Miorița s-a născut în Maramureș/Urcarea la munte

 

După cum am arătat la începutul acestui capitol, textele mioritice maramureșene debutează cu episodul urcării păstorilor la munte în vederea constituirii stânelor de vară, după ce în prealabil participă, împreună cu obștea satului, la Ruptu sterpelor.

Dar muntele nu este numai spațiul pășunilor alpine, prielnic păstoritului pe timpul verii, căci el este încărcat de o sacralitate ancestrală, statornicită anterior pătrunderii creștinismului în țara noastră. Romulus Vulcănescu (1987) este de părere că marii pontifi ai populației geto-dace organizau anual, la solstiții și echinocțiuri, „procesiuni în masă pe culmile domoale ale munților”, între răsăritul și apusul soarelui, pentru rugăciuni. Reminiscențe ale acestor manifestări spirituale ar fi supraviețuit la români „până în epoca modernă, fiind preluate de creștinism încă din perioada migrațiilor euro-asiatice ale erei noastre și trans-simbolizate magico-ritual” (Romulus Vulcănescu, Mitologia română, Editura Academiei, București, 1997, p. 113). În opinia acestui cercetător, într-o etapă culturală ulterioară, vechile procesiuni s-au transformat în nedei, care la rândul lor s-au degradat în târguri și bâlciuri cu iz comercial, în urmă cu 3-4 secole. Ele s-au stins, cu câteva excepții: Târgul de fete din Munții Apuseni (Muntele Găina), Târgul de pe Ceahlău și Hora de la Prislop – Borșa (Maramureș).

Această funcție a platourilor montane, de săvârșire a «liturghiilor» sub cerul liber, trebuia să aibă repercusiuni asupra actelor, faptelor și „strategiilor comportamentale” ale celor ce urcau la munte. Aici, relația cu divinitatea era nemijlocită și firească. În faza creștinismului timpuriu, tot muntele a rămas spațiul consacrat al săvârșirii riturilor religioase pentru păstori, în „biserici de brad”, amenajate prin defrișarea arborilor în formă de cerc, precum perimetrele templelor, oficierea slujbelor făcându-se „fie de un cioban bătrân, fie chiar de preot” . În acest spațiu încărcat de semnificații se vor instala cei trei păcurari mitici – spre diferență de ciobanii din baladă, care transhumează munții și văile, „pe-un picior de plai”, coborând „la vale”.

Comentariul lui Vasile Alecsandri (1850) nu numai că a rămas memorabil, dar și-a pus amprenta, timp de mai bine de o jumătate de secol, asupra exegezelor mioritice construite pe tema transhumanței pastorale, deturnând discuțiile și interpretările într-o zonă neîntemeietoare. Analizând „coborârea oilor la vale”, V. Alecsandri notează: „Strofa aceasta ne arată un tablou viu ale emigrațiilor (pribegirile) turmelor, ce se coboară în fiecare an, din vârfurile Carpaților și trec prin Moldova de se duc să ierneze peste Dunăre. Sute de mii de oi urmate de mocani, îmbrăcați în sarice albe, ies din gurile munților, îndată ce frigul toamnei sosește, prevestind iarna, și merg să găsească pășuni în câmpiile țării turcești, sub poalele Balcanilor. Unele vin de la Vrancea, altele de pe coastele Ceahlăului, altele de pe văile Bistriței și a Moldovei, iar cele mai multe de prin Carpați, din Transilvania. Deosebitele turme se adună la un loc și formează caravane numeroase, ce se coboară încet spre Dunăre, unind zbieratul lor jalnic cu lătratul câinilor de pază, cu sunetul telincilor animate de gâtul măgarilor, și cu șuieratul pătrunzător al mocanilor călăuzi”(Vasile Alecsandri, comentariu la balada Miorița, în Bucovina, III, 1850, p. 49, apud I. C. Chițimia, studiul Vasile Alecsandri și poezia populară română în Folclor și folcloristică românească, Editura Academiei, București, 1968, p. 22.) .

Ideea că balada s-ar fi zămislit în urma unui incident petrecut pe drumurile de transhumanță a făcut școală în epocă, întrunind sufragiile celor mai mulți cercetători. Cel mai fidel discipol s-a dovedit a fi Ovid Densușianu (Vezi studiul Viața păstorească în poezia noastră populară [1922], Editura pentru Literatură, București, 1966), iar cel mai înverșunat oponent, Dumitru Caracostea. Acesta din urmă sesizează inadvertența între momentul coborârii oilor de la munte – specific versiunii-baladă – și dorința ciobanului de-a fi îngropat la stână, secvență care a persistat în toate textele mioritice: „Motivul central al baladei nu poate fi pus în legătură cu mișcarea de transhumanță, deoarece există o discordanță între dorința ciobanului de a fi îngropat la stână și între începutul baladei, unde ni se vorbește despre coborârea turmelor de oi, deci de îndepărtarea de la stână” (D. Caracostea, apud A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, p. 161). În altă parte, D. Caracostea revine asupra subiectului și își continuă raționamentul: „Pentru a înlătura contrazicerea ar trebui să presupunem că acțiunea se întâmplă, în cea mai veche variantă a Mioriței, la stână, și versurile de început, cu coborârea de la munte, ar fi deci un adaos făcut mai târziu” (D. Caracostea, apud O. Densușianu, Viața păstorească…, [1922], Editura pentru Literatură, București, 1966, p. 376-377, la note).

Ceea ce pentru D. Caracotsea era, la vremea respectivă, o ipoteză, pentru noi a devenit o certitudine, luând în discuție corpusul de texte din Maramureș. Ba, mai mult, într-o localitate din Poienile Izei, locul acțiunii e întărit de precizarea momentului: „Când la munte și-au ajuns / Cei mai mari că și-a grăit / Pă cel mic ca să-l omoară…” (TM 56).

Făcând abstracție de colindele transilvănene, Ovid Densușianu va polemiza cu D. Caracostea pe această temă: „De ce nu putem admite că în timpul coborârii turmelor, ciobanul, aflând complotul, și-a arătat dorința de a fi îngropat la stână? Psihologicește, dorința aceasta e explicabilă: pentru oricine, ideea de moarte e asociată cu un loc de odihnă și un cioban e firesc să nu-și închipuie un loc mai bun decât la stână”(Ovid Densușianu, op. cit., p. 377, la note) . Însă premisa lui O. Densușianu se datorează, cum singur mărturisește, analizei exclusive a Mioriței-baladă: „Începutul Mioriței nu poate să fi cuprins la origine descrierea urcării la munte – cu totul izolat am întâlnit această indicație într-o singură variantă” (Ibidem, p. 376.).

În concluzie, împărtășim raționamentul lui D. Caracostea, potrivit căruia în versiunea primară a Mioriței acțiunea se petrece la stână și descrie urcarea oilor la munte (precum în textele maramureșene), în timp ce secvența coborârii oilor de la munte este „un adaos făcut mai târziu” în procesul de evoluție a textului de la colind la baladă.