Miorița s-a născut în Maramureș/Spații extra-românești
Ar fi dificil sau aproape tendențios să construiești o teorie potrivit căreia Miorița este un produs al unei alte culturi decât cea autohtonă, în perspectiva fenomenului ce l-a declanșat, îndeosebi după 1852, dar și ca urmare a adeziunii de care s-a bucurat în rândul românilor, mărturie stând numărul impresionant de variante.
Direcția comparativ-mitologică nu poate fi acuzată de o astfel de tendință, deoarece aceste studii nu fac decât să evidențieze unele paralelisme tematice și nu să pledeze pentru o obârșie străină. Cântecul lui Linos, Legenda lui Phirixus, Misterele eleuziene, Cultul cabiric, Nunta pythagorică ș.a. – nu vin decât să întărească ideea că Miorița este un fenomen unic în folclorul european, dar mesajul ei este universal, grație similitudinilor acelor legende cu unele aspecte specifice cântecului mioritic.
Este adevărat, Alexandru Odobescu (1861) a afirmat că Miorița s-a născut în spațiul macedo-român, în comunitatea aromânilor,(Al. Odobescu, Răsunete ale Pindului în Carpați, în Opere complete, București, 1908, vol. II, p. 10.) dar distinsul istoric (născut la București) își trădează numai pasiunea și admirația față de valorile antichității, încercând prin această strategie să justifice o oarecare prelungire a mitologiei greco-latine, prin culoarul balcanic, macedo-român, până în teritoriile românești. De altfel, această concepție e vădită în alte studii, realizate înainte de 1861, cel mai reprezentativ în acest sens fiind Bazele unei literaturi naționale, în care Al. Odobescu propune drept modele fundamentale pentru literaturile moderne clasicismul indus de culturile greacă și latină.
Pentru Th. D. Speranția (1915), un profesor de liceu care s-a remarcat doar ca autor de cărți didactice (născut la Deleni, jud. Neamț), nu s-au mai găsit justificări pertinente. Afirmația sa, cu totul insolită, a rămas antologică: „Cultul cabirilor fiind de origine egipteană, Miorița este legenda localizată a lui Osiris”.(Th. D. Speranția, Miorița și călușarii, urme de la daci, București, 1915;) Ideea se repetă de mai multe ori pe parcursul studiului său, dar undeva, pe final, se strecoară o altă aserțiune: Miorița face parte din „cultul cabirilor egipteni-germani”. Contextul istoric (politic și militar) al anului 1915 poate că ar lămuri interesul filo-german (mai degrabă decât cel egiptean) al lui Speranția (pe numele adevărat Nădejde).
Însă probabil că adevăratul interes al corespondentului Academiei Române era să tranșeze în acest mod controversata problemă a atitudinii ciobanului mioritic și să elimine definitiv suspiciunile legate de fatalismul poporului român, chiar dacă prețul era specificitatea națională. Istoria exegetică abundă de gesturi asemănătoare, mergând până la contrafacerea unei variante (vezi cazul G. Cătană).
O altă ipoteză ar fi cea a studiului-parodie, al satirei, drept replică la interesul debordant manifestat în epocă față de o singură creație folclorică în detrimentul celorlalte. Ca folclorist, Th. D. Speranția s-a specializat în culegerea de anecdote populare pe care le-a valorificat („afumate”, „împănate și piperate”) cu mult umor. De asemenea, s-a aflat pentru o vreme la conducerea unor publicații satirice (Suceala, 1884 și Tămâia, în 1904).
În termeni ușor nuanțați se exprimă și O. Buhociu (1979) (născut în localitatea Crăiești, județul Galați), care propune o apartenență a baladei Miorița la spațiul culturii iraniene prin invocarea mitului celor trei fii ai lui Feridum. Însă, cu siguranță, este vorba de o simplă ipoteză de lucru, o paralelă specifică metodei comparatist-mitologice (și nu o afirmație tranșantă gen Speranția): „Se remarcă încă o dată tot Iranul antic și medieval, prin cultura lui, ca fiind cel mai aproape de cultura noastră păstorească”.(O. Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, Editura Minerva, București, 1979, p. 433;)