Miorița s-a născut în Maramureș/ Expresii

← M - Z

Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Expresii

Lista localităților→

Glossar

“Când îi locu la un loc” – La un moment dat, deodată; într-un anumit loc; la destinație; într-un loc de popas. În text: “Când îi locu la un loc / S-o așezat cu toții jos” (TM 29).
“Pânză pe obraz” – Giulgi, pânză cu care se acoperă mortul conform ritualurilor funerare creștine. În text: “În loc de pânză pe obraz / Puneți frunză de durhăz*” (TM 21) sau “Sumănașul alb / Pânză pă obraz” (TCo 17).
“Spune-ne mortița ta” – 1. Celui condamnat i se acordă un favor să-și stabilească singur modalitatea în care va fi executată sentința. În alte variante interpelarea e reformulată: “Ce mortiță tu poftești?” În text: “Spune-ne mortița ta / Ori tăiat, ori împușcat / Ori de un brad spânzurat” (TM 30). 2. În legendele legate de haiduci exista credința invulnerabilității eroului în raport cu modalitățile «clasice» de suprimare: nici gloanțele armelor de foc și nici săgețile nu-i pot lua viața haiducului. Numai acesta își cunoaște taina morții sale. Pentru a-și asigura protecția acesta nu împărtășește nimănui secretul. Iar atunci când o face, prietenul căruia i-a acordat încrederea se dovedește invariabil un trădător. În balada lui Pintea, unul din ortaci și cere haiducului să-i dezvăluie secretul invulnerabilității: “Dar atuncea apoi vom pleca / Dacă din tine-om afla / Moartea ta din ce va sta”. Încrezător Pintea răspunde: “Din tri fire de grâu sfânt / Ș-on plumbuț micuț de-argint.”
“Sub crucița bradului” – 1. Bradul este un arbore din familia pinaceelor care crește în zona muntoasă, înalt până la 50 m., cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de ace de culoarea verde închis, persistentă (Abis alba). Et. – cuv. preroman. 2. Maramureșenii, și în general românii, au dezvoltat un adevărat cult al bradului, căruia i-au atribuit semnificații multiple. “Copilul era închinat ritual de mic la Brad. Creștea, având grijă de dublul său, Bradul. Destinul lor se împletea în tot timpul vieții. Cînd tânărul se îmbolnăvea, părinții mergeau la Brad să-i ceară ajutor. Cînd se însura, mergea la Brad să-l anunțe ritualul de nuntă; Bradul participa la nuntă alături de miri, era purtat în hora nunții de brădar. După nuntă, Bradul era suit pe casă pentru protecția vieții mirilor. La moarte se folosea Bradul funerar.” (R. Vulcănescu, 1987, p. 185). Exista credința că “în vârful bradului e scrisă soarta copilului.” Explicația rezidă și din configurația particulară a bradului, care, în vârf, se aseamănă cu o cruce (simbol religios creștin, legat de evenimentul răstignirii lui Isus). Din acest motiv, cultul acestui arbore a depășit zona profanului, mai ales după generalizarea creștinismului pe teritoriul țării noastre. În variantele mioritice nord-maramureșene cei trei păcurari urcă “Sus, în vârvu muntelui, / Sub crucița bradului” (TM 6). Acesta este semnul sub care se vor desfășura evenimentele în colind. Deși nu este un simbol eminamente funerar – pornind de la credința conform căreia “fiecare om își are un dublu vegetal în viață” – în textele mioritice bradul e asociat cu tragismul situației impuse, fiind rememorate doar riturile ce prepară Marea Trecere: “Și la cap să-mi pui / O cruce de brad” (TL 13) sau “Și-n loc de cruce la cap / Un brăduț mic, încrăngat” (TM 30). De remarcat și similitudinile (obligatorii) între statura celui înhumat și cea a bradului. 3. Pentru maramureșeni bradul mai înseamnă “materia” fundamentală a universului sacru și profan deopotrivă. “Materia pe care le-o oferă bogatele păduri de brad, molid și tisă*, de stejar, tei, carpen și fag” (M. Pop). Expoatarea lemnului (butinăritul, plutăritul) se făcea cu iscusință, dar nu fără sudoare și sacrificii – vezi Miorița butinarului. Lemnul era coborât cu greutate din munți, pe albia râurilor, până în sate. Aici meșterii îi dădeau înfățișări trebuincioase, pentru nevoi casnice (casă, acareturi, gard, laiță etc) sau nevoi elevate, ce tindeau spre sacralitate (pecetare / prescurnicele, toiage-insignele dregătorilor, porțile sculptate și, evident, bisericile, altarele). “Maramureșenii, trăind izolați de lumea civilizată, au fost siliți să-și fabrice din lemn toate instrumentele necesare diferitelor ramuri de gospodărie, inventând și construind cu multă dibăcie din lemn: morile de apă, vâltorile pentru spălatul covoarelor, piua pentru îngroșatul stofei, carul cu toate anexele lui, plugul și grapa, oloiernițele, covata găurită pentru desfăcutul porumbului, cumpăna de măsurat, blidele și blidarele (țiitoare de farfurii), lingurele și lingurarele, berbințe, putine, coleșere, cănițe, coveți, solnițe, pâlnii, cofe, clește de spart alune, fluiere ș.a.; apoi tiara sau războiul de țesut cu toate anexele sale; melița pentru zdrobitul cânepii, hrebăul cu dinți de lemn ori cu piele de ariciu pentru pieptănatul lânii și al cânepii, fusul și caierul de tors, urzoaica și vârtelnița ș.a. Aceste obiecte caracteristice ale unei vieți românești străvechi – despre care nici cronicile nu pomenesc – au imprimat poporului maramureșean un tipar arhaic; care fiind la adăpost de curentele de prefaceri a rămas aproape intact până în zilele noastre.” (Al. Filipașcu, 1940, p. 28). “Locul dominant pe care îl are lemnul în viața de toate zilele a maramureșenilor și în creația lui artistică l-a făcut pe prof. Simion Mehedinți să afirme, îndată după primul război mondial, că Maramureșul este o țară a civilizației lemnului.” (M. Pop). Mult mai târziu, prin anii `70, artistul Mihai Olos a luat în calcul posibilitatea proiectării și construirii unui «oraș universal» bazat pe «poetica de lemn a maramureșenilor». Iar C. Noica (1980) scria, după o călătorie în acest ținut: “Când vizitezi Maramureșul înțelegi de ce grecii spuneau la materie în general «lemn». Și cultura și civilizația pleacă de la lemn.(…) Cine nu respectă materia se năruiește spiritualicește.”“Și-o dat grăită” – A se înțelege, a vorbi, a se sfătui. Aici cu sensul de a complota; a trimite vorbă (cuiva). În text: “Ceilalți și-o dat grăită / Pă mine să m-omorască” (TM 49).
“V-am ținut de frați ai mei” – A avea încredere în cineva, a acorda toată încrederea (iar aceasta a fost înșelată, trădată). Cu referire la instituția frăției profesionale, de breaslă (fârtat, ortac, tovarăș) sau la frăția de cruce, ritualică, legată prin jurământ și însemne specifice. În text: “Voi, doi, păcurărei / Ce v-am ținut de frați ai mei” (TM 32).