Neoiobăgia/Liberarea și împroprietărirea țărani
La împroprietărirea foștilor clăcași de la 1864, țăranii au primit în total aproape 1 800 000 de hectare, cam un sfert adică din întinderea arabilă țării. Celelalte trei sferturi, afară de pământul moșnenilor, răzeșilor, au rămas în mâinile proprietarilor și ale statului.
La 1864 li s-a dat țăranilor: la 71 912 fruntași 413201 de hectare, la 202075 de mijlocași 882737 de hectare, la 134 132 de pălmași 384 758 de hectare, în total deci la 467 840 de familii țărănești s-au dat 1 766 258 de hectare, sau, în mijlociu, 3,9 hectare de familie țărănească. Dintre împroprietăriți, fruntașii au primit, în mijlociu, aproximativ 6 hectare de familie țărănească, mijlocașii 41/2 și pălmașii 21/2; 60 000 de țărani au fost împroprietăriți numai cu loc de casă și grădină.
Din aproape jumătate milion de țărani împroprietăriți, numai unii dintre cei 72 000 de fruntași puteau în condiții prielnice să-și întemeieze de bine, de rău o gospodărie temeinică și serioasă. Dar ceilalți, imensa majoritate, care au primit foarte puțin pământ, din capul locului au fost puși în imposibilitatea de a-și face o adevărată mică gospodărie țărănească. Cu atâta pământ ei n-ar putea-o face nici azi; cu atât mai puțin au putut-o atunci, când cultura era și mai primitivă. Nu mai vorbim de cei 60 000 de țărani împroprietăriți numai cu loc de casă și grădină.
Dar, în afară că s-a dat puțin, s-a dat și pământul cel mai prost râpe, pietrișuri, nisipuri, lut; apoi li s-a dat pământul cel mai depărtat de sat și — monstruozitate fără seamăn — fără delimitare, ceea ce a fost un izvor de certuri și procese.[1]
Pe urmă, pământurile date n-aveau de multe ori drumuri care să ducă la ele, astfel că țăranul avea pământ, dar nu putea să ajungă la el; drumul către pământul țăranului trecea prin proprietatea mare, ceea ce a devenit mai târziu un mijloc ușor, eficace și feroce de aservire a țăranului. În multe locuri s-a dat pământ țăranilor, dar adăpătorile de vite au rămas în mâna proprietății mari — un alt mijloc feroce de aservire.
Astfel, țăranii au primit pământ puțin, absolut neîndestulător pentru formarea unei gospodării țărănești, au primit pământul cel mai prost — nisipuri, luturi, râpi —, au primit pământ prea depărtat de locuințele lor, înconjurat de pământ boieresc, fără putință de a ajunge la el decât cu învoirea boierului, au primit de multe ori pământ fără adăpători pentru vite, care au rămas iarăși în „mâna proprietarilor mari. S-a făcut deci parcă anume ca această proprietate mică țărănească nu numai să nu se poată dezvolta ,și înflori, dar nici să nu poată trăi măcar.
Tendința ascunsă, dar destul de lămurită a acestei prime împroprietăriri era deci să facă imposibilă viața neatârnată a unei mici proprietăți, sa pună pe cei împroprietăriți în imposibilitatea de a trăi din proprietățile lor, ci, într-un fel sau altul, să fie în dependență economică a marilor proprietari spre a fi nevoiți să lucreze și moșiile acestora.[2]
Să vedem acuma situația ce s-a creat marii proprietăți prin împroprietărirea de la 1864.
Am zis că pământul care s-a dat țăranilor a fost neîndestulător pentru formarea unei mici proprietăți cât de puțin raționale. Așa e, 4 ha în mijlociu nu erau de ajuns pentru o familie țărănească, având în vedere primitiva cultură extensivă de atunci. Nu erau de ajuns, bineînțeles, pentru o gospodărie rațională și pentru un trai omenesc.
Țăranul de atunci însă, ca și cel de acuma dealtfel, avea cerințe foarte mici, era învățat să trăiască în mizerie. Ca să-și scoată existența mizerabilă obișnuită îi ajungeau 4 ha, ba și mai puțin ceva. Să nu uităm că atunci condițiile economice ale traiului țăranului erau incomparabil mai ușoare decât acuma. Drumurile de fier nu erau, deci țăranul avea, ca un izvor de câștig, cărăușia; avea pentru iarnă mica industrie casnică, nedispărută încă de tot pe atunci; avea imașuri comunale nearate încă; avea încă servitutea asupra pădurilor; iară birurile erau mai mici, incomparabil mai mici decât acuma.
În aceste condiții excepționale, lăsat în voia lui, putea să-și scoată cele necesare pentru traiul lui obișnuit, atât de sărac, nu numai din 4 ha, dar și din mai puțin. Și era natural psihologicește ca țăranul, liber după veacuri de robie, stăpân pe pământul lui, stăpân pe voința lui, să se apuce să-și lucreze în primul rând pământul său. Insă în acest caz ce se făcea proprietatea mare aproape cu totul lipsită de brațe? Căci doar nu putea fi muncită de vreo 60 000 de țărani împroprietăriți numai cu casă și grădină și nici în resturile de timp ale țăranilor împroprietăriți. Evident că în asemenea condiții proprietatea mare, pentru generații încă până s-ar fi înmulțit populația, ar fi suferit o mare depreciere. De pe întinsele lor moșii rodnice, dar nelucrate, proprietarii ar fi fost osândiți să se uite cu melancolie cum țăranii își scot existența lor mizerabilă din peticele de pământ inferior, însă al lor. Dar statul, întreg organismul social, țara?
Acestea se găseau într-o situație tot așa de grea ca și proprietatea mare. Statul și întreaga supraconstrucție socială aveau ca resurse de viață aproape exclusivă producția agricolă. Or, aceasta urma să se facă în cea mai mare parte pe pământurile împroprietăriților și moșnenilor, cam pe un sfert și ceva adică din suprafața cultivabilă a țării, restul aparținând statului și proprietății mari.
În aceste condiții, clasele dominante, cu stat cu tot, nu puteau să se dezvolte.
Iată dar situația economico-socială creată țării la 1864. Țărănimea și mica proprietate fără putința de a prospera, marea proprietate lipsită de brațe și statul, organismul social, supraconstrucția socială, lipsite de putința de a se dezvolta.
Frumoasă creație!
Și, pentru ca această frumusețe să fie mai trainică, s-au luat și măsuri ca să nu se mai schimbe, declarându-se inalienabilitatea pământurilor țărănești.
Știu că, întrucât privește pe ideologii naivi, această inalienabilitate a fost dată cu scopul lăudabil de a împiedica proletarizarea țărănimii, după cum știu că întreaga întocmire economico-socială schiloadă de la 1864 nu era rezultatul unui plan bine chibzuit al reformatorilor în cap cu Cuza și Kogălniceanu, ci un rezultat al luptelor înverșunate dintre clasele și grupările sociale de atunci. Dar în acest studiu analitic e vorba de analiza economico-socială, nu de judecata istorică.
Prin întocmirea de la 1864 s-au și dat în germene toate contradicțiile, toate anomaliile, toate antagonismele care s-au dezvoltat atât de trist pe urmă și care au ajuns la atâta monstruozitate în vremea noastră. Anul 1864 purta în sânul său anul teribil 1907.
Așadar, întocmirea de la 1864 n-a dat o bază rațională pentru dezvoltarea țării, ci, dimpotrivă, i-a luat acesteia orice putință să se dezvolte pe baza dată. Dar o societate trebuie să trăiască, trebuie înainte de toate să-și creeze condiții pentru traiul material. Dacă condițiile oferite de întocmirea juridică și economică nu sunt prielnice, atunci alături de ele sau chiar împotriva lor societatea își creează altele, iar instrumentul cu care se făuresc este același de-a lungul istoriei: e lupta de clasă.
Care clase trebuiau să intre în această luptă se vede lămurit: în primul rând țărănimea mică proprietară de o parte și boierii mari proprietari de cealaltă; și tot așa de evidente erau și obiectul și subiectul acestei lupte.
De o parte era țărănimea, care căuta să fie lăsată în pace. ca din peticul ei de pământ, de multe ori inferior, să-și scoată subzistența sărăcăcioasă, chit că rămășița de vreme câtă i-ar mai rămâne s-o închirieze boierului pe bani gata.
De altă parte erau marii proprietari, care trebuiau să caute neapărat să capete îndărăt pe vechii lor iobagi; să capete îndărăt brațele de muncă pentru moșiile lor, brațe fără de care acele moșii deveneau nonvalori.
Acestea erau principalele clase în luptă.
Și rezultatul final al luptei era ușor de prevăzut, cu atât mai mult cu cât unul din luptători — marea proprietate — avea un aliat așa de puternic ca statul. Căci statul era cel mai mare proprietar al țării — avea milioane de pogoane — și deci interesele lui ca mare proprietar erau absolut identice cu ale marii proprietăți. Afară de asta, statul în bună parte era expresia însăși a marii proprietăți și prin faptul că marea proprietate era clasa cea mai bogată, și prin faptul că însăși Constituția, prin legea electorală, a dat statul în bună parte în mâinile acestei clase.
E adevărat că statul nu reprezenta numai marea proprietate, și mai ales atunci avea încă un deosebit prestigiu în țară și o însemnată putere în stat acea tinerime revoluționară ideologă de la 1848, care săvârșise chiar transformarea noastră dintr-un stat iobago-feudal într-unul constituționalo-burghez. Dar și această tinerime era un slab aliat pentru țărănime și iată de ce.
În adevăr, care era mijlocul ca să se ajute radical țărănimea și să se facă posibile și existența și dezvoltarea statului român? (înțelegând prin stat întreg organismul social, țara). Am arătat-o mai sus. Dacă era vorba de împroprietărit țărănimea, trebuia dat țăranilor deodată și o mare parte din pământul țării în proprietate individuală, și trebuia dat și capitalul pentru întemeierea micilor gospodării agricole. Odată gospodăriile întemeiate în felul acesta, statul ar fi trebuit să le dea tot sprijinul ca să se poată dezvolta. Atunci, țăranii având pământ suficient și inventarul necesar, multe din proprietățile mari rămase fără brațe de la sine ar fi trecut la țărani și în felul acesta țara ar fi putut să se dezvolte pe baza proprietății rurale mici, pe baza proprietății țărănești.
Aceasta însă, după cum am zis, ar îi însemnat o țară țărănistă. Dar tinerimea de la 1848 n-avea deloc idealul acesta. Ea visa o țară civilizată, de un tip mai înalt, asemănătoare cu cele din Occidentul european, într-un cuvânt o țară burghezo-capitalistă, nu una țărănistă. Și, după cum am văzut, tinerimea aceasta nu știa că drumul care duce spre o asemenea societate — fie de la tipul țărănist, fie de la tipul marii proprietăți rurale — e lung și greu; nu știa că acolo se poate ajunge nu prin propagandă, învățătură, decrete etc., ci prin creșterea organică, și că această creștere e condiționată în primul și esențialul loc de dezvoltarea puterilor de producție și că acesta e un lung și dureros proces de dezvoltare și de luptă.
Și, chiar dacă tinerimea n-ar fi fost victima unor concepții greșite, totuși ea nu putea fi de mare folos țărănimii, pentru că tinerimea cu adevărat ideologă și dezinteresată, în frunte cu M. Kogălniceanu, forma o pătură foarte subțire, prea puțin numeroasă. În ce privește grosul, numărul cel mare al păturii revoluționare, constând din boiernași cu fiii lor, din slujbași și din păturile burgheze așa rudimentare cum erau, apoi aceștia, conștient sau inconștient, nu erau mânați de vreo ideologie dezinteresată, ci de interes, de ură și de invidie împotriva boierimii celei mari, căreia doreau să-i ia locul. în grosul acestei pături revoluționare trăia în germene spiritul lui Titircă Inimă-Rea, liberal-sadea, căpitan în garda civică, mâncător de ciocoi, pe care, în calitate de proprietar și arendaș liberal-național, avea să-i înlocuiască.
Așadar, țărănimea pe atunci n-avea și nu putea să aibă nici un aliat, nici unul care s-o ajute realmente în lupta ei, să-i reprezinte interesele adânci de clasă, iară țărănimea ea însăși era o clasă incultă, inconștientă, fără spirit de independență, ci, dimpotrivă, având în sânge și [în] oase supunerea, umilința, indolența, fatalismul, toate neajunsurile rezultate dintr-o robie seculară.
Și deci ceea ce s-a întâmplat trebuia să se întâmple în mod fatal. Țara noastră, neputând sta cu nici un chip pe baza nouă pe care a fost așezată, s-a îndreptat către cea veche, feudalo-iobăgistă.
Țăranii, mai ales cei cu pământ mai puțin și mai prost și situat departe de casele lor, cei fără de drumuri și adăpători, trebuiau să ceară pământ de la proprietari și arendași. Apoi mai toți țăranii aveau nevoie de bani pentru biruri, oare începuseră să crească simțitor, pentru ratele răscumpărării clăcii și pentru alte necesități izvorâte din împrejurările noi; ,și cui aveau să se adreseze pentru bani decât iarăși proprietarilor și arendașilor? Aceștia, bineînțeles, dădeau bani țăranului, dar nu ca unui salariat — ceea ce, după cum vom vedea mai jos, ar fi fost preferabil pentru țăran —, ci ca unui învoit; și dădeau țăranului și pământ, însă nu conform relațiilor dintre marele proprietar și micul fermier, adică sub forma de arendare capitalistă pe termen lung — ceea ce ar fi presupus cu totul alte relații de producție —, ci sub formele iobăgiste ale dijmei, rușfeturilor și servituților de tot felul. Și astfel din primul moment au început să se restabilească vechile relații de producție iobăgiste. Recolta mizerabilă de la 1865 și groaznica secetă de la 1866 au putut numai să grăbească acest proces.<ref>„Recolta proastă din anul 1865, în care din pricina aplicării legii rurale se făcuse prea puține semănături, fu aproape cu desăvârșire distrusă de secetă în anul 1866; popușoii nu se făcură aproape deloc. Țăranii fură siliți să cumpere popușoi și, în lipsă de popușoi, orz, pentru hrana lor, de la proprietarii și arendașii care aveau producte vechi prin magazii și, deoarece nu aveau bani pentru a achita acele producte, se tocmiră să le plătească în muncă repartizată pe cinci ani. Prețurile cu care cumpărau productele erau foarte ridicate, adevărate prețuri de foamete, încă mărite de o camătă nemiloasă; apoi, claie peste grămadă, prețurile muncii lor erau de obicei cele mai scăzute.
Cunosc țărani pe care i-aș putea numi și nu țărani bețivi și leneși, ci gospodari harnici și cumpătați, cu ajutor în casă, care au muncit 15 ani pentru a achita datoria contractată în iarna anului 1866—1867 pentru cumpărarea popușoiului trebuitor hranei familiei lor. De-abia în vara anului 1881 se izbăviră de cele de pe urmă rămășiți...
Și odată cu seceta grozavă care bântuia țara venise și noua sarcină a ratelor răscumpărării clăcii. Sumele acelor rate, în-semnate prin ele înseși pentru acele vremi de bani puțini și rari, devenise cu desăvârșire împovărătoare prin faptul secetei, în urma căreia țăranii care nu făcuse nici măcar cele trebuitoare mâncării, nu aveau pe ce prinde bani. Deoarece perceptorul nu aștepta, țărănimea fu de iznoavă silită să se adreseze proprietarilor și arendașilor atât pentru achitarea banilor pământului, cum ziceau sătenii, cât și pentru acea a birului curent. Aceasta fiind o a doua ipotecă asupra muncii lor, ea fu con-tractată cu condițiuni și mai grele decât cea dintâi; prețurile cu care de astă dată era plătită munca fură și mai mici decât acele din întâiul contract” (R. Rosetti. Pentru ce s-au răsculat țăranii, p. 450).</ref>
Dar de ce proprietarii mari nu primeau pe țăran să lucreze ca salariat, ci ca învoit, sau de ce nu-i dădeau țăranului pământ în condiții asemănătoare unui fermier din Occident, de ce adică exploatarea a luat totuși formele vechi iobăgiste cu un amestec capitalist, neoiobăgiste, cum vom vedea mai departe, și nu forma franc burghezo-capitalistă? E ușor de înțeles de ce.
Mai întâi, în general vorbind, o trecere bruscă dintr-un fel de producere și de exploatare economico-socială într-altul e foarte greu de făcut. Adaptarea, mai ales în domeniul vieții economico-sociale, se face cu mare greutate. Pentru forma burghezo-capitalistă a culturii marilor proprietăți teriene cu munca salariată trebuie capital, trebuie inventar agricol propriu, trebuie pricepere în agricultura, și proprietarii și arendașii de atunci mai ales n-aveau nimic din toate astea.
Pe urmă, nici țăranul, de-abia declarat mic proprietar, de-abia împroprietărit, n-ar fi consimțit cu nici un preț să se prefacă în salariat; el avea aspirațiile lui proprii, puternice să devină mic proprietar, independent și de sine stătător. Și tocmai de aceea n-ar fi consimțit, mai ales la început, nu numai să devină salariat, dar nici mic fermier.
Însă ceea ce mai ales era hotărâtor pentru întoarcerea la vechea iobăgie sub noile forme burgheze, la neoiobăgie deci, e faptul că această formă de producere și exploatare economico-socială convenea de minune și clasei proprietarilor mari, și arendașilor de atunci, și, mai mult, convenea clasei proprietarilor mari și marilor arendași ce s-au format în urmă, chiar pe baza acestei forme noi de producere și exploatare economico-socială, pe baza neoiobăgiei.
Dacă nu de la început, apoi în curând s-ar fi impus țăranului salariatul, capitalurile s-ar fi găsit de asemenea pentru cultura marilor proprietăți, după cum au fost găsite în urmă pentru luxul și risipa marilor proprietari prin fundarea Creditului funciar rural. De asemenea și aptitudinile necesare s-ar îi dezvoltat, iară cei recalcitranți și incapabili sau neadaptabili ar fi fost nevoiți să-și vândă moșiile altora mai apți să le conducă, după cum dealtfel și sub neoiobăgie clasa veche boierească a fost mai toată expropriată de noua clasă burghezo-neoiobăgistă. Principala cauză deci a reîntoarcerii la iobăgie sub o altă formă nouă, la neoiobăgie, erau interesele marilor proprietari și arendași de atunci și, din urmă, pentru că neoiobăgia, ca sistem de exploatare a muncii, cum vom vedea clar mai departe, reprezintă niște avantaje extraordinare pentru clasa exploatatoare, niște avantaje pe care nu le avea nici iobăgia veche și pe care nu le are nici capitalismul burghez occidental.
Aceste interese deci ale marilor proprietari și arendași, ale clasei dominante agrare, au hotărât mai ales reîntoarcerea la iobăgia de fapt. Zicem interesele marilor proprietari și arendași și nu interesele marii proprietăți, care, dimpotrivă, sub forme noi, curat capitaliste s-ar dezvolta și ar înflori mult mai bine decât sub forme neoiobag. Dar, cum am zis și mai sus, interesele marii proprietăți ca o categorie economico-socială, interesele ei teoretice, abstracte, permanente nu sunt totdeauna identice cu interesele vremelnice, practice și reale ale marilor proprietari și arendași. Uneori aceste interese sunt chiar opuse, cum s-a întâmplat tocmai la noi.
Deci interesele clasei dominante agrare, atât de puternice într-o țară eminamente agricolă mai ales, ele au hotărât reîntoarcerea la iobăgia veche sub alte forme. Și afară de aceste interese sunt și altele, s-ar putea zice toate interesele sociale coalizate — afară, bineînțeles, de cele ale țărănimii —, care au hotărât, au impus și au consfințit această reîntoarcere la iobăgism și la relațiile de producție în fond iobăgiste. Mai întâi, bineînțeles, era clasa boierilor, a marilor proprietari, care — chiar dacă prin noua organizație economică i s-ar fi dat putința de a exista ca o clasă burgheză dominantă — încă ar fi avut tot interesul să se întoarcă la raporturile vechi, pentru menținerea cărora se lupta cu atâta înverșunare, dar avea cu atât mai mult interesul acesta când prin noua stare de lucruri ea se prefăcea aproape în nonvaloare, neavând brațe. Apoi era clasa burgheză ce se ridica în urma introducerii instituțiilor noi și care avea toate aspirațiile — poate pentru moment la unii instinctive încă — de a înlocui vechea clasă boierească. în sfârșit, era statul, care avea interese vitale ca să se reînființeze raporturile economice vechi, și aceasta în dubla calitate: de cel mai mare proprietar rural, având deci interese comune identice cu ceilalți proprietari, și de stat propriu-zis, oare reprezintă interesele claselor dominante și care nu putea să se dezvolte pe baza creată.
Astfel, toate puterile sociale trebuiau să fie împotriva țărănimii.
Ca excepție au rămas doar domnitorul Cuza și Mihail Kogălniceanu cu partizanii lor, care, pe de o parte, prea au luat în serios schiloada creație economică, iar pe de altă parte și-au luat în serios rolul de apărători ai țărănimii.<ref>Țin să amintesc din nou că această lucrare e o analiză economieo-socială, nu de judecată istorică, după cum e, spre pildă, remarcabilul studiu al d-lui R. Rosetti. Dacă ar fi să cercetăm a cui e vina reintroducerii iobăgiei, ar trebui să exceptăm pe Cuza și Kogălniceanu și pe adepții lor sinceri. Aceștia au avut cel puțin intenția să elibereze cu adevărat țărănimea. împrejurările economico-sociale, pe de o parte, puterea clasei dominante, pe de alta, au fost mai tari decât ei. Dealtfel, tot aici trebuie căutată și una din cauzele hotărâtoare ale detronării lui Cuza. Doamna Elena Cuza a avut dreptate când în interviul acordat Adevărului a spus că adevărata cauză a detronării a fost problema agrară. Decât că explicațiile date sunt greșite. Doamna Elena zicea că proprietarii se temeau că le va lua Cuza moșiile și le va da țăranilor și de frica asta au pus la cale detronarea lui. Aceasta nu este exact. Legea de la 1864 fusese votată, împroprietărirea făcută — și cu câte greutăți — și proprietarii știau foarte bine că nici prin gând nu-i putea trece lui Cuza ca să le mai ia moșiile (afară de partea stabilită prin lege) și să le dea țăranilor; și dacă i-ar îi venit în gând așa ceva, n-ar fi permis-o Europa. Nu, de asta nu se temeau proprietarii. Dar ei se temeau cu drept cuvânt că, date fiind sentimentele țăranofile ale lui Cuza și autoritarismul lui, el va pune piedici reintroducerii raporturilor de producere iobăgiste. De aceea s-au asociat la detronarea lui. Și doar nu e o simplă întâmplare că legea tocmelilor agricole, cerută cu atâta insistență încă din 1864 și depusă la Cameră tocmai peste un an, fu votată după o lună de la detronarea lui Cuza, nu fără a fi fost și înăsprită în acest scurt interval. Se înțelege că actorii direcți ai detronării, cum au fost C. A. Rosetti și alții, au putut să aibă — și au avut — alte motive justificate. Dar dacă vodă Cuza, în afară de țărănimea pe care o avea de partea sa, ar fi avut și clasa puternică, economicește dominantă, boierimea, atunci ar fi putut să fie de zece ori mai autoritar și mai... crai, iară liberalii de o sută de ori mai. pudici (evenimentele istorice explicate prin pudicitate — ce mai istorie!), tot domnitor ar fi rămas și nimeni n-ar fi încercat aventura nebună de a-l detrona.
Scriind acestea, trebuie să mărturisesc că acum un sfert de veac, vorbind de formidabila înșelare a țărănimii săvârșită cu împroprietărirea de la 1864 și după împroprietărire, făceam părtași conștienți și pe Cuza și pe Kogălniceanu. Mai târziu m-am încredințat că intențiile lor fuseseră democratice, dar că n-au putut rezista unor împrejurări mai tari decât ei.</ref>
A mai fost câte un ideolog incorigibil, ca C. A. Rosetti, care de asemenea a luat calda apărare a țărănimii, fără să priceapă însă unde e adevărata ei boală, adevărata ei durere. Și a fost înlăturat din viața publică. Nu-i vorbă, în orice caz ar fi fost înlăturat, dar altfel, rodnică, i-ar fi fost activitatea dacă ar îi priceput întreaga și monstruoasa contrazicere economico-socială a noii alcătuiri.
Așadar, împotriva acestei reînvieri a iobăgiei rămânea să se lupte țărănimea însăși.
Și ea s-a luptat, sau mai bine zis s-a zbătut în mari și nesfârșite dureri, cu jertfe groaznice, s-a zbătut și... se zbate încă pentru a scăpa de această iobăgie de fapt, ascunsă sub un văl subțire de liberalism occidental de drept. Era deci fatal ca iobăgia de fapt să se reintroducă; și, dacă ea s-a reintrodus nu numai cu fondul, dar și cu formele vechi — nu vorbim de cele juridice —, cauza e că-i mai ușor să reintroduci forme vechi decât să le schimbi. Pentru a schimba mai trebuie puțină originalitate, bătaie de cap și muncă creatoare; pentru a reintroduce numai, trebuie rutină, tradiție, inerție, tot calități cu care au strălucit întotdeauna clasele noastre dominante iobăgiste.
Dar, dacă s-au reintrodus relațiile de producție iobăgiste, apoi era logic ca și instituțiile politico-sociale și relațiile de drept tot cele vechi, feudale, să se reintroducă, pentru că relații de producție feudale alături de instituții și relații de drept liberalo-burgheze, asta e o absurditate și un nonsens aproape grotesc. Și, totuși, acest nonsens a devenit o realitate, și trebuia sa devină în condițiile sociale date.
Am văzut ce puteri sociale au provocat reînființarea relațiilor de producție iobăgiste. Să vedem acuma care au fost condițiile și puterile sociale care în același timp au fixat instituțiile și relațiile de drept liberalo-burgheze ce fuseseră introduse.
Mai întâi e însăși țărănimea. Țărănimea a putut de fapt să fie adusă, pas cu pas și prin tot felul de mijloace, în iobăgia economică veche; dar să readuci de jure pe iobagul liberat în iobăgia de drept, aceasta ar fi fost pur și simplu o imposibilitate; țărănimea s-ar fi ridicat ca un singur om. Mai sus am arătat condițiile sociale, interne și externe, care impuseseră întemeierea instituțiilor liberalo-burgheze; firește, aceleași condiții se opuneau cu hotărâre la desființarea pomenitelor instituții.
În sfârșit, s-ar fi opus — și cu ultima energie — și grupările revoluționare ridicate după 48, alcătuite în parte din oameni mânați de un interes cât se poate de material, dar și din ideologi de adâncă convingere. Cei dintâi pricepeau ori simțeau foarte bine că numai într-o societate cu forme liberalo-burgheze, dar cu fond semiiobăgist, vor putea ajunge să ia locul vechii boierimi; deci ei erau partizanii aprigi ai instituțiilor liberale. Ceilalți erau încredințați că principalul lucru sunt instituțiile occidentale, care, ele, vor preface țara într-o țară civilizată, oricare ar fi pentru moment relațiile economice; pentru ei, problema țării era în prima și chiar ultima instanță o problemă politică, astfel că ar fi putut să tolereze orice, numai o atingere adusă formelor politice nu.
Deci neapărat, fatal instituțiile politico-sociale trebuiau să rămână intacte; dar tot atât de neapărat și de fatal relațiile de producție trebuiau să revină de fapt la relațiile de producție iobăgiste.
Prin urmare, iată două stări sociale — una economico-sociala, alta politico-socială — care amândouă au fost necesarmente impuse țării noastre în raporturile agrare: instituțiile politico-sociale burgheze și relațiile de producere semifeudale; două stări sociale care nu numai nu concordă între ele, dar își sunt profund antagonice, se exclud una pe alta. Realitatea vieții sociale știe să creeze monstruozități pe care fantezia cea mai bogată nu și le-ar putea închipui.
Și pe baza unei asemenea monstruozități trăim noi de o jumătate de veac; într-însa își au originea multe, profunde și dureroase anomalii nu numai din viața economico-socială a satelor noastre, dar și din viața lor morală și culturală; și tot într-însa își au originea multe și însemnate anomalii dureroase din viața țării întregi.
Dar să urmărim pe scurt cum s-a reintrodus și consolidat iobăgia de fapt în relațiile de producție ale satelor noastre.
- ↑ „După ce pământurile date foștilor clăcași au fost integral plătite, ar fi fost firesc ca fiecare să fie pus în stăpânirea parcelei sale și să i se dea la mână documentul de proprietar. Nu s-a urmat așa. Și din această cauză nesfârșite neînțelegeri, certe, bătăi, ba chiar omoruri au fost și sunt, așa încât unii, în loc de a câștiga pământul plătit, au ajuns la pușcărie și alții s-au sleit cheltuind, s-au sărăcit umblând prin judecăți pentru pământul lor. Și la judecăți s-au întâmplat cazuri că nu cel cu drept a câștigat...”. „...Toate acestea și câte alte turburări și nedreptăți n-ar fi avut loc dacă statul făcea ceea ce dator era, adică delimitarea individuală a proprietății sătești” (I. G. Bibicescu. În chestiunea. agrară, p. 35, 36). Nu mai vorbim de înșelătoriile directe ale proprietarilor, care, după obiceiul pământului, au căutat și au izbutit să eludeze legea de împroprietărire. lată ce zice un mare proprietar și un conservator, dar om cinstit și bun cunoscător al vieții agrare, Gr. Păucescu, citat de d-l I. Bibicescu: „Toți oamenii abili, toți oamenii vicleni s-au opus la împroprietărire sub cuvântul că au învoieli particulare și mulți au izbutit să înlăture aplicarea legii rurale. Vi s-a spus că în Moldova clăcașii au fost goniți cu totul de pe unele proprietăți ca să nu-i apuce legea rurală făcând clacă. În părțile noastre, mulți proprietari au luat biletele de clacă de la locuitori ca să poată susține că n-au făcut clacă și, prin urmare, n-au dreptul la împroprietărire; pe alocurea proprietarii le-au vândut câte o mică bucată de loc și legea rurală i-a găsit proprietari” (I. G. Bibicescu. În chestiunea agrară, p. 30).
- ↑ Ca să se vadă spiritul care a domnit la efectuarea împroprietăririlor, e interesant să mai cităm și următoarele din cartea d-lui Bibicescu: „Și să nu se uite aceasta, căci e semnificativ — cel dintâi care a contribuit cu puterea exemplului rău a fost statul; el — adică cei care în numele statului lucrau — a dat și pământuri rele, și pământuri lipsă: unora le-a dat mult mai târziu, după ce s-au tăiat pădurile și obligând pe săteni a le defrișa cu cheltuiala lor; ba încă unora nu li s-a dat deloc nici la 1864, nici de atunci încoace, așa că până azi, după un răstimp de peste 40 de ani, sunt încă țărani foști clăcași care nu-și au pământul. Și, lucru și mai curios, acei oameni n-au avut pământul, dar au plătit prețul lui, au plătit și plătesc chiar impozitul pământului, deși nu l-au avut, deși nu l-au muncit, deși folosul, presupusul folos pe care trebuia să-l aibă de pe urma pământului, niciodată n-a intrat în punga lor” (I. G. Bibicescu. În chestiunea, agrară, p. 31).