Miorița s-a născut în Maramureș/Religiozitatea

 

Pentru români, Miorița e aproape ca o religie. Textul ei se învață și se analizează la școală, de aceea poate fi reprodus, murmurat, îngânat (integral sau fragmentar) de orice român. Este o dimensiune spirituală. Face parte din cultura populară autohtonă. Dar Miorița nu poate defini și susține tot ceea ce înseamnă spiritualitate românească. E reperul unor credințe ancestrale, dar nu suma lor. Miorița e mai degrabă o rugăciune izvorâtă dintr-o religie străveche – întemeiată pe un cod de legi al naturii.

Belagines. “Iordanes ne relatează despre Deceneu, mare pontif al dacilor sub Burebista, că propovăduia legea țării poporului dac, «trăind conform legilor naturii». Iar legile naturii, în vremea lui, se găseau incluse în codul numit «belagines», cod rămas necunoscut până în vremea noastră”.(R. Vulcănescu, Mitologia română, p. 279.) Și totuși acest cod al legilor naturii ar putea fi descifrat, nu fără trudă. El reprezintă, cu siguranță, temelia spiritualității poporului nostru, adevărata sumă a credințelor, a actelor și faptelor semnificative și definesc un anumit strat cultural îndepărtat, dar substanțial și întemeietor. Aici trebuie căutate rădăcinile unor manifestări ce ne caracterizează (mai puțin în prezent decât în trecut): respectul senectuții – legea ierarhiei, a familiei, ospitalitatea, omenia, apoi sacrificiul ritualic (legea compensației), cunoașterea viitorului (legea ciclicității), vitejia și curajul în războaie – credința în nemurire, legea vieții și a morții ș.a.m.d. Câte dintre ele mai sunt operabile azi e lesne de constatat. Unele au căzut în desuetudine, altele s-au atrofiat sub povara altor legi, mai puternice prin forța împrejurărilor.

În vechime, bătrânii înțelepți “rânduiau lumea dintâi a cosmosului” și nu făceau legi, ci le respectau pe cele deja existente, aflate mai presus de interesele mărunte ale unor ființe vremelnice. Acest spirit integrator le conferea perspective orizontale nemărginite, fără nici un efort și fără teama de a cădea în eroare. Pe când alții construiau legități pe verticală, cu mult mai fragile, precum utopicul Turn Babel.

Acest set de concluzii a fost împărtășit de mai mulți analiști ai fenomenului. Pentru Ovidiu Papadima, “rânduiala nu e o ordine așezată și păzită de oameni. Ea este o lege a firii, o ordine a ei, nesilită. Rânduiala are (…) un înțeles cosmic. Omul (…) nici n-o creează, nici n-o păzește, ci i se integrează firesc. El se simte de la sine în această ordine universală, fiindcă simte că ia parte în fiecare clipă la viața întregii firi (…) prin ascultarea acelorași legi”. (Ovidiu Papadima, O viziune românească a lumii, București, 1941, p. 65, apud R. Vulcănescu, op. cit., p. 279.)Pornind de aici, O. Papadima ajunge să reconstituie câteva din elementele acestui mental ancestral și să dea un înțeles nou unor manifestări care s-au perpetuat: “familiaritatea plină de dragoste a țăranului (român) față de vitele sale”, “față de plante, de stihii (vântul, apa și focul), de pământ, de astre (îndeosebi soarele și luna), dar și dojenirea, îndemnarea și rugămințile față de elementele naturii”.

E evident faptul că înainte vreme oamenii de pe aceste meleaguri simțeau altfel mersul lumii; mai firesc, mai natural. Înțelegeau fenomenele și legile naturii în succesiunea lor firească. Nu se împotriveau, ci se armonizau cu ele, se supuneau lor, sesizând că viața lor e mai tihnită și mai ferită de neprevăzut. Rostul lumii se întemeia, printre altele, pe o invariabilă lege a ciclicității: succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor, a rotațiilor constelațiilor solare, a nașterii și morții, a tinereții și bătrâneții, a generațiilor. De acea era ușor să gândești în viitor, să prevezi anumite lucruri și fenomene ce aveau să se întâmple. O filosofie populară simplă și naturală, lipsită de dogme și doctrine, dar din care nu lipsea “ideea de lege suprafirească, adică lege divină.”

Privit din acest unghi, episodul testamentar din Miorița ne dezarmează: Păstorul prefigurează, știe, cunoaște ce avea să se întâmple cu el, cu trupul și sufletul său, de îndată ce va muri. Nici una din celebrele lui “dispoziții” nu sunt solicitări gratuite. Etnografia pastorală de pe un anumit etaj cultural le revendică fără excepție (fapt demonstrabil). În viață fiind, el își descrie cu lux de amănunte postexistența.

Ar fi nimerit să corelăm acest aspect cu achizițiile valoroase ale lui M. Eliade care descriu același strat mental al oamenilor din societatea tradițională. Între cele trei momente ale tainei inițierii, nașterea, moartea și regenerarea (re-nașterea) persista credința că nu există nici o ruptură. La vârsta pubertății, adolescenții erau supuși unor probe care culminau cu “moartea inițiatică” și renașterea. Aceste repetiții generale ale morții fizice “au întotdeauna o valență cosmogonică”. Repetarea cosmogoniei, a nașterii, a morții și a regenerării, dau certitudinea lucrurilor bine făcute și a firescului. E o mentalitate ce aplică o lege a naturii, a universului, și întărește un cod legislativ căruia i se supuneau toți membrii comunității; băieții și fetele deopotrivă parcurgeau fără excepție etapele inițierii.(Vezi Mircea Eliade, capitolul Existența umană și viața sanctificată, în Sacrul și profanul, Editura Humanitas, București, 1995.)

Belagines? Folclorul românesc abundă în mărturii ale acestui “necunoscut” cod de legi: “Copacu-i cu rădăcine/ Și-a lui vreme încă vine./ D-apoi tu, că ești de lut,/ Cum nu-i mere în pământ?” . Toate aceste legi tangentează sfera vieții sociale și compun, cu siguranță, o filosofie ce rânduiește o religie specifică.

O liturghie profană, autohtonă. Așa cum știm din izvoarele scrise, aceste “belagines” erau comune tuturor popoarelor trace ce viețuiau în întreg spațiul sud-est european. Politeismul greco-latin propagat de armata romană a răzlețit vechea religie, dar n-a sufocat-o pe de-a-ntregul, dovadă reminiscențele târzii și chiar unele reziduuri conservate în folclor până în secolul al XX-lea.

Al treilea strat de credințe religioase, monoteismul creștin, începea deja să înmugurească. Și înainte ca noul cler să instituționalizeze religia importată din Orientul Mijlociu, în același spațiu sud-est european funcționa un creștinism de factură cosmică. Acesta nu era altceva decât o simbioză dintre credințele religioase autohtone, cosmice prin excelență, și dogmele noii religii. Conviețuirea a fost posibilă din pricina unei perfecte compatibilități.

Cele mai pertinente teorii susțin că acesta ar fi momentul prielnic zămislirii Mioriței. Religiozitatea ei, de factură precreștină, e evidentă, devenind totodată o altă posibilă coordonată a solidarității. Sentimentul evlavios care însoțește interpretarea baladei ne întărește această convingere: “Deși e vorba de moarte, ea [Miorița] ne aduce liniște, pacea sfântă” (Savu Constantin, 69 de ani în 1944, Bălteni-Periș-Ilfov); “Seara, după ce spun rugăciunea, spun și Miorița” (Tătaru Sultana, 85 de ani în 1978, Gemenea, Dâmbovița); “Ciobanul a fost liniștit; știa că se duce cu nuntă și cu toate ale lui, ca și cum ar trăi. De dor, ciobanul a înviat. Dorul este izvorul de viață” (Răileanu Dochia, 18 ani în 1939, Izvoare-Florești, Basarabia); “Dacă mortul nu are pe nimeni se cântă Miorița din buciumi, ca să audă izvoarele, munții și să-l jelească” (Bâncă Elisabeta, 45 de ani în 1939, Topolog- Tucea); “Cunosc și Miorița auzită de la ciobani. O cânt și la nuntă, la sezători, la zile mari”(Cociug Ion, 55 ani în 1939, Ostrov- Tulcea). (Miorița la daco-români și aromâni, Editura Minerva, București, 1992.)

Balada Miorița se cântă ca o liturghie. Ea aduce liniște, pace sfântă, seninătate și înălțare. E ca o rugăciune. Același sentiment evlavios pe care ți-l conferă textele biblice: el e dat de conținut, de tematică, de un epic diluat, plin de lirism, de mesajul încifrat, subînțeles, de identitatea pildei, de deznodămîntul tragic dar plin de speranță (nunta); iar pe de altă parte de monotonia versurilor, de monorimă, de regimul metric de 5/6 silabe și de linia melodică. Miorița e o liturghie autohtonă, de sorginte populară, cu valențe multiple de interpretare: se cântă la nunți, la înmormântări, la stână, de sărbători, la Crăciun. O liturghie destinată spațiului profan, cotidian, larg – în antiteză cu liturghia preoțească interpretată în spațiul îngust al bisericii. Înainte de a avea Biserică, românii aveau un templu care cuprindea Totul: casa, satul, câmpia, muntele și cosmosul. Miorița e liturghia profană destinată a fi săvârșită în această biserică atotcuprinzătoare.

Pe măsură ce stratul credințelor dat de religia creștină a devenit tot mai consistent, sedimentându-se, s-a evidențiat pregnant proiecția “misterului cristologic asupra întregii naturi”. Miorița se încadra perfect în tipologia acestui mister. O notă în plus în favoarea “compatibilității întâmplătoare” era faptul că păstorul din Carpați nu este nicidecum un zeu păgân, ci un om între oameni. Un om care își depășește condiția, ridicându-se deasupra tuturor printr-un martiraj eliberator – act care i-a nimicit trupul, dar i-a salvat sufletul. Astfel s-a învrednicit cu o condiție specifică divinității, fără ca prin aceasta să devină “sânge din sângele” Creatorului. Dar cu timpul aceste amănunte s-au estompat și ceea ce a rămas sunt faptele lui exemplare, demne de-a fi crezute și admirate, precum și adeziunea de care s-a bucurat. Ucenicul dornic să se inițieze și să se elibereze de frica de moarte devine profet și apostol al propriei “religii.”

Toate acestea nu sunt decât câteva schițe ale unor aspecte ce ar putea explica o solidaritate semnificativă a poporului român față de Miorița. Dar din perspectiva istoriei culturii românești mult mai utilă ar fi o abordare a interesului manifestat de poeți, scriitori și artiști, care au identificat în ea o sursă de inspirație inepuizabilă.