Neoiobăgia/Introducere - Din evoluția societăților moderne

Jump to navigation Jump to search
Prefață Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Introducere - Din evoluția societăților moderne
Instituțiile liberalo-burgheze în țara noastră



Întocmirile politico-sociale își au originea și își iau formele din adâncimile înseși ale vieții materiale a societății, din producția însăși a vieții materiale, din modul de producere și distribuire a bunurilor sociale.

Așa, spre pildă, să luăm societatea veche dinaintea și de la începutul dezvoltării feudalismului, erei feudale, cu celula ei atât de caracteristică: comuna rurală de atunci Care e baza, structura și caracterul economic al acestei societăți? Baza vieții sociale de atunci e agricultura, și o agricultură primitivă. Toate articolele de natură industrială necesare vieții sunt și ele legate de agricultură, nu s-au diferențiat încă de ea, industria este casnică, aproape toate necesarele vieții se fac în aceeași familie. Diviziunea muncii, precum și schimbul — care e totodată unul din efectele și cauzele diviziunii muncii — sunt aproape embrionare. Gospodăria aceasta e naturală, ceea ce nemții numesc Naturalwirtschaft, adică aproape toate necesarele vieții se produc și se consumă în gospodărie, nu se schimbă; se produc mai ales valori de întrebuințare, nu valori de schimb, nu mărfuri. Dacă vreo meserie se diferențiază ca atare, de pildă fierăria, atunci produsele ei sunt plătite mai ales în natură, în obiecte necesare vieții.

Necesitățile de organizație socială în această comună patriarhală — unde, dealtfel, s-au conservat încă rămășițe însemnate din comunismul primitiv —, necesitățile acestea, oare se reduc la chestii de organizație administrativă atât de simplă ori la chestii de distribuire a dreptății •tot atât de simplă, sunt îndeplinite prin alegerea unuia din comună, care să fie administrator și judecător și care, cu vremea, capătă tot mai multă autoritate, abuzează de ea, acaparează toate puterile comunei și devine stăpân. Dar plata serviciilor judecătorului de la început, servituțile către feudalul de mai târziu se fac tot în natură: în muncă sau în articole produse de țărani. Comuna trăiește din propriile ei produse, schimbul cu alte comune fiind redus la minimum, și trăiește o viață izolată, relațiile cu alte comune, cu lumea din afară fiind cât se poate de reduse.

Este însă o necesitate socială imperioasă — afară de schimbul primitiv — care silește comuna rurală de atunci să intre în relații cu altele: este apărarea războinică de năvălirea vrăjmașilor. Pentru aceasta era necesară cooperarea concertată și concentrată a multor comune.

De aici a rezultat funcția unui conducător de război pentru mai multe comune, funcție socială care, prin abuzul de putere obișnuit, se preface în stăpânire, în dominare: peste feudalii mici apare un stăpân mai mare, care stăpânește regiuni întregi. Dar și către feudalul cel mare tributul se plătește, în cea mai mare parte, în natură sau în muncă, nu în bani, pentru că societatea aceea continua să fie bazată pe gospodăria naturală, nu bănească.

Este evident că, într-o organizație atât de simplă și într-o asemenea izolare de lumea largă, moravurile au fost — și trebuiau să fie — simple; simple, dar aspre, în concordanță cu asprimea vieții materiale, cu asprimea naturală și socială a luptei pentru trai.

înălțimea intelectuală și culturală a unei societăți bazate pe o producție atât de săracă trebuia să fie foarte redusă, iară mentalitatea oamenilor de atunci foarte mărginită, mărginită prin izolarea socială, prin hotarele strâmte ale unei comune țărănești.

Acea societate n-a rămas pe loc, ci a urmat să se dezvolte și să evolueze; iară forța motrice a dezvoltării ei ulterioare a fost dezvoltarea și progresul producerii de bunuri materiale, dezvoltarea producției și schimbului și a împărțirii bogățiilor. Imboldul acestui progres a pornit chiar de la agricultură. Pe măsură ce se dezvolta agricultura, se crea un surplus asupra nevoilor imediate ale comunei. Surplusul de producție face posibilă diferențierea meseriilor (fierărie, țesătorie etc.). Și astfel apare mai deslușit acea formidabilă putere economică menită să schimbe fața lumii: diviziunea muncii.

Această diviziune a muncii între agricultură și meserie, la rândul ei, face să se mărească producția, iară mărirea producției și diviziunea muncii măresc schimbul între diferite comune. Schimbul, dezvoltându-se mai departe, provoacă o mai mare diviziune a muncii, aceasta mărește și dezvoltă schimbul și împreună măresc producția. Apoi, cu cât se mărește producția, pe de o parte se măresc și schimbul și diviziunea muncii, iară pe de altă parte se dă posibilitate ca să se mărească populația. Și, iată, avem un alt factor de o mare importanță: creșterea populației, care la rândul ei influențează și stimulează producția, diviziunea muncii, schimbul; înlesnește și lărgește cooperația simplă și cooperația complexă și sporește, diversifiază și face mai complexă cooperația socială.[1]

Și acești factori: progresul producției, schimbului și împărțirei produselor, precum și diviziunea muncii — cooperația sub toate •formele —, mărirea populației și a densității ei, acești factori constituie forțele care, în profunzimea organismului social, influențându-se și stimulându-se una pe alta, lucrând fiecare în parte și toate împreună, prin relațiile și lupta de grupări și clase sociale, fac ca societatea să se dezvolte și să evolueze, transformându-se treptat dintr-o epocă și treaptă de dezvoltare în altă epocă și altă treaptă, mai înaltă.

Și astfel crește, se diversifiază, se diferențiază, se mărește acest organism social, cuprinzând alte grupuri — clase și categorii sociale noi.

întâi se formează între mai multe comune un centru de schimb, un orășel, care e totodată un centru primitiv, de schimb și de producție, al micii industrii. Pe urmă, mici meserii se dezvoltă pe baza și ajutorul puterilor sus-arătate: un mic meșteșugar se preface în mic industriaș, un mic atelier în unul mai mare, acesta în mică manufactură și, în sfârșit, într-o manufactură mare, cu enorma ei diviziune a muncii, care înzecește, însutește, ba uneori înmiește forțele de producere ale individului.

Cu creșterea însemnată a producției crește importanța și numerică, și economică a orașelor. În orașe — de acum centre de producție manufacturieră și centre de schimb — se formează grupuri noi economice: patronii de ateliere organizați în corporații, negustorii organizați în ghilde și lucrătorii tot mai numeroși organizați în bresle. Cu creșterea ulterioară a diviziunii muncii, producția se diferențiază și mai mult: unele orașe dau mai ales an-mite producte, alte orașe dau alte producte, ceea ce mărește suma productelor și importanța schimbului. Și așa mai departe.

Și, cu cât crește și progresează producția economică, crește și organismul social, atât în numărul membrilor, prin creșterea populației, cât și în întindere, prin necesitățile economice ale diviziunii muncii și schimbului, care au tendința să cuprindă un spațiu tot mai mare ca să-și dea toate binefăcătoarele rezultate economice. Prin această întindere în spațiu și creștere în număr se formează de acum organisme sociale puternice, mari, unitare: state, națiuni.[2]

Acest organism e, în adevăr, un organism nou, creat prin forțele sociale indicate mai sus; nou nu numai prin mărimea lui, dar și prin relațiile sociale ce s-au dezvoltat într-însul, prin grupurile și clasele noi, prin structura lui economică și socială, prin cultura lui, care a putut să se dezvolte numai pe baza acestei economii, acestei producții dezvoltate (luând cuvântul cultură în sensul cel mai larg: die Kultur); nou, de asemenea, prin moravurile și morala socială izvorâte din aceste felurite relații noi.

În acest organism nou și vast și atât de complex în comparație cu cel vechi-medieval de mai înainte, se dezvoltă funcții sociale noi și variate.

În societatea veche, relațiile se mărgineau aproape exclusiv între membrii aceleiași comune, diferendele juridice se mărgineau la diferende locale, iară necesitățile de administrație și de justiție puteau să fie îndestulate de un om — jude — ales din mijlocul comunei și care mai târziu devine stăpân feudal. Acum însă relațiile sociale între oameni s-au lărgit asupra unui teritoriu întreg, diferendele rezultate devin peste măsură de numeroase, variate și încurcate, așa că pentru îndestularea justiției se cere acum o organizație întreagă de anumiți funcționari: breasla judecătorească. Același lucru se cere în administrație, același lucru pentru organizația războinică, același lucru se cere pentru îndestularea culturală și cultuală (religioasă) a acestui vast organism social. Se creează deci funcții noi, complexe și extrem de importante, se creează noi mari grupuri sociale: clasa judecătorească, administrativă, cultuală, militară, clase puternice care, prin analogie cu organizațiile economice de atunci, s-au prefăcut și ele într-un fel de caste.

Noul organism, prin structura lui economico-socială, nu mai e difuz și dezorganizat ca altădată, când mai fiecare comună trăia propria ei viață, mai mult ori mai puțin independentă de celelalte. Acum toate părțile organismului social se leagă intim între ele, unele nu pot trăi fără altele, viața și funcționarea unora sunt condiționate de viața și funcționarea celorlalte. Astfel, un oraș în care, prin progresul diviziunii muncii, s-a concentrat manufactura industrială și s-a creat un centru de schimb, un oraș care trăiește deci din industrie și comerț nu poate sta nici o săptămână fără să fie aprovizionat din altă parte cu ale hranei; lăsat numai la propriile lui resurse, ar muri curând de foame. Schimbul de producte economice într-un asemenea organism poate, de bună seamă, să fie comparat cu circulația sângelui vivifiant în organismul omenesc. Această societate deci, cu intima ei organizație și structură economică, dezvoltată pe bazele și prin factorii sus-arătați, e un organism social organizat, e o unitate organică și deci și viața ei și funcționarea ei trebuie să fie unitare. Administrarea trebuie să fie unitară; tot așa distribuția justiției, a culturii și tot așa organizarea armată pentru apărarea țării, căci acum e vorba de apărarea sistematică a unei țări întregi împotriva altei țări, acum e vorba de armate numeroase și organizate. Așadar, se cere neapărat o conducere unitară și pornită din același loc, de aici formarea unei capitale și învestirea unui monarh, a unui rege, care la început e numai un feudal mai tare decât alții — primus inter pares —, iară pe urmă devine rege absolut. Și așa se întemeiază monarhia absolută, cu organele ei administrative, judiciare, culturale, cultuale, militare, birocrate, cu toate instituțiile politico și juridico-sociale caracteristice ei.

Monarhia absolută a fost deci o necesitate istorică; și nu numai o necesitate istorică, dar și o condiție a dezvoltării ulterioare a societății spre societatea capitalistă de azi. Ca s-o vedem în câteva cuvinte măcar, să luăm faptul social arătat mai sus: importanța schimbului de producte în societatea de pe vremuri.

Se înțelege, această importanță nu era încă așa de mare și vitală ca astăzi, când diviziunea muncii a pășit mult mai departe; totuși, atunci chiar, era atât de mare încât am putut s-o comparăm cu circulația sângelui în •organismul omenesc. Stingherirea acestei circulații însemna ruina pentru sate și dezastrul pentru orașe, iară oprirea ei însemna moartea.

Or, cu asemenea oprire a circulației, ca și cu perturbarea întregii vieți sociale, s-au însărcinat cinstitele fețe boierești de atunci: clasa feudală. Ea, care avusese odată, după cum am văzut, o funcție necesară și utilă, deveni cu vremea — veșnica istorie a claselor stăpânitoare —, din funcționară, stăpână și parazitară; și, ipso facto, din utilă ce fusese, ajunse vătămătoare propășirii societății.

Pe de o parte, feudalii au robit pe foștii membri liberi ai comunelor, prefăcându-i în servi. Pe de altă parte, ei și-au făcut un venit din vama prelevată asupra mărfurilor ce treceau pe teritoriile lor, vamă care apăsa greu asupra schimbului și circulației mărfurilor. Și tot așa de greu apăsau jafurile și hoțiile la drumul mare ale feudalilor. în sfârșit, prin războaiele dintre dânșii și războaiele cu orașele — centre de meserii și comerț —, ca și prin tributurile ce storceau orașelor, prin toate acestea nu numai că împiedicau liniștita propășire economică a societății, care se dezvoltase într-un puternic organism economic, dar amenințau cu ruina întreaga viață socială.

Era deci o necesitate vitală înfrângerea și distrugerea clasei feudale ca atare. Tocmai această misiune a dat-o istoria monarhiei absolute. Aceasta, pe de o parte, era bazată pe organele ei organizate: pe clasele judiciare, .administrative, militare etc., iară pe de altă parte era bazată pe ghilde, bresle și, în parte, pe țărani, întrucât căuta, prin alianța cu orașele, cu burghezimea producătoare și negustorească, să-i apere împotriva feudalilor. Monarhia a intrat în luptă cu clasa feudală, a înfrânt-o și a încorporat-o în clasa servitorilor ei.

Și așa monarhia absolută, cu instituțiile corespunzătoare ei, a crescut organicește din dezvoltarea economico-socială a societății, a dat o organizație unitară țării și a curățit piedicile din drumul propășirii organismului social, care a putut să se dezvolte mai departe pe bazele materiale sus-arătate și într-un tempo tot mai repede.

Producția urmează să crească. Se intensifică agricultura, invenții nenumărate dezvoltă manufactura; crește și producția, și populația, și diviziunea muncii sub toate formele ei. Schimbul devine mai intens, tot mai multe articole de producție sunt acaparate de manufactură, tot mai multe articole de consumație sunt sustrase din gospodăria naturală, așa că din valori de întrebuințare devin mărfuri, valori de schimb. Societatea se bazează mai mult pe gospodăria bănească, se produc articole de vânzare pentru localitățile cele mai îndepărtate și pentru țările străine, iară perfecționarea navigației lărgește mult câmpul schimbului și diviziunii muncii.

Intensificarea spontană a unuia din factori dă [a]vânt -tuturor celorlalți. Astfel descoperirea drumului împrejurul Capului Bunei Speranțe dă un imbold puternic schimbului peste țări și mări, acesta stimulează producția și invențiile științifice, iară împreună diviziunea muncii. Tot așa e, în proporții și mai mari, cu descoperirea Americii. Afară de marele avânt pe care l-a dat tuturor factorilor de mai sus, a făcut și altceva foarte important:

prin metalele nobile — aurul și argintul — cu care a inundat Europa a dat un puternic impuls dezvoltării specific capitaliste a societății, capitalism care se dezvoltă în toată vremea acestei lungi evoluții, după cum se dezvoltă pas cu pas și clasa care îl reprezintă: clasa burgheză.

La început neînsemnat, caracterul capitalist începe să apară mai distinct — abia perceptibil și foarte timid, insă din ce în ce mai distinct — pe măsură ce se dezvoltă procesul economic de mai sus.

Mai întâi apare sub forma de capital comercial și uzura și apoi sub forma lui principală de capital în producție, care-i completează înfățișarea de sfântă treime.

Dar în această înaintare așa de însemnată societatea e acuma reținută și împiedicată de monarhia absolută și de toate instituțiile ei de-acum învechite. E cântecul vechi, atât de vechi!

Monarhia absolută, care a fost un rezultat necesar al dezvoltării sociale și a stimulat și apărat propășirea economică, din funcționară a societății, se preface în stăpâna ei, din imbold al progresului se preface în cea mai mare piedică a lui. După ce a supus pe feudali și i-a prefăcut în servitorii ei, pe urmă, în alianță cu dânșii — deveniți clasa dominantă — și sprijinită pe toate organele ei administrative, juridice etc., caută să escamoteze întreaga dezvoltare socială în propriul ei folos, devine tot mai mult un organism parazitar, corupt, corupător și degenerator, care caută să stoarcă toată seva organismului social.

Să vedem puțin mai de aproape în ce constau piedicile pe care monarhia absolută, cu întreaga ei organizație socială, le punea dezvoltării capitalismului și deci înseși dezvoltării economico-sociale pe care acest capitalism o reprezenta. Și, fiindcă constatările de aici sunt importante pentru cele ce vor urma în lucrarea de față, atragem asupra lor atenția deosebită a cititorilor.

Capitalul și producția capitalistă cer ca toate bunurile produse în societate să ia forma de marfă, să fie vândute și cumpărate; ele cer ca până și produsul producătorului însuși să fie cumpărat de acesta ca marfă: lucrătorul fabricii de cizme să-și cumpere ca marfă cizmele produse de el ș.a.m.d. Intr-un cuvânt, toate relațiile dintre oameni să fie relații bănești, întreaga gospodărie a societății să se prefacă din gospodărie naturală în gospodărie bănească. Or, feudalismul, prin relații de producție feudale, prin felurite servituți, dijme, tributuri naturale etc., menținea în viață multe din relațiile vechi ale gospodăriei naturale și deci stătea în drumul capitalismului.

Dar ceva tot așa de important: dacă, prin înseși forțele inerente lui, capitalismul preface toate bunurile în mărfuri, toate valorile de întrebuințare în valori de schimb, este însă un bun, o valoare care mai cu seamă trebuie prefăcută în marfă pentru ca să poată exista capitalismul dezvoltat: e munca, forța muncitorului. Ca să se poată dezvolta capitalismul, trebuie ca posesorul forței de muncă să fie liber, independent, neîmpiedicat prin nimic de a-și vinde marfa lui: munca. Această marfă, care e însuși nervul capitalismului, trebuie să se afle cu grămada în piață, pentru ca astfel capitalul să-și cumpere dintr-însa atâta cât îi trebuie și s-o pună în valoare, s-o pună să lucreze. În societatea feudală însă, sub monarhia absolută, masa cea mare a lucrătorilor, rezerva cea mare din care se putea lua marfa-muncă, la țară era legată de glie, era — într-un fel sau într-altul — serva feudalilor, iar masa lucrătorilor din orașe, prin analogie cu cea de la țară și în concordanță cu tot caracterul social al monarhiei absolute și al feudalismului, era organizată în corporații silnice. Aceasta, desigur, era o imensă piedică pentru dezvoltarea capitalismului.

Mai departe, monarhia absolută, prin monopolurile nenumărate, prin vămi, accize și tot felul de drepturi fiscale pe care le-a instituit în folosul său și al aliaților ei feudali, împiedica libertatea tranzacțiilor și schimbului, circularea liberă a bogățiilor, absolut necesare dezvoltării capitalismului.

În sfârșit, capitalismul nu poate să sufere alt stăpân pe lângă el fără a-și compromite propria existență. Așa, în societatea capitalistă, capitalul e acela care hotărăște ce și cât să se producă — hotărâre condiționată de libera concurență, de ofertă și cerere — și tot el hotărăște distribuirea bogățiilor și distribuirea plusvalorii naționale. Această plusvaloare se împarte în proporția câtimilor capitalului[3] și, micșorată de consumația personală a clasei capitaliste, intră iarăși în producție, cu însușirea de capital productiv. Trecerea unei părți a plusvalorii în capital productiv, din ce în ce mai mare și crescând, pentru producția ulterioară e doar cauza principală a progresului capitalismului, căci mai ales printr-însa a produs el acea cultură economică uriașă care este la baza civilizației burgheze.

Ei bine, monarhia absolută, ca stat, caută să acapareze venitul net, plusvaloarea națională, ca s-o împartă nu după normele capitaliste, după câtimea capitalului posedant, ci după titlurile de noblețe, după gradul de influență al curtenilor, după fantezia monarhului, după pofta de risipă a castei militare, administrative, judecătorești, a tuturor favoriților și privilegiaților.

Este deci evident că între monarhia absolută și feudali, de o parte, și capitalism și burghezie, de alta, s-a format, prin însăși dezvoltarea organică a societății, un antagonism de neîmpăcat, o prăpastie adâncă. 0 luptă aprigă, pe viață și pe moarte, trebuia să înceapă. Din această luptă ori trebuia să iasă biruitoare monarhia absolută, ceea ce ar fi însemnat retrogradarea economico-socială și culturală a societății și decăderea ei, ori trebuia să fie biruitor capitalismul, și atunci acesta, scăpat și liberat de toate piedicile feudale, să-și desfășoare acele nemăsurate puteri de înaintare economică pe care le comportă însuși principiul său.[4] Și capitalismul, tocmai pentru că reprezenta propășirea economico-socială, a învins feudalismul.

Se înțelege, în luptă n-au intrat abstracțiunile — feudalismul și capitalismul —, ci oamenii, și anume clasele sociale: de o parte burghezimea mare, mânând în luptă burghezimea mică, de asemenea și pe meseriași, proletariatul orășenesc; de altă parte castele monarhico-birocrate, curtenii și clasa feudală cu armata lor și partea cea mai întunecată și abrutizată a țărănimii.

Burghezimea a învins.

Liberând societatea din lanțurile feudalismului, distrugând întocmirile politice și juridico-sociale ale acestuia, ea și-a creat instituțiile prielnice dezvoltării sale, conform intereselor ei de clasă dominantă, în acord cu caracterul economico-social, cu caracterul capitalist al societății.

Grație acestor noi instituții și întregii organizații capitaliste a societății, burghezimea a realizat un progres uimitor în producția economică, în cultură, în civilizație, progres pe care .Marx îl caracterizează așa de frumos în cuvintele ce urmează:

„De-abia o sută de ani și ea a creat puteri de producție colosale, mult mai mari decât toate generațiile trecute la un loc. Supunerea puterilor naturii, mașinăriile, întrebuințarea chimiei în industrie, în agricultură, vapoare, drumuri de fier, telegrafe •electrice, desțelenire de continente întregi, navigabilitatea fluviilor, popoare ieșite parcă din pământ, ce veac s-ar mai fi gândit că atâtea puteri de producție dormeau în sânul muncii sociale?”

Am zis că burghezimea a creat instituții conforme cu interesele ei de clasă dominantă, instituțiile politico-sociale și relațiile juridice ce rezultă din caracterul economic al societății capitalisto-burgheze.

în adevăr, care e principalul caracter economico-social al acestei societăți? Este libertatea sub feluritele ei forme” Societatea are la bază proprietatea individuală liberă. Producția e liberă: fiecare poate să producă ce și cât vrea; ea se conduce de legea economică a liberei concurențe. Prețul unei mărfi se hotărăște de legea ofertei și cererii libere (fiecare e liber să ofere și fiecare e liber să ceară orice și oricât, numai să aibă cu ce să plătească). Toate tranzacțiile sunt libere. Comerțul e liber. Toate aceste libertăți din relațiile economice de producere și distribuire a bogățiilor formează și caracterizează liberalismul politic burghez, se reflectează în diferitele instituții politico-sociale ale burghezimii, iar în relațiile juridice ale epocii burgheze se regăsesc sub felurite forme de libertății politice, sociale și individuale.

În epoca burghezo-capitalistă, pentru întâia oară după mii de ani dispare silnicia din relațiile economico-sociale. Stăpân și salariat sunt doi negustori liberi care fac o tranzacție comercială: proprietarul mijloacelor de producție — fabricantul, moșierul — cumpără o marfă, forța de muncă a muncitorului, iar muncitorul, stăpânul acestei mărfi, o vinde — ca pe orice marfă — cu prețul hotărât de legea ofertei și cererii și, în termen mijlociu, își primește valoarea mărfii lui. E o tranzacție ca oricare alta, nu numai liberă, dar și egală, în care cei doi contractanți intră liberi și egali.[5] Această nouă egalitate economică se reflectă în relațiile juridice din societatea burgheză sub formă de egalitatea tuturor înaintea legii, principiu esențial care stăpânește de acum înainte toate relațiile juridice, căci este evident că dacă muncitorii, cel din urmă strat din piramida socială, se bucură de egalitate înaintea legii, cu atât mai mult, bineînțeles, straturile superioare lor.

Se înțelege, libertatea și egalitatea economică nu implică deloc egalitatea de avere materială și egalitatea condițiilor materiale de trai. Dimpotrivă, epoca burghezo-capitalistă a adus această inegalitate până la un grad necunoscut încă de nici una din toate epocile precedente; dar asta e cu totul altceva. Epoca burgheză nici n-are însărcinarea istorica să rezolve imensa problemă a egalității condițiilor de trai. Această problemă e a viitorului și va fi rezolvată de altă epocă istorică, de cea socialistă.

Și astfel, organicește, se dezvoltă din, prin și alături de dezvoltarea economico-materială instituțiile și întreaga organizare socială asocietății.


  1. Numim cooperația simplă aceea unde cooperatorii, conlucrătorii, lucrează alături aceeași muncă pentru producerea unui product cum e în munca câmpului, la cosit ori secerat. Cooperația complexă e aceea unde cooperatorii lucrează munci deosebite pentru producerea aceluiași product cum e, spre pildă, într-o fabrică modernă. În sfârșit, cooperația sociala este suma tuturor cooperațiilor, simple și complexe, pentru crearea productului social, național.
  2. Națiuni nu în sensul chiar modern al cuvântului, dar, oricum, națiuni.
  3. De pildă: ai 100 000 de lei, iei, să zicem, 5 000 lei din plus-valoarea națională întreagă; ai 200 000 lei, iei 10 000 ș.a.m.d.
  4. Până când, la rândul lui, va veni în contrazicere cu dezvoltarea economico-socială și va face loc unei alte organizații sociale, celei socialiste.
  5. Ce robie nouă se ascunde sub această tranzacție liberă și egală, asta a tălmăcit-o atât de strălucit Karl Marx.