Miorița s-a născut în Maramureș/ M - Z

← A - L

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef M - Z

Expresii→

Glossar

M

• maíor,-i, s.m., (var. maier, maieri, s.m. și s.n.), reg. - 1. Grad în ierarhia ofițerilor, superior celui de căpitan; ofițer care are acest grad.- Din germ. Major, rus. maior (cf. Dex). Variantele în care a fost consemnat acest termen au o arie de circulație exclusiv intra-carpatică, pe cursul Someșului (Năsăud, Sălaj, Cluj până la Tășnad) și pe Mureș (zona Deva-Alba Iulia). Epicentrul pare a fi Cluj Napoca – impotant centru politic, administrativ și militar. În Maramureș, termenul îl regăsim preponderent în Țara Codrului și sporadic în Țara Chioarului. 2.(înv.) “Termenul de maior trebuie derivat din maier, care la rândul lui e o formă contrasă din «mare oier», sau căpetenie de ciobani, păstor bogat, cu turme multe și reputație economico-socială în comunitatea profe-sională” (R. Vulcănescu, 1970, p.229). După Bulgăr (2002): (pentru maier) a) mică gospodărie la margine de oraș (săsesc); b) cartier locuit de români la marginea orașelor săsești; c) fermier. ■ În text: “Văzură-și, văzură / Fată de maior” (TCo 1); “Da` ii ce-și văzură? / Fată de maier” (TCo 11). E posibil să fi avut loc o substituire a termenului maier cu maior pe măsură ce textul s-a îndepărtat de zona epicentrică, datorită necunoașterii înțelesului cuvântului «maier» și confuziei cu «maior».
• mére, mărg, vb., pop. – A merge, a pleca, a se duce. “Mândră turmă de oi mere” (TM 22).
• míntenaș, (var. minten), adv. – Imediat, în scurt timp, numaidecât, în grabă, repede. “Să mă-ngroape mintenaș” (TM 25).
• mâná, mân, vb. – A trimite (pe cineva undeva); a conduce, a direcționa. “Pă cel mai mic l-o mânat” (TM 25).
• mândru,-ă, (dim. mântruț), adj. – 1. Frumos, arătos, falnic; (mândru + suf.-uț). 2. Drăguț, iubit. În text: (1) “Sînt pe cer mândruțe stele” (TM 26); (2) “C-auzi-u-a și mama / Și mândruca săraca” (TM 51).
• mâțâțél, (var. mâțâțăl) – Mic, neajutorat, pui; a) de la pui de pisică (mâță); b) de la miță – lâna scurtă, tunsă întâia oară de pe miel. În text cu sensul de tânăr, mezin: “ Numai unu-i mâțâțăl” (TM 48).
• mâzgái, s.n. – Mocirlă, mâzgă, noroi; mâzgă + suf.-ai. “Și-n mâzgaiu mieilor” (TM 47).
• muncel,-i, (var. muntel,-i), s.m. – Munte puțin înalt, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui masiv muntos (Dex). Al. Filipașcu (1940) remarca faptul că în Maramureș exista un “mare număr de munți și dealuri care poartă denumirea de Muncel și Muncelaș, derivând din cuvântul monticello; numiri ce le găsim deja în sec. al XV-lea” (p.22). Iar T. Papahagi (1925) identifică: Muncei, munte (Botiza): Muncelu, deal (Breb), munte (Săcel): Muncelu-mare (Ieud); Muncelu-mnic (Ieud), (p.360). În text: “Pă cărare, pă muncei” (TM 2 - Vadu Izei); “Ies sus trei păcurerei / Tot la verzii de muntei” (TCo 8).

O

• oácheș,-ă, (var. ochișea, ochișică; otișea), adj. – (despre oi) 1. Cu pete negre în jurul ochilor (Dex). Alb cu cafeniu roată pe la ochi; alb cu roșu puțin pe la ochi și obraz; alb cu puțin galben pe la ochi; albă dar neagră pe față (V. Latiș, 1993). 2. Despre care se crede că le îndrumă pe celelalte oi (P. Bilțiu); oaie însemnată, conducătoarea turmei. 3. Oaie năzdrăvană (T. Papahagi, 1925); vizionară. De la ochi + suf.-eș. În text: “Oaia lui cea oacheșă” (TM 6); “Oaia ochișică vine” (TL 18); “Oile cele-otișele” (TM 62). Deși episodul mioarei care îl avertizează pe cioban de complotul celor doi este specific versiunii-baladă a Mioriței, motivul «oii năzdrăvane» se regăsește cu o mare frecvență în folclorul maramureșean, în special în legende, credințe și colinde. Ex: Colinda păcurarului bătrân (sătul de oi); Legenda păcurarului și a oii năzdrăvane (fata adusă la stână) – Papagahi, 1925; Legenda mioarei-oracol (O. Bîrlea, 1981); Colinda Ciobanii și hoții (P. Bilțiu, 1990); Legenda oilor grăitoare (V. Latiș, 1993).
• oleácă, (var. leacă; olecuță-dim.), adv. – Puțin, un strop, un pic. “Mai lăsați-mă-olecuță” (TM 29).
• ortác,-i, s.m., reg. – Fârtat*, tovarăș (de muncă), asociat, părtaș. “Că cei doi ortaci ai mei.” (TM 25).

P

• păcurár,-i, (var. păcurărei, păcurăroi; păcurăraș), s.m., reg. – Păstor, cioban. Pentru a desemna persoana care se ocupă cu creșterea și îngrijirea oilor, cea mai frecventă noțiune utilizată în Maramureș este cea de păcurar, care provine din lat. pecorarius, și mai rar păstor (din lat. pastor); spre diferență de cuvântul «cioban» - care, după unele surse, provine din turcescul coban, iar după alții ar fi un etimon autohton, neaoș; – utilizat preponderent în regiunile din sudul Carpaților. În text: “Mărgu*-și tri păcurărei” (TM 1). V. Latiș (1993) semnalează faptul că “Nu există propriu vorbind, o atare profesiune, în lumea satului [maramureșean]. Oamenii chestionați recunosc a fi «țărani», sau: dulgheri, zidari, cojocari în cazul în care practică, prin diviziunea muncii, exclusiv această profesiune. Se poate spune însă: «sunt păcurar» sau «am fost două/zece veri» sau, în cazuri cu totul rare: cineva a fost toată viața păcurar – ceea ce cuprinde indistict și admirație și dispreț.” În Maramureș, “numărul păstorilor (fără baci și strungași) variază de la cel puțin trei-patru până la 12 și în cazuri mai rare 15; media însă poate fi socotită la 6-7.”
• păcurărí, păcurăresc, vb. – A păstori, a îngriji de oi; de la păcurar*. “Câte oi păcurărim” (TM 57).
• păzî (a se), vb. – A merge mai repede, a se grăbi. –Probabil o derivație din vb. a păși (= a face pași, a merge), care a căpătat o formă reflexivă, concomitent cu substituirea consoanei ș cu z și a vocalei i cu î ; a nu se confunda cu vb. a (se) păzî (=a se feri). În text: “Nu vă păzâți cu moartea” (TM 57).
• perí, (var. ptieri), vb. – A muri, a deceda, a sucomba, a se stinge (din viață).- Deși etimologic și semantic se aseamănă cu vb. a pieri (=a muri, a lua sfîrșit; a dispărea fără urmă, cf. Dex), termenul (a) peri se dovedește rădăcina din lat. perire. În text: “Facu-i legea de perit” (TL 18).
• petréce, petrec, bv. – Aici cu sens specific pop.- A însoți alaiul funerar, a conduce un mort la groapă. Din această familie de cuv. mai face parte și subs. petrecanie (= praznic, ospăț funerar organizat de familia celui decedat și la care sunt invitați să participe neamuri, vecini, apropiați, prilej de a face danii, pomene). În text: “M-or plânge și m-or petrece” (TCo).
• pipá, pipez, vb. – 1. A fuma (cu pipa). 2. În text cu sensul de a isprăvi, a decide, a hotărî. “Dar grea lege i-au pipat” (TCh 4).
• pistrui,-e, adj. – (despre oi) Albă cu puncte negre pe obraz (V. Latiș, 1993). “Zbiară* oaia cea pistuie” (TM 25).
• pizmáș,-ă, adj. – După Bulgăr (2002): 1. (Persoană) care poartă pizma cuiva, care are ciudă, necaz pe cineva; (om) invidios, răutăcios; (om) plin de ură, dușmănos, pizmuitor, vrăjmaș. 2. (despre acțiuni, manifestări ale oamenilor) care exprimă dușmănie, invidie, ură. 3. (despre oameni) Lacom, hrăpăreț. – De la pizmă (= 1. ciudă, necaz, nemulțumire; dușmănie; invidie, gelozie; răutate, vrajbă. 2. zel, râvnă); pizmă + suf.-aș. În text: “ Să le spui la cei pizmași” (TM 25).
• (în) poáră,-e, s.f., înv., reg. - După Bulgăr (2002): 1. Opoziție, împotrivire. 2. Ceartă, vrajbă, dispută, conflict, litigiu. 3. (în loc. adv.) În poară (cu cineva) = a se împotrivi (cuiva), a face opoziție (cuiva); a se contrazice cu cineva; a se lua la harță, a se certa; a pune poară - (despre oameni) a se strădui, a se sforța. ■ Ex. “Pune-te cu moartea-n poară / Și-nc-o dată te mai scoală.” (L. Izanu, Daina…, 1985, text 222). În text: “Că-i mai slab și n-a sta-n poară” (TM 29). Varianta în care se semnalează această expresie (loc. Bârsana, 1950) este singura care vorbește explicit despre neputința păcurarului de a se opune unei judecăți (și condamnări), motivul invocat fiind vârsta fragedă și constituția fizică pe care o are.
• pománă,-e, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă / făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a ierta pe cineva. În text cu sensul de a ajuta, de a îndeplini o misiune (pentru cineva), de a face un comision: “Tu de mine fă-ți pomană” (TM 25)
• ponór,-oare, s.n., pop. – După Bulgăr (2002): 1. Povârniș abrupt sau adâncitură formată din prăbușirea unor straturi de teren; râpă. 2. Loc necultivat. 3. Munte înalt cu creasta golașă, lipsită de vegetație. 5. Mică apă curgătoare; gârlă. 6. Poiană (într-o pădurice). 7. Vizuină, bârlog. 8. Casă mică și scundă. 9. (fig.) Necaz, supărare, nenorocire; amar. 10. Greșeală, vină. 11. Mulțime, număr mare. În text: “Să te-arunce-ntre ponoară” (TM 56).
• porneálă, porneli, s.f., pop. – 1. Pornire, deplasare, plecare (Bulgăr, 2002). 2. Ducerea oilor la păscut din mers, mai ales seara și noaptea (Bulgăr, 2002); Mulgerea oilor mai devreme seara, pe la ujină (=chindie) și scoaterea din nou la pășune (P. Bilțiu, 1990); Scoaterea, ducerea, mânat al oilor la păscut, mai ales seara (P. Bilțiu, 1996). 3. Interval de timp în care pasc oile (între ultimele ore ale după-amiezii și miezul nopții; între miezul nopții și dimineață; între prima oră a dimineții și prânz; între primele ore ale prânzului și seară) (Bulgăr). 4. Loc de pășunat rezervat oilor cu lapte (Dex, 1975); Partea nepăscută a unei pășuni (Antologie, 1980); Bucată de teren pe munte cu iarba nepăscută, rezervată oilor cu lapte (Bulgăr, 2002) – porni + suf.-eală. În text: “M-or jeli seara-n pornele” (TM 14).
• potopí, potopesc, vb., pop. – 1. A inunda, a îneca. 2. (fig.) A invada, a cotropi. 3. A distruge, a nimici. În text: (3) “Voi, măi frați, mi-ți potopi” (TCh 8); “Leje* gre să-l potopească” (TCo 9).
• prápur,-i, (var. prapor; dim. prăporei), s.m. – 1.(înv.) Steag ostășesc din Țările Române; flamură (Bulgăr, 2002). 2. Steag bisericesc purtat la procesiuni și solemnități religioase (Dex, Bulgăr); utilizat inclusiv la procesiuni funerare. 3. (reg.; în forma prapor) Brad verde, împodobit cu flori, cununi și panglici, care se face la moartea unei fete sau a unui băiat necăsătorit (Bulgăr, 2002). În text: (2),(3) “Și-n locuț de prăporei”(TM 36).
• primăvăréi, adj. – 1. Cu sensul de veri primari; format prin inversiune: prim+veri; 2. Tineri, primăvăratici (primăvărel); din lat. primavera. Din aceiași familie mai există termenul primăvărătoare (s.f.) =loc unde stau ciobanii cu oile la păscut în timpul primăverii (Bulgăr, 2002). În text: (2) “Merg trei veri primăvărei” (TM 14).
• pripór,-oare, s.n. – După Bulgăr: 1. Adăpost de iarnă pentru oi, făcut din împletitură de nuiele sau din stuf și acoperit cu paie, trestie sau cetină de brad. 2. Coastă de deal sau de munte, pantă abruptă; povârniș. 3. (reg.) Porțiune de pădure pe un versant cu copacii tăiați, pe unde se dă drumul lemnelor la vale. În text: (2) “Și ne scoate la pripoară” (TM 3); “Da, zine*, da-i în pripor” (TM 31).
• ptiștól,-oale, s.n. – Pistol, armă. “Ori să-l puște cu ptiștol” (TM 28).
• pușcá, pușc, vb., pop. – A împușca. “O să-l taie, o să-l puște” (TM 10).

R

• rât,-uri, (var. răt; dim. râtuț), s.n., reg. - Șes cu iarbă pentru cosit sau pentru pășunat, de-a lungul unei ape (Dex); Câmp necosit, cosalău, fânaț (D. Pop). În text: “Pă rătuțu lung și lat” (TM 31).
• romún, (var. romon), s., înv. – (bot.) Mușețel (Tricaria inodora L.). Plantă cu miros plăcut, cu flori ca ale mușețelului, numită și “mărul câinelui” (P.Bilțiu, 1996). Nume dat mai multor plante din fam. Compozeelor: mușețel, margaretă, romaniță (Bulgăr, 2002). În text: “Și paștem romun uscat” (TM 6).
• runcan,-i, s.m. – (Oameni) de obârșie din Runcu. De la runc (= loc despădurit folosit ca și pășune sau pentru a fi cultivat). În text: “Că runcanii s-o grăbit / Pe mine m-o omorât” (TM 41).

S

• săláș,-e, -uri, (dim. sălășel), s.n. – 1. Loc de mas, culcuș, adăpost (Antologie, 1980). 2. Locuință modestă; domiciliu, locuință, casă, cămin, locaș; sediu (Bulgăr, 2002). 3. (înv.) Loc imaginar considerat ca sediu pentru sfinți, ființe supranaturale sau morți (Bulgăr). 4. Vizuină, bârlog (Bulgăr). 5. (reg.) Locaș de cult (Bulgăr). 6. (reg.) Sicriu, coștiug (P. Bilțiu, 1990; Bulgăr, 2002). 7. (reg.) Loc unde își închid ciobanii oile noaptea (Bulgăr). În text: (6) “Să mi-l faceți sălășel” (TCh 22); “Și din locuț de sălaș / Puneți scoarță de bohaș*” (TM 2).
• sălíc,-ă, (dim. sălăcuț, sălicuț), adj. – Sărac, sărăcăcios, slab; de la calic-salic-sălic; sălic + suf.-uț. În text: “O măicuță sălicuță” (TL 8).
• scânteíuță, (var. scânteuță), s.f. – (bot.) Plantă erbacee cu flori roșii, roz sau galbene (Anagallis arvensis sau Gagea arvensis); scânteie + suf.-uță. În text: “Cu streșini de scânteuță / C-am avut multe drăguță” (TCh 13).
• seín,-ă, (var. sărin, săin; pl. seine), adj. – (despre oi) Albastră, oaie albastră, brează, cu alb pe nas (V. Latiș, 1993). Oaie de culoare sură (Antologie, 1980). Cu blana de culoare alb murdar înspicat cu negru sau maro și negru deschis (P. Bilțiu, 1996). De culoare roșcată-cenușiu (Bulgăr, 2002). În text: “Oi, oi, oi, mândre seine” (TCh 3).
• sfădí, sfădesc, vb., pop. – A (se) certa, a dojeni, a se lua la harță (la refl.). “Ei o prins a să sfădi” (TM 5).
• si, să siu, vb., reg. – A fi. “Și a si colo în vară” (TCh 16).
• sintirím,-uri,-e, (var. țintirim*), s.n., reg. – Cimitir. “Nici în sfântu sintirim” (TM 10).
• siu, sii, s.m., reg. – Fiu, copil, fecior, băiat. “Vine-mi și siu o ba?” (TM 10)
• slújbă,-e, s.f. – Aici cu sensul de fiu / fecior, slujbaș (temporar) la stână. Păcurarii se recrutau din rândul feciorilor de către proprietarii de oi (sâmbrașii), iar acest serviciu era retribuit (în bani sau produse) conform unei înțelegeri prealabile. Slujba avea un caracter temporar. În text: “Unde i-o rămas slujba” (TM 34).
• smolénci,-e, s.n. – Portul păcurarilor tratat special, fiert în smoală, cernit și uns cu unt topit sau cu seu pentru a deveni impermeabil și a proteja corpul de insecte (cf. și Bulgăr).- De la a smoli (= a unge cu smoală topită). În text: “În smolence îmbrăcați” (TM 4).
• sobór,-oare, s.n. – 1. Adunare, întrunire, consfătuire, sfat. 2. (relig.) Sinod, adunarea clericilor. (În exp.) A face sobor = a se întruni pentru a se sfătui. În text cu sensul de a judeca: “Pân-ei or fa sobor” (TM 3).
• socăcíță,-e, s.f. – 1. Bucătăreasă. 2. Persoană angajată să conducă prepararea bucatelor pentru un ospăț, nuntă sau înmormântare; la rândul ei angajează bucătărese și ajutoare, calculează (socotește) și comandă cantitatea necesară de alimente și impune rețetele de preparare a bucatelor. În text: “Socăciță – granguru” (TM 26).
• socotí, socotesc, vb. – (la refl.) A se gândi, a judeca, a cântări (o situație), a analiza; a face un plan, a plănui. “Numai ei s-o socotit” (TM 30).
• sodomí, sodomesc, vb., înv. – A omorî, a ucide, a nimici, a prăpădi.- De la Sodoma –oraș mitic din Palestina (în valea Sidim) amintit de Biblie (de obicei asociat cu Gomora), distrus de voință divină ca represalii morale (cf. V. Kernbach, 1989). “Atunci Yahweh a turnat peste Sodoma și Gomora ploaie de pucioasă și de foc, de la Yahweh din cer; și a nimicit cu desăvârșire cetățile acelea și toată valea, și pe toți locuitorii cetăților și ceea ce crește pe pământ.” (Vechiul Testament, Geneza, XIX, 23-24). De la numele acestei localități s-a format și substantivul sodom (= nimicire, prăpăd; chin, blestem; ploaie multă, potop – cf. Bulgăr, 2002). În text: “Oare cum să-l sodomească” (TL 23).
• soțíe,-i, s.f., pop. – Tovarăș, ortac, însoțitor; prieten.- De la soț (+ suf.-ie). În text: “Hei, voi, soțiile mele / Pe mine mi-ți omorî” (TM 22).
• stáol,-e, (var. staor), s.n. – Staul, adăpost pentru oi; construcție simplă, neacoperită (sau acoperită) pentru iernatul oilor. În text: “În staolu oilor” (TM 5); ”În staoru oilor” (TM 11).
• steág,-uri, s.n. – Drapel, flamură. (Pop.) Steag de nuntă (= confecționat din năframe textile și împodobit cu panglici pe care îl poartă un călăreț în fruntea alaiului de nuntași), steag de înmormântare (vezi prapur*). În text: “Și fluierașu meu drag / Mi-l puneți la cap de steag” (TCh 8).
• stérp, stearpă, (var. stărp), adj. – Neroditor, steril; (despre oi) fără lapte.- Probabil din alterarea cuvântului stepă (= șes arid). În text: “Cu cele stărpe de oi” (TM 43); “În strunguța sterpelor” (TM 14).
• sterpár,-i,-e,-ă, s.m.,n.,f. – 1.(s.m.) Cioban care păzește oile sterpe, miorii și berbecii (Bulgăr, 2002). 2.(s.n.) Loc îngrădit la stână (țarc) pentru oile sterpe, miei și berbeci; stărpărie (Bulgăr); La stână, păcurarii despart pe timpul nopții oile sterpe de oile cu lapte. 3.(s.f.; reg.) Sterpare – totalitatea oilor sterpe dintr-o stână; sterpet (Bulgăr). În text: (2) “În sterparu sterpelor*” (TM 48).
• stână,-e, s.f. – Așezare păstorească de vară la munte sau în afara satului, unde se adăpostesc (pe timpul nopții) oile și păstorii. ■ “Centrul locuirii montane este așadar stâna, admițind cel puțin două din înțelesurile termenului: stâna = loc de preparare a laptelui (reședința baciului); stâna = întreg ansamblu unei așezări pastorale (…). Dar stână (fromagerie) are ca unic centru al său și al întregului complex focul și vatra focului (…). Stâna (sens lărgit) are un al doilea centru al său: strungile (țarcul în care, oile adunate, sunt mulse de trei ori pe zi). Strungile sunt orientate întotdeauna după direcția de mișcare a Soarelui (fără nici o excepție).” Stâna “este așezată în înălțimile golurilor, fie jos la baza muntelui (mai rar), fie în glaciații sau locuri deschise de unde se poate supraveghea măcar în parte muntele.” (V. Latiș, 1993). În text: “M-a jeli tătă stâna” (TM 51); “Mărgu-și trei păcurărei / Cu stânuța după ei” (TM 51).
• stânjenél,-i, (var. stânjărel), s.m. – (bot.) Plantă erbacee perenă, cu frunze lungi în formă de sabie și cu flori mari, violete, albastre, albe sau galbene (Iris pumila)- cf.Dex. – De la stânjen (=unitate de măsură pentru lungimi). În text: “Tăt în loc de frați de-ai mei / M-or jeli-mă stânjerei” (TM 7).
• streín,-ă, (var. streinar; dim. streinic), adj. – (pop) Străin (de familie sau de sat – în context). În text: “Cel mai mic e streinic” (TM 21). “…În cadrul satului tradițional existența individului sau a familiei nu poate fi concepută decât ca parte integrantă a comunității, a acelei mari familii pe care o reprezintă satul. Și să nu uităm că în vechime satele erau mici, relațiile de sânge între locuitorii lor fiind cu mult mai frecvente decât astăzi. Apariția sau dispariția din viață a unui ins impresiona nu numai familia, ci întreaga colectivitate din care făcea parte. În existența acestei solidarități de tip arhaic trebuie căutat și punctul de plecare al cântecului de înstrăinare*, atât de frecvent odinioară în folclorul nostru. Ruperea individului din perimetrul acestei solidarități naturale constituie pentru el, dar într-o măsură oarecare și pentru membrii colectivității, o adevărată dramă.” (D. Pop, 1978). ■ Motivul înstrăinării, specific versiunii-colind a Mioriței, constituie, fără, îndoială, una din «cheile» interpretării variantelor arhaice ale textelor mioritice.
• strúngă,-i, (dim. strunguță), s.f. – Deschizătură îngustă prin care trec oile pe rând, spre a fi mulse; portiță (Bulgăr, 2002).- Probabil cuvânt preroman. În text: “Fă-n strunguța oilor” (TM 4).
• struț,-uri, s.n. – Buchet de flori (frunze mari sau pene) care se pun la pălăria mirelui, a feciorilor, se leagă în vârful steagului* de nuntă și chiar în vârful unei construcții noi. (M. Dăncuș, 1986); A înstruța = a înfrumuseța; cu sensul după germ. Strauss (= buchet). În text: “Și cu struț verde-n fereastră” (TM 14).
• sumán,-e, (dim. sumănaș), s.n. – Haină lungă confecționată din postav gros. “În general, sumanul era piesă de port a săracului din satele în care se purta și guba*” (T. Bănățeanu, 1965). La fel ca și guba, sumanul se purta preponderent iarna, însă era o piesă obligatorie la cununie și la jocul din sat, indiferent dacă era iarnă sau vară: “De curg sudorile din pereți și tot pun gubă sau suman.” În text: “Că și noi avem / Suman ca și-a tău” (TCo 2).

Ș

• șideá, șed. vb. – (pop.) A sta, a se așeza, a ședea.- Din lat. sedere. “Că șidem tot pângă sat” (TM 6).
• șóhan, adv. – Niciodată, nicicând. “Nu m-oi vede cu mama / Șohan pân-a fi lumea” (TM 14).
• șorc, (dim. șorcuț), s.n. – Țarc, staul. “În șorcuțu mieilor” (TCo 16).
• ștíop,-oapă, adj. – Șchiop, infirm, bolnav de un picior. “Cu oile cele știoape” (TM 14).
• șut,-ă, adj. – Ciut; oaie cu cornițe foarte mici (Memoria, 2001). “Cu oi șute și cu șchioape” (TM 7).

T

• temetéu, temeteie, (var. timiteu), s.n., reg. – Cimitir ■ Cimitirul din afara satului (spre diferență de țintirim = cimitirul de la biserică); în temeteu se îngroapă săracii, taxele fiind mai mici; sau cimitirul altor comunități religioase decât cea creștină; sau cimitirul de vite (după ALRR, 1969 – Maramureș). În text: “Nici în dalbu temeteu” (TM 3).
• tilíncă,-i, s.f. – 1. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri laterale, făcut din scoarță de paltin, răchită, tei etc. (Dex, 1975); Fluier din coajă de tei, de paltin, din soc ori din salcie, fără găuri; șuierătoare (Bulgăr, 2002). 2. Clopoțel la oi, la vite (Bulgăr).- Cf. tilinc (=care imită sunetul de clopoțel), formă onomatopeică. În text: “În mânuța de-a dreapta / Tăt îmi puneți tilinca” (TM 21).
• tilincá, vb. – A cânta din tilincă. De la tilincă. “Tilinca* și-a tilinca” (TM 21).
• tíot,-uri, (var., pl. tiotori), s.n. – Chetoare. 1. Loc unde se împreună bârnele la colțurile caselor (var. chiotoare), (P. Bilțiu, 1996). 2. Șnurul cu care se leagă gulerul cămășii bărbătești (M. Dăncuș, 1986). 3. În text probabil ce sensul de subraț (pop. subsioară, subțioară; pl. subțiori; din sub + suoară; “subsuoară”< lat.) “Mai în jos, pă la tiotori / Scrisă-s dalbe* sărbători” (TM 63).
• tizărói, s.f. – (bot.) 1. Floare de munte (Memoria, 2001). 2. Probabil de la tisa (= arbore sau arbust rășinos, care poate atinge peste 1000 de ani, cu frunze lungi, aciculare, lucioase, cu lemn tare și foarte prețios; Taxus baccata – cf. Dex); tisa – tisăroi – tizăroi. Prezența acestor arbori rari este și azi semnalată în codri din Munții Maramureșului, dar se presupune că în trecut se întindeau pe suprafețe mult mai mari. Acest termen trebuie pus în relație cu ancestralul cult al bradului (vezi expr. “Sub crucița bradului”), respectiv cu «bradul funerar» . În text: “Și pe mine m-or jeli / În tri joi, cu tizăroi” (TM 41).
• tânguí, tânguiesc, vb. – A (se) jeli, a (se) plânge, a (se) boci. În text cu val. refl.: “De mereu te tânguiești” (TM 25).
• toc,-uri, s.n. – Bute, bărbânță, putină; vas de lemn, de obicei în forma unui trunchi de con, făcut de doage legate cu cercuri și folosit mai ales la păstrarea unor brânzeturi.- (def. pentru putină, cf. Dex). Putină pentru lăpturi și brânzeturi. – (def. pentru bărbânță, cf. T. Papahagi, 1925). Toc = piuă pentru pisat (cf. ALRR, vol. II, 1969). În text: “Brânza-n toc bătând” (TCo 5).
• tomní, tomnesc, vb. – 1. A repara, a drege. 2. A (se) aranja, a (se) ordona. În text: (2) “Oile s-or tomni rând” (TM 3).
• tráge, trag, vb. – Cu sensul de a zice (dintr-un instrument muzical sau vocal), a cânta; (în expr.) a trage un cântec. “Eu să-mi trag una de jele” (TM 18).
• trăgăná, vb. – A cânta alene, cu jale, a doini; lat. pop. (a trage). “Lance-a trăgăna / Oile-or juca” (TCo 5).
• trâmbiță,-e, (var. trâmbdiță, trâmbițătoare), s.f. – Tulnic, instrument muzical specific pastoral. ■ “Lung de 2,90 metri pâna la 3,10 și făcut din lemn ușor învelit cu tinichea, ea [trâmbița] este un instrument eminamente pastoral, din care se cântă cu mâna rezemată cu cotul în coapsă.” (T. Papahagi, 1925) ■ Este socotit un instrument muzical legendar, despre calitățile căruia se relatează în numeroase creații folclorice (ex. motivul «stâna prădată»). În text: “Tăt îmi puneți trâmbița” (TM 2).
• tropotí, tropotesc, vb. – Cu sensul de a juca, a dansa; a lovi strident pământul cu piciorul în timpul dansului. De la trop (=care imită zgomotul pe care îl fac picioarele când lovesc pământul în mers); formă onomatopeică. În text: “Și mândrele tropotind” (TM 1).
• túriș,-uri, s.n., reg. – 1. Loc de mâncare pentru oi pe timpul iernii. 2. Cărare pe zăpadă. 3. Pietriș căzut de pe munte (sensuri date de Bulgăr, 2002). 4. În text cu sensul de țarc; locul unde oile se învârt în cerc. “ În turișul oilor” (TM 28).
• turmár,-i, s.m. – Păcurar, păstor; cel care are în grijă turme (de oi, de vite…).- De la subs. * turmă, lat. turma. “Cel mai mic turmar mai mândru” (TM 7).
• tustrei, (var. tustri), pop. – Toți trei. “Sînt tustrei păcurărei*” (TM 20).

Ț

• țáră, țări, s.f. – Cuvânt polisemantic; aici cu sensul de spațiu intravilan al localităților de la poalele muntelui, situate pe malurile cursurilor de apă; sat; apropiat ca sens și de țarină (cuv. autohton, preroman) = loc cultivat, lucrat, semănat; ogorul din preajma satului. În text: “Voi la țară-ți coborî” (TM 4).
• țarc,-uri, (dim. țărcuț), s.n. – Loc îngrădit unde se adăpostesc sau se închid oile; cuv preroman. “În strunguța oilor / Și-n țărcuțu mieilor” (TM 3).
• țăpúșcă, țăpuște, (var. țăpușă, țepușă), s.f. – Par ascuțit la un capăt; de la țeapă. ■ Pentru țepoi, țepoaie: 1. Furcă de lemn cu coada lungă pentru ridicat snopii etc. 2. Căprioarul din mijloc de la casele țărănești. 3. Târnăcop. 4. Unealtă de pescuit. 5. Ghimpe (la plante). 6. Par lung la pescuit (după Bulgăr, 2002). ■ În text probabil cu sensul de a trage în țeapă (= par folosit în trecut ca instrument de supliciu), sau a arunca (pe cineva) în țepe, cu scopul de a-l omorî (țeapă + suf.-ușă,-ușcă). “O să-l puie-n tri țăpușe” (TM 13).
• țébeș,-ă, adj. înv. – Tăios, ascuțit; puternic; friguros; țebeș = țeapăn, puternic (T. Papahagi, 1925).- Probabil ref. la vântul care bate în Munții Țibleș (vf. Țibleș, 1839 m.) – masiv interpus între Țara Maramureșului, respectiv Țara Lăpușului și Țara Chioarului, utilizat și azi pentru pășunat. În text: “Un vânt țebeș a sufla” (TM 13 – Ieud).
• țintirím,-uri, (var. sintirim*), s.n., reg. – Cimitir; cimitirul de lângă biserică – acolo se îngroapă bogații (în Berbești); “sintirim se numește atât cel de lângă biserică, cât și cel din afara satului” (în Oncești, Bârsana, Moisei, Fîntîna – Maramureș), cf. ALRR, vol. I, 1969. În text: “Nici în verde țintirim” (TM 3).
• țâpá, țâp, vb. – A arunca, a azvârli. “Ori să-l țâpe-ntre fărtaie*” (TM 20); “Lut pe mine nu țâpați” (TCo 16).

U

• uiágă, uiegi, (var. oiagă, iagă; dim. ieguță), s.f. – Sticlă; făcut din sticlă. “Pă muntele de uiagă” (TM 23).
• úrdă, s.f. – Derivat al laptelui (de oaie) care se obține prin fierberea și închegarea zerului rămas de la prepararea cașului sau de la alegerea untului. (Cuv. preroman). În text: “Și a si colo în vară / Și cu urdă dulce iară” (TCh 16).

V

• vas,-e, s.n. – Recipient din lemn, argilă sau sticlă utilizat pentru păstrarea (și transportul) lichidelor. În text cu sensul de ulcior: “Cu cina caldă pe masă / Și cu apă rece-n vasă” (TCh 10).
• văjí (a se), (var. vâji), vb., reg. – 1. A (se) potrivi, a se înțelege (a spune depre doi oameni că se vâjesc = se potrivesc, se înțeleg de minune, au aceleași tabieturi). 2. A se întâmpla. În text: (2) “De s-a vâji și-oi muri” (TM 4).
• vătáf,-i, (var. vătaj, vătav; dim. vătăjei), s.m. – 1. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari (Dex). ■ “Baci sau vătav în Maramureș, cu frecvență mai mare a celui dintâi; scutar în Trei Scaune, uneori însă scutarul indicând numai pe administratorul stânii mari, boierești; vătav sau scutar numește apoi ambivalent pe administratorul stănii; dimpotrivă aiurea logofătul îndeplinește aceiași misiune, chizeșul în altă parte, exclusiv vătav, acesta însă poate fi «mai mare peste ciobani și ține socoteala oilor»; vătavul mai poate fi ciobanul care nu ia oi în responsabilitate și este «comun păcurar toți sâmbrașii».” “Baciul este, de regulă, un om mai în vârstă: răspunde de întreg procesul de lactație și munca lui este dintre cele mai grele. Nu are preeminență profesională la stână; păcurarii nu răspund decât față de sâmbrași (familiile lor) care le-au încredințat oile primăvara și cărora trebuie să le redea toamna” (V. Latiș, 1993). 2. Vătaf sau gornic = paznic plătit de săteni ca să păzească semănăturile, fânațele (în Petrova, Budești, Mara, Hoteni, Berbești, Săpînța); se mai folosește și vătaf de țarină (Săcel), boctăr (Vișeu) și pândăș (Ieud, Dragomirești)- cf. ALRR, vol. II, 1969. În text cu sensul de păcurari mai în vârstă și având atribuții mai importante: “Dragilor mai vătăjei” (TM 6).
• vederós,-oasă, adj., reg. – 1. Care se vede, vizibil. 2. Bine văzut, apreciat (despre oameni). 3. Luminos, strălucitor.- De la vb. a vedea (lat. videre). În text: (3) “Cu lumină vederoasă, / Cu cina caldă pe masă” (TM 27).
• venetíc,-ă, adj. – Persoană venită undeva din alte locuri și considerată străină în locul unde s-a stăbilit (Dex). În text: “Cel mai mic e venetic” (TM 59).
• vésăl,-i, s.m. – “Construcția «vesăl mare» înseamnă, potrivit relatărilor informatorilor, mai mare peste ciobanii turmari, iar «vesăl mic», adjunct al acestuia.” (P. Bilțiu, 1990, 1992). “Cel mai mare-i vesăl mare, / Cel mai mic e vesăl mic” (TL 18).
• voroví, vorovesc, vb., pop. – A vorbi, a discuta. “Și o prins a vorovi” (TM 5).
• vrániță,-e, (dim. vrănuță), s.f., reg. – 1. Poartă la ieșirea din curte sau din ocol (Antologie, 1980); Poartă din scânduri sau nuiele împletite (Bulgăr, 2002); portiță; loc de trecere, de ieșire (dintr-o încercuire). 2. În text cu sensul de orificiul de la capătul superior al fluierului (de regulă parțial astupat). “Cu vrănuța cătă vânt. / Când vântuțu a sufla / Fluieru a fluierá” (TL 18).

Z

• zăpór,-oare, s.n., pop. – 1. Îngrămădire de sloiuri de gheață care se formează primăvara într-un punct al unui râu, datorită căruia se produc inundații. 2. Baraj care permite pornirea plutelor. (cf. Dex, 1975; Bulgăr, 2002). 3. În text cu sensul de adunare de oameni; sobor. “Până ce s-a fa zăpor” (TM 45).
• zgerá, (var. zdera, zder), vb., pop. – A țipa, a răcni; a plânge. “Și mielucu și-a zgera” (TM 3).
• zin, zinuri, s.n., pop. – Vin, băutură alcoolică obținută prin fermentarea mustului de struguri; “S-aud zinu ciuruind*” (TM 1). De menționat că în Maramureș culturile de viță de vie ocupă suprafețe mici pe versanții însoriți ai dealurilor și, de regulă. în incinta gospodăriilor (în jurul casei, în grădină sau în ogradă). Vinul e consumat predilect iarna sau primăvara, cu prilejul sărbătorilor (de Crăciun și de Paști), fiind socotită o băutură nobilă, ritualică; mult mai frecvent este consumul de băuturi spirtoase (rachiu, pălincă).
• ziní, zin, vb., pop. – A veni (de undeva). “Ei acasă și-o zinit” (TM 3).
• zuorél,-e, s.n. – Faptul dimineții, răsăritul de soare; timp crepuscular dintre noapte și zi; perioadă de traziție între un interval microtemporal (anul). În text: “Zuorel de zuă” (TL 21, ref.). În context se referă la dimineața zilei de 25 decembrie, ziua de Crăciun – prima din ciclul celor 12 zile și nopți ale sărbătorilor de iarnă.