Neoiobăgia/Prefață

Jump to navigation Jump to search
Neoiobăgia de Constantin Dobrogeanu-Gherea
Prefață
Introducere - Din evoluția societăților moderne


După liberarea țiganilor și, pe urmă, după liberarea iobagilor și introducerea întocmirii politico-sociale și juridico-sociale din Occident, pentru cei mai mulți dintre părtașii sau martorii acestor adânci schimbări sociale era evident că de-acum ne-am prefăcut cu adevărat într-o țară civilizată occidentală. Întocmirile politice și juridico-sociale le apăreau ca un fel de haină civilizată, care, înlocuind pe cea orientală, preface ipso facto pe oriental în civilizat.

Se înțelege că și în generația de la 48 au fost oameni care vedeau mai clar și mai adânc, care pricepeau că prin schimbarea unui fel de port, oricât de important ar fi asta în alte privințe — pentru că, într-un fel, se poate zice că nu numai noblesse oblige, dar și haina obligă —, nu s-au schimbat deodată și mentalitatea și sufletul omului și nici profundele relații sociale, în special economico-sociale. Aceștia pricepeau că sub cilindru și frac pot urma să trăiască foarte bine și frumos o mentalitate și un suflet balcanic, și relații sociale balcanice, ca să întrebuințăm și noi un termen obișnuit acuma. Insă ei sperau că noua întocmire se va realiza, va lua corp și suflet cu vremea, prin educația culturală și morală a maselor, prin școli și prin însăși funcționarea instituțiilor, căci, se înțelege, trebuie o vreme oarecare pentru ca instituțiile să se adapteze la oameni și oamenii la ele.

Așa gândeau cei mai perspicaci.

Că realizarea unor întocmiri politice și a relațiilor de drept nu atârnă numai de școală și educație, și nici măcar în primul rând nu atârnă de ele, aceasta n-o știa încă acea generație. Ea nu știa că baza unei societăți, bază care hotărăște de dezvoltarea ei și de caracterul acestei dezvoltări, e organizația și structura ei economică; nu știa că această organizație, felul producției și raporturile de producție izvorâte din ea hotărăsc și relațiile politice și pe cele de drept — relațiile reale, de fapt, nu cele de formă; că formele politico-sociale — starea de drept — constituie numai o formă și rămân pentru mult timp încă o formă deșartă dacă nu corespund structurii, felului și relațiilor economice de producție; că fondul economic hotărăște formele politico-juridico-sociale, și nu viceversa. Acest adevăr, atât de mare și de adânc, nu l-a știut tinerimea revoluționară de la 1848 și nici n-avea de unde să-l știe, pentru că nu-l știau nici dascălii ei cei mari, Michelet, Quinet și ceilalți.

Și când, după o vreme destul de îndelungată, s-a văzut, în sfârșit, că instituțiile noi, pentru cea mai mare și mai numeroasă parte a țării, nu numai că nu dau rezultate pozitive, dar chiar în unele privințe dau rezultate direct negative; când s-a văzut deslușit că instituțiile occidentale, pentru imensa majoritate a țării, rămân o formă deșartă și mincinoasă — cuvântul „minciună” s-a rostit încă de pe atunci; judecata opiniei publice a vremii, adică a acelor grupări și clase sociale oare puteau judeca și vorbi — imensa majoritate suferea și tăcea atunci ca și acum —, acea judecată s-a manifestat în trei feluri deosebite, vorbim de principalele curente de judecată.

Unii, mai ales dintre aceia care se uitau cu jind și cu regret la vremurile dispărute, acuzau de-a dreptul tinerimea revoluționară, care a adus din străinătate, din Paris, împreună cu cilindrul și fracul, și instituțiile occidentale, fără a se gândi că ele nu corespund deloc cu împrejurările din țara noastră, cu cultura ei înapoiată încă.

Alții, chiar dintre aceia care au lucrat și au suferit pentru introducerea noii întocmiri, văzând rezultatele nule sau triste pentru cei mulți și năpăstuiți, nu învinuiau întocmirea politico-socială și instituțiile noi, — pe care le găseau drepte, bune, superioare și veșnic adevărate și deci oriunde aplicabile —, dar învinuiau pe oamenii care au fost chemați să le aplice: „instituțiile sunt bune, oamenii sunt răi”.

Și marele reprezentant al acestui fel de a vedea, C. A. Rosetti, a închis ochii amărât și plin de mustrare pentru foștii lui prieteni, care au trădat revoluția de la 1848.

În sfârșit, alții — și cei mai mulți — optimiștii, demagogii, triumfătorii, aceia care mai ales profitau de pe urma noii stări de lucruri, negau pur și simplu evidența faptelor. Pentru ei nu era deloc adevărat că întocmirea nouă a rămas o formă goală și mincinoasă pentru masele poporului, ale cărui suferințe, departe de a scădea, ar mai fi și crescut; nu era adevărat că s-a creat un imens contrast între o formă civilizată occidentală și un fond tot așa de oriental ca altădată; nu era adevărat că se formase un abis între țara orașelor și a satelor de parcă ar fi fost două țări deosebite, abis care ducea la dezastruoase rezultate morale, culturale și materiale. Și, ziceau ei, dacă sunt la noi unele neajunsuri, ele sunt rezultatul firesc al unor întocmiri ce nu s-au adaptat încă pe deplin împrejurărilor reale ale vieții, sunt neajunsuri trecătoare; în general vorbind însă, noi stăm mai bine decât oricine, la noi e mai multă dreptate și bunăstare decât aiurea, pentru că „în România nimeni nu moare de foame”, ca în alte țări cu o civilizație mai înaintată decât a noastră.

Din aceste trei curente de judecată, două au dispărut acum, cel puțin sub formă de curente sociale.

Primul e cel reacționar, care vedea tot răul în însăși introducerea instituțiilor burgheze occidentale și ar fi dorit reîntoarcerea, parțială măcar, la instituțiile de altădată. Curentul acesta nu mai există. Să nu uităm că fracțiunea cea mai conservatoare e azi sub conducerea acelui grup doctrinar-conservator care, începând printr-o critică acerbă și nimicitoare a instituțiilor occidentale, a sfârșit nu numai prin a se împăca cu ele, dar prin a forma un partid special constituțional, având drept program tocmai cererea aplicării corecte a Constituției și a instituțiilor constituționale.

A dispărut acum și curentul optimist demagogic. Cu nimicirea acestuia s-a însărcinat în special 1907, tragicul 1907. Atâta bun a avut și acest an, imens de rău și de trist, că acum nimenea nu mai îndrăznește să afirme că totul merge bine și frumos în fericita Românie. Anul 1907 a deschis o prăpastie înaintea ochilor celor mai neîncrezători, a arătat că sunt chestiuni sociale, sunt probleme grozave cărora trebuie să li se găsească soluția sub pedeapsa celor mai mari și mai ireparabile dezastre. Și acum, afară de mici și neînsemnate excepții, toți sunt preocupați de găsirea soluțiilor, nu de negarea problemelor.

Încât din cele trei curente de judecată a mai rămas numai unul, acela după care toate relele, și îndeosebi nerealizarea instituțiilor occidentale, abisul dintre țara legală și cea reală, se datoresc faptului că n-avem oameni, n-avem caractere. Dar și curentul acesta duce o viață jalnică și începe să dispară.

Dacă curentele cele vechi au dispărut sau dispar, altele le-au luat locul. În special curentul poporanist, sub multiplele și variatele lui forme și nuanțe — de la poporanismul conservator și antisemit până la poporanismul democrat-înaintat —, dominează acum opinia publică. Dar în general poporaniștii, prin înseși clasele și interesele de clasă ce reprezintă, ca și prin lipsa oricării metode consecvente de cercetare, n-au putut și nu pot să vadă clar, în întregimea ei, chestia socială a țării, nici problema ei agrară atât de complexă; iară pe poporaniștii democrați, cum sunt cei grupați în jurul revistei Viața românească, metoda superficială și sentimentalo-fantezistă a poporanismului doctrinar rusesc îi împiedică și pe ei să vadă clar problemele țării în general, și în special problema agrară, care mai ales le stă pe inimă.

Un alt curent, care încă acum 25 de ani a avut o influență destul de însemnată asupra opiniei noastre publice, este cel socialist. Încă de pe atunci, el a arătat în literatura lui mai multă pătrundere și pricepere a chestiilor noastre sociale și a celei agrare decât celelalte curente luate la un loc. Cauza, desigur, nu este în vreo deosebită superioritate intelectuală a reprezentanților acelui curent, ci în faptul că, pe de o parte, ei reprezentau și reprezintă interesele adevărate ale clasei muncitoare, iară pe de altă parte aveau o metodă de cercetare puternică și sigură: metoda socialisto-marxistă.

Dar și ei au căzut în unele greșeli și inconsecvențe. Și aceasta din diferite pricini. Mai întâi e viața socială așa de puțin deslușită, așa de puțin diferențiată, cum era încă la noi cu atâția ani în urmă. Apoi e faptul că socialismul de atunci nu se liberase încă din mrejele poporanismului celui consecvent, doctrinar-rusesc, atât de superficial ca metodă, dar și atât de ademenitor, care părea că ușurează pentru țările rămase în urmă realizarea unor idealuri pe care cele înaintate nu pot încă să le realizeze. În sfârșit, socialiștii aveau o puternică metodă de cercetare luată de la socialismul occidental, dar trebuiau s-o aplice unui mediu atât de deosebit de cel din Occident. Unele greșeli și inconsecvențe erau deci inevitabile.

Cu toate acestea, literatura sociologică socialistă din țară e chiar de la început mult superioară literaturii sociologice a celorlalte curente.

Astfel, încă acum 17 ani, noi am înscris în programul agrar socialist desființarea tuturor rămășitelor feudale și a relațiilor de producție iobăgiste, ceea ce, în definitiv, constituie și ideea centrală a acestei lucrări.



Dintre cei care s-au ocupat și au scris asupra chestiei și problemei agrare, o mențiune specială merită, desigur, d-l C. Garoflid. D-sa, în tripla calitate de om inteligent, fost socialist și însuși mare proprietar și arendaș, e unul dintre foarte puținii care au văzut mai clar în problema noastră agrară. Cum se întâmplă însă așa de des, unele împrejurări care i-au fost atât de favorabile i-au fost în aceeași vreme și defavorabile. Astfel, faptul de a fi fost socialist și de a fi mers odată la școala economiei politice socialiste și faptul de a fi un mare proprietar și arendaș, care, de visu și din propria sa practică, cunoaște starea și relațiile agrare din țară, au făcut ca d-sa să nu cadă în cursa economiei politice burgheze și, ceea ce e mai merituos, să nu cadă în cursa economiei politice poporaniste la modă acuma, economie politică pe cât de ademenitoare, pe atât de falsă și superficială. Din altă parte însă, faptul de a fi mare proprietar și arendaș făcea uneori pe d-l Garoflid, mai ales în primele d-sale lucrări, să fie tare confuz, să dea încă prea multă însemnătate cauzelor accidentale și cauzelor subiective ale omului, în special neajunsurilor subiective ale țărănimii, și, ceea ce e mai important, să aibă încă preferințe, justificări pentru regimul nostru neoiobag în vigoare. Insă în merituoasa d-sale lucrare din urmă: Problema agrară și dezlegarea ei, d-l C. Garoflid, dezbărat de aceste neajunsuri, vede clar baza economică a problemei noastre agrare, ca și soluția ei. Pe baza însă a economiei unei societăți și a unui anumit fel de producție, se creează grupe și clase sociale care, prin raporturile și lupta lor, dau un anumit înțeles vieții sociale și, la rândul lor, explică acest fel de producție și existența lui. De această parte largă, sociologică a problemei nu se preocupă d-l Garoflid. Dar, în marginile problemei agrare ca o problemă economică propriu-zisă, d-l Garoflid, o repetăm, vede destul de limpede problema, ca și soluția ce o comportă, ceea ce e, desigur, un merit deosebit pentru d-sa.

Lucrarea de față e o încercare de aplicare consecventă a metodei socialiste sus-pomenite la analiza economică și sociologică a problemei noastre agrare și a problemelor pe care ea le implică, un studiu analitic economico-sociologic al regimului nostru agrar. Dacă această încercare, atât de fragmentară, e reușită sau ba — și, întrucât e reușită, dacă e —, aceasta, bineînțeles, nu eu pot s-o judec. Din parte-mi însă pot să afirm cu toată siguranța că nu m-a condus decât dorința de a afla și a spune adevărul. Dealtfel, îmi dau bine seama de toate neajunsurile acestei lucrări. De bună seamă, e prea fragmentară și disparată, chestiile tratate împreună cu problema agrară, ca și aceasta însăși, sunt prea fragmentar tratate. Cauza acestui neajuns e următoarea.

În gândul și planul autorului acestei lucrări era o operă largă, care avea să cuprindă chestia socială a țării noastre în întregimea ei, cu toate problemele vitale ce le comportă și între care una dintre cele mai vitale e problema agrară, importantă și vitală, desigur, dar nu unica vitală. Problema agrară face parte din vasta chestie socială a țării, e cuprinsă în ea ca o parte într-un întreg și nu invers, cum par a gândi unii din poporaniștii noștri.

0 astfel de lucrare asupra chestiei sociale a țării — o lucrare istorică, economică și sociologică în aceeași vreme — nu mi-a fost dat să fac. Adversitatea sorții și împrejurări protivnice extrem de grele m-au împiedicat de la acest plan atât de ademenitor. Lucrarea de față, ca și Cuvinte uitate, e un crâmpei din cea plănuită și are deci toate neajunsurile unei astfel de opere. Dacă împrejurările vor fi prielnice, voi căuta să completez și să înlocuiesc măcar prin alte câteva mici fragmente aceea ce era să fie lucrarea întreagă, bineînțeles pe cât se poate înlocui prin fragmente o operă unitară.

Înainte de a intra în materia propriu-zisă a studiului, cercetăm cauza acelui dezacord constatat de atâta vreme de noi, ca și de alții, și care cercetare e reluată acum de mulți alții, cauza dezacordului adânc, a abisului — mai ales la țară — dintre instituțiile noastre civilizate, dintre legile noastre occidentale și realitatea vieții, în bună parte orientală și semifeudală.

Înainte de această cercetare dăm loc unui mic fragment: „Din evoluția societăților moderne”, necesarmente foarte scurt și insuficient, care învederează însă, pe cât e cu putință în câteva cuvinte, metoda urmată în această lucrare și aplicarea ei. Cercetarea asta e necesară și ne va introduce pe nesimțite, dacă putem zice așa, în însuși obiectul studiului nostru: regimul nostru agrar neoiobag.

Se înțelege, din punctul de vedere al metodei ar fi preferabil și mai logic să începem prin expunerea însăși a acestei metode. Ar fi mai logic, dar și mai arid și mai greu pentru cititorii noștri. Drumul urmat e mai puțin logic, dar mai clar și deci preferabil pentru cititori.

Termenul raporturi de producție, sau relații de producție, ce întrebuințez atât de des în lucrarea asta, îl înțeleg în sensul cel mai larg. El înseamnă nu numai suma raporturilor sociale provocate de un anumit proces de producție socială, dar în parte conține și noțiunea de felul și înălțimea producției unei societăți.

încă o observație asupra căreia atrag atenția cititorilor: în lucrarea de față, chestia agrară e tratată din punct de vedere socialist. Dar în special despre atitudinea teoretică și activitatea tactică și practică a socialiștilor în această chestie vom vorbi, de ne va fi dat să vorbim, în altă parte. Tot atunci vom vorbi și despre dezvoltarea noastră capitalistă și atitudinea teoretică, tactică și practică a socialiștilor români față de capitalism.