin urmare, de ce să mai pierdem vremea și să îngroșăm degeaba această lucrare, care și așa a devenit prea voluminoasă? Și, totuși, trebuie să. facem această critică, măcar cât de fugitiv, și iată pentru ce.

Mai întâi, legile acestea nu reprezintă trecutul, ci prezentul, sub ele trăim și ele au și susținători, fie și de formă, dar, oricum, susținători inteligenți și culți. Pe urmă, am credința și speranța că pentru norocul acestei țări legile acestea, așa-numite protectoare, sunt ultimele de acest fel și nu se vor mai repeta fie sub forma asta,. fie sub altă formă. În sfârșit, ele au fost poreclite legi socialiste, pe tema asta s-a dus și se duce împotriva lor o campanie întreagă și deci eu, ca socialist, am obligația să descurc și să spun ce este cu socialismul acestor legi.

Așadar, trebuie să vorbesc negreșit. Promit însă că voi fi scurt. Pentru o critică mai amănunțită nu dispunem de spațiu și, după cele spuse, nu e nici necesară: cititorii o vor face și singuri.



Toate legiuirile trecute asupra tocmelilor agricole, așa-numite legiuiri de protecție a muncii țărănești, se pot împărți, după cum am văzut, în două părți.

Întâi, dacă putem zice așa, [se] stabilește starea civilă de neoiobag a țăranului, garantând și consolidând regimul neoiobăgist; aceasta e partea care se aplică și se aplică cu strășnicie. A doua privește apărarea țăranului împotriva asperităților prea crude și exagerate ale regimului; aceasta e partea platonică a legii și care în mare parte nu se aplică.

Afară de asta, prima parte, aceea care consolidează regimul, se subdivide și ea în două părți. Una directă, care stipulează fățiș neoiobăgia, cum sunt acele articole care lipesc pe țăran pământului, îi împiedică libertatea economică de mișcare, regulamentează raporturile de producție neoiobăgiste, pedepsesc pe primarul care ar tolera învoirea unui țăran din alte părți, pedepsesc pe proprietarul care ar momi la muncă pe țăranii altuia și, în sfârșit, cum a fost la 1872, pun forța publică și armata la dispoziția proprietarilor și arendașilor ca să aducă la muncă pe robul recalcitrant. A doua parte e indirectă și e reprezentată prin întreaga economie a legii. Pentru că e evident că, odată ce legiuirea e făcută pe baza regimului în vigoare, chiar acele articole care ar părea că sunt împotriva lui îi servesc tot lui, întrucât, înlăturând asperitățile prea exagerate oare l-ar putea compromite, îl consolidează.

Legea de la 1907 are toate aceste părți caracteristice.

Partea directă pare a fi mai moale reprezentată, dar sunt destule articole oare lipesc pe țăran pământului, pun piedici libertății economice a țăranului, amenință pe proprietarii care ar momi lucrătorii altuia (ca și cum țăranii ar fi robi negri).

Dar în această lege este o inovație cu o tendință indiscutabilă de a preface pe țăran în rob. Această inovație este libretul. Cităm aici întreg articolul respectiv în vederea marii lui însemnătăți:

Art. 39. — Fiecare țăran care se învoiește pentru a munci pe pământul unui proprietar sau arendaș este obligat să aibă un libret de munci agricole, după modelul ce se va publica de Ministerul de Agricultură.

Acest libret va fi eliberat de secretarul comunei domiciliului țăranului și va forma pentru el un certificat de identitate față de orice proprietar sau arendaș care ar voi să-l învoiască.

Fiecare libret va cuprinde numele, semnalmentele și vârsta țăranului, comuna unde locuiește, numărul și vârsta membrilor familiei sale, minori și care n-ar avea librete proprii, precum și întinderea de pământ propriu și numărul vitelor de care dispune.

În libret se vor trece pe rând și legalizate, pe de o parte, rămășițele de muncă din anul precedent, întinderea de pământ luată în dijmă sau în bani de la proprietar sau arendaș, muncile învoite, timpul aproximativ și locul unde trebuie executate și sumele ce țăranul are de luat, iară pe de altă parte muncile făcute și banii primiți.

Înscrierile în libret se vor face cu cerneală și cel mai târziu în prima duminică; ștersăturile și îndreptările nu se vor ținea în seamă decât dacă sunt certificate de cel ce le-a făcut, ca contabilul moșiei sau secretarul comunal.

Cine cunoaște realmente raporturile de la țară, ca și acela care a citit dezvoltările noastre anterioare, își va da seama de marea importanță a acestei inovații. Prin libret, prin această condicuță de servitor, țăranul e robit în chip mai eficace decât prin legile și măsurile de altădată. De acum, prin condicuță, țăranul e mai mult și mai temeinic decât oricând lipit pământului și robit proprietarului. E adevărat că legea îi permite să contracteze și aiurea, dar cităm textual (art. 41):

„Țăranul însă poate încheia contracte agricole și în altă comună cu condiția de a prezenta libretul său din care să reiasă muncile agricole contractate”.

Și mai departe legea pedepsește pe primarul care ar autentifica învoieli fără să fi controlat și cercetat libretul. Oriunde ar apărea acum țăranul, el trebuie să arate condicuța de servitor, care e biletul său de identitate, unde e trecut cu toate semnalmentele, trecut acolo și el și nevasta și copiii, și deci... marș înapoi la stăpân!

Iată-l deci pe țăranul român, pe care-l știam neoiobag, iată-l și servitor cu condicuță, și nu un servitor liber oare trece de la un stăpân la altul, ci un servitor neoiobag, lipit pământului și unui anumit stăpân. Dacă până acum mai putea scăpa, prin excepție, măcar câteva zile în toiul muncii, când munca e plătită cu suma enormă pentru țăran de doi și trei lei pe zi, acuma legea ia măsuri ca lucrul să nu se mai întâmple; dacă până acuma măcar unul din familie, un flăcău nevârstnic de 17—18 ani, mai putea să scape din neoiobăgie și în timpul muncilor agricole să capete o muncă mai bine plătită, acuma tendința legii este ca să împiedice și aceasta.

Spiritul din care au pornit asemenea dispoziții este evident și nu încape îndoială că ele sunt foarte practice și au venit tocmai la vreme.

Am văzut cum și din ce cauză țărănimea noastră se proletarizează tot mai mult, încât am ajuns să avem peste o jumătate milion de țărani proletari și semiproletari. Or, proletarul, care vagabondează din loc în loc pentru a-și vinde munca liberă, e o antiteză, e însăși negarea. neoiobăgiei. Cum să aperi regimul de acest pericol când statul nu mai are pământuri, care, împărțite în loturi, să prefacă pe atâția proletari în tot atâția neoiobagi?! Administrația, jandarmeria sunt un mijloc bun de a lipi pământului și robi proletariatul, dar numai când acesta e în număr restrâns; care administrație din lume ar mai putea-o face când masele proletarizate n-ar mai fi sute și mii, ci zeci de mii, sute de mii? Și iată că vine o lege care printr-un singur articol preface pe toți țăranii în servitori cu condicuță. De acuma pot ei să fie și sute de mii: „Scoate condicuța și marș înapoi la stăpân!”

Admirabilă lege!

Știu că nici cu asta regimul actual n-o va mai duce mult. Suntem o țară semicapitalistă, trăim în mijlocul capitalismului modern, întreaga noastră dezvoltare și evoluție economică ne duc spre dizolvarea regimului. Vorba e că pentru moment, cu condicuța și cu adaosul de 6 000 de jandarmi rurali, regimul s-a întărit, s-a consolidat.

— Dar legea și chiar articolul cu condicuța au fost făcute ca să apere pe țăran împotriva înșelătoriei, ca să nu fie încărcat la socoteală.

O știu, și unii au urmărit chiar foarte sincer acest scop. Să vedem deci cum și în ce fel apără această lege interesele țărănești. Nu ne mai oprim la partea cea indirectă, prin care se consolidează neoiobăgia; ce noutate ar putea să ne mai spună partea cea indirectă, după ce a vorbit cea directă cu articolul ei 39?



Când citești și începi să te pierzi în haosul dispozițiilor. articolelor, aliniatelor din legea de la 1907, te izbesc munca și zbuciumul legiuitorului de a veni în ajutorul țărănimii măcar în chestii de amănunt. Munca și zbuciumul sunt sincere, e sinceră dorința de a veni în ajutorul țăranilor, întrucât pornește de la fracțiunea cea democrată și binevoitoare lor. Dacă legea în locul rezultatului dorit a dat unul opus, vina nu e a legiuitorului;

ea este în contradicțiile regimului, în raporturile economico-sociale existente. Vina legiuitorului e numai că s-a apucat să legifereze în aceste condiții, că a încercat imposibilul, că a pornit să rezolve nerezolvabilul. Aceasta se vede chiar din primul articol protecționist, ca să-i zicem așa, al legii.

Se știe că unul din mijloacele prin care țărănimea e exploatată cămătărește și ținută în lanțurile contractului agricol e dubla învoială: în bani și în dijmă. Legiuitorul a vrut să înlăture acest rău, și de aceea, după ce în primul articol definește obiectul legii, în cel următor, primul articol de protecție (art. 2), glăsuiește:

„Arendarea de pământuri pentru arătură și fâneață se poate face sau numai (exclusiv) în bani, sau numai (exclusiv) în dijmă din recoltă (de-a valma). Pentru același loc nu sunt îngăduite învoieli și în dijmă, și în bani”.

Foarte bine, frumos și categoric, căci nu lipsește nici cuvântul categoric de exclusiv. Dar, după ce legiuitorul a hotărât această dispoziție categorică, i-au venit și lui în minte în mod vag greutățile aplicării ei. Cum așa? Învoiala în dijmă rezultă dintr-un anume regim economic, rămășiță medievală, iobăgistă; învoiala în bani rezultă dintr-un anume regim economic, capitalisto-burghez. Aceste două regimuri le mențin pe amândouă, în forma lor hibridă și amestecată, de regimul neoiobag.

Cum se poate deci să mențin regimurile economice și să opresc tranzacțiile, învoielile ce rezultă dintr-însele?

Cum să iasă legiuitorul din această greutate? Foarte simplu. Legiuitorul nostru, după ce în prima parte a articolului oprește — exclusiv și categoric! — învoiala dublă, în a doua parte a articolului o admite tot așa de categoric. A doua parte a articolului glăsuiește astfel:

.,Pe aceeași moșie, același locuitor poate să se învoiască deodată și în bani și în. dijmă, de-a valma, cu condiția însă de a se determina deosebit prin contract partea de loc dată în bani și partea de loc dată în dijmă”.

Cu alte cuvinte: țăranul ia de la arendaș câteva pogoane .de loc pentru care dă arendașului dijmă și o anume sumă de bani. „Nu — zice legiuitorul —, asta nu se poate”. Arendașul ia același contract și specifică precum că dijma o i-a pentru o parte de pământ și banii pentru alta”. „Așa da — zice legiuitorul —, așa înțeleg și. eu”. 0 fi înțelegând legiuitorul, dar ce va înțelege de aici țăranul?

Altă excrescență a regimului neoiobag, una-din cele mai urâte, desigur, e dijma la tarla, atât de păgubitoare și țăranului, și agriculturii țării. Legiuitorul și aici a vrut să fie categoric și de aceea declară scurt și hotărât (art. 3):

„Este oprită învoiala cu munca la tarla, adică obligația țăranului de a cultiva pentru o anumită întindere de pământ în folosul său altă întindere de pământ în folosul proprietarului sau arendașului”.

Perfect. Decât arendașul, mânuind dubla învoială, va face să treacă aceeași dijmă la tarla, cu toate neajunsurile ei pentru țăran și țară, sub forma de învoială pe bani.

Sub vechea lege, arendașul dădea țăranului un pogon, pentru care țăranul trebuia să-i muncească arendașului alt pogon, cu anumite munci specificate. Sub noua lege, muncile absolut identice făcute pe pogonul arendașului vor fi exprimate în bani, drept plată pentru pogonul dat țăranului.

Ce s-a schimbat?

Încă o excrescență urâtă a regimului e o veche și antipatică cunoștință a noastră: rușfeturile. Împotriva lor s-a mai luptat legiuitorul și altă dată.

Și nu pentru că sunt cele mai rele pentru țăran, dar pentru că sunt jenante, prea arată caracterul feudal al regimului și, în definitiv, nici nu-s necesare, deoarece toate rușfeturile se pot lua țăranului și sub o altă formă, mai puțin medievală și mai puțin urâtă. .De aceea au mai fost interzise și altă dată, dar fără rezultat: în practică au înviat împotriva legii. De ce au înviat e clar: un anume regim economic produce anume efecte și, oricât le-ai declara desființate, ele vor renaște, în fond și în formă, ca fenixul din cenușa lui.

Noua lege din 1907 interzice din nou rușfeturile. De ce? Își va fi zis legiuitorul că tot interzicându-le mereu vor dispărea și ele de atâta interzicere. Dar, prin mânuirea dublei învoieli, rușfeturile pot foarte bine să reînvie, ba nici nu se gândesc să moară. Altădată arendașul dădea țăranului câteva pogoane de pământ, pentru care lua o anumită dijmă, plus, ca supliment, felurite munci, rușfeturi. Acum o parte din acest pământ se va trece în contract ca dată pe bani, iară rușfeturile vor trece ca munci plătite cu acești bani.

Și aici n-avem de-a face cu lucruri de amănunte, lipsite de importanță: sunt punctele esențiale care privesc protecția țăranului: învoiala amestecată, dijma la tarla, rușfeturile, rele împotriva cărora se duce lupta de atât amar de vreme și ele tot rămân. Și rămân nu numai prin ocolirea sau călcarea legii, dar chiar pe însăși baza ei. În realitate știu că nici nu va fi nevoie de multă bătaie de cap. Legea va fi ocolită, nu va fi luată în seamă și vorba ceea: o lege oare nu ,se aplică va să zică că nu există.

Negreșit, mai sunt în lege și alte articole — și câte încă! — menite să protejeze pe țăran împotriva abuzurilor ce decurg din regimul în vigoare. Dar lasă că, chiar dacă legea și-ar ajunge scopul, încă mare procopseală n-ar fi, căci ar dispărea abuzurile, dar ar rămânea regimul și asta e destul. Dar nici atâta bine nu va face. Articole sunt multe. 115, afară de diverse aliniate, în total 56 de pagini. Legiuitorul a procedat energic, a strâns toate cazurile de abuzuri ce se cunoșteau și împotriva fiecărui a făcut un articol preventiv sau represiv; în felul acesta a vrut să impună măcar prin cantitate dacă nu prin calitatea articolelor. Din nenorocire însă, de multe ori se strecoară câte un articol care le nimicește pe celelalte. Așa, spre pildă, partea legii care privește răfuiala dintre țăran și arendaș.

Răfuiala e un moment decisiv în viața economică a țăranului: la răfuială el e încurcat, înșelat, așa că veșnic muncește și veșnic rămâne dator. Legea de față are multe dispoziții — unele bune — pentru apărarea țăranului împotriva tragerii pe sfoară. Dar pe nesimțite s-a strecurat și următoarea (un mic alineat la marele articol 81):

„Declarația în scris făcută înaintea primarului și atestată de acesta prin care țăranul se recunoaște dator pentru prețul rămășițelor de muncă face credință înaintea justiției ca act autentic”.

Și acum s-a sfârșit. Căci, desigur, țăranul „se va recunoaște dator”, fie că — fără voia lui — va fi recunoscut astfel de către primar, fie, mai ales, că se va „recunoaște” singur, pentru că e neoiobag, iară după legea nouă, slugă cu condicuță; se va „recunoaște” de nevoie, cum se recunoaște datornicul prins în mrejele cametei. Cu toate protestările d-lui Radu Mandrea, e neîndoielnic că, sub regimul neoiobag, relațiile dintre țărani și stăpâni sunt cămătărești, au toate caracterele cametei: și fondul, și forma ei și, între altele, indestructibilitatea ei. Datornicul prins în mrejele cametei se declară el însuși dator cât nu datorează. Și atunci ce puteți face? Nimic. Și cam așa se întâmplă în relațiile economice ale satelor noastre, iară legiuitorul pare că nici n-o știe.

Sau să luăm ca exemplu chiar faimosul articol 39, cel cu condicuța. Și el pare a fi fost făcut în extremis, ca sa apere țărănimea împotriva înșelăciunii. În condicuță se înscrie doară cât a muncit țăranul, cât mai are a munci, câte parale a primit și cât mai are să primească ș.a.m.d. „Și acuma — se gândea legiuitorul cel poporanist — să poftească stăpânul să mai înșele pe țăran la răfuială; că vine inspectorul agricol și vede tot, negru pe alb!” Lasă că, pentru a vedea negru pe alb și nu alb pe negru, ar trebui să avem inspectori de un aluat cu totul deosebit; lasă că pentru a controla cu efect socotelile unui milion de țărani ar trebui o armată de inspectori; lasă că, pentru a mânui toate aceste socoteli și a se apăra cu toate legile astea, țăranul ar trebui să fie măcar cât de puțin contabil și jurist; ,dar, chiar dacă toate acestea ar exista, ar mai trebui altceva: ar trebui ca țăranul să nu fie nevoit să recunoască de bun cele scrise în condicuță, ar trebui să trateze cu stăpânul său în condiții egale — nu economice, acestea nu există nicăieri —, dar politice și juridico-sociale: să fie egal înaintea legii, să aibă, ca și stăpânul, drepturile omului. Or, el este neoiobag și servitor cu condicuță și deci va zice cum vrea stăpânul. Asta e clar.

Chiar acuma când scriu aceste rânduri citesc în Adevărul următorul fapt autentic și grozav. La o moșie din Brăila au fost învoiți 70 de muncitori din Prahova, între care 16 femei și fete mari. Ca de obicei, muncitorii au început să fie tratați ca negrii, bătuți, schingiuiți, hrăniți cu brânză cu viermi și mămăligă mucedă. Noaptea femeile și fetele au fost violate de personalul moșiei, iară când bărbații le-au sărit în ajutor au fost crunt bătuți și schingiuiți. Atunci unii din ei, mai curajoși, au fugit spre casă. Pe drum au fost ajunși de jandarmii rurali, întorși eu sila la moșie, iarăși bătuți și schingiuiți și închiși într-un coteț de gâște, unde într-o stare de nedescris i-a găsit inspectorul agricol. E un fapt autentic constatat și confirmat de inspectorul agricol și de prefectul din Brăila.

În altă parte, acest fapt grozav ar fi ridicat țara întreagă în picioare, luni de zile nu s-ar fi vorbit decât de el; la noi nimeni n-a suflat un cuvânt, gazetele și întreaga opinie publică erau și sunt prea ocupate de foarte importanta chestiune a eventualei, posibilei, probabilei sau sigurei remanieri ministeriale. Dealtfel, această nepăsare se explică ușor: ea e rezultatul obișnuinței. Aiurea acest fapt ar ți o excepție grozavă; la noi, sub forme mai puțin drastice, e un fapt obișnuit.

Și, iată, legiuitorul îl scoate pe țăranul nostru din cotețul de gâște, îi presupune cunoștințe juridice și de contabilitate, îl consideră ca pe un cetățean egal cu stăpânul său, bucurându-se în mod conștient de toate drepturile cetățenești, și în consecință legiferează, legiferează, legiferează.

Când citești toată grămada asta de articole și alineate, culese și înșirate cu atâta trudă sinceră și atâta iscusință, fără voie îți aduci aminte de cuvintele atât de adevărate spuse la o întrunire de lucrători de marele agitator socialist Lassalle. Lassalle zicea că muncitorimea, democrația, a avut și are ca servitori și apărători ai intereselor ei oameni însuflețiți de cele mai frumoase intenții, dar doctrinari naivi, pe când stăpânii, clasele dominante, au ca servitori și apărători ai intereselor lor oameni pricepuți, abili și practici. Și Lassalle își termina discursul dorind astfel de servitori și muncitorimii.

Cât de mult se potrivesc aceste cuvinte țării noastre și democraților noștri de la neuitatul C. A. Rosetti până în prezent! Uitați-vă și acuma: pe când democrații noștri poporaniști, cu intențiile cele mai bune, discutau asupra intervenționismului de stat și asudau ca să adune cât mai multe articole și alineate în apărarea țărănimii, articole menite ca la prima serioasă întâlnire cu realitatea să se prefacă în scrum. și praf, ceilalți, printr-un singur articol, au prefăcut țărănimea în servitori cu condicuță și au instituit jandarmeria rurală, relativ cea mai puternică de pe fața pământului.

Astfel de servitori ai intereselor ei dorim și noi țărănimii noastre.



S-ar putea obiecta — și cu oarecare dreptate — că toate criticile aduse legii din 1907 ating foarte puțin, întrucât sunt făcute părții ei secundare, care în definitiv reproduce — modificate — legiuirile anterioare, al căror rezultat îl cunoaștem cu toții. Partea esențială a acestei legi și cu desăvârșire nouă e cea așa-numită socialistă: e minimul de salar, maximul de arendă, izlazurile comunale. împotriva acestei părți s-au îndreptat toate criticile, s-au dus toate campaniile, acestei părți i-au dat și făuritorii legii o deosebită importanță.

Să trecem deci și noi la această așa-zisă lege socialistă.

Trecerea in corpore a foștilor socialiști în partidul liberal poate fi judecată în chip deosebit de fiecare după felul lui de a vedea, după convingerile lui socialiste și după partidul căruia aparține. Intr-o privință vor fi de acord cu toți, neexceptând nici pe foștii socialiști ei înșiși, și anume trecerea lor la liberali a mărit într-un mod considerabil confuzia politico-socială existentă. Și mai înainte se făcea o confuzie fără seamăn între denumirile de liberal, conservator, junimist, radical și doctrinele corespunzătoare; și se făceau și atunci împerecheri atât de stranii, ca liberal-conservator, conservator-democrat, radical-conservator ș.a.m.d. Cu intrarea însă a foștilor socialiști în partidul liberal și cu formarea unei împerecheri noi de liberal-socialist, această confuzie a ajuns la culme. Și e firesc. Toate partidele existente și doctrinele lor corespunzătoare au un fond — mare și însemnat — comun între ele: toate stau pe terenul societății de azi, al organizației sociale actuale. Socialismul însă stă pe terenul unei organizații sociale diametral opuse celei de azi. încât dacă, cu oarecare bunăvoință, se mai poate pricepe o împerechere ca radical-conservator, una ca liberal-socialist e un nonsens. E deci lesne de înțeles cât de mult s-a mărit confuzia existentă prin intrarea foștilor socialiști în partidul liberal.

Cauza confuziei, în general vorbind, o cunoaștem: ea nu rezidă în oameni, .ci în raporturile sociale, în faptul că am adoptat — și am fost siliți să adoptăm — formele occidentale, păstrând un fond în parte feudal. Dar la această cauză generală, întru cât privește problema agrară, se mai adaugă o cauză specială.

Ai văzut, desigur, cititorule, piese amuzante a căror intrigă e bazată pe trucul următor: un personaj principal e luat drept altul și de aici tot felul de încurcături inextricabile, mai ales pentru cel luat drept altul. Cam așa ceva s-a întâmplat și la noi, și la noi cineva a fost și e luat drept altul: e regimul nostru economico-social neoiobăgist, care a fost și este luat drept regimul capitalisto-burghez, și e țăranul nostru neoiobag, care a fost și este luat ca drept proletar, ba drept mic proprietar, ba drept fermier ca în Occident. De aici, bineînțeles, confuzii și încurcături inextricabile.

Aceste încurcături s-au arătat cu toată claritatea în timpul nesfârșitelor discuții teoretice asupra intervenției de stat, asupra școalei intervenționiste și manchesteriene. în adevăr, să vedem în două cuvinte ce e intervenționismul de stat ca teorie și practică.

După ce a căzut regimul feudal, economiștii burgheziei preziceau o eră nouă strălucită pentru dezvoltarea societăților, cu condiția însă ca libertatea absolută a muncii și raporturilor economice să nu fie împiedicate de nimeni și de nimic. Statul să-și facă numai datoria de păzitor al ordinii, să .fie un jandarm corect; în raporturile economice n-are pentru ce să se amestece, căci mai mult ar strica decât ar drege. Toate tranzacțiile omenești să fie lăsate libere, fiecare să-și caute netulburat de propriile lui interese; și atunci, în această societate, bazată pe proprietatea privată și pe concurența liberă, toate interesele omenești se vor armoniza spre mai marea fericire a tuturor, fiecare va primi ce i se cuvine și dezvoltarea socială va atinge niște culmi neînchipuite. Laissez faire, laissez passer.

E de netăgăduit că aceste preziceri s-au realizat în parte. Un socialist conștient o va nega mai puțin decât oricare altul. Și, dealtfel, creșterea uriașă a societăților, a bogățiilor omenești și creșterea corespunzătoarei a tehnicii, a științei, a culturii o certifică îndeajuns.

Dar împreună cu această uriașă dezvoltare în bine s-au dezvoltat unele rele nu mai puțin mari: crizele de supraproducție, care zguduie din temelii societatea burgheză, abisul dintre bogăția imensă și sărăcia lucie, mizeria claselor muncitoare, care amenință cu degenerarea țării, etc., mizerii — acestea și altele — care cresc mereu și nu vor fi înlăturate decât de altă organizație socială, cea socialistă.

Față cu aceste efecte atât de triste ale deplinei libertăți a tranzacțiilor economice, s-a cerut iarăși intervenția statului, de astă dată a statului burghezo-capitalist, pentru a micșora efectele rele ale unei societăți bazate pe proprietatea privată și concurența liberă.

Cererile de intervenție au pornit din două părți. Mai întâi, bineînțeles, din partea claselor apăsate, dezmoștenite și în noua organizație socială. În numele acestor clase, cererea a fost formulată de reprezentanții lor teoretici, de socialiști. Dar și o parte a burghezimii — cea mai prevăzătoare, mai cuminte — a înțeles câte pericole ar prezenta, chiar pentru existența societății burghezo-capitaliste, o dezvoltare bazată pe libera concurență și absoluta libertate a tranzacțiilor; și deci, în chiar interesul societății actuale și al dezvoltării ei ulterioare, această parte a burghezimii a început să ceară intervenția statului.

Cei care mai ales au formulat teoreticește cererile de intervenție din partea unora din clasele dominante chiar sunt așa-numiții „kathedersocialiști”, porecliți astfel mai mult de potrivnicii intervenției, ca armă de luptă, căci de socialism n-au nici urmă, iară în măsura în care cer intervenția și în folosul muncitorimii sunt democrați, nu socialiști. Socialiștii cer intervenția statului în folosul proletariatului mai întâi ca reprezentanți firești și direcți ai intereselor lui imediate, dar o cer și spre a ridica puterea lui materială, culturală și morală, pentru o mai repede înlăturare a societății actuale capitalisto-burgheze și înlocuirea ei cu societatea socialistă. Kathedersocialiștii cer intervenția tocmai pentru întărirea societății actuale. Este deci un abis între unii și alții, și nu numai în motive: el se întinde și asupra felului cum cer intervenția și asupra măsurii în care trebuie făcută.

Nu pot să mă opresc mai mult asupra acestor deosebiri profunde, după cum nu pot să mă opresc asupra caracterului intervențiilor statului făcute, chipurile, în folosul lucrătorilor, dar care sunt nu socialiste, ci antisocialiste, retrograde. Lămuririle în această privință ar fi foarte interesante la noi, mai ales acuma, când, mulțumită confuziilor existente, orice intervenție a statului, cât de retrogradă, e botezată socialistă numai pentru că e o intervenție a statului, astfel că și o intervenție a statului pentru desființarea socialismului tot socialistă va fi. Dar nu pot să mă întind asupra acestora, oricât de necesare și interesante ar fi, că m-ar duce prea departe.

Însă și din cele spuse urmează destul de clar că intervenționismul reprezintă tendința de a remedia efectele rele produse de raporturile economice bazate pe absoluta libertate și concurență liberă în societatea capitalistă; intervenționismul deci e un remediu împotriva, dacă putem zice așa, excesului de libertate.

Dar la noi, în relațiile agrare românești, există oare acest exces de libertate? Țăranul nostru este el proletar salariat ca în Occident și raporturile economice de la țară sunt ele bazate pe libera concurență? Relele ce decurg din raporturile noastre agrare rezidă ele oare în faptul că tranzacțiile economice sunt lăsate în absolută libertate? Este oare vinovat statul nostru de a fi lăsat absolut libere raporturile bazate pe concurența liberă? Nimic din toate astea. Țăranul nostru nu e proletar salariat, ci neoiobag și rob, raporturile economice, ca și cele politico-sociale, sunt neoiobăgiste, statul nostru cât i-a fost în putință — și prin starea legală, și prin starea de fapt — a încătușat libertatea economică a țăranului. La noi există încă, în parte, acea stare de lucruri care a fost în Europa occidentală înaintea revoluției franceze; datoria unui democrat burghez și în bună parte a unui socialist este deci mai curând de a preconiza neintervenționismul statului actual, pentru că intervenționismul statului și reglementarea raporturilor economice pe baza unui regim neoiobăgist trebuie să ducă neapărat la condicuță de servitor și la 6 000 de jandarmi ori la ceva identic. Și indiferent cine va fi la guvern rezultatul va fi același.

La noi deci, atâta vreme cât există regimul neoiobăgist intervenționismul statului e un fapt mai curând reacționar decât democrat.

Asta n-au înțeles-o democrații și poporaniștii foști socialiști, și de aceea, sub cuvânt că în Apus intervenționismul e un principiu oarecum democratic, se sileau să dovedească, după Brentano, Wagner, Schmoler, Sombart etc., dreptul și datoria statului de a interveni în raporturile economice dintre stăpâni și muncitori. Și asta se predică statului nostru, care de o jumătate veac nu face decât să intervină — n-ar mai fi făcut-o!

Se înțelege ușor că în asemenea împrejurări opiniile preconizate de democrații noștri — democratice pentru țările capitaliste — în mod fatal trebuiau să aibă pentru țara noastră o mare doză de reacționarism, ceea ce și explică de ce atâtea elemente reacționare le-au adoptat. Este drept că atunci conservatorii noștri, văzând că socialiștii prefăcuți în liberali predică intervenția statului și reglementarea raporturilor economice, au devenit neintervenționiști din intervenționiștii strașnici ce erau altădată. 0 fi fost teama de ideile prea înaintate — căci în străinătate, pentru împrejurările de acolo, concepția asta are un caracter semisocialist — ori o fi fost spiritul de contrazicere politică; oricum un lucru e sigur: conservatorii au devenit neintervenționiști, se înțelege, numai în discuțiile teoretice și, în tot cazul, cu rezerva expresă ca intervenționismul neoiobag existent să rămână în vigoare.

Astfel au început conservatorii să protesteze împotriva intervenției exagerate a statului, împotriva tiraniei statului, care ucide spontaneitatea și inițiativa individuală, moaie energiile și resorturile sufletești ale producătorilor; astfel au început conservatorii să vorbească de necesitatea de a descătușa forțele producătoare ale națiunii etc. etc., adică au început să exprime idei curat burghezo-democratice, idei pe care, la noi, ar trebui să le exprime democrații consecvenți și, în parte, chiar socialiștii. Și ceea ce este mai caracteristic pentru confuzia existentă este că, vorbind astfel, conservatorii cred că combat grozav socialismul!

Pe de altă parte, liberalii, oameni practici, care simt clar lucrurile chiar când nu le înțeleg bine, văzând că ideile preconizate de foștii socialiști și încheierile practice pe care le scot nu numai că nu amenință neoiobăgia existentă, dar caută chiar s-o consolideze prin legi așa-zise socialiste, prin infuzarea unui sânge socialist și tocmai la o vreme atât de critică pentru regimul neoiobag, liberalii și-au zis cu drept cuvânt: „Dacă acesta e socialism, atunci suntem și noi socialiști.

Și au început să apere cu energie ideile așa-zise socialiste ale foștilor socialiști.

Și iată cum, conservatorii au devenit liberali-democrați-burghezi, liberalii socialiști-conservatori, iară socialiștii democrați-reacționari.

Și în vremea asta cauza involuntară a întregii confuzii, țăranul nostru — cel luat drept altul, ca și personajul din piesa teatrală —, încasa toate neajunsurile confuziei — condicuța de servitor și 6 000 de jandarmi —, el care nu e vinovat deloc de toată confuzia existentă. Se înțelege că toate aceste confuzii și discuții atingeau foarte puțin fondul lucrurilor, ele se petreceau și se petrec în partea cea formală a țării, care n-o atinge pe cea reală.

Iară neoiobăgia își urma cursul.

Dar, dacă realitatea cea profundă a vieții economice agrare s-a resimțit foarte puțin de toate aceste confuzii, legile așa-numite socialiste s-au resimțit foarte mult.

Ca pildă să luăm partea cea mai socialistă din legea tocmelilor agricole, minimum de salar.

Ce este minimum de salar în țările capitaliste, acolo de unde l-am luat și unde, în adevăr, are oarecum un caracter socialist?

Am văzut ce înseamnă intervenționismul ca principiu general în țările capitaliste. Să vedem acuma ce înseamnă el ca aplicație specială la minimum de salar. Toate tranzacțiile omenești, lăsate în voia lor pe baza concurenței libere, se vor armoniza; fiecare va primi, la urma urmei, ce i se cuvine, ziceau economiștii burghezi.| Iată, spre pildă, salariul. Ce este salariul? Este plata pe| care o primește lucrătorul pentru marfa sa — munca. Valoarea acestei mărfi, ca a oricărei mărfi, este egală cu cheltuielile necesare pentru producerea ei, în cazul de față pentru producerea și reproducerea lucrătorilor, sau, cu alte cuvinte, strictul necesar pentru întreținerea vieții lucrătorului și familiei lui. Acesta, ziceau economiștii, e adevăratul salar, pe care în mod logic poate să-l pretindă lucrătorul și pe care acesta îl va primi pe baza liberei concurențe și sub imperiul legii ofertei și cererii. Deci laissez faire, laissez aller!

Prevederile economiștilor însă nici aici nu s-au realizat. Pe de o parte, marfa-muncă, și ca toate mărfurile dealtfel, de multe ori nu se puteau vinde deloc, formându-se o armată de rezervă, masele de muncitori muritori de foame; pe de altă parte, capitaliștii, folosindu-se de excedentul ce-l dă capitalul și de însuși mecanismul organizației capitaliste, reduc salariul de multe ori nu la strictul necesar vieții, ci la strictul necesar pentru a [nu] muri de foame.

Atunci proletariatul lucrător și reprezentanții lui, socialiștii, au pus capitalismului, cum s-ar zice, au pied du mur: „Recunoașteți dv. înșivă că salariul normal, echitabil în societatea capitalistă e strictul necesar pentru viață, că valoarea mărfii-muncă sunt cheltuielile necesare pentru producerea ei; ei bine, fixați dar acest strict necesar printr-o lege în forma de minimum de salariu, fixați prețul mărfii-muncă spre a nu putea fi vândută sub valoarea ei, recunoscută și atribuită ei de însăși societatea capitalistă. Aceasta trebuie s-o faceți chiar în interesul dv., pentru că munca-marfă e o marfă cu totul deosebită; ea produce toate celelalte mărfuri, ea reproduce nu numai valoarea sa, dar și plusvaloarea; dispărând ea, muriți de foame cu toți”.

Această cerere e deci pe cât de logică și dreaptă, pe atât de importantă pentru interesele proletariatului muncitor.

Țăranul nostru însă nu e un proletar, ci, după cum am văzut, e întrucâtva și proprietar de pământ, și, chiar proletarizat, e proprietarul instrumentelor de muncă. Legat de satul lui, de moșia boierului, el contractează în niște condiții care n-au nimic a face cu legea cererii și ofertei și a concurenței libere. Munca lui nu e prefăcută într-o marfă care să se vândă pe piață ca orice marfă, căci el își lucrează propriul său pământ ca proprietar, iară pe pământul boieresc lucrează în parte ca fermier și în bună parte ca serv, iobag. Intr-un cuvânt, țăranul nostru nu e un proletar, ci un neoiobag.

Și .atunci ce rost are să legiferezi minimum de salariu acolo unde n-ai salariați? Nu-i vorbă, avem noi salariați: lucrătorii din orașe. Lor această lege li s-ar potrivi de minune și le-ar fi, în adevăr, de mare folos. Și tocmai de aceea lor nu li s-a dat.

Pentru țărănimea noastră însă, sub imperiul contractului agricol neoiobăgist în toată complexitatea lui și cu toate feluritele învoieli pe care le consacră, minimum de salariu va fi eliminat înainte de a începe să existe. Unde mai pui că acest minimum e fixat de comisii care prin compunerea lor reprezintă interesele proprietății mari și ale burgheziei sătești?

Totuși legea ar putea să aibă un înțeles. Știm că țăranul nostru e o ființă complexă, o mixtură de atâtea categorii economice: proletar, fermier, proprietar, plus neoiobag. Sunt deci în viața țăranului momente foarte scurte când el e proletar. Asta se întâmplă când, prin împrejurări fericite, scapă de învoielile de cu iarnă sub toate formele lor și astfel în timpul muncilor, om liber, este la largul lui: se tocmește unde găsește condiții mai bune. Atunci, cererea de lucrători fiind mare, iară lucrătorii fiind mai toți robiți, învoiți, se folosește și el de legea ofertei și cererii și obține prețul, extraordinar de rar în viața lui, de 2—3 lei pe zi. Dar atunci, împrejurările fiindu-i prielnice, țăranul n-are nevoie de protecție și cu atât mai puțin de un minimum de salariu fixat de o comisie regională. Totuși, dacă n-are nevoie acuma, poate să aibă în viitor. Oricum, e singurul caz când poate fi vorba de protecția minimului de salariu.

Ce face însă legea de față? Conformându-se sistemului și mentalității neoiobăgiste, ea tratează pe țăranul proletar ca pe un fiu vitreg al țării, îi retrage tocmai lui orice protecție, ba chiar îl excomunică de tot din țară, punându-l alături cu străinii. lată ce zice textual articolul 36:

„Dispozițiile legii de față în ce privește învoielile agricole arătate la art. 1, al. c, se aplică numai țăranilor învoiți cel puțin cu 30 (treizeci) de zile înainte de începerea muncii respective în localitate. Aceste dispoziții nu privesc pe muncitorii străini, nici pe cei români învoiți chiar în timpul muncii”.

în acest articol respiră întreg sufletul neoiobăgist al acestor legi așa-numite socialiste: nu acordă protecție decât celor învoiți de cu iarnă; e un fel de premiu acordat acelora care nu vor voi să iasă din neoiobăgie. Legea pare a zice țăranului: „Ori te învoiești de cu iarnă, rămâi neoiobag și atunci îți acord protecția minimului de salariu de care are nevoie proletarul, ori te faci proletar și atunci îți retrag această protecție”.

Logica omenească urmează și ea formele de producție economică, devine și ea neoiobăgistă.

D-l N. Filipescu, combătând legea minimului de salariu, zicea că e o lege socialistă, pe care cele mai înaintate țări n-au realizat-o încă. D-l Filipescu are perfectă dreptate. Din parte-mi, pot să adaug că această lege cu caracter socialist ar fi excelentisimă dacă ar fi menită să apere... proletariatul industrial de excesul de exploatare din partea capitalului. Și atunci de ce s-a supărat d-l Filipescu pe această lege eu nu pot să înțeleg.



A doua parte, așa-numită socialistă, a legii este cea privitoare la izlazurile comunale. împotriva acestora s-au ridicat multe obiecții și atât de temeinice încât făuritorii ei n-au putut să dea nici un răspuns valabil. lată unele dintre cele principale.

Proprietarii vor da pentru izlazuri pământul cel mai puțin fertil și îl vor vinde scump, încât, în definitiv, țăranului îi vor reveni pășunile tot așa de scump ca și mai înainte. A fixa prin lege întinderi mari de pământ pentru pășuni înseamnă a încuraja și a menține starea de înapoiere agricolă a țării. Acum e nevoie de pășuni artificiale, de cultura plantelor furajere, nu de pășuni naturale. Doar nu vom tinde să ne prefacem într-un popor de păstori, fixând imense întinderi din pământul țării pentru pășuni naturale. Apoi, în condițiile climaterice ale țării noastre, pășunile nu servesc decât două-trei luni; restul vremii vitele pasc în miriști, deci țăranul tot rămâne rob proprietarului sau arendașului pentru pășunatul în miriști. În sfârșit, obiecția principală poate fi: pământul de pășuni trebuie schimbat mereu — ceea ce și fac proprietarii și arendașii —, pentru că pământul, fiind mereu bătătorit de vite, după câțiva ani se întărește și devine impropriu pentru pășuni. încât peste câțiva ani țăranii vor continua să plătească izlazul comunal, dar vor ajunge iară pe mâna arendașului, plătindu-i și lui izlazurile, sau vor împărți izlazul, ceea ce înseamnă o împroprietărire deghizată (și ce înseamnă o împroprietărire chiar nedeghizată o știm noi acuma), și vom rămâne iară fără pășuni.

La toate aceste obiecții, legea a răspuns doar în chestia miriștilor, dând voie țăranului să-și pască boii în miriștea pământurilor învoite; însă legea adaugă — și recunoaștem că a fost nevoită să adauge: „În afară de locurile rezervate de proprietar pentru vitele sale”. Or, noi știm foarte bine că toate locurile vor fi rezervate „pentru vitele sale”. Dar, chiar dacă prin această dispoziție legea ar para una din obiecțiile aduse, celelalte rămân în picioare și sunt cât se poate de serioase[1]. Și este una care s-ar putea face, care trebuie făcută și care le întrece pe toate.

Legiuitorul a văzut că țăranul nostru se prezintă în mai multe ipostaze, că e și proletar, și fermier, și mic proprietar. De aceea, legea a și dat fiecărei categorii câte un avantaj și câte o protecție; pentru proletari minimum de salariu (am văzut cum), pentru micii proprietari pășunile, pentru fermieri maximum de dijmă și arendă. E, desigur, logic și consecvent. Din nenorocire, legiuitorul n-a observat că aceste categorii economice nu le avem deosebite, ci aproape fiecare țăran face parte din toate deodată și în plus mai e și serv medieval, neoiobag. Și fiindcă n-a băgat de seamă acest lucru, deoarece dispozițiile legilor sau nu servesc la nimic țăranului, sau se întorc împotriva lui. Astfel sunt pășunile comunale.

Am văzut mai sus că una din cauzele principale care leagă pe țăran, îl lipesc pământului, îi împiedică libertatea economică și îl dau legat proprietarului și arendașului e bucățica lui de pământ — mai mult sau mai puțin iluzorie — și faptul că el e depozitarul inventarului agricol: vitele și uneltele. Acum, când masele țărănești se proletarizează tot mai mult, acest inventar — între altele, nu exclusiv — le robește. Dar, cu toată greutatea de mișcare cu plug și vite, țăranul uneori tot mai scapă de învoielile cămătărești, ducându-se pe alte moșii mai mult ori mai puțin depărtate, după cum țăranii de la munte se coboară cu boii și plugurile la șes. De aci înainte, având și pășuni comunale scump plătite, țăranul e mai legat ca oricând de sat și moșie, de boier sau arendaș. Pășunile îl leagă mai mult decât împroprietăririle. Acestea din urmă, de bine, de rău, îl fac proprietar; primii câțiva ani, țăranul se mai lupta să trăiască din proprietatea lui, putea să mai reziste abuzurilor boierești și arendășești.

Pășunile însă îl leagă de moșia boierească fără să-i dea altă resursă de viață decât învoielile la proprietar sau arendaș; pășunile sunt deci o armă de robire curată.

Și aicea se vede cu cea mai mare claritate cum se verifică adevărul legii mecanico-sociale enunțate mai sus, și aici se vede, iarăși cu cea mai mare claritate, cum cu cele mai bune intenții nu se poate face nimic pentru țărănime sub regimul neoiobăgist.

Lipsa de pășuni e o boală veche pentru țărani. De treizeci de ani se discută această chestie, și binevoitorii țărănimii, cum au fost Rosetti și rosetiștii, au spus de mult că aceasta e cauza principală a robirii țăranilor. Nu-i vorbă, pentru un observator mai perspicace era evident că, dacă țăranul va avea izlaz, se vor găsi destule alte mijloace pentru robirea lui — în această privință resursele regimului fiind inepuizabile —. dar netăgăduit e că unul din principalele mijloace de robire era lipsa izlazului.

Și, iată, guvernul liberal actual a avut energia și curajul să taie în carne vie, să meargă până la exproprierea forțată pentru a da pășuni țăranilor. Ce-i drept, când a fost la o adică, a dat înapoi, dar însăși enunțarea principiului e un act de curaj. Ei, și care ar fi rezultatul întemeierii izlazurilor?

Până acuma țăranul a fost robit proprietarilor și arendașilor pentru că nu avea pășuni; de acum el va fi robit pentru că le are. Cine nu se va convinge nici de aici e dificil de convins.

Dealtfel, această lege de protecție, ca și cea cu minimul de salariu, are un articol care-i strică întreaga economie, o reduce aproape la nimic:

„Țăranii sunt obligați a cultiva o întindere oarecare de zarzavaturi trebuincioase familiei lor. Aceia care nu vor fi următori acestei obligații nu se vor folosi de izlazul comunal” (art. 59).

În bună limbă românească, asta înseamnă că, afară de excepții, țărănimea, în special cea săracă, nu se va putea folosi de izlazul comunal. De ce, s-a văzut mai sus.

Această dispoziție, ca și toate celelalte prin care legea ordonă o cultură mai sistematică, mai intensivă, arată cât de puțin e pătruns legiuitorul de raporturile economice din țara noastră. Luându-se după poporaniștii noștri. legiuitorul pare a crede că, dacă țăranul n-a ajuns la o cultură mai superioară a pământului, cauza e că n-o știe și n-o vrea; și atunci legiuitorul caută să-l învețe și să-l silească, dându-i ordine. Legiuitorul pare a nu cunoaște un lucru elementar în economia politică, și anume că pentru o mai superioară cultură a pământului se cer neapărat anume condiții economice obiective. Dacă există acestea, vine ea și cunoștința și voința, iară îndrumătorul lor e interesul propriu; dacă însă aceste condiții economice obiective lipsesc — și am văzut că la noi lipsesc —, atunci cunoștința și voința servesc tot atât de puțin cât servește cunoștința înotatului și voința de a înota omului care se găsește pe uscat.



Să trecem la a treia parte a legii cu caracter cvasi-socialist: maximum de dijmă și de arendare.

Această parte, privind cele mai esențiale relații de producție neoiobăgiste, nu e de mirare că a provocat o campanie acerbă din partea agricultorilor conservatori și a doctrinarilor lor. Toate obiecțiile de natură teoretică aduse împotriva acestei părți a legii și pe care acuma în urmă și le-a însușit un tânăr inteligent și cult. d-l Radu Mandrea, prin cunoscutul său raport și prin demisia sa, toate aceste obiecții teoretice sunt de o valoare minimă sau nule.

Mai întâi e vorba de legile economice imuabile, cum e aceea a rentei, pe care le înfrânge această lege nouă. Sărmane legi imuabile! Mereu sunt înfrânte și violate de clasele dominante agrare când e vorba de mărit renta în interesul lor, cum e, spre pildă, în Germania și aiurea prin impunerea productelor agricole străine. Când e vorba însă să fie violate și înfrânte în folosul muncitorimii, atunci reapare deodată caracterul lor de legi imuabile și naturale, care nu trebuie nici atinse, dar încă violate!

„Dar renta, științificește vorbind, nu e o lege naturală?”

Nu. Renta e o lege sociologică, socială; ea apare și e rezultatul unei anume întocmiri sociale, dar, odată ce există ca o creație sociologică, e condiționată și de anume împrejurări naturale. Astfel, întrucât, spre pildă, renta e rezultatul fertilității deosebite a pământurilor, ea derivă din condiții naturale. Dar întru atâta, iarăși, ea nu este un bine, ci un rău, un rău natural, făcut de însuși dumnezeu, dar nu mai puțin un rău. Dacă strămoșii noștri Adam și Eva, în loc să se țină de fleacuri și să se lăcomească la mărul oprit, ar fi rămas oameni serioși și evlavioși, atunci poate-poate că dumnezeu ar fi fost mai galanton cu omenirea asta păcătoasă, i-ar fi dat un pământ peste tot așa de fertil ca pământurile cele mai fertile de acuma și, nemaiexistând deosebire de fertilitate, n-ar mai fi existat nici renta din această cauză. Și cred că și d-l Mandrea va admite că aceasta ar fi fost un mare bine, nu un rău.

„Dar, bine sau rău, e o lege naturală, deci nu trebuie înfrântă niciodată!”

Dar cine poate înfrânge o lege dacă în adevăr e naturală? Când societatea sau legiuitorul intervine în raporturile economice și face să fie mai bine plătit cel care muncește pământul sau impune renta pământului, prin aceasta nu se înfrânge legea naturală a rentei; legea rămâne lege, dar efectele ei sunt astfel împărțite: o parte din renta naturală intră în buzunarele muncitorilor și societății în loc să intre în buzunarele proprietarilor de pământ.

„Renta și creșterea ei, în vremea noastră și în condițiile sociale actuale, sunt un rezultat natural și necesar al dezvoltării și progresului economico-social și cultural al societăților moderne”.

Perfect adevărat. Dar, luând o parte din rentă, care e un factor parazitar și dând-o producătorilor și societății, eu prin aceasta nu numai că nu împiedic creșterea și dezvoltarea naturală a societății, dar, dimpotrivă, îi dau un imbold mai mare.

„Renta la noi în țară crește nu numai din cauze interne. ci și din cauze externe, din cauza creșterii prețului cerealelor pe piața mondială”.

Iarăși perfect adevărat.

„Renta se ridică la noi nu numai din cauza înmulțirii populației noastre, dar și din cauza înmulțirii populației și dezvoltării industriale a țărilor importatoare de producte agricole, ceea ce face să crească necontenit prețul cerealelor și împreună cu aceasta să se urce renta”.

Dar ce-a făcut guvernul actual ca să înfrângă această lege? A oprit exportul? A luat măsuri ca cerealele noastre să se vândă mai ieftin decât oferă străinătatea? Un astfel de guvern n-ar sta trei ceasuri la putere. Nu, guvernul, prin legea maximului dijmei și arendei, a vrut să facă numai ca o părticică din creșterea rentei să intre și în buzunarul neoiobagului.

Inde ira.

Astfel e mentalitatea claselor economice dominante, mentalitate pe care și-o însușește ,d-l R. Mandrea: numai buzunarul lor le pare natural, al celorlalți se vede că e artificial; și ceea ce, după ele, ar trebui să intre în buzunarul lor și nu intră li se pare distrus, pierdut nu numai pentru dânsele, dar pentru societatea întreagă, ale cărei legi naturale de dezvoltare sunt violate și înfrânte.

Toate celelalte obiecții teoretice sunt de aceeași putere.

Cu totul altceva e cu obiecțiile practice împotriva legii. cu dovezile practice aduse pentru a-i arăta neaplicabilitatea, retrogradismul și — ceea ce e mai important — că nu-și ajunge deloc scopul. Aici sunt perfect de acord cu criticii legii și cu d-l Mandrea, după cum sunt și mai de acord cu d-sa când zice că sub legea de excepție sub care trăim nu se poate face nimic temeinic pentru țăran. Această constatare face cinste perspicacității d-sale practice, deși teoreticește cade în contradicții flagrante[2].

Greșeala fundamentală a acestei legi, ca și a celor de mai sus, rezidă în confuzia pe care am arătat-o: legea îl ia pe țăran drept altul, lucru pe care-l fac, de altminteri, și toți criticii legii. Legea îl ia pe țăranul nostru ba drept proletarul, ba drept fermierul din țările capitaliste, pe când el nu este nici una, nici alta. lată, spre pildă, cum fixează legea dijma (art. 65):

„Dijma cea mai ridicată ce va lua proprietarul nu va întrece proporția capitalului ce a depus față de muncitor. Pentru aceasta se va evalua tot ce pune pentru cultura în dijmă proprietarul sau arendașul, ca pământ, arătură și alte munci; pe de altă, parte, se va evalua tot ce pune țăranul ca muncă”.

Aș vrea să văd și eu acea comisie regională care să fi făcut evaluarea pe baza indicată de lege. O asemenea comisie regională nu s-a găsit și nici nu se va găsi, dar în schimb s-a găsit o obște de țărani, un sat din Olt, Băltenii, care, printr-o petiție adresată inspectorului agricol și iscălită de toți locuitorii comunei, fac socoteala exactă ce dau ei în conformitate cu legea de care-i vorba și ce dă proprietarul. Petiția asta e un act de cea mai mare însemnătate. Țăranii, considerându-se ei înșiși ca proletari salariați, iară nu ca învoiți, socotesc în bani muncile făcute de ei, însă nu după prețul iernii, când, după cum zic țăranii:

„...când murim de foame, căci noi, după ce am muncit din greu anul întreg, tot noi rămânem datori și eram forțați de ger și de foame să ne învoim cu 20 de bani pe zi. Prețurile zilelor de muncă socotite după valoarea muncii (subliniat în petiție chiar) și momentul când trebuie executată sunt următoarele...”

Și aici urmează mijlocia prețurilor din timpul muncilor: ziua pentru secerat 3 lei, ziua cu mâinile la orice fel de muncă 1,50 ș.a.m.d. Cum vedem, țăranul, în conformitate cu legea, se ia drept proletar când munca lui devine marfă în adevăr și, socotind foarte migălos și foarte exact câtă muncă trebuie pentru un pogon și cât valorează această muncă-marfă, ajunge la concluzia că țăranii pun într-un pogon de porumb o valoare de 64 de lei, iară proprietarul 15 lei, renta pământului, și deci, conchid țăranii cu cel mai bun și sfânt drept din lume, dijma trebuie să fie din șase una sau din patru una, după cum e evaluată arenda pământului, și nu una și una, cum a hotărât comisia regională, „căci atunci dăm dijmă și din capitalurile noastre”[3], adaugă naiv locuitorii.

Îmi închipui ce mutră vor fi făcut și comisia regională, și inspectorul agricol, și consiliul superior de agricultură citind această socoteală atât de clară și exactă, acest raționament de o logică atât de implacabilă. Ce puteau răspunde decât purul adevăr, că, deși legea vorbește de raporturi libere între muncă și capital, de valoarea muncii și de alte categorii economice occidentale, ea subînțelege însă valoarea muncii robite, învoite de cu iarnă; că legea, într-un cuvânt, a făcut o mică omisiune: a omis adică elementul neoiobăgist, pe baza căruia însă legiferează, și de aici și o mică diferență între socoteala comisiei regionale și socoteala țăranilor, diferență de trei sute la sută (una din șase și una și una). în jenantă situație s-a mai pus și legiuitorul nostru!

Ori să luăm cealaltă confuzie: țăranul arendaș luat drept fermier.

Fermierul din Occident e un mic arendaș, care ține o bucată de pământ cu un contract lung, câteodată foarte lung. Capitalul băgat în fermă îi aparține lui în întregime sau, în parte, proprietarului. E destul de ușor în străinătate, mai ales ținând seama de mijloacele de investigație de care se dispune acolo, de a deosebi ceea ce există în fermă ca muncă, rentă, capital. Reducând renta, prin asta nu se stingherește capitalul, iară munca fermierului câștigă, întrucât e redusă renta. Reducând renta, se îmbunătățește soarta fermierului, el e încurajat să-și lucreze și mai bine ferma și poate să bage și mai mult capital în îmbunătățiri, întrucât la rezilierea contractului, legea îi garantează rambursarea îmbunătățirilor făcute. Pe de altă parte, și proprietarul, în orice caz. deși pierde ca rentier prin reducerea rentei. are totuși tot interesul să facă îmbunătățiri pe pământul său, întrucât reducerea rentei nu lovește capitalul propriu-zis, iară pentru capitalul cheltuit de proprietar în îmbunătățiri fermierul îi plătește deosebit. Încât, în străinătate, reducerea rentei și arendei nu numai că nu împiedică progresul producției agricole, dar. dimpotrivă, îl stimulează.

Țăranul nostru însă nu e fermier. El arendează anul acesta o bucată de pământ, anul viitor alta și pe urmă alta; el vagabondează de la o bucată la alta, n-are și nu poate avea un cât de mic capital vârât într-un anume pământ arendat. Legea noastră, reducând dijma, renta și arenda pământului și presupunând că țăranul. arendaș-neoiobag, se va folosi de această reducere, nu-l poate încuraja însă ca să facă îmbunătățiri la pământul proprietarului: doar nu e nebun să îmbunătățească pământul ciocoiului, oare anul viitor va fi luat de altul. Pe de altă parte, maximul arendei și dijmei odată fixat, proprietarul nu mai are nici el absolut nici un interes să facă vreo îmbunătățire, ba are chiar interesul să lichideze și îmbunătățirile făcute. Orice măsuri luate pentru a combate această tendință pe care o are reducerea arendei sub regimul nostru sunt și vor rămâne fără rezultate apreciabile.

Așadar, în țările capitaliste reducerea rentei și arendei în folosul fermierului stimulează progresul producției agricole; pe când la noi reducerea rentei și arendei în folosul arendașului-neoiobag nu stimulează deloc acel progres. Afară de asta, legea e și retrogradă, pentru că stabilește și consolidează relații de producție medievale. și încă birocrato-medievale. Dar despre aceasta mai jos.

Mergem mai departe cu analiza legii. Am zis că în străinătate mijloacele de investigație economică sunt foarte puternice. La noi sunt nule. Acolo e relativ ușor de constatat cuantumul rentei propriu-zise ce plătește un fermier; la noi e foarte greu. De aceea, legiuitorul împarte țara în regiuni întinse și stabilește maximul arendei și dijmei egal pentru toate moșiile dintr-o regiune. Cu cultura noastră extensivă însă, renta variază foarte mult, după diferența de fertilitate și condițiile naturale în care se găsește moșia; și de multe ori două moșii apropiate au, din cauze pur naturale, venit și valoare cu totul deosebite. Iară legea, prin maximul dijmei și arendei, le declară egale în venituri, deci și în valoare. Astfel un proprietar e avantajat, iar altul este expropriat în toată forma de o parte din averea sa. Și această expropriere se face în toată țara și fără nici o despăgubire.

Va întreba cineva: „Ce vă pasă dacă asta servește țăranului?” Dar tocmai că nu servește!

Cel avantajat va urma să lucreze moșia în dijmă și arendare, ridicând prețul până la valoarea fixată de comisie, deci va pierde țăranul! Iară cel dezavantajat va lucra moșia în regie și pur și simplu va eluda legea cu desăvârșire[4].

Și aici se vede încă o dată marea deosebire — când e vorba de protecția muncii — între noi, cu regimul nostru neoiobag, și țările occidentale, cu regimul lor capitalist. Acolo, în Occident, legea nu poate fi eludată, categoriile economice sunt clare și hotărâte. Fermierul e fermier, nu e și un fel de arendaș și proletar în sensul burghezo-capitalist, și proletar învoit de cu iarnă; de aceea, odată prețul arendei redus, va rămâne redus frumos și bine: proprietarul n-are cum să se opună acestei reduceri. La noi însă, proprietarul sau arendașul tratează cu țăranul în feluritele lui ipostaze, ca și avarul lui Moliere, care, îmbrăcându-și servitorul în felurite moduri, îl preface ba în bucătar, ba în vizitiu, ba în fecior de casă.

Jonglând cu aceste felurite ipostaze ale țăranului și cu combinațiile lor, proprietarul și arendașul eludează perfect toate legile de protecție.

Cum vedem, cam puțin rămâne și din această lege a maximului.

Și n-am vorbit de faptul cel mai important care îi nimicește efectele, ca și pe ale oricărei legi de protecție: călcarea ei brutală. Aceasta a și început să se practice în lung și în lat în tot cuprinsul țării. Astfel, legiuitorul a exceptat cu drept cuvânt din legea aceasta cultura tutunului, grădinăriile și cultura pepenilor. Arendașul căruia comisia i-a redus arenda pogonului de la 30 la 20 de lei face contractul tot pentru 30 de lei de pogon, dar în loc de porumb trece în contract grădinărie sau pepeni. E o practică devenită curentă. Și, dacă legea va mai dura câțiva ani. statisticianul care se va orienta după contractele agricole va constata cu surprindere că suntem o țară producătoare de spanac și pătrunjel. Dar iată o altă practică și mai curentă acuma: arendașul face contractul pentru 20 de lei, iară restul de 10 lei îl pune pe țăran să i-l plătească în afara contractului. Dar de ce se lasă țăranul jupuit chiar împotriva legii? Am arătat de ce. Aici e tocmai una din originalitățile acestui regim atât de bogat în originalități. Țăranul intră într-un fel de complot ca să înșele stăpânirea nu în scopul de a se folosi el din această tragere pe sfoară, ceea ce ar fi urât, dar explicabil, ci în scopul de a fi exploatat mai bine de complicele său.

Toate acestea le confirmă pe de-a-ntregul potrivnicii legii, între care și d-l R. Mandrea, acesta după o practică de doi ani ca inspector agricol, și, ceea ce-i mai important, o confirmă un om de valoarea d-lui Th. Rosetti, fostul președinte al Consiliului superior de agricultură. Cum vedem deci încă o dată, din legea aceasta. ca și din celelalte, rămâne, cum ar zice neamțul, verdammt wenig.

Și, totuși, opinia mea personală este că din toate dispozițiile Legii din 1907, tot din aceasta — a maximului de arendă și dijmă — țăranul va trage mai mult folos. Și iată de ce: din toate mijloacele pentru eludarea și desființarea acestei legi, cel mai simplu și eficace este exploatarea în regie, călcarea brutală a legii prezentând și inconveniente supărăcioase. Or, lucrarea în regie a unei moșii întregi nu convine proprietarilor și arendașilor. Cum să părăsești dijma de-a valma și mai ales dijma la tarla, pe față sau deghizată, dijmele atât de dulci și care constituie unul din caracterele esențiale ale neoiobăgiei?

Agrarienii noștri și doctrinarii lor, cum e d-l Pietraru și, între alții, și d-l R. Mandrea, amenință mereu cu trecerea la cultura în regie și plâng amar soarta bietului țăran care nu va mai căpăta pământ în dijmă. Dar cu cine vor lucra același pământ în regie? Nu tot cu aceiași țărani? Dacă proprietarilor și arendașilor le-ar conveni mai bine lucrarea întregii moșii în regie (lucrarea unei părți cu învoieli neoiobăgiste le convine în adevăr. și aceasta o și practică), atunci de ce n-au făcut-o și până la legea din 1907? Din compătimire pentru bietul țăran? Astea sunt glume! Se înțelege, lucrarea în regie, nu cu munca-marfă proletară cumpărată, ci cu munca neoiobăgistă învoită, e încă foarte avantajoasă proprietarului și arendașului. Dar, cu cât s-ar generaliza lucrarea în regie, cu atât sistemul neoiobăgist de învoieli ar trebui să cedeze sistemului de cultură capitalistă cu inventar propriu. Și asta tocmai nu vor proprietarii și arendașii neoiobăgiști de azi. Dacă ei amenință să treacă la cultura în regie și chiar dacă în multe părți o vor face, va fi numai pentru a înfrânge cerbicia țăranului român și a-l preface într-o materie învoibilă și dijmuibilă supusă. Proprietarii și arendașii nu vor părăsi munca în dijmă pentru că nu le convine, și de aceea factorul principal al eludării legii, dacă nu dispare, se atenuează mult.

Deci legea maximului arendării și dijmei va folosi totuși țărănimii.

E drept că pentru aceasta trebuie următorul concurs de condiții favorabile: comisia regională, chiar așa cum e constituită, să fixeze un maximum de arendă mai omenos decât cel existent; administrația și birocrația agrară, ca să-i zicem așa, să controleze imparțial învoielile și să apere interesele țăranului; țăranul să-și cunoască interesele și legea și să fie destul de dârz în apărarea lor. Unde va exista concursul acesta de condiții favorabile, acolo legea — alături cu partea-i negativă arătată mai sus — va avea și o parte pozitivă și va fi de un folos destul de însemnat țărănimii.

Dealtfel nu tăgăduiesc deloc că și celelalte legiuiri de la 1907, în unele locuri, având un concurs de împrejurări favorabile, pot să fie de folos țăranilor. în aceste condiții, și legile anterioare dădeau câteodată un rezultat bun. Dar o lege, ca și o instituție socială, se judecă după tendințele ei generale și după rezultatele cele mai însemnate pe care le dă în condițiile iarăși generale.

Să vedem acum cât ne costă aplicarea legilor de la 1907.


[1] Nu-i vorbă, legea a mai răspuns și la altă obiecție, la aceea care privește cultura plantelor furajere, obligând pe țăran ca pe o parte a pământului de izlaz să semene acele plante. Dar în condițiile noastre, așa cum le-am văzut, și această obligație va rămâne literă moartă, ca și aceea de a face grădini.

[2] Astfel, pe de o parte d-sa, cu drept cuvânt, găsește răul în faptul că trăim sub un regim economic de excepție, deci un regim în care legile economice burgheze obișnuite, așa-numite veșnice, în partea lor esențială nici nu există sau nu sunt aplicabile; iară pe de altă parte acuză legile guvernului, în special a maximului dijmei, că înfrâng legile naturale imuabile, adică înfrâng niște legi care nu există.

[3] Adevărul”, 20 august 1908.

[4] În dezbaterile parlamentare din ultimii doi ani s-au dat destule dovezi pentru asta.