Miorița s-a născut în Maramureș/ A - L

 

A

• abáte, abat, vb. – A aduna, a strânge; aici cu sensul de a direcționa oile. “Când oile le-abătea”(TM 28).
• aduí, adui, vb., reg. – A aduna, a stânge (ceva risipit). În text: “Șchioape de-aduind” (TCo 5). În alt context: “S-o suit la munte / S-aduie mai multe” (TCo 17), expresie cu sensul de a favoriza înmulțirea oilor prin asigurarea unor condiții prielnice (hrană îmbelșugată). În realitate “bebecilor li se dă drumul între oi” după coborârea acestora de la munte, în septembrie, iar oile fată spre primăvară, înainte de Ruptul sterpelor.
• adurní, vb. – A adormi; aici cu sensul de a adormi pentru totdeauna, a muri, a cădea în somnul de veci. În text: “De când tu ți-ai adurnit” (TM 3).
• aflá [a se], vb. refl. – Cu sensul de a fi (cineva, ceva, cumva). În text: “Cei șapte ce-o fost mai mari / Toți s-aflară veri primari. / Unu ce-o fost mititel / [El] s-aflară străinel*.” (TCh 6).
• agodí (var. ogodi), vb., reg. – 1. A aștepta (pe cineva). “Mămuca m-a agodi” (TM 21). 2. agod, agoduri, s.n. (reg.) – treabă, rânduială, plan (Bulgăr, 2002).
• albástră,-e, adj. – (Ref. la oi) de culoare sură; mai rar se folosește forma masculină a adjectivului: “albastru = berbece alboi” (T. Papahagi, 1925). În text: “Oile cele albastre” (TM 14).
• apúcă – Formă diminutivă a subs. apă. “Cu apuca rece-n vasă*” (TL 14).
• arjínt, s.n. – (pop.) Argint, metal prețios de culoare albă, strălucitoare. “Tăt fluieru* cel de-arjânt”(TL 8).

B

• báier,-e (var. baior), s.n. – Curea, sfoară sau ață cusută / prinsă de un obiect, spre a putea fi transportat, strâns, adunat (P. Bilțiu, 1996). Brâu, curea de la tașcă, legătură de desagi (Antologie, 1980). Sfoară de la gura desagilor (T. Papahagi, 1925). Sfoară, curea. Salbă (de bani). Amuletă, talisman. Adâncime, fund. Barieră (Bulgăr, 2002). Aici cu sensul de brâu. “Fată de maior* / Cu galben baior” (TCh 15).
• baltág,-e,-uri, (var. băltag), s.n. – 1. Topor cu coadă lungă, întrebuințat și ca armă (Dex). În text: “Băltagu-n mâna stânga” (TM 30) sau “Cu băltage-ncolțurate*” (TM 52). 2. Baltagul, roman scris de Mihail Sadoveanu (1880-1961) și publicat în 1930, pornind de la motivul baladei populare Miorița – un cioban este omorât de cei doi tovarăși ai săi pentru a-l jefui; romanul a fost tradus în 24 de limbi și creionează un personaj exemplar, Vitoria Lipan.
• banát,-uri, (var. bănat), s.f. – Supărare, necaz, mâhnire. “Nu fi, maică, cu bănat” (TM 25). Fără nici o conotație cu zona etnografică omonimă, situată în partea de vest a țării; banat, s.n. (înv.), provincie, ținut cârmuit de un ban (singurul sens dat de Bulgăr, 2002);
• barșón,-oane, s.f. – Catifea. M. Dăncuș (1986) identifică și var. boarhăt, cu aceiași semnificație. Catifea roșie (Bulgăr, 2002). În text: “Fată de maior* / C-on galbân barșon” (TCh 9).
• bátăr, adj. – Măcar, cel puțin; (în structura unei locuțiuni conjuncționale, batăr că – deși, măcar să – Bulgăr, 2002). În text: “Batăr cât m-a agodi*” (TM 21).
• bălái,-e (var. băla, bălan), adj. – 1. Blond (ref. la părul oamenilor). 2. Alb, cu lâna albă sau alb-gălbui (ref. la oi). Băl (alb) + suf.-ai. În text: “Cu oile bălăiele” (TM 4).
• bărbânóc,-oace (var. bărbănoc), s.n. – (bot.) Saschiu, plantă verde, cățărătoare, cu flori albastre sau violete (Vinca Minor). “Nuiele din bărbânoc” (TCh 13).
• beteág,-ă, adj. – Bolnav, suferind. “Ori beteagă tare ești” (TM 25).
• bogăréa,-ele, adj. – Aici cu sensul de oaie mică și îndesată. “Cele mândre, bogărele" (TM 14).
• boháș – vezi buhaș.
• bóndă,-e, (var bundă; bondiță, bundiță–dim.), s.f., (reg.) – Piesă de port care se pune peste cămașă, scurtă, fără mâneci, și încheiată în față, tricotată, țesută, din postav sau din piele (T. Bănățeanu, 1965). Nu este sinonim cu guba*. În unele regiuni se numește pieptar. În text: “Lut* pe mine nu puneți / Numa dragă bonda me” (TCo 12).
• botéi,-ie (dim. boteiaș), s.n. – Grup nu prea mare de oi, turmă de oi; ghâță – 2, 3 oi, urmează botei (100-150 oi) și stâna (mai multe boteie) – cercetare de teren, Ieud, 1987. Botei – turmă numărând circa 500 de oi, ciopor de oi (cf. P. Bilțiu, 1996), “În general, în grija unui păcurar bun intrau circa 80 de oi cu lapte. La un botei (150-200 oi) se angajau trei oameni: un păcurar, un ajutor de păcurar și un băiat (…). O stâna era formată din 5-7 boteie” (M. Dăncuș, 1986). Sâmbrașii își adună oile (însâmbrează) în boteie, fiecare botei având păcurarul / păcurarii săi și totodată răspunzătorul acestuia: gazde de lăptărie. Când se face ruptul (sâmbra) boteiele se adună în stână…” (V. Latiș, 1993). În text: “Și să-i fure boteiu” (TM 57).
• brebenél,-i, s.m. – (bot.) Specie de plantă cu flori purpurii, albe sau gălbui, care înfloresc primăvara (Corydalis). În text: “Să ne paștem brebenei” (TM 58).
• bucălái,-e, adj. – (despre oi) De culoare albă cu negru pe obraz; albă cu obraz negru; albă cu negru pe la ochi; albă dar cu capul tot negru; sau albă de tot, alb curat, limpede (V. Latiș, 1993). Bucă + laie. În text: “C-am rămas pe cele văi / Cu oile bucălăi” (TCh 10).
• bugăt, adv. – Destul, suficient. “Sînt pe cer bugăte stele” (TM 61).
• buháș, (var. buhaz, bohaș, buhău), s.m., înv. – (bot.) Brad inferior calitativ (T. Papahagi, 1925). Brad scurt, cu crengile întinse roată la pământ; jneapăn (P. Bilțiu, 1996). Cu sensul de brad bătrân: “La munte, colibele se acoperă cu scoarțe de buhaș ce se aduce din provol (= vale, povârniș). Dacă păcurariul moare la munte, nu-l aduce în sat să-l îngroape, ci îl acoperă cu scoață de buhaș și așa îl bagă în groapa lui gătită” (cf. Tit Bud, 1908, apud Antologie 1980, p. 541). În text: “Șî din locuț de sălaș* / Beliți scoarță de bohaș” (TM 2 – Vadu Izei, 1920) sau “Tăt în loc de copârșeu* / Beliți coaje de buhău” (TM 9).
• buntuzí, buntuzesc, vb. – 1. A desface, a risipi, a strica (Bulgăr, 2002). 2. (refl.) A se supăra, a se mâhni, a se întrista; (în expr.) a sta buntuzit – a sta supărat. 3. (refl.) A se răzvrăti, a face larmă, a țipa, a zbiera .În text: “Când cu apa o sosât / Oile s-o buntuzit” (TM 50).

C

• cárte, cărți, s.f. – Aici cu sensul de scrisoare, bilet, misivă; a scrie o carte = a scrie o scrisoare. “Până scriu o cărtice / S-o trimit la mama mea” (TM 57).
• caș,-uri, s.n. – Produs alimentar preparat din lapte închegat și stors de zer. “La Ispas* c-un drob* de caș” (TM 47).
• călămáră,-i, s.f., înv. – Călimară = vas mic de sticlă sau metal în care se ține cerneala. “Să bag mâna-n buzunari / Să scot verde călămari” (TL 8).
• călíc,-ă (var. sălic), adj. – 1. Sărac, lipsit de mijloace materiale elementare (Dex); sărăcăcios. 2. Aici cu sensul de slab, pipernicit sau mic (de înălțime și/sau de vârstă) – sens agreat și de T. Papahagi (1925). În text: “Cel mai mic îi mai călic” (TM 54).
• căldáre,-i, s.f. – Cazan, vas, găleată; recipient pentru transportul și păstrarea lichidelor. În text: “Cu căldarea după apă” (TM 31).
• cărbunel,-i, s.m. – (bot.) Iarbă ce crește pe munte (T. Papahagi, 1925). Probabil provine de la culoarea gălbuie, brună (asemănătoare cărbunelui), a ierburilor de pe etajul superior al munților (util. rar). – Cărbune + suf.-el. “Să ne paștem cărbunei” (TM 3).
• cătá (var. cota), vb. – 1. A căuta. 2. A investiga, a cerceta, a spune / a declara (în vederea stabilirii filiației, a legăturilor sau gradelor de rudenie). În text: (1) “Și-a zini și m-a cota” (TM 9); (2) “Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm*” (TM 6).
• ceruít,-ă, adj. – 1. Acoperit cu un strat de ceară. 2. Cernit, îndoliat, supărat; de culoare neagră. (2) “Și cu inima ceruită” (TM 51).
• ciump,-ă,-i, adj, s.m. – 1. (s.m.) Bucată rămasă din ceva căruia i s-a tăiat vârful; ciomp, ciot, muc; (la pl.) Penele care apar păsărilor după căderea fulgilor (după Bulgăr, 2002). 2. (adj.) Șchioapăt căpătat de la umblet prelung; șchiop (P. Bilțiu, 1996). Cu vârful sau cu o parte a corpului ciuntită, tăiată, scurtată, retezată, amputată, frântă, ruptă; ciot, ciunt, ciung, bont, ciut, berc; (despre vite) care șchioapătă, care calcă greu, șchiop (după Bulgăr, 2002, def. pentru ciump, ciumpav). 3. Înțepat; clociump – piron. 4. Există și verbul a ciumpeni = a șchiopăta. În text cu sensul de oi cu picioare scurte, care fac pași mici și nu se pot ține de restul turmei. “Cu vreo două oi mărunte / Că nu pot zini* de ciumpe” (TM 27).
• ciuntí (var. ciunta), vb. – A tăia, a reteza; de la ciunt – retezat; (în expr.) a ciunta viața (cuiva) = a întrerupe firul vieții, a omorî. Cu trimitere la credințele despre mitologia destinului, conform cărora una dintre ursitoare (zâne, urse, fecioare sau ursitori / ciobani) toarce firul vieții fiecărui om, cea de-a doua îl deapănă pe “ghemul vieții”, iar cea de-a treia (ciuntitoarea, curmătoarea) taie firul și curmă viața omului. R. Vulcănescu (1987) susține că în Maramureș și în Bucovina cele trei făpturi sunt identificate cu “trei ursitori ciobani sau trei ursitoare ciobănițe” (cercetare de teren, 1938). În text: “Dacă viața mi-o ciuntați” (TM 50).
• ciuruí, vb. – A picura, a curge; ref. la zgomotul produs de stropii de vin; a curge șiroind (formă onomatopeică). “S-aud zinu* ciuruind” (TM 1).
• ciut,-ă (var. șut), adj. – (despre animale cornute) Fără coarne, cu coarnele tăiate sau căzute. “La oile cele ciute” (TL 8).
• cântá, vb. – În Maramureș vb. a (se) cânta are întotdeauna sensul de a boci, a plânge pe cineva (care a murit); a se tângui, a se lamenta, a se văieta. (Pentru acțiunea de interpretare a unui cântec, maramureșenii utilizează vb. a hori, a trage o hore*). În text: “Și oile m-or cânta” (TM 3).
• câtilín (dim. câtilinaș; var. câtingan – câtingănaș), adv., reg. – Încet, fără grabă, la pas, domol, molcom, cu băgare de seamă. Cuvântul definește un mod de a fi al maramureșenilor (și al ardelenilor în general) – cumpătați în tot ceea ce fac. “Din punct de vedere al caracterului, trăsătura fundamentală a maramureșeanului rezidă din înfățișarea lui calmă, sobră și solemnă (…). Maramureșeanul se arată mai așezat, mai puțin pornit spre tot ce cere hotărâre pripită a momentului” (T. Papahagi, 1925; p. 101 în ed. din 1981). În text: “Ei tot merg câtilinaș” (TM 25).
• clătí, vb. – A (se) mișca, a scutura; se referă la o acțiune cu caracter domol. “Vântul le-a clăti” (TCo 11).
• copârșéu (var. copârșău), s.n. – Sicriu, coștiug, raclă; ladă (de regulă confecționată din lemn) în care se așează mortul înainte de a fi înhumat. Această recuzită a ritualului funerar e utilizată doar în situații obișnuite, ordinare, când moartea unui membru al comunității survine în spațiul delimitat al satului (intravilan) și înhumarea are loc în cimitir. Pentru situații excepționale (moartea survine în spațiul extravilan) se recurge la substituirea copârșeului cu elemente improvizate sau se renunță total la acesta (vezi și buhaș*). În text: “Din locuț de copârșău / Puneți scoarțe de durzău*” (TM 2).
• corneáncă,-ence, adj. – Cornută; oi cu coarne. “Oile mele-s cornence” (TCo 6) sau “Oile mele-s cornute” (TCo 7).
• cornicél,-ei, s.m. – Corn de deal, colț de deal. “Pă deluț, pă cornicei” (TM 32).
• cotróapă,-e, s.f. – Loc accidentat, gropos sau bolovănos. “O rămas pîntre cotroape” (TM 38).

D

• dalb,-ă, adj. – 1. Alb, curat, imaculat; (fig.) neprihănit, gingaș, grațios. 2. Luminos, limpede; strălucitor. 3. Atrăgător, minunat (cf. Dex). 4. Frumos (cf. P. Bilțiu, 1990).- de + alb (lat. albus). În text: “Scrisă-s dalbe sărbători” (TM 63); “Dalba fluierice*” (TL 13); “Florile dalbe (de măr)” (ref.).
• de-a-úna (expr.) – În acelaș timp, totodată. “Jos la ele cobora / De-a-una le și hrănea.” (TM 49).
• despletí, vb. refl. – A (se) desface din împletitură; a (se) deșira. Cu referire la despletirea părului de către femei, în semn de durere și respect față de amintirea unei persoane apropiate (rudă) care a murit; în același context bărbații umblă fără clop pe cap timp de trei zile. În text: “Fetele s-or despleti / Și pe mine m-or jeli (TM 41); “Și să-și despletea păru / Că i-o murit drăguțu” (TM 57); “Și munți că or auzî / Și-or veni și m-or jeli / Într-o zî și jumătate / Cu păru lăsat pe spate” (TL 8).
• demnicát,-ă (var. dimnicat), adj. – 1. Tăiat (sau rupt) în bucăți; ciopârțit. 2. Distrus, nimicit.- Probabil din lat. demIcare (“bucățică, fărămitură”). În text: “Ori din sabie demnicat” (TM 3).
• dâmb,-uri (var. dâmboc,-oace), s.n. – Deal, colină. “De pă văi, de pă dâmboace” (TM 52).
• drob,-i, s.m. – Bucată mare și compactă de ceva (Dex). “La Ispas* c-on drob de caș*” (TM 47).
• dudăí (var. dudui) – 1. (despre foc) A arde cu zgomot. 2. Aici cu sensul de vânt care bate cu putere, cu intensitate (formă onomatopeică). “Când vântuțu-a dudui” (TM 23).
• durzău (var. durdzău), s.m., (înv.) – (bot.) Jneapăn, pin, ienupăr; se pare că este mai degrabă un sinonim pentru buhaș* (brad bătrân). “ Punți scorță de durdzău” (TM 2).

F

• fântână,-i, s.f. – 1. Gropă cilindrică (cu pereți pietruiți) săpată în pământ până la nivelul unui strat de apă și care servește la alimentarea curentă cu apă în mediul rural (cf. Dex). După 1990, în satele din România s-a renunțat în mare parte la acest sistem tradițional de alimentare cu apă, în favoarea aducțiunilor prin conducte. Fântânile (cu lanț sau cumpănă) au fost abandonate / astupate sau păstrate ca obiectiv agro-turistic. 2. (reg.) Izvor. În text, cu sensul de izvor: “Cu oile la fântână” (TL 11).
• fârtái,-ie (var. fărtai), s.f. – 1. Măsură echivalentă cu un sfert de litru; sfert – sfertai – fârtai (fărtai). Fărtaiu – sfert, litră (T. Papagahi, 1925). 2. “Patru fărtaie fac un huolt (o holdă)” – Giulești (ALRR, vol II). 3. Fărtoaie – loc din drum la răspântii (Bulgăr, 2002).■ (în expr.) “Ori să-l pună-ntre fârtaie” – uciderea între hotare, având în vedere că termenul “fărtat” a fost explicat de Dumitru Pop ca însemnând hotar. Pedeapsa la hotare era o sancțiune ritualică extrem de veche în comunitatea sătească românească (P. Bilțiu, 1992). În context trebuie pus în relație cu subs. țăpuște* (țeapă), situație în care ar putea defini: țeapă de dimensiune medie. “Ori să-l puște, ori să-l taie / Ori să-l puie-ntre fârtaie; / Ori să-l taie, ori să-l puște, / Ori să-l puie-ntre țepuște.” (TM 7).
• fârtát,-ați (var. fărtat) – (pop.) Prieten nedespărțit al cuiva, legat de el prin jurământ până la moarte; frate de cruce; tovarăș, ortac* (cf. Dex). De la frătat ( frate + suf. –at); frate din lat. frater,-tris. ■ În context. Membru al unei cete de păcurari. “Păcurarii împreună formează o ceată sau o confrerie de feciori” (V. Latiș, 1993). Ceata de păcurari este o organizație temporară – se constituie primăvara, când are loc Ruptu Sterpelor, însâmbrirea (întovărășirea) în vederea alcătuirii stânii și se dezintegrează toamna, în septembrie, după coborârea oilor în sat și pregătirea pentru iernat. Păcurarii devin fârtați “înainte de urcatul la munte, dar după ruptu sterpelor” prin prestarea unui jurământ “prin care se obligă reciproc să păstreze secretul stânii” (cf. V. Latiș, 1993). “Baza păstoritului nostru este ceata de păstori. În trecut, ciobanii înfrățiți se legau prin jurământ în fața bătrânilor, devenind frați” (Geavela Sotir, 75 ani în 1978, loc. Pleașa – Albania). În text: “Mă fârtați, fârtații mei” (TM 9).
• flúieră,-e (var. fluierișcă, fluierice), s.n. – Fluier. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un tub subțire din lemn prevăzut cu găuri (Dex). “Fluierișca m-a cânta” (TL 9); “Pune-mi-ți voi fluiera” (TL 10); “În vârfu cruciței / Dalba fluierice” (TL 13).
• frătiulúc, s.m. – Forma diminutivă a subs. frate; frate + suf.–uluc. “ Hei, tu, frătiulucu meu” (TM 1).
• frânje, vb. – 1. A rupe, a despărți. 2. A întoarce, a schimba un traseu. (1) “Fluieru a zice / Turma mândră- a frânge” (TCo 2); (2) “Du-te frânje oile” (TL 14).

G

• gătá, găt, vb. – 1. A (se) îmbrăca frumos, a (se) împodobi, a (se) găti. 2. A (se) pregăti (pentru o acțiune). 3. A găti (mâncarea), a prepara, a pregăti. 4. A sfârși, a termina, a isprăvi. 5. A omorî, a ucide, a nimici (cf. Bulgăr, 2002). În expr., a (se) găta (cu viața) – a muri, a fi pe moarte. În text: “Legea* lui că i-o gătit” (TM 14); “Noi că ți-am gătat legea*” (TM 30); “Ți să gată viața” (TM 30).
• glóabă,-e, s.f. – 1.(reg.) Mârțaogă, cal slab, prăpădit, bătrân. 2.(înv.) Taxă care se plătea în trecut cu scopul de a nu se redeschide un proces (Bulgăr, 2002); Amendă care se aplică cuiva ca urmare a săvârșiri unor delicte (cf. Dex); Despăgubire (T. Papahagi, 1925); pentru vb. a globdi – a pedepsi, a amenda (P. Bilțiu, 1990). În text cu sensul de oi slabe și bătrâne: “C-am rămas cu cele gloabe” (TM 21).
• glúgă,-i, s.f., (reg) – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și în parte umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit. (cf. T. Bănățeanu, 1965). “Este incontestabilă reprezentarea glugilor în grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apare pe Coloana lui Traian de la Roma.” (idem, pag. 31). În text: “Pe mine pământ nu puneți / Numai dalbă* gluga mea.” (TM 23). Utilizarea în acest context a termenului de glugă sau gubă sau bundă (în var. diferite) îl determină pe I. Taloș (1983) să le considere drept sinonime: “În Miorița, gluga, cu sinonimele bondă, bondiță, șubă, gubă, suman, servește la acoperirea trupului; deci e o mare deosebire între gluga pe care o poartă omul modern și cea a ciobanului.” (nota 28). Poate fi vorba de o confuzie din partea informatorului (gubă / glugă) sau o eroare a culegătorului. Interesantă este precizarea că gluga (sau guba) are culoare albă, când, se știe că gubele albe erau improprii pentru activitățile curente de la stână, fiind utilizate îndeosebi “la zile mari” – de sărbători sau la nuntă (vezi și gubă*).
• gómăn (var. gumăn), s.n. – 1.(înv.) Adunare, sfat (pentru subs. goman); vb. a gomoni – a vorbi, a discuta (cf. Bulgăr, 2002). 2. Sunet, cântec, zgomot, larmă – din slavona, gomon, homon, cu var. în cehă, rusă, ucraineană (M. Costăchescu, 1929). Acest termen apare într-o singură variantă din Maramureș (TL1) și-l reîntâlnim în var. din Moldova: “S-aude, s-aude / Departe la munte / Gomăn, gomănaș / Glas de buciumaș. / Gomăn, gomănind, / Oile pornind…” (var. Costăchescu). În text: “Pe cel picioraș de munte / Ce gumăn de om se-aude? / Nu-i gumăn de om bătrân, / Că-i de trei păcurăraș.” (TL 1).
• grăí (a se), vb. – A (se) vorbi, a se sfătui, a pune la cale. De la grai – formă rară pentru cuvânt, vorbă, glas; a grăi – derivat regresiv. În text: “Tăt s-o grăit să-l omoare” (TM 12).
• grúi,-e, -iuri, s.n. – 1. Pisc sau coamă de deal; deal mic; colină, movilă (Dex). 2. Piscul carului, botul saniei (Bulgăr, 2002). 3. Cârlig de chei, de care se leagă bărcile (Bulgăr, 2002). În text: (1) “M-or cânta* păscând pă grui” (TM 55).
• gúbă,-e, s.f., (reg.) – Haină țesută din lână, care se poartă în special iarna și pe vreme de ploaie, atât de către femei, cât și de către bărbați. Această piesă de port are înfățișarea unui cojoc întors pe dos, cu blana în afară. În realitate este însă o țesătură “în tiară” (în război) din lână, la care se intercalează între rânduri, pe măsură ce se țese, șuvițe de lână. (T. Bănățeanu, 1965, pag. 84). Calitățile gubei sunt foarte apreciate de ciobani, căci nu lasă să pătrundă ploaia, care se prelinge pe mițe (idem, pag. 87). În text: “Pe mine pământ nu puneți / Ce numa să mă-nveliți / Cu guba cea mare-a mea” (TM 28). I. Taloș (1983) este de părere că prezența acestui termen în textele mioritice trebuie corelată cu anumite reminiscențe ale unor rituri arhaice de înmormântare. ■ Alte precizări. În Maramureș mai întâlnim termenul de gubar – piesă de port care a înlocuit guba (cf. M. Dăncuș, 1986). “În Borșa guba e rară, ba chiar cu totul neîntrebuințată” (T. Papahagi, 1925). Guba este nelipsită de la cununie: “Mirele și mireasa erau obligați să aibă gubă. Chiar de n-o aveau, o împrumutau, căci nu se cununa nimeni fără de gubă.” “De obicei la nuntă se poartă numai gube albe. ( T. Bănățeanu, 1965). ■ Despre portul maramureșenilor. “Portul său e foarte simplu: încălțat cu opinci, el nu poartă în timpul verii decât cămașa scurtă până la brâu, albă și cu mâneci largi, țesută din in sau cânepă și gatiile care sunt foarte largi și lungi până deasupra glesnelor. Mai poartă și o curea lată ce se ridică până subsuoară, precum și o straiță în care, odinioară, pe vremea ungurilor, purta – ca și oșenii – câte un cuțit. În zilele de sărbătoare duce pe umeri căte o gubă pe care, mai ales pe văile Marei și a Cosăului, maramureșeanul o poartă ca pe o togă, oricât de mari ar fi căldurile, iar feciorii n-o leapădă nici în vâltoarea horelor de miazăvară. Pe cap poartă clop. În timpul iernii gatiile sunt înlocuite prin cioareci de lână și au și lecrice.” (T. Papahagi, 1925). Mărturii asemănătoare, din aceiași perioadă, au fost consemnate de I. Bîrlea care precizează că motivul cel mai puternic care-l face pe maramureșean să țină oi este îmbrăcămintea: “Hainele lui naționale ca: guba, cioarecii, cerga, cușma etc., toate acestea din produsele oilor le are. (…) Toată iarna lucrează cu lâna, iar vara cu cânepa, făcând tot felul de albituri. Hainele bărbaților și ale femeilor se pregătesc toate în mod casnic.” (I. Bîrlea, 1968, notă la ed. din 1924). Însă această practică începe să decadă în perioada interbelică, prin introducerea treptată în portul maramureșenilor a unor componente vestimentare de import. Rezistența opusă de societatea tradițională va încetini acest proces (fără să-l anihileze). T. Papahagi consemnează în 1920, în loc. Breb-Maramureș un text sugestiv în acest sens: “… Ele nu știu că mătasa / Le vinde boii și casa / Și rămân cu câmpul gol, / Numai cu prostia lor / Pentru că nu prețuiesc / Portu nostru românesc; / Portu nostru de demult / Ce-i pă războaie țesut…” (text XXVIII). O valoroasă mărturie regăsim și în Istoria Maramureșului: “… de la daci ne-a rămas portul țărănesc, ițarii, sumanul și guba de lână; cămașa deschisă la piept, cureaua de peste mijloc, opincile, cojocul, părul lung purtat în bucle și acoperit cu căciulă, catrințele, broderiile de pe cămeșile femeilor, salbele de mărgele sau de monede.” (Al. Filipașcu, 1940, p. 21). În prezent guba este o piesă de vestimentație prezentă mai degrabă în muzeele de etnografie, decât în viața curentă a maramureșenilor. Cu toate acestea, în anumite ocazii speciale (duminica, de sărbători sau la nunți) mai este purtată sporadic de către bătrâni. În schimb păcurarii greu renunță la ea, mai ales dacă vărează turmele de oi pe plaiurile munților, la stâni.
• gustáre,-ări, s.f. – Cu sensul de a lua masa, de a mânca, de a gusta din bucate. În text: “Și-ntr-o zi pă la gustare” (TM 54). ■ De regulă, păstorii își prepară într-un ceaun apă fiartă cu făină de mălai (mămăligă), pe care ei o numesc tocană sau coleșă și pe care o amestecă cu brânză de oaie, caș sau urdă (ori lapte). Un alt aliment specific este slănina afumată de porc (clisa). La nici o gustare nu lisește pălinca (țuica de prune, de mere sau de pere) – horincă, horilcă, horilcă de poame, palincă. Toate alimentele (acestea și multe altele) sunt aduse la stână de proprietarii de oi, prin rotație.

H

• héli (var. heliu), s.n., arh. – 1. Loc, post (P. Bilțiu, 1990); spațiu. Într-o colindă maramureșeană întâlnim expresia: “Heli în rai nu ți-o făcut” (P. Bilțiu, 1990, text 63). 2. Hel, heli, (s.m.), reg., înv. – țipar, fusar (Bulgăr, 2002). În text: (1) “În strunguța uoilor / În heliu găleților” (TL 8).
• hodiní (a se), vb., pop. – A se odihni, a sta în repaus, a întrerupe o activitate. “S-o așezat, s-o hodinit” (TM 50) sau “Mieii-or tropoti / Io m-oi hodini” (TCo 24).
• hóră,-i (var. sg. hore), s.f. – Cîntec interpretat vocal sau instrumental; vb. a hori = a cânta, a trage o hore. “Maramureșenii horesc și cântecele lor se cheamă «hori», care și etimologic și semantic se deosebesc de «o horă», dansul care până în 1918 nu a fost pentru «jocurile maramureșene».” (M. Pop, 1980). În text: “Să-mi fluiere hori de jele” (TM 13).
• hotróapă,-e (var. hârtoapă, cotroapă), s.f. – Groapă, râpă, teren accidentat. “Tăt pă văi și pă hotrope” (TM 3).

Î

• îmbițát,-ă, adj. – Albit; de la biță = oaie cu lâna de culoare albă (îm + biț + suf.-at). “Oile cele-mbițate” (TL 19).
• încolțurát,-ă, (var. încolțat), adj. – Colțuros; aici cu sensul de ascuțit (în + colț + suf.(ur)at). “Cu baltage*-ncolțurate” (TM 52).
• încrengát,-ă, (var. încrăngat), adj. – Plin de crengi, stufos (în + creangă + suf.-at). “Un brăduț mic, încrăngat” (TM 30).
• înstrăinát,-ă, (var. înstreinat), adj. – Îndepărtat sau plecat definitiv (sau temporar) de acasă, din locul de baștină (în + străin + suf.-at). “Cei doi frați înstrăinați / Ei pe tine te-o mânat / Pă izvoru-ntunecat.” (TM 50). În context se referă la statutul de străin (de neam) al celui mai mic, în raport cu cei doi păcurari mai mari. Motivul înstrăinării (reflectat cu prisosință în textele folclorice) trebuie corelat, în primul rând, cu instituția neamului, deosebit de puternică și activă până spre sfârșitul sec. al XX-lea. Instituția de bază a societății maramureșene era “neamul, familia mare, patriliniară și virilocală” (M. Pop, 1980). Din acest filon, folclorul a alimentat o tematică distinctă: “Nu trebe mai mare fune, / Ca străinătatea-n lume; / Nu trebe mai mare sfoară / Ca străInătatea-n țară.” (Antologie, 1980, text 535) sau “Streină streinătate, / Nu mă-străina departe / Că n-am părinți să mă coate.” (T. Papahagi, 1925, p. 169); (vezi și strein*).
• înturná, vb. – A (se) întoarce, a (se) înapoia.- Din lat. tornare; (în + turna). “Înapoi și-o d-înturnat” (TM 3) sau “Du-te frate-ntoarnă oi” (TCh 7).
• înveregát,-ă, adj. – (Obiect) prevăzut cu multe verigi sau inele (în + verigă + suf.-at). “Cu fluiere* înveregate” (TM 52).

J

• jerúnte, (var. jerunche), s.m. – Genunchi. “La iarba până-n jerunte” (TM 8)
• jintiță,-e, s.f. – Produs lactat preparat prin încălzirea lentă a zerului provenit de la scurgerea cașului (cf. Dex). “Se obține prin fierberea laptelui muls în primele zile de la fătare” (ALRR, vol. II). Amestec de urdă și zăr fiert care se depune la fundul vasului când se prepară urda. În text: “La Păștiță* cu jintiță” (TM 47).
• jujăí, vb. – A șuiera, a fluiera, a produce un zgomot strident (formă onomatopeică).“Când vântuțu-a jujăi” (TL 4).

L

• lái,-e (var. lăi), adj. – Negru sau negru amestecat cu alb (Dex). Ref. la oi – cu lâna de culoare negru foarte deschis (V. Latiș, 1993). “Cele lăi / Pă văi” (TL 13).
• lánce,-i, s.f. – Veche armă de atac, formată dintr-o vergea lungă de lemn prevăzută cu un vârf metalic, ascuțit; suliță (Dex). În text: “Și-mi puneți lancea la cap” (TM 7).
• lumnineá,-ele, s.f. – Lumină, cu sensul de lumânare. Cu referire la obiceiul funerar conform căruia la capul mortului trebuie să ardă o lumânare pe toată perioada priveghiului (timp de trei zile), având credința că astfel sufletul acestuia va găsi drumul spre Lumea Cealaltă (tărâmul strămoșilor). Legat de acest aspect să mai notăm că încă de pe vremea tracilor, pe teritoriul țării noasrte s-a perpetuat sărbătoarea Rozaliilor (“praznicul celor vii cu cei morți”), unde, apriderea lumânărilor în cimitir constituia un ritual esențial pentru realizarea unei comuniuni necesare. În contextul înstrăinării*, elementele și accesoriile ritualului impus de moartea unei persoane cunosc substituiri și improvizații; este și cazul păstorilor care, din diverse cauze, decedează la munte. În text: “În locuț de lumninele / Sînt muguri și mlădițele” (TM 18); “Și în loc de lumninele / Îmi puneți patru nuiele” (TCh 10).
• lut, (rar) luturi, s.n. – 1. Argilă; rocă sedimentară, galbenă sau cafenie utilizată în olărie sau construcții. 2. Pământ. În text: “Lut pe mine nu puneți” (TL 6). În expr. – cu referire la un ritual arhaic de înmormântare. Despre acest vers, I. Taloș (1983) susține că “trebuie să fie un rest dintr-o mai veche concepție despre lume, azi dispărută; vechimea lui nu poate fi pusă în discuție și datorăm faptul că el a străbătut veacurile, până la noi, numai fenomenalei memorii a… Mioriței.” (p.19). I. Taloș a identificat 131 de texte ce conțin acest vers, în var. din Maramureș, Sălaj, Bistrița-Năsăud, Cluj, Alba și Mureș.