Neoiobăgia/Obștile sătești

Jump to navigation Jump to search
Casa rurală Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Obștile sătești
Legislația neoiobagă cvasisocialistă de la 1907


Când s-a învederat pentru oricine, chiar pentru promotorii legilor agrare de la 1907 că ele sunt menite unui fiasco desăvârșit, bineînțeles în ce privește scopul lor, atunci reformatorii noștri au început să se gândească la alte soluții, dintre oare cea mai simpatică este, desigur, arendarea moșiilor către obștile țărănești.

Un lucru ar părea curios.: pe când toate reformele guvernului, care erau sau, mai bine zis, păreau inspirate de idei socialiste — sau, și mai bine zis, de idei cvasisocialiste —, au fost strașnic combătute de conservatori și agrarieni, formarea de obștii țărănești pentru a li se arenda pământurile — un fel de cooperative de producție — n-a făcut nici un zgomot, n-a întâmpinat aproape nici o rezistență. Faptul e însă foarte explicabil, pentru că ideea obștiilor țărănești n-are nici o sancțiune.

Cine va închiria obștiilor?

Pământurile statului și cele de mână moartă sunt puține, deci contează puțin. Atunci, bineînțeles, rămân proprietarii mari. Aceștia vor arenda dacă vor voi. Dar dacă nu vor voi? Și, cum vom vedea îndată, în cea mai mare parte nu vor voi. Atunci s-a sfârșit cu toată reforma. Apoi așa poți să preconizezi, fără cea mai mică opunere din partea cuiva, și naționalizarea completă a pământului dacă o doresc clasele dominante.

Asta-i curat vorba muscalului care preconiza republica dacă o doresc autoritatea (nacialstvo) și țarul. Or, nici nacialstvo, nici țarul nu vor dori republica și nici marii noștri proprietari, în regulă generală, nu vor arenda pământurile lor obștiilor țărănești. Și de ce e ușor de văzut.

Mai întâi, e foarte greu de tratat și de avut o afacere cu o întreagă obște, alcătuită nu numai din diferite temperamente, dar și din diferite clase. Greutățile ce izvorăsc de aici sunt nenumărate și siguranța încasării regulate și în orice împrejurări a arendei suferă foarte mult.

Dar este un alt motiv mult mai serios, care în regulă generală va împiedica arendarea proprietăților mari obștilor țărănești. Am văzut mai sus condițiile istorice și economico-sociale care fac pe țărani să aibă credința înrădăcinată că ei au un anume drept asupra moșiilor boierești. în credința lor, justificată cum am văzut, marea proprietate grevată de anume servituți către ei. Și, odată moșia arendată lor, ei vor socoti că au un drept anume și exclusiv ca să fie dânșii arendașii ei, și nu alții. De arendat va fi mai ușor, de scos din arendă va fi greu. Când proprietarul va fi nemulțumit de obștea sa, cum va arenda el altei obștii? „Și noi, și părinții noștri, și părinții părinților noștri s-au hrănit pe moșia asta; cum să vină străini peste noi?” Moșia arendata obștei s-ar trezi deci știrbită în drepturile ei capitaliste, grevată de o servitute și, ca atare, ar pierde și din prețul de vânzare, din valoarea ei venală.

Dar cel mai puternic motiv de nearendare către obștii e următorul: într-o obștie care ar arenda pământul, s-ar stabili relații de producție cu desăvârșire altele decât cele neoiobăgiste de acum. Generalizarea arendării către obștii ar fi deci desființarea în bună parte a neoiobăgiei. Să presupunem că un proprietar care a arendat obștei moșia sa, la sfârșitul contractului, dorește, el sau moștenitorul său, să-și lucreze singur moșia. Va putea el s-o lucreze iară în dijmă, cu rușfeturi și tot felul de servituți, cu o țărănime oare s-a deprins să muncească în cu desăvârșire alte condiții? Și cine să desființeze aceste raporturi neoiobage, aceste importante rămășițe ale iobăgiei? Acea clasă •care de multe generații se luptă ea însăși pentru menținerea lor!

Așadar, arendările către obști ale proprietăților mari private nu numai că nu se vor generaliza, dar va scădea și numărul acelor arendate până acuma ca încercare, ca experiment.

Dar să presupunem și asta. Orice presupuneri sunt permise. La început se vor găsi — și s-au găsit — un număr de proprietari care să arendeze obștilor. Ce se va întâmpla? Experimentul economico-social nici de astă dată nu va reuși, din cauza obștiilor înseși, mai ales din cauza felului constituirii lor, din cauza că obștile nu consistă dintr-o masă omogenă de țărani, ci din clase de țărani. Pentru economiștii, reformatorii și poporaniștii noștri, toți țăranii sunt țărani, după cum toate păsările sunt păsări.

Toți țăranii sunt țărani, pentru că toți au aceeași denumire și cam același port. Adevărul e însă că în sânul țărănimii s-a făcut o diferențiere însemnată, sunt și acolo clase cu interese potrivnice care se războiesc între ele. Țăran e Titircă Inimă-Rea cel de la țară, dar țăran e și Ioan al Saftei, pe care Titircă îl exploatează și îl suge. Și doară nu de hatârul poporanismului Titircă își va jertfi interesele ,și va conlucra frățește cu Ioan al Saftei pentru reușita obștiilor sătești. Se înțelege, va veni și vremea aceea când Titircă se va înfrăți cu Ioan, când lupul va sta alături de oaie sau, mai bine zis, când nu vor mai fi nici lupi, nici oi, nici clasele în luptă; dar vremea aceea e depărtată, iară acum a te bizui pe solidaritatea de interese dintre Titircă și Ioan al Saftei înseamnă să construiești pe nisip. Titircă și semenii lui, burghezimea satului (vedeți, iarăși burghezimea satului), care conduce băncile populare, va conduce și obștile sătești, va cumpăra, va vinde și profitul arendașului îl va încasa tot ea în diferite moduri și sub diferite forme; iară masa, muncitorimea țărănească, va rămâne tot cu buzele umflate.

0 mare piedică pentru reușita obștiilor sătești sunt, desigur, și defectele înseși ale masei muncitoare țărănești, defecte dezvoltate de istorie și de regimul nostru economic. Țăranul nostru, crescut în condițiile neoiobagului și având psihologia acestuia, e cam puțin susceptibil să devină membrul unei obștii semisocialiste și să muncească stăruitor pentru obște sub cuvânt că o părticică din munca asta îi va reveni și lui ori sub cuvânt de interese obștești superioare.

Și o dificultate foarte mare rezidă de asemenea în faptul că membrii obștei sunt în bună parte și arendașii colectivi ai unei moșii boierești, dar totodată și mici proprietari pe propriul lor pământ. Țăranul va avea deci interes să lucreze înainte de toate propriul său pământ, al cărui product îi aparține integral, și numai resturi de vreme să dea obștei, iară obștea va avea interesul contrariu.

Cu alte cuvinte, poziția țăranului mic proprietar față de obște va fi întrucâtva asemănătoare cu poziția lui de neoiobag față de marele arendaș, cu toate dezavantajele văzute mai sus.

E o contrazicere flagrantă să cauți să realizezi un fel de cooperativă semisocialistă cu un țăran care rămâne totodată proprietar individual pe propriul său pământ.

Aceasta în cazul când obștea ar forma o cooperativă producătoare.

Dacă însă obștea va împărți în loturi între membrii ei pământul arendat? Aceasta ar avea alte neajunsuri foarte mari. Mai întâi, în felul acesta s-ar pierde toate avantajele arendării obștești (prin obște). Pe urmă, în cazul acesta, burghezimea sătească și fruntașii satelor ar pune neapărat mâna pe moșie și pe foloasele fostului mare arendaș, robind pe cei săraci și ca producător, și ca vânzător de producte. În sfârșit, când obștea va împărți moșia în loturi, ea le va reveni [revinde] prea scump, după cum am arătat mai sus, întrucât ei vor plăti arendă după productivitatea pământului ca moșie mare și o vor munci ca producători mici.

Se va zice, desigur: „Bine, așa e acum țăranul; dar cu vremea tocmai obștile îl vor educa”.

Dar cine îl va educa? Agrarienii, Titircii sau jandarmul rural?

Să presupunem însă imposibilul. Să presupunem că mulți dintre marii proprietari (într-o generalizare a faptului nu cred nici adepții obștilor) vor arenda obștilor moșiile lor; că înăuntrul oștilor Titircă se va înfrăți cu Ioan al Saftei în aplauzele entuziaste ale conducătorilor și participanților; că administrația va da un concurs dezinteresat, iară jandarmul rural va deveni și el, ad hoc, un fervent și neobosit promovator al ideii semisocialiste a obștilor țărănești. În acest caz, obștile, ca arendași, vor avea în adevăr un succes desăvârșit, adică vor încasa ele ceea ce până acuma încasa arendașul ca intermediar între proprietar și țărani. Aceasta însă va dura o vreme foarte scurtă, cât va dura primul contract; pe urmă proprietarul va ridica arenda, încasând el și partea arendașului, iară țăranii vor rămâne în situația de mai înainte, și asta în virtutea unor legi economice inexorabile ce cârmuiesc societățile moderne.

În societățile moderne, capitaliste, productul agricol se împarte în trei părți: în renta pământului, profitul capitalului fermierului și salariul muncitorului. Intr-o țară neoiobăgistă, legea împărțirii productului suferă modificări, asupra cărora nu ne putem întinde, dar care nu influențează rezultatul care ne interesează aci. Renta pământului în societățile capitaliste, ca și arenda într-o societate semicapitalistă ca a noastră, nu sunt cantități accidentale, ci impuse de anume condiții și norme economice. Prețul arendării se stabilește, între altele, prin legea ofertei și cererii. Dacă proprietarul ar cere mult peste prețul normal, normal în condițiile date, arendașii ar pleca în căutarea altor moșii, că sunt destule de la Dorohoi până la Severin. Dacă arendașul va oferi un preț sub cel normal, proprietarul se va adresa altor arendași, căci arendași sunt și mai mulți decât moșii. Și astfel se hotărăște prețul în condițiile date ale arendării.

Dar obștea arendătoare va fi oare și ea față de proprietar în aceeași situație ca oricare alt arendaș? Evident că nu. Obștea se găsește în condiții excepționale. Ea nu poate — ca alt arendaș —, dacă nu-i convine prețul arendei, să ia altă moșie în alt județ; ea nu poate, cu tot satul, cu familiile, cu vitele, cu locuințele, să se mute din Dorohoi în Teleorman; ea e legată, lipită de moșia boierului: nu degeaba o consideră obștea ca grevată de o servitute către ea.

Față cu obștea, proprietarul e deci într-o situație deosebit de avantajoasă; obștea e și mai mult robită proprietarului decât fiecare țăran în parte. Obștei deci proprietarul îi va putea impune un preț, nu hotărât de legea ofertei și cererii, ci un preț de monopol, orice preț posibil în condițiile date.

Și, impunându-i o arendă egală cu renta plus profitul arendașului, o lasă cu partea ce i se cuvine în condițiile neoiobage date, cu partea muncii, reducând-o la nivelul întregii țărănimi, al țării. Și omul va avea și o scuză morală: de! are și el destul bocluc dacă arendează unei obști întregi și trebuie să ia o arendă mai mare; și apoi nu ia nimic din partea cuvenită muncii în împărțirea obișnuită a productului agrar, ci ia numai partea ce s-ar fi cuvenit arendașului.

Și aici găsim altă cauză explicativă de ce obștile au avut o reușită oarecare și n-au fost atacate de clasa dominantă agrară: ele vor avea tendința să ridice simțitor renta pământului.

Deci, în cazul improbabil că obștile țărănești ar avea o reușită — ca obști cu adevărat țărănești, nu ca asociații conduse și exploatate de burghezia sătească —, rezultatul ar fi ridicarea simțitoare a rentei pământului, iară folosul material al țărănimii ar fi foarte neînsemnat.

În ce privește agricultura țării, obștile încă prezintă un mare neajuns. Din acest punct de vedere, ele se găsesc în aceleași condiții ca oricare alt arendaș: având pământ străin în arendă și pe termen scurt, obștea n-are nici un interes să facă agricultură sistematică, îmbunătățiri și instalații, ci, din contra, e interesată să stoarcă pământul cât mai mult și mai repede. Deci agricultura prădalnică rămâne în vigoare.

Folosul material al obștilor va fii minim, dacă nu cu totul nul, pentru masele muncitoare țărănești, pentru masele muncitoare, nu însă și pentru burghezimea sătească (iară dumneaei!), pentru care, dimpotrivă, pot să fie de un mare folos material.

Dar, dacă foloasele materiale sunt atât de slabe, nu e tot așa și cu foloasele morale ,și educatoare; acestea sunt mult mai importante chiar decât ale băncilor populare.

Obștile țărănești nu numai că fac pe țărani — și pe toți țăranii — să se ocupe de propriile lor afaceri, le lărgesc orizontul intelectual, le educă spiritul de inițiativă, dar îi învață și pe ei și pe vecini că mai sunt și alte relații de producție decât cele știute ca dijme, rușfeturi, servituți; obștile țărănești, chiar nereușite, constituie un dizolvant al relațiilor de producție existente, deci al neoiobăgiei noastre.

În acest sens, folosul lor, iarăși, sunt mai dispus să-l exagerez decât să-l micșorez; în acest sens, din toate întreprinderile poporaniste, obștile țărănești sunt întreprinderea cea mai simpatică și cea mai producătoare de rezultate bune.