Miorița s-a născut în Maramureș/Specificitatea

 

În ciuda unui vădit caracter de universalitate, spațiul românesc nu s-a transformat într-un centru de iradiere euroregional, balcanic sau continental a cântecului mioritic. Aparent e vorba de un paradox, deoarece se cunoaște existența unui repertoriu destul de vast de creații populare migratoare, care au penetrat barierele lingvistice și culturale cu o nonșalanță dezarmantă. Teoriile despre acest fenomen se împart în două categorii importante: fie aceste creații populare “plecau de la un prototip comun, care a trecut de la un popor la altul” ( Frații Grimm, 1854 și 1856; Teodor Benfey, 1859), fie s-au născut “independent la fiecare popor, pe baza unor condiții identice de mentalitate populară” (A. Bastian, 1860; Th. Waitz 1859-1866; E.P. Tylor, 1866).

Era de așteptat mai degrabă o difuzare a prototipului mioritic cel puțin la popoarele învecinate, chiar și în forme ușor alterate sau modificate, dar nu s-a semnalat circulația cântecului în folclorul altor comunități decât românești. Cât privește cea de-a doua teorie ar trebui să remarcăm unele izbânzi ale direcției comparatist-mitologice, deși în acest caz ne aflăm pe un teren minat, speculativ. S-a ajuns astfel la concluzia că Miorița e parte componentă a specificului nostru național. “Folclorul românesc e original, între altele, prin Miorița, care - se știe – nu e cunoscută la alte popoare. În treacăt fie spus, va veni și timpul când se va putea explica prin ce minune, acest «gioiello romantico-populare», cum bine se exprima un tânăr învățat italian (Lorenzo Renzi, 1969, n.n.) s-a păstrat în granițele lingvistice românești. Căci, după cum știm, pare a fi un caz unic ca cea mai strălucită operă folclorică a unui neam să nu fie cunoscută și altor popoare” .(Ion Taloș, Folclor românesc – vechime, statornicie, originalitate, prefață la Anuarul de folclor, III-IV, Cluj-Napoca, 1983, p. 11-14.)

O primă explicație s-ar putea întemeia pe teoria evoluției și circulației textului, potrivit căreia cea mai mare parte din istoria acestui cântec se identifică cu versiunea-colind (în Transilvania), din vremuri (pre)medievale și până prin secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. În această perioadă cântecul a fost prea puțin cunoscut chiar și în provinciile istorice extracarpatice. Colindele de iarnă, spre diferență de cele de vară (doinele și baladele), au un puternic caracter conservator, grație unor străvechi cutume și interdicții de interpretare în afara unui interval de timp consacrat (12 zile pe an). După săvârșirea procesului de metamorfoză (saltul în baladă), a apărut un context istoric, prielnic aspirațiilor unioniste, care i-a transformat pe cei trei eroi în exponenți ai celor trei provincii. Din acest moment, specificitatea a îngrădit definitiv orice potențială evadare în spații extraromânești.

A doua explicație e cu mult mai complexă și profundă, mai puțin tehnică și vizează aderența la un strat cultural arhaic, incompatibil pentru mentalitatea unor popoare mai puțin “bătrâne”. Ion Taloș (1983) e de părere că “prezența Mioriței exclusiv la români ar putea vorbi despre relativa izolare a poporului român pe podișurile înalte ale Carpaților, în vreme ce văile și câmpiile mănoase de la poalele munților se aflau în posesia unor oaspeți vremelnici” . Argumentul geografic și istoric pledează în favoarea Transilvaniei și a teoriei evoluției textului având ca loc de obârșie și continuitate îndelungată această regiune.

M. Eliade (1970), în schimb, vorbește despre “straturile de cultură” din Balcani și România care ar fi “mai arhaice decât cele reprezentate, de exemplu, de mitologiile clasice greacă și romană”; iar “lucrul acesta e cu adevărat evident pentru tot ceea ce privește obiceiurile și comportamentul magico-religios al vânătorilor și păstorilor” . Cercetările comparatiste ale acestor mentalități în cultura și tradiția popoarelor de pe întreg continentul l-au îndreptățit pe Eliade să afirme faptul că “elementele pre-indoeuropene s-au conservat aici mai bine ca oriunde în Europa (excepție fac poate Pirineii și Irlanda)” .

Ideea o regăsim și în discursul călinescian despre “specificul național” (1941), într-o sinteză a argumentelor geografice, istorice și a straturilor culturale: “… popoarele străvechi se caracterizează prin civilizație pastorală, prin retragerea la munte, de unde pot privi și ocoli invaziile, printr-o față brăzdată de vânturile alpine, de experiența milenară, printr-un ochi pătrunzător și neclintit de vultur, prin muțenie. Popoarele noi, migrante, sunt dimpotrivă zgomotoase, gesticulante și au o vădită predilecție spre «civilizație». (…) Englezii fug bucuroși la țară. Regresiunea spre sat e o trăsătură a raselor vechi. (…) Noi nu suntem primitivi, ci bătrâni”(G. Călinescu, Specificul național, în Istoria literaturii…, Editura Minerva, p. 975.)

Miorița conține elemente revendicabile unui strat preindoeuropean. Civilizația pastorală și muntele, satul tradițional, aerul cariat al preistoriei, ansamblul unor mituri străvechi – sunt pilonii unei conștiințe milenare, recunoscuți ca atare de cei de-o seamă. Reverberațiile cântecului mioritic n-au găsit ecou în structura spirituală și mentală a popoarelor din împrejurimi, aflate pe o altă frecvență de undă. Ba poate chiar l-au respins ca pe o grefă incompatibilă.

Studiul contabilicesc al lui A. Fochi semnalează prezența Mioriței, în fragmente sau texte alterate, în unele zone ce depășesc granițele administrative ale țării: zona macedoneană, sârbească, moldovenească, ucraineană și maghiară. Dar s-a menținut exclusiv în comunitățile vechi românești, supuse în timp procesului de asimilare etnică. În perioada romantică a folcloristicii, din secolul al XIX-lea, mai mulți cercetători români au străbătut aceste teritorii, realizând mici monografii etno-folclorice care au demonstrat faptul că românii de aici reprezintă rămășițele unei comunități cândva compacte, devenind “insule” datorită granițelor mișcătoare ale istoriei . Miorița definește mai mult decât alte creații folclorice românești această conștiință a vechimii, exprimând-o într-o formulă plastică, rimată și însoțită de melodie. Cântecul venea să certifice și să întărească un presentiment colectiv și chiar să-l alimenteze în momentele de restriște.

De aceea Miorița este, în alți termeni, un “pat al lui Procust” după care poate fi măsurată vechimea popoarelor. Cântecul aduce la suprafață rădăcinile trecutului, conștiința vechimii și practica unor rituri. De aceea n-a depășit bariera sonică a altor culturi, așa cum s-a întâmplat cu un număr mare de materiale folclorice . A rămas un cântec risipit în peste o mie de variante într-un spațiu restrâns, în jurul Carpaților. Miorița definește specificul nostru național – o coordonată sine-qua-non a solidarității.