Miorița s-a născut în Maramureș/Spațiul românesc

Jump to navigation Jump to search
Spații extra-românești Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Spațiul românesc
Momentul genezei
Ipoteze, teorii, interpretari privind localizarea obârșiei Mioriței


Nu mai încape îndoială că Miorița face parte din colecția de trofee cu care ne simțim mândri în raport cu produsul altor culturi. Dar întorcându-ne spre noi înșine, Miorița rămâne o obsesie, un paradox, dar mai cu seamă un testament pe care-l revendicăm și pe care de un secol și jumătate încercăm să-l decriptăm, într-un efort fără precedent în istoria criticii literare românești.

Descoperirea, mai întâi sub formă de baladă, în zona de sud a Moldovei, a alimentat, în mod firesc, teoriile ce susțineau implicit și obârșia vrânceană a poemei. Însă apariția succesivă a unor culegeri de folclor ce semnalau prezența variantelor și în alte regiuni, chiar îndepărtate ale țării, a minimalizat în timp aceste teorii, formându-se altele noi, discuțiile degenerând în polemici pătimașe.

A. VRANCEA – Sudul Moldovei[modifică]

La început, Vasile Alecsandri (născut la Bacău) avea toate motivele să creadă și să susțină că balada Miorița provine din Munții Vrancei, devreme ce amicul său, Alecu Russo, susținuse că o descoperise la Soveja (în 1846). Necunoscându-se amănunte despre circulația baladei sau despre soarta variantelor din Muntenia, Dobrogea, Oltenia, Banat sau Transilvania, Alecsandri nu putea să-i ofere decât o locație vrânceană. Acest lucru e dovedit de scrisoarea ce a însoțit balada trimisă spre publicare redacției ziarului Bucovina din Cernăuți (1850) și e întărit de afirmațiile lui Jules Michelet (1854). „Influențat de Alecsandri, Michelet crede că balada s-ar fi născut în Vrancea, «à la frontière transsylvaine et moldo-valaque»…” – o preparare inteligentă a Occidentului pentru materializarea ideilor unioniste. Din perspective politice și interes național, regiunea Vrancei corespundea, în acele vremuri, unor idealuri reprimate pașoptiștilor.

Însă mai târziu, în 1866, după Unire și după moartea lui Alecu Russo (1859), în culegerea „Poezii populare ale românilor”, V. Alecsandri se simte ispitit să insereze o notă (la balada Dolca) în care afirmă că „Această baladă a Dolcăi, precum și aceea a Mioriței, le-am cules din gura unui baciu, anume Udrea, de la stâna de pe muntele Ceahlău … la anul 1842…”. Nu voia astfel decât să apropie obârșia Mioriței de regiunea sa natală – un sindrom al paternității de care vor suferi aproape toți exegeții. S-a scris mult despre această poziție conflictuală a lui Alecsandri, dar el nu poate fi considerat cu nimic mai vinovat decât toți cei ce i-au urmat.

O primă localizare atribuită lui Nicolae Iorga (născut la Botoșani, dar ducându-și veacul în „burgul de vară” de la Vălenii de Munte, sub poalele Carpaților de Curbură), este Moldova de Sud. În Istoria literaturii române (volumul I, 1925), N. Iorga socotește că Miorița a luat naștere în zona vestitului codru al Ghigheciului, și include balada în ciclul Codrenilor . În schimb, Ion Diaconu (~1984) nu este de acord cu modul în care A. Fochi (1964) a „escamotat” „concepția profesorului Iorga” (atribuindu-i afirmația cum că locul de obârșie este Moldova de Sud) și ține să precizeze că în „realitatea bibliografică, absolut corectă”, „în 1931 Iorga a scris răspicat: «Multe variante ale Mioriței, răsărită pe aceste plaiuri…»” și se referea la lucrarea Ținutul Vrancei, I, 1930, publicată de I. Diaconu.

E lesne astfel a constata „nestatornicia” proverbială a lui N. Iorga în toate cele întreprinse de el, dar tolerat în această șovăială, deși uneori amendat pentru obstinența în „a nu corecta greșelile evidente” și a adopta „ideea cea mai puțin probabilă, pentru a evita pe cea justă”, după cum îl caracteriza G. Călinescu . Și totuși, N. Iorga „e un specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor”. Probabil opinia pe care a considerat-o justă din punctul său de vedere (și nu altele de complezență, precum recenzia la scrierea diaconiană), este cea în care nominalizează Țara Codrenilor (cunoscut fiind atașamentul pentru ținutul care l-a adoptat).  Istoricul A.D. Xenopol (1847-1920) indică Moldova drept loc de obârșie a Mioriței , iar Gheorghe Maior propune loc de baștină – zona Oituz , la nord de Munții Vrancei. Fidel susținător al primei teorii alecsandriene, Ovid Densușianu (1922) pledează pentru originea vrânceană , deși el se trage din părțile Făgărașului.

Ca și cum toate aceste luări de poziție ar fi fost insuficiente, Ion Diaconu (1930) (născut la Spinești, județul Vrancea), decide să-și dedice întreaga viață întocmirii unei monografii a variantelor mioritice din Ținutul Vrancei, pentru a căuta argumente ferme și definitive în favoarea obârșiei vrâncene a Mioriței: „Textul de artă și melodia cea mai expresivă a Mioriței s-au structurat într-un peisaj de excepțională măreție naturală și într-un mediu etnografic în care sinergia geniului poetic popular primitiv a fost unică (…). Mediul plăsmuirii originale de artă credem că a fost lumea păstoritului vrâncean, iar cadrul geografic erau plaiurile munților Vrancei, al căror pitoresc depășesc – după prozatorul ardelean Ioan Slavici – frumusețile munților din Transilvania și Muntenia”.

I. Diaconu nu se mulțumește cu acest enunț și-și construiește o adevărată teorie pornind de la două argumente. Primul vizează autenticitatea melodiei varintelor din Vrancea în raport cu cele ce însoțesc textul în alte regiuni ale țării: „…când este vorba de melodia autentică a Mioriței (…) se reproduce «un exemplar vrâncean» ales din arhiva fonogramică a Institutului de Etnologie și Folclor din București” . Cel de-al doilea caută să demonstreze faptul că Vrancea este singura zonă compactă a circulației baladei: „Miorița circula până în 1970 în toate satele vrâncene. Contrar părerii lui A. Fochi – anume că «singura regiune absolut compactă cunoscută până astăzi este regiunea Crișul Alb» - colecția de față arată că Vrancea rămâne «regiunea compactă» de circulație a baladei…” Și pentru a demonstra acest „adevăr științific”, folcloristul realizează o prelungită anchetă în toate localitățile vrâncene.

Au urmat apoi numeroase aprecieri de aceeași factură. Mihail Sadoveanu (1944) – născut la Pașcani – a fost consecvent în elogierea Vrancei: „Această Mioriță așa de suavă, așa de artistică, unică între cântecele popoarelor, prin ce misiune oare s-a născut pe aceste plaiuri (vrâncene)?”.(M. Sadoveanu, Anii de ucenicie, 1944, p. 302-303, apud I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, 1989, p. 319, la subnote.) Simion Mehedinți (1946) avea însă motive suplimentare să liciteze pentru această zonă, deoarece s-a născut chiar la Soveja: „În Vrancea, unde s-a născut balada Miorița, un munte se cheamă și azi Răiuț, adică «raiul mic»”.(S. Mehedinți, Premise și concluzii la Terra, 1946, p. 237, notă; apud I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, 1989, p. 319, subnote.)

A. Fochi (1964) – născut la Cernăuți – n-a agreat niciodată această teză și nici n-a fost impresionat de argumentele lui I. Diaconu: Miorița e „cu atât mai puțin vrânceană, cum ar dori-o patriotismul local al unui folclorist din acea parte a țării”. Copleșit însă de perseverența „moldovenilor”, în anul 1964 A. Fochi realizează un compromis. Fiind un susținător fervent al obârșiei transilvănene a Mioriței, el afirmă că ulterior concepției versiunii-colind a existat un al doilea moment decisiv în evoluția textului, de data aceasta în Vrancea: „…celui de-al doilea moment din geneza Mioriței, respectiv momentul nașterii versiunii baladă” îi putem stabili „fără șovăire ca zonă genetică – Vrancea”.(A. Fochi, Miorița, Editura Minerva, 1980, p. 8-9.)

Gheorghe Vrabie (1966) – născut la Voinești, județul Vaslui – se situează, de asemenea, în tabăra „vrâncenilor”, atunci când vorbește despre „…arhetipul vrâncean, în chiar locul de baștină…”(Gh. Vrabie, Balada populară română, Editura Academiei, București, 1966, p. 71, 223, 231, 272, 282.), iar Geo Bogza (1971) – născut la Ploiești – afirmă, într-un articol publicat în Contemporanul că Vrancea „nu e numai locul de origine al Mioriței, ci și epicentrul celor mai multe cutremure ce ne zguduie țara…”.(Geo Bogza, art. în Contemporanul, nr. 51 (17 dec. 1971).)

În fine, Constantin Macarie (1993), voluntarul și inimosul profesor de la Școala Simion Mehedinți din Soveja, organizatorul unor simpozioane sub genericul „Miorița”, în anii 90 ai veacului al XX-lea, rămâne statornic în credința sa, precum o vor face mereu de aici încolo toți vrâncenii: „S-a spus că Miorița ar putea avea la bază un fapt autentic petrecut în lumea oierilor, că ea ar putea avea ca spațiu de creație însăși zona în care a fost descoperită – Soveja, Vrancea (…). Poate anumite realități locale, fapte văzute și pătrunse cu ochii minții și ai sufletului ar putea pleda în favoarea ideii, redescoperind spațiul mioritic al trăirilor din acest nod vital – Vrancea”.(Constantin Macarie, Să ascultăm Miorița la Soveja, în Miorița, III, nr. 1(5), 1993, p. 56.)

Ceva mai mult decât „patriotismul local” a iscat și a sedimentat aceste convingeri. În primul rând, șansa descoperirii baladei în acest ținut. În al doilea rând trebuie să admitem că realitatea și contextul istoric nu pot fi eludate, deoarece Vrancea e învrednicită de o particularitate anume: a fost spațiul de confluență al românilor din cele trei provincii, înainte de Unirea de la 1859, viețuind într-un fel de neutralitate elvețiană, primitoare și prosperă în același timp. A fost o zonă iminentă de transhumanță, vadul de trecere „al turmelor bețcanilor din Ardeal, al celor dinspre Moldova de sud, dimpreună cu cele vrâncene, spre câmpie, la iernat” . Ori să nu uităm că balada relatează (în varianta Alecsandri și apoi în toate cele aflate sub imperiul acesteia) despre trei ciobănei veniți din cele trei ținuturi românești: Muntenia, Ardeal și Moldova. Similitudinile sunt prea evidente pentru a lăsa loc de echivoc și îndoieli. Din aceste motiv (și încă altele), teoria originii vrâncene își va găsi mereu suporteri.

B. MUSCEL – Nordul Munteniei[modifică]

Era suficient ca folcloriștii să aprofundeze cultura populară a unei regiuni oarecare pentru a procreea o nouă teorie și a le infirma pe toate celelalte. Era de ajuns să se descopere un cântec, un bocet, o legendă cu circulație relativ locală și în care să se regăseau anumite reflexe mioritice pentru a emite noi ipoteze privind obârșia celebrului „cântec din bătrâni”. Teoria musceleană s-a născut din alte considerente. Ținutul, situat la sud de Masivul Făgărașului, la poalele Iezerului și ale Bucegilor, făcea legătura cu Țara Bîrsei prin pasul Bran și se prelungea spre Curtea de Argeș sau chiar peste Dâmbovița, spre Târgoviște. Poziționat pe acest culoar de trafic al unor reale transhumanțe, Muscelul era îndreptățit să râvnească gloria Vrancei.

Unul dintre cei ce susțin această teză musceleană este și Al. Amzulescu (1975) – născut Valea Stanciului, județul Dolj -. Al. Amzulescu devine doctor în filologie al Universității din București (1968) cu teza Balada populară din Muscel. „…varianta Alecsandri trebuie să fie considerată, nu numai ca provenind în exclusivitate din tradiția orală munteană, dar și că ea reprezintă, de fapt, o foarte curată oglindire a tradiției muntene, transplantată de dragosloveni și rucăreni în Soveja și consemnată în 1946 de A. Russo, într-o vreme când folclorul sovejan putea fi păstrător al zestrei moștenite din zona de proveniență” – avea să afirme în anul 1975 Al. Amzulescu.(Al. I. Amzulescu, Observații istorico-filologice despre Miorița lui Alecsandri, în Revista de etnografie și folclor, nr. 2 (1975), p. 127-158, citat și de G. Rădulescu – Dulgheru și Gh. Vrabie în V. Alecsandri, Opere, vol. III, 1978, p. 325 și preluat de I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 346, nota 182.)

Înger păzitor al Vrancei, I. Diaconu se simte ofensat de afirmația lui Al. Amzulescu, considerând-o un atac agresiv „împotriva Vrancei etnografice”, „fiindcă în 1975 Amzulescu a răpit ținutului Vrancei și paternitatea parțială, declarată mai concesiv, în 1964, de A. Fochi” . Referindu-se la invocatele emigrări a celor două grupuri de musceleni, în 1620 și 1718, I. Diaconu ripostează: „Vrâncenii au fost în momentul exodului muscelean o populație mândră, liberă, omogenă… (…). Nu au împrumutat de la alohtonii sărmani și bejănăriți nici o Mioriță musceleană; ci le-au comunicat ei, acelora, Miorița lor străbună”.(I. Diaconu, op. cit., p. 348.)

Un alt adept al teoriei muscelene a fost ploieșteanul Nichita Stănescu (1982) care inspiră adânc aerul tare al legendarului Câmpulung, evocându-i pe „descălecătorii” din Rucăr în transhumanță spre Întorsătura Buzăului și până în Munții Vrancei: „Oricum, ținutul (Câmpulung Muscel) devine legendar în vreme, nu numai de atestarea de limba română scrisă, ci și prin însăși matca pe care o reprezintă, matcă a baladei pastorale, spiritualitate dintâi a neamului românesc. Mai câteva strigăte mai sus de Câmpulung și spre stână, din Rucăr, se știe, ciobanii au dus cântecul Mioriței prin munți, până la Întorsătura Buzăului și de aici, din gură-n gură, ca sărutul, în pretutindenea țării”.(Nichita Stănescu, Respirări, Editura Sport Turism, București, 1982, p. 20.)

I. Diaconu nu a avut știință de poziția stănesciană în această chestiune, dar s-a simțit obligat să se ridice împotriva tuturor: „Este absurd să se admită asemenea fantasmagorie teoretică! Înseamnă că se discreditează logica și se aruncă în neant documentarea pozitivă de orice fel!” . Până la proba contrarie, trebuie luată în considerare această prezumție și să admitem că, cel puțin în privința circulației baladei, Muscelul a jucat un rol important.

C. TRANSILVANIA[modifică]

Ținutul intercarpatic a beneficiat de un tratament special din partea exegeților, din pricina unei circulații sporadice a variantelor de tip baladă a Mioriței. Nici textul publicat de Marienescu în 1859, nici seria culegerilor de folclor ardelenesc în cuprinsul cărora „Colinda păcurarilor” s-a regăsit începând cu primii ani ai secolului al XX-lea, nici opiniile (timide) privind revendicarea paternității Mioriței pentru această provincie (A. Densușianu, L. Ghergariu, G. Coșbuc) – nu s-au constituit în motive suficiente pentru a trezi interesul „regățenilor”. Iar după Unirea din 1918, când investigațiile s-au extins și-n această regiune într-un mod sistematic, versiunea-colind a fost justificată ca efect al adaptării locale, respectiv al involuției textului.

Dar, după primele încercări de sinteză a cercetărilor mioritice (D. Caracostea – 1927), dar mai cu seamă după apariția primei monografii (A. Fochi – 1964) și a primelor comentarii / abordări de ansamblu (M. Eliade – 1970), ținutului transilvan i s-a alocat un rol important, respectiv un statut întemeietor în detrimentul altor posibile locații pentru obârșia Mioriței.

Profesor universitar în capitala Moldovei, Aron Densușianu (1895) nu uită nici o clipă zona sa de baștină (născut la Densuș, județul Făgăraș), motiv pentru care nu va ezita să respingă teoria odobesciană, a obârșiei în spațiul macedo-român, și să formuleze o aserțiune privind originea mocănească a Mioriței. Ținutul Făgărașului și al Mărginimii Sibiului, pastoral prin excelență, i-a inspirat lui A. Densușianu scenarii suficient de vrednice pentru a fi crezute. Multe decenii mai târziu, cercetările sistematice ale lui A. Fochi în această zonă aveau să pună în evidență un lucru frapant: comunitatea de păstori sibieni cunoșteau în mică măsură cântecul mioritic.

După 1900 George Coșbuc (născut la Hordou, județul Bistrița – Năsăud) pledează și el pentru originea „bârsană”, deci transilvăneană, a baladei , iar Leontin Ghergariu (1897-1980) (născut în comuna Nădlac, județul Arad) identifică în versiunea colind tipul fata de maior, specific regiunii Jiboului și opinează pentru originea ardelenească, în speță sălăjeană a Mioriței. Datorită lipsei de argumente a lui L. Ghergariu, A. Fochi conchide: „Este evident aici vorba de o exagerare, a cărei origine o găsim în patriotismul local al culegătorului”.

S-ar părea, la prima vedere, că Adrian Fochi (1964) se delimitează total de aceste opinii și urmărește să pună în valoare o cu totul altă teorie. Însă în capitolul rezervat concluziilor, aveam să asistăm la o adevărată lovitură de teatru, pledând cu convingere pentru cauza variantelor transilvănene. Deoarece afirmațiile sale aveau greutatea și autoritatea dată de cercetarea a 930 de texte (cuprinse în prima antologie națională), teoria sa a bulversat întregul sistem de analize (eminamente parțiale) efectuate până atunci: „Credem că prima versiune a Mioriței s-a născut în zona de Nord Est a Transilvaniei, în regiunea dintre Munții Rodnei și Munții Călimanului, unde și astăzi circulă cu destulă intensitate în forma sa cea mai simplă”.

Zona indicată de A. Fochi cuprinde Munții Bîrgăului, izvoarele Bistriței, ale Dornei și ale Someșului Mare, în județul Bistrița Năsăud. Rațiunea nominalizării acestui spațiu se întemeiază pe o variantă (Fochi susține că sunt mai multe) descoperită în localitatea Romuli (județul Bistrița Năsăud) pe care o definește drept perfect autentică și profund arhaică. Un alt argument este incidența tipului clasic (schema indispensabilă) în această regiune, tip care se propagă radial până în Câmpia Transilvaniei, Maramureș și Nordul Moldovei (spre Putna, în Suceava) . Observațiile de detaliu au prisosit în opinia celor care formulaseră teorii despre întâietatea baladei, iar atacurile, mai mult sau mai puțin subtile, nu au întârziat: „… o eroare științifică privește pe folcloristul Adrian Fochi, care militează pentru stabilirea obârșiei Mioriței în «zona de nord-est a Transilvaniei» (…)”.(I. Diaconu, Ținutul Vrancei, III, Editura Minerva, 1989, p. 365.)

Deloc impresionat, A. Fochi (1980) își va menține poziția și în intervențiile ulterioare: „Devine clar pentru toată lumea – chiar dacă se mai aud răzlețe voci contestatare – că versiunea transilvană este mai arhaică, mai primitivă, mai neevoluată; e mai aproape de momentul de geneză a subiectului. Textul extracarpatic presupune un pas artistic în plus peste etnografie și reprezintă intrarea lui definitivă în domeniul artei”.(A. Fochi, Miorița – texte poetice alese, Editura Minerva, 1980, p. 6.)

După „momentul 1964”, o dată cu intrarea în scenă a „ardelenilor”, disputa privind paternitatea Mioriței nu s-a mai desfășurat punctual, prin nominalizarea unui ținut, a unei regiuni etno-folclorice sau a unei localități anume. Ea s-a axat mai degrabă pe stăruința de a demonstra întâietatea unei versiuni (în speță transilvăneană) în defavoarea celeilalte (baladă). Nici Ovidiu Bârlea, nici Dumitru Pop și nici Ion Taloș – ca să numim doar o parte dintre puținii exegeți notorii ai Mioriței-colind – nu au afirmat răspicat că Transilvania, sau o regiune din această zonă, ar fi spațiul genezei. Ei s-au mulțumit să releve aspecte mai puțin cunoscute ale variantelor ardelenești, pentru a spori astfel valențele interpretative ale Mioriței. Ar fi iluzoriu să ne imaginăm că în acest mod s-a ajuns la un armistițiu. În fața „ofensivei” variantelor-colind – care dețin ponderea în Antologia lui Fochi și predomină în toate culegerile de folclor post-fochiene, astfel încât, după toate probabilitățile, numărul acestora se apropie de o mie – s-a născut o mișcare de rezistență cu scopul de a acredita ideea că versiunea-colind e o degradare a versiunii baladă.

BALADĂ VS. COLIND[modifică]

1. Combaterea teoriei ardelenești. Involuția

Ovid Densușianu (1922) s-a dovedit a fi un deschizător de drum în schițarea teoriei involuției, dar beneficiază de circumstanțe atenuante, deoarece la începutul secolului numărul variantelor-colind publicate era extrem de redus: „… Prin unele părți, în special în Ardeal, ea (Miorița) se mai aude schimbată în colind, numai în câteva versiuni scăzute și monotone”. (Ovid Densușianu, Viața păstorească în poezia noastră populară, 1922, apud A. Fochi, 1964, p. 157.)Se știe, colindele, spre diferență de doine sau balade, se caracterizează printr-o interpretare restrictivă (îngrădire impusă de cutume), exclusiv pe perioada celor 12 zile care compun ciclul sărbătorilor de iarnă.

Pavel Apostol (1964) nu mai poate invoca incidența monotonă a versiunii- colind, în schimb susține faptul că în Transilvania variantele mioritice au fost generate de baladele extra-carpatice: „Paralel cu formarea versiunii baladă, elementul tematic a generat în Transilvania o versiune-colind”.(Pavel Apostol, Studiu introductiv, Miorița (A.Fochi), Editura Academiei, București, 1964, p. 87.) Constatăm astfel că arhaismul evident al colindelor poate fi privit și într-o altă lumină, recte din perspectiva teoriei ariilor laterale, prin care se demonstrează conservarea unor variante involute, mult mai vechi decât varianta-apogeu (de obicei caracterizată prin rafinament artistic și stilistic). Invocarea acestei teorii, respectiv recunoașterea statutului de „arie laterală” a unei regiuni, nu-i conferă cu necesitate acesteia rolul de obârșie a unei producții folclorice oarecare. La această strategie a recurs P. Apostol pentru a pune în valoare varianta-baladă.

Cititor atent al studiului Apostol- Fochi (1964), Mircea Eliade (1970) – născut la București – preia anumite informații din monografie și le reformulează în comentariul dedicat mioarei năzdrăvane. Acesta este motivul pentru care regăsim în concepția eliadiană teza „integrării” și a „adaptării” baladei Miorița în repertoriul colindelor transilvănene: „În Transilvania, Miorița se întâlnește și sub formă de baladă, dar este mai ales cunoscută sub formă de colind. Evident, odată integrată în repertoriul colindelor, Miorița s-a adaptat condițiilor specifice acestui gen de literatură orală”. Cu toate acestea, Eliade sesizează în colinde „stadiile cele mai arhaice ale spiritualității românești”.(Mircea Eliade, De la Zamolxis…, 1995, p. 252.)

Să revenim. Prezența în Transilvania (mai exact în partea de sud a regiunii) a ambelor versiuni este realmente o situație care poate fi privită în dublu sens: pe de o parte se poate constitui într-un argument în favoarea celor care opinează pentru un traseu involutiv, de la baladă (Moldova și Muntenia) la conviețuirea celor două versiuni (sudul Transilvaniei), respectiv la „alunecarea” spre repertoriul colindelor și adaptarea necesară; pe de altă parte, sudul Ardealului e cheia celor care susțin traseul evolutiv de la colind (nordul și centrul Transilvaniei) la hibridizarea metrică a colindului , apoi la „saltul” de la colind la baladă – pe filiera sud-transilvăneană spre Muntenia, Oltenia și Moldova. M. Eliade a preferat prima variantă. A. Fochi a teoretizat-o pe a doua, deși argumentele sale n-au avut darul să convingă unanimitatea. O tranșare a acestei chestiuni ar pune capăt, cu siguranță, disputei seculare între nord și sud. Dar ea nu poate fi obținută decât printr-o abordare lipsită de orice subiectivism, sindrom nedepășit de la Alecsandri încoace.

Octavian Buhociu (1979) respinge și el teza potrivit căreia variantele transilvănene ar fi anterioare variantelor moldo-muntene, deoarece nu-și imaginează „cum s-a trecut de la colindă la cântecul Mioarei”. În viziunea sa, varianta transilvăneană este o sinteză a baladei, din care s-a eliminat unul dintre protagoniști, adică mioara.(O. Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile și poezia pastorală, Editura Minerva, București, 1979, p. 431.)

Este, dacă vreți, o dovadă în plus a faptului că A. Fochi nu a reușit să-și cristalizeze teoria. Cât privește excluderea deliberată a episodului mioarei, ar trebui să precizăm că în versiunea colind nu doar mioara a beneficiat de acest tratament, ci și complotul celor doi păstori (conflictul economic), respectiv episodul nunții și al măicuței bătrâne pornită în căutarea feciorului. Singurele elemente comune dintre baladă și colind sunt „dispozițiile testamentare” (unde, cum și alături de ce să fie îngropat). Această tehnică deosebit de subtilă a expulzării unor episoade periferice și a reconstituirii unui text folcloric pornind de la același nucleu tematic (în speță testamentul), cu un alt cadru epic inițial și un final expediat în mod lapidar, telegrafic, astfel încât ambele producțiuni să transmită același mesaj subsidiar - ar fi o tehnică cu totul excepțională și ar spori peste măsură calitățile și valoarea Mioriței.

Mai puțin subtil s-a dovedit a fi Ion Diaconu (1930), atunci când și-a mărturisit fără ocolișuri dezaprobarea și desconsiderarea față de Miorița-colind, pe care o consideră „resturi inexpresive” rezultate dintr-o „puternică dezagregare” a unei capodopere poetice: Miorița-baladă. Referindu-se la principiul ce impune „dinamica folclorică” (propus și definit de autor în 1930), folcloristul precizează: „Aceasta e ca o lege constantă pentru psihologia creației poetice populare. Arată anume că în domeniul folclorului o capodoperă poetică – aparținând întregului spațiu geografic etnoistoric al unui popor – trăiește mult mai intens într-o anume regiune etnografică. Pe când în celelalte ținuturi ea circulă sporadic, trăiește mai izolată decât alte specii poetice, fiind și mai simplificată ori puternic degradată în resturi inexpresive (noi considerăm astfel Miorița-colind în Ardeal) – sau chiar dispărută din circuitul folcloric general”.(I. Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 289.)

Privind global, este firesc ca o creație folclorică să fie amprentată de acest principiu, dacă analizăm circulația ei într-un spațiu extins. Incidența variantelor nu poate fi liniară în toate ținuturile, ci mai degrabă sinusoidală, fiecare puseu ori restrângere a frecvenței fiind determinată de factori locali. Dar dacă adăugăm o axă temporală, am putea avea surpriza să constatăm că rezultatele obținute sunt variabile. Cu alte cuvinte, intensitatea circulației într-un anumit interval de timp (de exemplu, perioada contemporană cercetătorului) să nu coincidă cu intensitatea circulației dintr-un timp anterior. Și totuși, dinamica folclorică poate fi un indiciu important în privința identificării spațiului generator al impulsului primar.

Teoria involuției nu trebuie privită doar prin prisma polemicii, ci și a unui capitol al istoriei exegetice, deoarece argumentele invocate, departe de a fi insolite, au puterea să contribuie la aducerea în scenă și analizarea unor aspecte esențiale din biografia unei capodopere precum Miorița. Teoria ariilor laterale, involuției/evoluției, tehnica reconstituirii, dinamica folclorică, problematica zămislirii - vor fi, cu siguranță, elemente reluate în exegezele viitoare.

2. Răspunsul „ardelenilor”

În mare măsură, replica venită din tabăra „ardelenilor” a fost formulată indirect, invocându-se întâietatea colindelor cu argumente de natură istorică, în sensul perenității.

Astfel, s-a afirmat că sistemul de referință al colindelor se deosebește de cel al baladelor și dezvoltă preponderent un substrat mitologic, o atmosferă fabuloasă, „cu rituri demult apuse”, și nu relatează despre anume evenimente istorice, figuri legendare ori împărați . „Unele tipuri de colindă nu le întâlnim decât la noi (la români, comparativ cu alte popoare - n.n.) în întruchipări artistice deosebite și de mare vechime istorică. Așa, de pildă, sunt colindele cu tema «nașterea din piatră», «miorița», «leul», «ciuta năzdrăvană», «vânători preschimbați în cerbi»” (Stancu Ilin, 1985). Același apel la o istorie îndepărtată și la evidențe ce suportă cu dificultate o contrareplică a venit și din partea profesorului maramureșean Mihai Pop (1980) – născut la Glod, Maramureș – „…Nu ne mirăm că în poezia colindelor de la noi există Miorița, Meșterul Manole, Soarele și Luna, colindele cu Cerbul ș.a.m.d., fiindcă aceste colinde sunt, în fond, forme poetice ale unor vechi rituri”.(Mihai Pop, Anul nou, lectura unui discurs ceremonial, în Calendarul Maramureșului, editat de Asociația folcloriștilor din județul Maramureș, Baia Mare, 1980, p. 5-8.)

În alte intervenții răspunsul a căpătat note și mai categorice, pornindu-se de la ideea că versiunea colind se dovedește mult mai permisivă și abordabilă, deoarece pe firul ei putem urca spre izvoarele tainice ale genezei. Ion Taloș (1981) (născut la Prodănești, județul Sălaj): „Din păcate, mai toate cercetările de până acum au pornit de la varianta Alecsandri, care este punctul cel mai evoluat al unui proces în permanentă devenire, și n-au acordat atenția pe care o merită versiunea colind a temei”.(Ion Taloș, Miorița în Transilvania, în Anuarul de folclor, II, Cluj-Napoca, 1981, p. 101.) Cercetătorul sălăjean este de părere, în continuare, că versurile mai vechi ale textului mioritic se regăsesc în variantele cele mai simple, în colindele transilvănene, considerate fiind „formele cele mai arhaice”.

Un alt reprezentant al acestei generații este Ovidiu Bârlea (1967) (născut la Bîrlești, județul Alba): „Nu mai încape îndoială că forma colindă păstrează stadiul cel mai arhaic al Mioriței și Meșterului Manole. Faptul epic este redus la esența lui în conformitate cu trăsăturile specifice ale colindei care exploatează doar semnificația, înțelesul ce se poate desprinde din fabulație, desfășurarea narațiunii cu etalarea întâmplărilor rămânând pe plan secund, subordonată acestui țel, în opoziție cu ce se petrece în baladă”.(Ovidiu Bîrlea, Miorița colind, în Revista de etnografie și folclor, 12 (1967), nr. 5, p. 339-347.) E evident că O. Bîrlea nu pledează pentru o reducție involutivă a faptului epic din colinde, ci pentru întâietatea acestora, la fel ca și I. Taloș, care solicită să pornim cu necesitate de la surse, „… altfel e ratat începutul; și dacă începutul e ratat, dezvoltarea e aberantă” . Bineînțeles că în toate aceste opinii, versiunea-colind reprezintă sursa și izvorul baladei Miorița. O pledoarie rafinată în favoarea originii transilvănene.

Concluzii[modifică]

Ce ar mai fi de spus în fața acestei avalanșe de opinii contradictorii, multe dintre ele subiective? E limpede că și de acum încolo fiecărei teorii i se va contrapune o alta, la fel de sinceră ca și prima. Adrian Fochi (1980), pe un ton împăciuitor, a încercat să închidă acest capitol: „… trebuie să facem o precizare ce ni se pare extrem de importantă: Miorița nu e nici transilvăneană, nici moldoveană (…), ci este o creație general românească, angajând stilul oral românesc, care e unul singur pentru tot poporul acesta”.(A. Fochi, Miorița, 1980, p. 8-9.)

Deși punctul terminus al discuțiilor va fi cu siguranță acesta, cercetătorii nu vor renunța la savoarea de a analiza teoriile legate de geneză, poligeneză sau existența unui presupus fond primar comun al întregului spațiu românesc – potrivit căruia oriunde pe cuprinsul acestui spațiu ar fi putut să ia naștere Miorița, un fond suficient de puternic și motivat pentru a-și pune amprenta asupra spiritualității locuitorilor din cele trei provincii istorice. Iar apoi aspectul obârșiei nu poate fi clasat cu atâta facilitate, deoarece el are calitatea de a fi „judecător” în alte probleme conexe – la fel de misterioase – legate de complexul mioritic.