Miorița s-a născut în Maramureș/Fenomenul cultural
| ←Religiozitatea | Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Fenomenul cultural |
Miorița și globalizarea culturii→ |
Poeții și scriitorii români și-au manifestat deschis o admirație necondiționată față de acest poem al literaturii populare, valorificându-i valențele prin filtrul talentului și al modului personal de percepere a mesajului. Remarcăm faptul că cei mai mulți dintre ei, dominați de forța metaforelor, nu s-au sinchisit prea mult de tema paradoxului mioritic, de întrebările fundamentale ce-i frământă pe exegeți. Văzută cu ochii artistului, Miorița nu mai are nevoie de nici o justificare. Ea poate fi împărtășită sau respinsă; restul ține de resorturile procesului de creație.
■ Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generației sale și al celor anterioare: “Fără Miorița n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală”.(Nichita Stănescu, interviu în revista Flacăra, nr. 50, 1983, p.17.) Mihail Sadoveanu (1923) pledează pentru “arta ei fină”, încât “ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infinitele variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonios și de artistic”.(Mihail Sadoveanu, Poezia populară (1923), în volumul Mărturisiri, ESPLA, București, 1960, p. 101-102.) Iar aprecierile lui Alecu Russo – care trăia cu convingerea că balada reprezintă doar rămășițele unei vaste epopei naționale, chiar și așa socotind-o “cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” – aveau să devină obsesii. Dovadă că în 1982 Nichita Stănescu definește Miorița ca fiind “Iliada și Odiseea genetică a poporului nostru”.(Nichita Stănescu, volumul Respirări, Editura Sport-Turism, București, 1982, p. 200.)
■ Arte muzicale. Tema muzicală a Mioriței s-a aflat mereu în atenția marilor compozitori români. Din păcate prea puține proiecte au fost materializate, însă creațiile semnate de Paul Constantinescu, Emil Lerescu, Mircea Neagu, D.D. Stancu, Anatol Vieru, Sigismund Toduță și Gheorghe Dumitrescu rămân reprezentative.
Baletul oratoriu Miorița a fost inclus de către Gh. Dumitrescu într-un ciclu al miturilor românești, alături de Meșterul Manole, Zburătorul și Marea Trecere. “În acest vast ciclu consacrat eminamente mitologiei române, Gh. Dumitrescu recreează mitul tradițional prin muzică (…). În baletul-oratoriu Miorița se află sunete și armonii arhaice ce sincronizează într-un univers melopeic condiția umană a eroului de baladă, condiție ce amintește în unele aspecte ale ei destinul istoric al poporului român” .
■ Arte vizuale. Dacă pentru poeți și muzicieni imaginația oferă putința creării unor tablouri în mișcare, în cristale curgătoare, pentru artiștii plastici efortul e cu mult mai substanțial, pentru că trebuie să oprească această curgere a materiei în forme statice. O izbândă în acest sens e Fântâna Miorița. Monumentul – realizat în anul 1927 de către sculptorița Milița Petrașcu, arhitectul Octav Doicescu și inginerul Dorin Pavel – este amplasat în București, pe Șoseaua de Nord. În opinia criticului Luminița Batali, Fântâna Miorița exprimă sintetic “modernismul, prin arhitectura ei, limpede și clară, geometrică în esență (…) și prin concepția mozaicului ce reprezintă, pe ambele ei laturi, una din legendele noastre fundamentale.” Autoarea se confesează: “Am citit de zeci de ori balada, fără să găsesc pretextul central al lucrării, până ce mi-a atras atenția (versul) «Că l-apus de soare…». Și așa am ajuns să mă decid asupra imaginii fântânii. Nimeni n-a băgat de seamă că ciobanii mei se află pemanent pe un fond negru, iar numai păstorul cu mioara este făcut alb pe alb; el rămâne de aceeași puritate și după apusul soarelui, aureolat de lumina lui interioară. (…) Și astfel păstorul meu a devenit personaj solar, idee care-mi trebuia pentru a da un sens dramatic monumentului.”
Salt peste meridiane
În ciuda specificității autohtone, Miorița a depășit demult granițele culturii românești, impunându-se, grație caracterului intrinsec de universalitate, în atenția unor romancieri, muzicieni, istorici, artiști și traducători de pe mai multe continente. Evident că baza acestei piramide culturale o reprezintă traducerile în principalele limbi de circulație internațională, iar valorificarea temei s-a datorat adesea inducției generate de interesul neobișnuit pe care reprezentanții culturii românești l-au manifestat față de această creație folclorică.
■ Miorița lui Jules Verne (1892). Celebrul scriitor francez de anticipație, Jules Verne (1828- 1905), publica în anul 1892 romanul Castelul din Carpați. Romantică și exotică, povestirea descrie o întâmplare mai puțin obișnuită care se petrece în Transilvania sfârșitului de veac XIX. Personajele trăiesc, fiecare în parte, o dramă de diferite proporții, dar axa romanului o constituie drama existențială a boierului Radu Gorj, stăpânul misteriosului castel : “Mândru și demn până la excentricitate, eroul moare ca un simbol intransigent al independenței, iar romantica lui figură continuă să impresioneză peste ani, stăruind în conștiința cititorului…” .(Vladimir Colin, postfață la Castelul din Carpați, Jules Verne, Editura Ion Creangă, București, 1980, p. 133)
Romanul începe cu proiectata nuntă a Mioriței, fiica jupânului Colț, cu logodnicul ei, Nicolae Deac, paznic de pădure și se sfârșește cu săvârșirea nunții, la care participă toate personajele, mai puțin nefericitul boier Radu Gorj. Deși nu se află în prim-planul acțiunii, Miorița (în ediția franceză Miorita) e un personaj bine conturat. “Frumoasa Miorița” era “tare admirată din Verești până în Vulcan, ba chiar și mai departe.” “Ar fi putut s-o cheme cu unul din ciudatele nume păgâne, foarte iubite în familiile valahe, Florica, Doina, Doinița. Nu, îi zicea Miorița, adică mielușeau” . Mai aflăm că Miorița avea 20 de ani, era “ bună gospodină”, dar și instruită. “La școala dascălului Homorod a învățat să citească, să scrie și să socotească(…) dar n-a fost îndemnată să meargă mai departe (…). În schimb nimeni n-o întrece când e vorba de credințe și legende transilvănene “ .(Jules Verne, Castelul din Carpați, Editura Ion Creangă, București, 1980. p. 27.)
■ G. B. Pighi (1962). În anul 1962, Giovanni Battista Pighi, profesor la Universitatea din Bologna (Italia) publică volumul “Le tre ecloghe ultime – X, XI, XII”. În cea de-a treia secțiune (“Ecloga XII sive ovis perdita”) sunt descrise posibilele consecințe ale unui război atomic, de factură apocaliptică. Printre puținii supraviețiutori ai cataclismului se află și doi păstori. Aceștia, spre a-și fortifica speranța și credința că “omenirea își poate relua firul vieții din capătul uitat al civilizației”, se îmbărbătează cântându-și unul altuia “cântece bătrânești”. Primul cioban – din străvechea Indie – reproduce “ două hime vedice”, iar al doilea – din legendara Dacie – “tragănă melodios Miorița”. Iar forța semnificației e totală: lumea nu se sfârșește cu Miorița, ci lumea o poate lua de la început cu ajutorul ei. Este, printre altele, o replică severă dată interpretărilor ce vizau fatalismul mioritic . (Vezi Ion Abacu, Miorița în limba latină, în Miorița, nr. I, martie 1991, Câmpunung Moldovenesc, pag. 9-10, însoțit de traducerea în limba latină a baladei, versiunea Alecsandri; reproducere din Revista Scriitorilor Români, München, 10/ 1971, p. 163-165.)
■ Compoziții muzicale. Interesul manifestat de etno-muzicologul Béla Bartók față de melosul folcloric românesc ca urmare a unor ample expediții în satele din Transilvania, s-a răsfrânt asupra compozitorului maghiar Kosa Gyorgy. Acesta realizează un text muzical pentru soprană, flaut, violoncel, harpă și contrabas pornind de la o variantă a Mioriței, tradusă în limba maghiră de Imre Kadar, însă îndrumătorul compoziției a fost chiar B. Bartók. Să mai notăm momentul 1965, când la Viena are loc prima audiție a unei creații muzicale aparținând compozitorului austriac Karl Heinz Fussel, pe o temă similară, într-o partitură pentru tenor, soprană, cor de femei și cinci instrumentiști .(Albina, noiembrie 1984, articolul O baladă românească străbate lumea; cf. rev. Miorița, nr. 1-2 (7-8), decembrie 1994, p. 61.)
■ Arte vizuale. L. Saltzman. În anii 80, Laurence Saltzman, un artist fotograf american pasionat de temele etnografice, întreprinde o expediție în România în încercarea de a surprinde pe pelicula fotografică câteva din esențele capodoperei populare românești – Miorița. Timp de două decenii, creațiile sale artistice au rămas într-o zonă de anonimat, până când au intrat în atenția Ambasadei Statelor Unite la București. Astfel, pe parcursul anului 2002 a fost posibilă organizarea unei expoziții itinerante cuprinzând fotografiile artistului american, alături de care au fost expuse obiecte specifice păstoritului.
■ Traduceri. Miorița străbate lumea (2002). Dar adevărata dimensiune a modului în care Miorița a penetrat sferele altor culturi și civilizații e dată de numărul covârșitor al traducerilor. Ceea ce știm cu certitudine este faptul că până în primul an al mileniului trei Miorița a cunoscut 18 versiuni în limba franceză, la care se adaugă 15 versiuni în limba italiană, 14 în limba germană, 9 în limba engleză, 8 în limba rusă; în total 123 de traduceri, din care nu lipsesc versiuni poloneze, slovene, sârbe, ucrainene, grecești, letone, finlandeze, maghiare, japoneze, arabe ș.a.m.d, antologate în volumul Miorița străbate lumea . Într-o cronică a acestui eveniment editorial, Petru Ursache (2003) preciza: “Întâlnirea cu noua înfățișare a baladei (colind, bocet, legendă) a fost șocantă, a trezit reacții adverse, de la entuziasm la mirare, pentru că nimeni nu se aștepta la o lucrare atât de categorică și de întinsă pe plan internațional a acestei valoroase cărți. Merităm lecția. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenția, civilizat și discret, asupra propriului tezaur cultural și artistic” .(Petru Ursache, Miorița în transhumanță mondială, în Convorbiri literare, CXXXVI, nr. 1 (85), ianuarie 2003, p. 113-114.)