Miorița s-a născut în Maramureș/Sincretismul. Melosul

 

Cuvintele ce alcătuiesc textul mioritic par mai degrabă niște megaliți abandonați de o civilizație demult apusă și pe care noi, cei de azi, îi studiem sub microscopul intereselor, al subiectivismului, frustrați de șansa de a nu fi contemporani cu cei ce au cioplit aceste monumente. Însă înainte de a fi pietrificate, deci tipărite, cuvintele erau animate de spiritul unui melos specific.

Intrepretat din trâmbiță, la caval sau la fluier, cântecul mioritic îi era sieși suficient. Fiecare notă muzicală contopea prin tonalitate cuvintele fiecărui vers, într-o simbioză perfectă. De aceea e greu de spus dacă nu cumva melodia a precedat textul, improvizându-l și construindu-l din inflexiunile muzicale devenite cuvinte. Un fenomen asemănător s-a petrecut în cazul colindei cu tema “stâna prădată”. Legenda spune că fata a izbutit să transmită oamenilor din sat avertismentul că stâna e prădată de hoți folosindu-se doar de sunetele trâmbiței: ”…Fata se rugă pentru a treia oară și ultima. Căpitanul, înduioșat de fiorii pătrunzători ai trâmbiței, o lăsă să mai cânte. Atunci fata începu să cânte iar din trâmbiță, de plângeau oile și răsunau munții. Din sunetul trâmbiței se desprindeau limpede următoarele cuvinte: Ină, tată, ină! / Oile furatu, / În țară mânatu, / Pe mine legatu! / Eși, tată, afară, / Oile-s pe țară!”.(Tache Papahagi, Graiul și folklorul Maramureșului, (1925), Editura Minerva, București, 1981, p. 123-124, informator Tudor Tincu, 93 ani, localitatea Sat Șugatag, 1923.)

În Transilvania cântecul mioritic a intrat în repertoriul colindelor de iarnă, fiind intrepretat de cetele de colindători în zorii zilei de Crăciun sau în plină zi, în cadrul unor manifestări “scenice”, în fața întregii obști a satului. E cunoscut faptul că “trăirea motivului folcloric în colectivitate este ajutat mult de melodie” . Acest aport semnificativ al melosului pentru transmiterea mesajului pe un canal al subconștientului ne îndreptățește să gîndim că sincretismul, în acest caz, se constituie într-o altă coordonată importantă a solidarității față de cîntecul mioritic.

Colinda păcurarilor (Miorița) nu a excelat printr-o linie melodică specială, ci s-a încadrat perfect unui anumit caracter specific, dinamic prin excelență, al colindelor transilvănene. Etno-muzicologul Béla Bartók afirma despre acestea: ”Impresia produsă este mai degrabă sălbatică, războinică, decât smerită, religioasă” . Nimic din pioșenia cîntecelor de Crăciun din Europa Occidentală. B. Bartók a remarcat, într-un studiu muzical dedicat melodiilor populare românești, o “vechime excepțională” și o “stabilitate melodică” deosebită. Dinamismul și ritmul sacadat al melodiei se evidențiază cu precădere în colindele din nord, unde regimul metric al versurilor este de 7/8 silabe.

Melodia se îndulcește în colindele din podișul Transilvaniei, unde metricul pierde câteva silabe, astfel încât în sud, spre Făgăraș, noul regim metric (5/6 silabe) favorizează inflexiuni molcome, triste, melancolice, sentimentul provocat de audiție fiind mai degrabă unul de reculegere, de sfințenie și religiozitate. Mărturiile consemnate au devenit deja documente: “Cu sfințenie cântăm colindul Miorița, dar numai la sărbătorile de iarnă” (Tipuriță Valer, 85 ani în 1980, Vale Sibiu); “Miorița o cîntă ciobanii mei de parcă se coboară cerul pe pământ” (Roșca Matache, 72 ani, în 1935, Cornova-Ungheni–Basarabia); “Doina Ciobanului nu o pot cânta oricând, ci numai când îmi vine, și atunci o cânt cu suflet, că o dau lumii. E mare pomană s-o cânți “(Horpin Gherasim, 72 ani în 1939, Vădeni- Soroca- Basarabia); “Miorița e cântecul neamului” (Neacșu Gheorghe, 89 ani în 1957, Poienari-Ulmi-Ilfov).(Miorița. La daco români și aromâni. Texte folclorice, ediție de N. Saramandu, introducere de Emilia Șt. Milicescu, folcloriști Tatiana Galușcă- Crâșmăriu, Tudor Ene, Editura Minerva, București, 1992, p. 300- 340, redactor Iordan Datcu.)

A căuta semnificația adeziunii în substanța cuvintelor, neglijând caracterul sincretic (vers-melos), ne trădează, pe de o parte, o percepție ideologică de tip materialist, iar pe de altă parte ne îndepărtează de manifestările cele mai valide ale sufletului unui cîntec popular - muzica și spiritul ei solidar, magnetic. Dar în egală măsură acest neajuns este rodul unor cercetări superficiale într-un domeniu pretențios. Studiile sunt puține (Burada, Bartók, Brăiloiu), iar acestea vizează aspecte mult prea generale pentru a desprinde o analiză de detaliu a fenomenului mioritic văzut din perspectiva sincretismului.

Și dacă ar fi să ne întoarcem “la surse” ar trebui să remarcăm faptul că, încă din preistorie, “cuvântul însoțit de muzică și dans”a fost un protector miraculos al omului” în fața necunoscutului, în fața forțelor înfricoșătoare ale naturii” , care trebuiau domolite și îmbunate. Valorificând acest filon vom înțelege mai ușor efortul necesar pentru a birui tragicul (moartea) prin versurile și muzica Mioriței. Însă o dată cu această biruință se săvârșește în mod implicit o purificare a sufletelor, “nu numai etică, ci și religioasă”.(Wladylaw Tatarkievicz, Istoria esteticii, Editura Meridiane, București, 1978, vol. I, p. 40; vezi și G. Nițu, op. cit., p. 73.)