Neoiobăgia/Instituțiile liberalo-burgheze în țara noastră

Jump to navigation Jump to search
Introducere - Din evoluția societăților moderne Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Instituțiile liberalo-burgheze în țara noastră
Liberarea și împroprietărirea țărani



Am dat o foarte mică schemă a dezvoltării societăților civilizate, de la care am împrumutat și noi instituțiile noastre politico și juridico-sociale. Firește, această schemă e cât se poate de scurtă și poate chiar confuză tocmai din cauza scurtimii ei. În câteva pagini nu puteam da o schemă clară, amănunțită și cuprinzătoare a dezvoltării societăților civilizate în legătură cu instituțiile lor. Dar, așa cum e, credem că ne va fi de ajuns pentru dezvoltările noastre ulterioare.

Și înainte de toate se vede, cred, destul de clar, chiar din schema asta atât de scurtă, că în țara noastră nu numai că n-am avut o dezvoltare organică-socială din care să fi rezultat necesarmente instituțiile occidentale ce am introdus, dar n-am avut nici împrejurări, nici condiții sociale, fie obiective, fie subiective, în sensul celor arătate mai sus pentru introducerea lor.

Astfel, dacă privim țara noastră la începutul veacului trecut, găsim la țară, în sat, un nivel de producție economică și relații sociale ca în evul mediu. Țăranul produce în casă toate necesarele vieții lui, boierul primește servituțile mai mult în natură — cereale, legume, țesături, miere, fructe, pui etc. — și în zile de muncă; gospodăria este în mare parte naturală. Această stare economică nu numai că nu se aseamănă cu cea capitalisto-burgheză, dar e mult mai înapoiată chiar decât cea din timpul monarhiei absolute feudale.

Orașele constituie un început mai serios de gospodărie bănească; acolo găsim ateliere, mici corporații medievale de breslași și negustori caracteristice cel mult regimului feudal monarhic absolut la începutul existenței, nu în timpul dezvoltării lui.

Nu e vorba însă de o puternică producție economică, întovărășită de o enormă împărțire a muncii, după cum nu e vorba nici de un schimb vast care să cuprindă toate colțurile țării și să se întindă peste mări și țări. Nu vedem capitaluri imense sub toate formele lor, după cum nu vedem nici clase puternice — burghezime mare și mică și proletariat muncitor —, nici cultură puternică izvorâtă dintr-o asemenea bogată viață economică și nici o clasă cultă numeroasă pusă în serviciul burghezimii.

De toate aceste puteri obiective și subiective, sufocându-se în atmosfera întocmirilor feudale și zbătându-se cu puterea unor forțe elementare pentru a rupe zăgazurile și a porni ca un șuvoi spre altă viață bazată pe alte întocmiri sociale, de toate astea nici pomeneală.

Repet, nu erau în țară nici condițiile obiective, nici cele subiective pentru întocmirea politico-socială a capitalismului: nici forțele economice care să necesiteze o asemenea transformare, nici clasele producătoare, numeroase și importante, care s-o reclame.

Se înțelege, era o clasă producătoare, numeroasă și importantă, care gemea sub iobăgie: era țărănimea. Dar țărănimea dorea și reclama nu introducerea instituțiilor liberalo-burgheze, ci desființarea iobăgiei; ea s-ar fi mulțumit mai curând cu monarhia absolută a unui vodă care ar fi eliberat-o din iobăgie.

Și, totuși, instituțiile caracteristice capitalismului s-au introdus, și nu numai la noi, ci și în alte state înapoiate, care se găseau în condiții mai mult ori mai puțin similare, cum sunt, de pildă, Serbia și Bulgaria. Și atunci [se] naște întrebarea: care sunt acele însemnate puteri oculte care au făcut să se introducă noua întocmire? Căci trebuie să fie puteri mari și însemnate acelea care sunt în stare să impună o întreagă transformare socială în țări care n-au în ele însele condițiile obiective și subiective proprii pentru o asemenea transformare.

Așa ar fi trebuit pusă chestia de vechii conservatori, iară nu cum au pus-o ei: o mână de bonjuriști, o mână de tineri care au învățat ori au petrecut la Paris, văzând cultura, bogăția, civilizația incomparabilă a Franței, și-au închipuit că toate acestea sunt produse numai de instituțiile ei și atunci le-au introdus și în țara lor, unde se potriveau ca nuca în perete; aceste instituții au folosit foarte mult, materialmente și politicește, celor ce le-au introdus și clientelei lor, în schimb au fost dezastruoase pentru țară.

Aceasta e, în câteva cuvinte, felul criticii făcute de conservatorii vechi întocmirii politico-sociale burgheze și celor care au introdus-o. Și e o parte de adevăr în această critică, și anume că noi n-am avut antecedente sociale lăuntrice asemănătoare cu cele din Occident care să fi necesitat introducerea noii întocmiri și e iarăși adevărat că liberalii vechi au dat o importanță exagerată instituțiilor, socotind că ele produc .civilizația, și nu viceversa. , Fetișismul instituțiilor și legilor a rămas și la urmașii lor într-o măsură atât de mare încât a fost destul ca tinerimea generoasă să intre în partidul liberal ca să se molipsească și dânsa de același fetișism și să piardă clara pătrundere a lucrurilor pe care o avusese altădată.

Dar, dacă această parte a criticii e adevărată, în schimb concepția asta că transformarea politico-socială de atunci se datora numai tinerimii revoluționare, care n-a priceput nepotrivirea ei pentru țara noastră și deci, dacă ar fi priceput-o, transformarea nu s-ar fi făcut, întreagă această concepție e superficială, greșită, lamentabilă. Vezi bine! Un grup de tineri, entuziasmați de întocmirea liberalo-burgheză a Franței, face transformarea României într-un stat burghezo-liberal; pe urmă vine alt grup de tineri entuziaști, care, văzând că noile instituții au dat rezultate rele, transformă țara din nou într-un stat feudal, iară apoi alți tineri entuziaști, văzând că nici așa nu merge, o prefac într-un stat socialist. Numai tinerime entuziastă și generoasă să fie, că transformarea se face ea repede-repede.

Dacă vechi conservatori, și mai ales junimiștii, care au numărat printre ei inteligențe .și talente briliante, în loc de a se opri la suprafață, ar fi căutat adâncile forțe sociale care au impus transformarea, ei ar fi înțeles că tinerimea liberală de la '48 a fost numai exprimatoarea și mijlocitoarea acestor forțe; dacă ar fi priceput aceasta și ar fi pus astfel problema, critica, făcută de ei instituțiilor noastre liberale ar fi fost altfel, rodnică. Dar așa, după mulțime și mulțime de peregrinații, după critica aprigă a unui Costaforu, după imprecațiile vehemente ale lui Eminescu, după râsul sarcastic al lui Caragiale, după glumele necruțătoare ale d-lui Carp, junimiștii formează partidul constituțional, al adevăraților constituționali. Apoi dacă era ca junimismul să ajungă aici, nu mai trebuia atâta critică.



După această digresiune cam lungă, să vedem noi care sunt acele puteri sociale adânci care au făcut posibilă și chiar au necesitat transformarea noastră liberalo-burgheză.

În articolul Cuvinte uitate le-am rezumat în trei vorbe: epoca istorică capitalistă. Această epocă necesită transformarea țărilor înapoiate în țări liberalo-burgheze. Și afirmarea asta am deslușit-o prin următoarele cuvinte: „Țările rămase în urmă intră în orbita țărilor capitaliste înaintate; ele se mișcă în orbita acelor țări și întreaga lor viață, dezvoltare și mișcare socială e determinată de viața și mișcarea țărilor înaintate, e determinată de epoca istorică în care trăim, de epoca burghezo-capitalistă. Și această determinațiune a vieții și mișcării sociale a țărilor înapoiate prin cele înaintate le este însăși condiția necesară de viață”.

Dar, ca să vedem mai de aproape aceste puteri transformatoare, să luăm ca pildă țara noastră de la începutul veacului trecut, pornind de la comuna ei rurală.

Aici, cum ziceam, domnea încă gospodăria naturală, se producea în mare parte pentru consumarea proprie, nu pentru schimb, se produceau valori de întrebuințare, nu valori de schimb. Boierul, feudalul nostru național, preleva în natură mai toate servituțile iobagilor — felurite producte agricole ori de industrie casnică — și în zile de muncă. Dar, iată, intervine un fapt care revoluționează toată această viață patriarhală, feudală. Occidentul capitalist, după marea revoluție franceză și dobândirea instituțiilor prielnice, în puternica lui expansiune industrială are nevoie de piețe de desfacere pentru mărfurile sale și are nevoie de producte agricole pentru hrana populației sale. Și iată că negustorul occidental sau reprezentantul lui din țară vine și aduce bani sunători cu care cumpără din sat grâu, porumb, iară pentru a-și lua îndărăt banii aduși occidentalul trimite încoace mărfurile sale atât de variate, atât de ispititoare și atât de uimitor de ieftine.

Tranzacțiile se repetă, iară după tratatul din Adrianopol, care face Marea Neagră liberă pentru comerțul european, ele devin o regulă. Prin Galați și Brăila se duce grâul românesc ca marfă, iar în schimb vin alte mărfuri; și ele vin și pe uscat din Lipsca și Brașov cu harabalele, iar mai târziu cu drumul de fier din toată lumea.

Faptul intrării în relații de schimb cu Occidentul european, capitalist, are consecințe incalculabile pentru țară. Mai întâi ea începe să devină o țară producătoare de mărfuri și, din țară cu gospodărie naturală, începe să devină o țară cu gospodărie bănească. Această schimbare, care în Occident a necesitat veacuri de dezvoltare, de creștere organică socială, la noi s-a făcut într-un timp extrem de scurt. Dar prin aceasta țara nu intră numai în simple relații cu capitalismul și civilizația burgheză occidentală, ci ea devine un membru necesar al marii diviziuni mondiale a muncii, devine părtașa civilizației capitaliste: ea trimite Occidentului de-ale mâncării și primește de la el mărfurile industriale și culturale. Intr-o anumită măsură putem zice că nici capitalismul nu mai poate fără țara noastră, nici ea fără dânsul.

Participarea la civilizația Apusului folosește la început numai claselor superioare; celor producătoare le face mai mult rău. În special țărănimea n-are de ce să se bucure. În adevăr, cât timp am fost în gospodărie naturală și boierii își încasau redevențele în natură, exploatarea era limitată. Boierul lua din productele țăranului numai cât îi trebuia pentru satisfacerea nevoilor lui și ale curții sale. Cu o cantitate mai mare n-ar fi avut ce face. Când însă vine noua formă de gospodărie, gospodăria bănească, și grâul, devenit marfă, se vinde pe bani, nu mai există limită pentru exploatare, afară numai de limita pusă de însăși natura puterilor iobagului. Dar tocmai această împrejurare face, între altele, necesară liberarea iobagilor din iobăgie.

A doua urmare importantă care decurge pentru țărănime din faptul începutului relațiilor de schimb cu țările capitaliste este nimicirea industriei casnice țărănești.

Mărfurile aduse din Apus, atât de variate, mult mai frumoase în aparență decât cele naționale și având și farmecul noutății, sunt și uimitor de ieftine; oricât de puțin ar socoti țăranul munca familiei sale din scurtele zile și lungile nopți de iarnă, productele lui tot îi apar prea scumpe față de ieftinătatea mărfurilor străine.

Faptul că familia țărănească devine lucrătoare numai timp de 4—5 luni de vară, cât ține sezonul agricol, și restul e supusă unui chomage forțat, iară drumurile de fier, luându-i cărăușia, desăvârșesc acest proces, pe de altă parte prefacerea productului țărănesc în marfă și dispariția industriei casnice, toate acestea au o foarte mare influență dizolvantă asupra întregii vieți materiale și asupra moravurilor din sânul familiei patriarhale țărănești.

S-ar mai putea aduce multe alte exemple, dar și acestea sunt îndestulătoare pentru a arăta ce adâncă influență — bună sau rea, asta depinde din punctul de vedere din care o judeci — a avut intrarea în relații de schimb cu străinătatea asupra vieții materiale, asupra relațiilor economice și asupra moravurilor satului, ce adâncă revoluție a făcut în viața satului prefacerea în marfă a produselor lui.

Și această influență și această revoluție au fost și mai mari în orașe, devenite, ca și în Apus, centre de schimb și de aprovizionare și pentru sate. Firește, produsele primitive ale corporațiilor noastre semifeudale n-au putut deloc concura cu mărfurile străine, produse ale unei tehnici superioare, rezultat al unei dezvoltări de sute de ani. Banii străini năvăliți în orașe se întorc deci tot în străinătate, iar produsele naționale sunt măturate de pe suprafața pământului românesc și împreună cu ele și instituțiile corporative medievale.[1]

Meseriașii din bresle ori au rămas fără existență, ori au intrat ca lucrători în acele ateliere pe care concurența mărfurilor străine nu le atingea sau care au putut rezista concurenței; de asemenea, parte din ei au devenit mici meseriași independenți ori au intrat în atelierele noi, înființate de străini; dar unii sau alții lucrau de acum pe baze noi, de acum prețul produselor lor era hotărât de cheltuielile de producere și de legea cererii și ofertei, lucrau pentru piață sau după comandă, pe baza liberei concurențe însă.

Felul comerțului depinde de felul producerii, și comerțul, care se ocupă cu circularea și cu împărțirea productelor, fie a celor produse în străinătate, fie a celor produse în țară pe baze capitaliste, trebuie să se facă, la rândul lui, pe baze corespunzătoare. Organizația medievală de corporații negustorești dispare, comerțul e liber, el se face pe baza liberei concurențe; prețurile mărfurilor și cantitatea lor depind de aceeași lege și de legea liberă a ofertei și cererii, tranzacțiile economice sunt deci libere, schimbul de asemenea. Toate relațiile economice se revoluționează și, într-o țară înapoiată, începem să avem categorii economice, relații economice ca și în țările capitaliste, unde ele, după cum am văzut, au necesitat introducerea instituțiilor liberalo-burgheze.

Dar este o categorie economică, este o valoare care, devenind marfă, necesită mai cu seamă introducerea acelor instituții și acelor relații politice și juridice. Cum am văzut mai sus, aceasta e marfa-muncă, e forța de a munci a lucrătorului.

Am arătat că în societatea capitalistă, unde toate productele devin mărfuri, după liberarea definitivă a muncitorilor din servajul feudal și din lanțurile corporatismului medieval, lucrătorul devine om liber, iar forța lui de muncă devine o marfă liberă, pe care el o vinde în piață ca un negustor, cum se vând toate celelalte mărfuri, pe baza liberei concurențe și a cererii și ofertei. Libertatea economică a lucrătorului și prefacerea forței sale în marfă e faptul economic care se reflectă și care hotărăște chiar, în bună parte, sensul instituțiilor liberalo-burgheze; ea este aceea care hotărăște în relațiile de drept, egalitatea tuturor înaintea legii.

Or, după liberarea țiganilor din robie, după liberarea iobagilor și desființarea breslelor și corporațiilor, avem și noi, în parte cel puțin, aceeași prefacere a forței de a munci în marfă, aceeași tranzacție economică, relativ liberă și egală, între stăpân și muncitor, bineînțeles în orașe, pentru că la sate, după cum vom vedea, în fond raporturile au rămas în bună parte medievale.

Și astfel, intrând în relații cu Occidentul capitalisto-burghez, devenind părtași la civilizația lui înaintată, el ne modifică toate procesele de viață, ne revoluționează toate raporturile sociale, economice și, împreună cu ele, moravurile de altădată. Și întru cât ne impune aceleași categorii economice, aceleași relații capitaliste, întru atât ne impune aceleași instituții politico-sociale și aceleași relații de drept.

Și... să nu uităm că mai este o marfă, o marfă sui-generis, pe care ne-o trimite Occidentul capitalist: e marfa intelectuală, e cartea, cultura, care desăvârșește procesul, care, la revoluția produsă în viață și raporturile materiale și economice, adaugă o altă revoluție, produsă în capete.

Știu, această revoluție e departe de a fi atât de perfectă pe cât s-ar părea la suprafață. Relațiile economice libere sunt încărcate încă de resturi feudale, și încă de ce resturi! Moravurile, desigur, au fost revoluționate, dar sunt foarte departe de a fi ajuns la înălțimea țărilor civilizate, sunt pline încă de caractere orientale. Cultura e, în adevăr, apuseană, însă cât de superficială!

Dar, în special și mai cu seamă și înainte de orice, noi n-avem acea bază materială largă pe care sunt așezate instituțiile, moravurile, cultura Occidentului și fără de care acestea, mai mult ori mai puțin, atârnă în aer. Noi n-avem acel imens utilaj industrial și acea superbă industrie, acea minunată agricultură intensivă, acele enorme capitaluri fixate în fabrici, în ateliere, în agricultură. N-avem această înălțime de producție, această bază materială, și ăsta e un fapt principal. Cultura intelectuală se capătă ea prin învățătură, numai mijloace să aibă omul; moravurile se schimbă mai greu, desigur, dar în condiții prielnice schimbarea lor se face relativ destul de lesne; în sfârșit, instituții politico-sociale, mai ales când e să rămână pe hârtie, se pot introduce cât de ușor. Dar a căpăta această bază însăși a instituțiilor, a moravurilor, a culturii occidentale, asta e greu, o, cât de greu pentru aceasta trebuie sacrificii, lupte, muncă grea, tenace, pentru aceasta trebuie generații.

Dar, dacă n-avem baza însăși a unei societăți capitaliste dezvoltate, trebuie să lucrăm, să muncim ca s-o realizăm; dacă relațiile noastre economice, dacă moravurile noastre sunt încărcate de felurite resturi feudale care ne împiedică dezvoltarea, trebuie să lucrăm ca să le nimicim. Și atunci, în această muncă de descotorosire de resturile feudale, în această muncă lungă și grea de realizare a unei vaste baze pentru viața noastră economico-socială și culturală, în această evoluție către un stat sau o societate capitalistă, pe baza căror instituții politico-sociale, pe baza căror relații de drept trebuie să mergem: pe a celor medievale, monarho-absolutiste, sau a celor occidentale, capitaliste, liberalo-burgheze?

Bineînțeles că răspunsul nu poate fi îndoielnic. E de ultima evidență că ar fi o absurditate fără seamă ca pentru a desăvârși dezvoltarea capitalistă să ne încărcăm cu niște instituții care tocmai au împiedicat această dezvoltare. Și e, bineînțeles, și mai absurd ca pentru descotorosirea noastră de resturile medievale — foarte mari și rele dealtfel — să introducem sau să conservăm tocmai instituțiile feudale. Și este iarăși de ultima evidență că, tocmai pentru această înaintare și pentru această sfărâmare a resturilor feudale, ne trebuie instituții liberalo-burgheze care ajută la sfărâmarea resturilor de feudalism și care ajută înaintarea noastră, progresul nostru economic.

În acest sens, după cum am zis în articolul citat, pentru țările înapoiate, semicapitaliste, instituțiile liberale au o importanță deosebită, pe care n-au avut-o pentru țările occidentale. Acolo capitalismul s-a dezvoltat sub instituțiile feudale și în luptă cu ele. Când burghezia a învins și a distrus feudalismul și și-a creat propriile ei instituții, capitalismul era acum dezvoltat, iar instituțiile noi au contribuit numai la înflorirea lui ulterioară. Acolo deci, dacă putem să ne exprimăm astfel, instituțiile burghezo-liberale au mers la coada capitalismului; pe când în țările înapoiate, semicapitaliste, ele merg în fruntea lui, deschizându-i și curățându-i drumul.

Așadar, în rezumat: o societate înapoiată intrând în relații cu capitalismul occidental; acesta îi modifică procesul de viață socială, îi revoluționează toate raporturile economico-sociale și morale, îi produce adânci modificări culturale: toate acestea nu numai justifică, dar necesită instituții liberalo-burgheze, după cum le necesită și pro pășirea ulterioară a acelei societăți.

Au fost însă și alte condiții foarte importante care au necesitat introducerea instituțiilor liberalo-burgheze. Așa e chiar independența noastră națională, însăși crearea și existența statului român.

Țara românească a avut marea neșansă istorică să fie înconjurată de trei state puternice, care o strângeau ca într-un cerc de fier și dintre care unul se socotea stăpânul ei de drept (Turcia), altul stăpân de fapt (Rusia) și al treilea căuta să devină și una și alta (Austria). Firește că aceste state au opus o rezistență înverșunată la crearea statului român independent. Pe ce dar și pe cine, pe al cui sprijin putea să conteze țara împotriva unor adversari atât de puternici? Acest sprijin n-avea de unde să-l capete decât de la Occidentul liberalo-burghez. Dar nu putea să-l capete o țară înapoiată care s-ar fi încăpățânat să rămână iobăgisto-medievală, ci numai una care ar fi țintit să se transforme într-o țară capitalistă și liberalo-burgheză.

Și nu numai considerații morale, simpatii politico-sociale joacă aici un rol hotărâtor, ci mai ales interesul material. Țările capitaliste atrag în orbita mișcării lor pe cele înapoiate nu din interese ideale, ci mai cu seamă din interese foarte materiale, ca să le poată trimite mărfuri, ca să le prefacă în debușeu pentru produsele industriale de care gem.

Dar o țară iobăgisto-medievală săracă, producând mai numai pentru propria sa întrebuințare (valori de întrebuințare, nu mărfuri) și deci neavând nici nevoie de schimb, o astfel de țară e un debușeu foarte slab. De aici forțarea țărilor capitaliste de a civiliza țările înapoiate, de a le îmboldi la introducerea instituțiilor liberalo-burgheze. Acest interes material la ideologii burghezimii se transformă și devine în realitate un simțământ dezinteresat, în adevăr umanitar.

Așadar, instituțiile liberale au fost necesare pentru viața țării ca stat independent. Și într-un fel ele au fost necesare chiar pentru conservarea neamului românesc ca atare.

Dintre cei trei vecini pomeniți, cel mai periculos pentru existența însăși a neamului e, desigur, Rusia. În cazul unui dezastru al statului român, în cazul acaparării țărilor române de către Rusia, nu numai statul român ar fi fost distrus, dar însuși neamul românesc ar fi fost în pericol de nimicire. Vedem doar ce a pățit Basarabia. într-o vreme atât de scurtă, toți acești Crușevani, Puricîkievici (Purice), Seladini, Krupenski etc. au devenit cei mai abjecți servitori ai țarismului muscălesc, au devenit o pacoste nu numai pentru Basarabia, dar și pentru însăși Rusia, iară țărănimea a fost atât de abrutizată încât nici nu se gândește la neam. Această soartă o aștepta și pe Moldova și pe Muntenia.

În schimb, presupunând același dezastru — acapararea țărilor — din partea Austriei, statul independent ar fi fost de asemenea nimicit, dar ar fi putut să fie măcar vorba de distrugerea neamului? Zece milioane de români în Austria poliglotă ar fi rămas un neam puternic și, poate, în unele privințe chiar preponderent. E deci vădit că cel mai mare pericol pentru însăși existența neamului rămâne tot Rusia.

Or, pe la mijlocul veacului trecut, Rusia se și simțea în țară la noi ca la ea acasă, consulii ei de fapt stăpâneau țara. Similitudinea de religie, de organizație economică, de instituții și mai ales similitudinea de clase conducătoare, toate acestea au făcut ca Rusia să socotească provinciile moldo-valahe ca o pradă ușoară. Introducând instituțiile liberale și încă liberale înaintate, care nu aveau nici o asemănare cu cele rusești, chemând la viață o clasă conducătoare (burghezimea) așa de puțin asemănătoare cu boierimea rusească, România nu numai că a pus o stavilă între ea și Rusia, dar a săpat o prăpastie. A fost o lovitură abilă, genială, asemănătoare cu cea de acum a junilor turci. Așadar, și condițiile economice sociale rezultate din legăturile cu Occidentul european; și relațiile culturale; și necesitățile dezvoltării capitaliste ulterioare; și interesele conservării statului, independenței naționale și a neamului însuși, toate reclamau introducerea instituțiilor liberalo-burgheze. Desigur, e greu ca niște instituții să se bazeze pe necesități mai mari.

Dar pentru cei care nici de argumentele de mai sus nu vor fi convinși aducem încă două luate din experiența țărilor vecine, o experiență parcă într-adins făcută ca să ne convingă de adevărul celor de mai sus.

Primul exemplu, foarte convingător, e Rusia. În Rusia, prin influența capitalismului occidental, s-au operat aceleași schimbări profunde, s-a făcut aceeași revoluție în organismul economico-social, în relațiile economice, morale și în starea culturală ca și la noi. Rusia, în aceeași vreme ca și noi, a fost silită să libereze pe țărani din iobăgie. Dar, cu toate aceste modificări adânci din organismul ei social, ea a rămas totuși, în deosebire de noi, cu instituțiile ei medievale de altădată, cu monarhia ei absolutisto-țaristă. Și rezultatul a fost că Rusia, acest colos cu nenumăratele lui resurse de viață prin care n-are egal afară doar de Statele Unite ale Americii, Rusia, cea mai mare împărăție din lume, a ajuns pe marginea prăpastiei.

Al doilea exemplu e Turcia. Turcia a rămas în Europa, după instituțiile ei politice, o țară absolutisto-asiatică. Și cine nu știe că dacă n-a pierit de mult o datorește rivalității puterilor care nu se înțeleg asupra împărțelii? Și cu toată această rivalitate ea a fost, totuși, îmbucătățită, și, lucru caracteristic, când după întrevederea de la Reval s-a văzut limpede sfârșitul Turciei, junii turci tot instituțiile liberalo-burgheze le-au introdus ca să mai scape ce se poate scăpa din viața Turciei. Vor reuși oare? Cine știe? Eu personal mă îndoiesc. E și prea târziu.

„Nu-nvie morții, e-n zadar, copile”.[2]

M-am oprit poate prea mult la apărarea instituțiilor noastre liberalo-burgheze, pe care nimeni nu le mai atacă serios. Mai departe se va vedea cât de absolut necesare au fost aceste dezvoltări. Dealtfel, deși nu mai este vrun curent politic apreciabil care să dea vina pe instituțiile liberale pentru toate neajunsurile vieții noastre sociale, deși înșiși junimiștii, cei mai acerbi critici ai liberalismului, au devenit chiar adevărați constituționali, totuși de câte ori te vei găsi într-un grup discutând nevoile și mizeriile țării vei auzi voci declarând cu convingere și aplomb: „Toate relele, domnilor, vin de acolo că ne-am dat prea curând instituții liberale, înaintate; țării acesteia i-ar mai fi trebuit cel puțin treizeci sau patruzeci de ani un arapnic rusesc”. Să poftească dumnealor în Rusia ca să vadă unde a adus-o arapnicul rusesc.

Așadar, instituțiile occidentale au fost o necesitate pentru țara noastră și cei care le-au introdus i-au făcut un mare serviciu. Dar, odată introduse instituțiile liberalo-burgheze, evident că trebuia să se stabilească o concordanță între ele și relațiile de producție și de organizare a ei, a acelei producții pe baza căreia și din care trăiește țara. Un dezacord în această privință, se înțelege, trebuia să aibă rezultate dezastruoase.

Și, fiindcă am ajuns la faptul social, la problema socială, în jurul căreia gravitează multe din dezvoltările studiului acestuia, îmi voi permite aci să dau un exemplu ipotetic, exagerat, prea exagerat, dar care ne va ajuta să limpezim cele ce vor urma.

Să presupunem o țară unde acei care lucrează pământul marilor proprietari agrari sunt ei înșiși proprietatea stăpânilor, care pot dispune de viața lor, pot să-i vândă ca pe vite ș.a.m.d. E o societate în care raporturile de producție sunt sclavagiste. Să presupunem acum că o tinerime entuziastă și generoasă, adăpată la o civilizație înaintată, ar introduce toate instituțiile liberalo-burgheze, cu toate libertățile, cu egalitatea înaintea legii, cu votul universal direct, egal și secret, dar, introducând aceste instituții, ar lăsa relațiile de producție cele vechi și sclavagiste, adică stăpânul în producție să fie stăpân absolut, să poată vinde pe robul său altui stăpân etc.

Se înțelege că o astfel de organizație ar fi un nonsens, n-ar putea să existe nici o zi și s-ar întâmpla sau ca sclavii să sfărâme sclavia, devenind cetățeni liberi în conformitate cu instituțiile libere, sau ca proprietarii de sclavi să sfărâme instituțiile liberale, înlocuindu-le cu cele sclavagiste, pentru că între instituțiile unei societăți și raporturile ei de producție trebuie să existe neapărat o anume corelație și o concordanță lăuntrică. Asta se înțelege de la sine.

Au înțeles-o, firește, întemeietorii liberalismului nostru și de aceea liberarea țiganilor din robie și a țăranilor din iobăgie a și coincis cu introducerea instituțiilor liberale. Dar, după această schimbare a raporturilor de producere prin liberarea țiganilor și a iobagilor și prin prefacerea lor în lucrători liberi și după introducerea și a instituțiilor corespunzătoare cu aceste relații noi de producere, o altă problemă se ridica înaintea întemeietorilor statului liberalo-burghez român, o problemă mare, grea, vitală: e organizarea producției înseși a țării. E problema cea mai vitală, pentru că o țară, ca să trăiască, trebuie să producă, iară pe de altă parte această producție trebuie să fie organizată așa fel ca să corespundă cu instituțiile cele noi, căci în cazul contrar le compromite existența.

Să vedem cam în ce fel se putea face organizarea producției agrare — bineînțeles că pe atunci numai asta conta, pe atunci eram mai ales o țară eminamente agricolă —, să vedem deci cam în ce fel se putea face acea organizație a producției care să îndeplinească neapărata condiție de mai sus.

Să luăm de exemplu două tipuri de organizație, nu numai deosebite, dar chiar opuse: unul bazat pe marea proprietate rurală și altul pe cea mică.

În prima supoziție, marii proprietari rurali, foștii stăpâni ai clăcașilor, ar fi dominatorii producției. În acest caz, liberarea iobagilor s-ar fi făcut în mare parte fără pământ. S-ar fi dat pământ fruntașilor, acelora care aveau vite mai multe și care împreună cu răzeșii ar fi format proprietatea mijlocie, și aceasta ar fi fost un tampon și o apărătoare a marii proprietăți; s-ar fi dat pământ celor mai înțoliți, deși nefruntași, dar tuturor cu titlul de proprietate exclusivă, cviritară, un drept care constituie una din principalele baze ale societății liberalo-burgheze în general, ale instituțiilor ei politico și juridico-sociale în special.

În ce privește majoritatea țăranilor, ei ar fi fost liberați fără pământ, trebuind să se mulțumească numai cu faptul că sunt liberați în mod gratuit de iobăgie și de toate servituțile ei.

Proprietarii de iobagi se prefăceau deci în mari proprietari de pământ, pământul se prefăcea în capital, iar foștii clăcași în mare parte în salariați, cărora li s-ar fi adăugat și acei dintre împroprietăriți care, neputând rezista ca mici proprietari, s-ar fi proletarizat.

Așadar, am fi avut o stare de lucruri ca în unele țări occidentale: de o parte mari proprietari capitaliști, căptușiți de o proprietate mijlocie și mică, adică o mare și mică burghezime rurală, iară pe de altă parte salariații, vânzători ai forței lor de a munci.

Proprietarii mari, având în fața lor pe salariați — numai brațe de muncă (cei care ar mai fi avut ceva vite și instrumente de muncă ar fi fost nevoiți să le vândă) —, s-ar fi văzut siliți să-și muncească singuri moșiile cu inventarul lor: vite, pluguri, acareturi, mașini agricole, acestea din urmă primitive la început, perfecționate mai târziu. Aceia dintre marii proprietari care n-ar fi putut să se adapteze la noile condiții de viață economică ar fi fost siliți să-și vândă moșiile ori să le arendeze pe termene foarte lungi la capitaliști-arendași, pentru ca aceștia să bage capital în pământ, instrumente, acareturi etc.

Pe măsură ce s-ar fi lărgit piața de desfacere — prin dezvoltarea comunicațiilor și înmulțirea populației — s-ar fi lărgit și întinderile cultivabile, și felul perfecționat de cultură ca și în alte țări burgheze. Întreaga viață materială a națiunii s-ar fi bazat pe această producție, ea fiind aproape unica sursă de trai pentru întreaga națiune cu toate organele și clasele ei.

Statul ar fi fost mai ales o emanație a acestor clase producătoare — proprietatea mare, căptușită de cea mijlocie și mică — și ar fi protejat și apărat din toate puterile această formă de organizare a producerii.

Tonul în stat fiind dat de burghezimea rurală, întreaga viață politică, culturală etc. a statului s-ar fi dezvoltat și modelat în conformitate cu caracterul claselor dominante; instituțiile politico-sociale (având la baza lor o viață economică franc capitalisto-burgheză) ar fi fost, bineînțeles, cele liberalo-burgheze, cu tendința pronunțată de a favoriza clasele marii burghezimi, în special clasa marilor proprietari de pământ.

Și pe aceste baze statul român ar fi urmat să se dezvolte într-un stat industrial, capitalisto-burghez.

Acum să ne înfățișăm supoziția a doua, adică să presupunem că țara, după liberarea iobagilor, ar fi fost organizată pe baza micii proprietăți țărănești.

în acest caz, tot pământul, asupra căruia dealtfel țărănimea socotea că are drepturi de veacuri, ar fi trecut la țărani, care, să zicem, l-ar fi răscumpărat pe prețuri foarte mici și termene foarte lungi. Pământul ar fi fost împărțit între țărani după puterea lor de a munci, după numărul brațelor dintr-o familie, după inventarul ce ar fi posedat ș.a.m.d. În felul acesta s-ar fi format o puternică proprietate mijlocie și mică.

Cu vremea, proprietatea fiind absolută și deci alienabilă, s-ar fi format și o mare proprietate (în condițiile acestea, destul de modestă și care ar fi putut fi mărginită întrucâtva prin lege), și un proletariat salariat din micii proprietari proletarizați.

La baza organizației producției ar fi fost deci mijlocia și mica proprietate țărănească. Având a plăti ratele răscumpărării către marii proprietari, având a susține statul și întreaga clădire socială ce s-ar fi format pe baza acestei producții agrare, țăranul ar fi fost silit să iasă din incuria lui orientală — produs al iobăgiei —, n-ar fi fost lăsat să lucreze numai câte o bucățică de pământ, ci ar fi fost nevoit să lucreze tot mai mult și mai bine, îndemnat mereu și de cerințele crescute ale pieței de desfacere, și de cerințele crescute ale societății în dezvoltare, și de înmulțirea populației, și de propriile lui necesități personale crescânde. Clasele conducătoare s-ar fi format mai ales din burghezimea rurală (proprietari mai mari și mijlocii, burghezimea sătească), burghezimea negustorească și din birocrație, iară puterea centrală — regele —, cum se întâmplă de obicei în societățile țărănești, ar fi avut mai multă autoritate reală decât în societatea bazată pe marea proprietate rurală.

Statul și clasele dirigente ar fi fost silite, din spirit de conservare, să-și concentreze toate sforțările pentru a face să prospere această mică și mijlocie proprietate țărănească, principala resursă de viață a țării. Instituțiile țării ar fi rămas, bineînțeles, cele liberalo-burgheze de acuma, țara având toate caracterele și toate raporturile economice liberalo-burgheze, deși nu deplin dezvoltate, dar statul ar fi fost mai centralizat și puterea centrală mai mare. Cultura țării s-ar fi dezvoltat mai extensiv, având ea centru de preocupare școala primară rurală.

Intr-un cuvânt, în cazul al doilea dezvoltarea țării ar fi fost a unei democrații rurale asemănătoare cu a Serbiei, numai mai prosperă decât ea — având în vedere mai marile bogății naturale ale țării noastre —, ar fi fost o dezvoltare cu toate avantajele și defectele unor țări agricole, a căror producție e bazată pe proprietatea mică și mijlocie țărănească.[3] Ar fi fost o țară țărănească. Și, iară, pe aceste baze diferite de cele de mai sus, țara s-ar fi dezvoltat într-o formă socială superioară, industrialo-capitalistă, liberalo-burgheză.

E evident că într-un caz sau în celălalt țara ar fi luat cu totul altă direcție în dezvoltarea ei, deși, fie într-un caz, fie într-altul, etapa mare de dezvoltare pe care ar fi avut s-o treacă ar fi fost tot capitalismul industrial dezvoltat; dar calea ar fi fost alta și chiar caracterul capitalismului industrial la care ar fi ajuns ar fi fost întrucâtva altul.[4]

Și este iarăși evident că judecata asupra unui tip de întocmire socială sau a altuia va atârna de punctul de vedere al aceluia care le judecă: democratul social sau poporanist va prefera tipul al doilea, aristocratul și burghezul tipul întâi. Dar, pentru unul sau celălalt și din orice punct de vedere le-am judeca, e vădit că o organizare sau alta dă putința dezvoltării economico-sociale ulterioare și că relațiile sociale create de una sau alta sunt clare, logice, raționale pe cât pot să fie în general logice și raționale relațiile izvorâte dintr-o organizație socială bazată pe proprietatea individuală și lupta de clasă, și altă bază, bineînțeles, era imposibilă.

Ceea ce a realizat însă împroprietărirea de la 1864 a fost un organism economico-social hibrid, absurd, monstruos, care nu era nici în folosul bine priceput al micii proprietăți, nici în al celei mari, ci în paguba amândurora.[5]

S-a creat un organism economico-social neviabil, incapabil de o dezvoltare ulterioară, s-a creat pentru viața societății românești (a statului român, cum se obișnuiește să se zică) o bază economico-socială pe care era cu neputință să trăiască tale quale, dar încă să propășească!

Să vedem în adevăr.


  1. Învinuirea pe care doctrinarii conservatorismului nostru o aduceau liberalilor și instituțiilor liberale că lor se datorește desființarea corporațiilor, această învinuire și cererea de a se reînființa corporațiile arată până la ce grad surprinzător lipsește în țară la noi priceperea celor mai elementare adevăruri din știința economică. Felul de producere și împărțire a bogățiilor în societatea modernă face imposibilă existența corporațiilor medievale și, într-o societate bazată pe libera concurență, corporațiile sunt tot așa de imposibile ca și iobăgia sau sclavajul. Și cât de puțin au de împărțit cu aceasta instituțiile liberale arată, spre pildă, Rusia, care — slavă Domnului! — n-a avut aceste instituții și unde totuși corporațiile medievale au dispărut ca și la noi și din aceleași cauze.
  2. Turcia musulmană, cu civilizația ei înapoiată, stăpânind popoarele creștine cu o civilizație mai înaintată — și aceasta în Europa — e o absurditate și logică, și sociologică. Se înțelege că, dacă Turcia ar fi știut încă de acum o jumătate de secol să-și introducă instituțiile europene și să trăiască pe baza lor, dezvoltarea ei ca stat federativ balcanic ar fi luat altă față.
  3. Apărătorii marii proprietăți la noi ne arată pe Serbia și sărăcia ei economică și culturală ca un exemplu până unde poate să ajungă o țară bazată pe mica proprietate și producție rurală. Acești apărători se lasă înșelați de aparență. Adevărul e că nici economicește, nici culturalicește Serbia nu e mai săracă decât noi, mai curând dimpotrivă. Ceea ce înșală este că acolo și averile și cultura sunt împărțite mai egalitar decât la noi. Sârbii n-au atâția milionari ca noi, dar în schimb starea țărănimii lor e incomparabil mai bună decât a țărănimii noastre; ei n-au două universități și n-au atâta spoială de cultură ca noi, dar nici atâția analfabeți. Bineînțeles, facem abstracție aci de nenorocirele politice ale Serbiei, care au și vor avea un cuvânt hotărâtor în dezvoltarea ei națională și socială. Și iarăși, bineînțeles, sunt foarte departe de a exagera bunătățile vieții ei economico-sociale: sunt social-democrat, nu poporanist.
  4. Cititorii care vor binevoi să tragă singuri toate concluziile cele mai depărtate din cele două tipuri de dezvoltare socială schițate mai sus vor vedea ce imens de deosebită ar fi fost țara noastră după cum ar fi avut la bază o organizare de producție sau pe cealaltă, cât de deosebite ar fi fost felul ei de cultură, moravuri, întreaga ei fizionomie materială și morală etc. Și, odată ajunși aici, vor recunoaște cât de hotărâtor este pentru întreaga viață culturală, morală etc. a țării felul ei de producție, raporturile de producție economică.
  5. Bineînțeles, vorbim de interesele marii proprietăți ca o categorie economică, nu de interesele trecătoare ale marilor proprietari, care. dimpotrivă, au fost strașnic de avantajați de această împroprietărire, și doar pentru ei s-a și făcut. E foarte important, mai ales la noi în țară, de a face această deosebire între marea proprietate rurală, ca o categorie economică și interesele ei permanente, și între interesele momentane și trecătoare ale marilor proprietari. Interesele acestora din urmă și a celei dintâi pot nu numai să nu coincidă, dar să fie chiar uneori opuse.