Miorița s-a născut în Maramureș/Primul val
PRIMUL VAL / J. Michelet (1854)
Seria polemică e inaugurată încă în 1854 de către francezul Jules Michelet, un apropiat al pașoptiștilor și unioniștilor români refugiați la Paris care, se știe, a realizat prima traducere într-o limbă străină a Mioriței. Acesta remarcă și acuză, totodată, o prea ușoară resemnare a ciobanului în fața morții. Dar ceea ce avea să contrarieze sunt concluziile lui J. Michelet: „Mai este însă în ea, din nefericire, o trăsătură națională: resemnarea prea ușoară. Omul nu se luptă cu moartea; nu se încruntă către ea; el o primește, se însoară cu această «crăiasă», a lumii mireasă și mistuie, fără să murmure, această căsătorie. Abia desprins din natură, pare că se simte mângâiat de faptul că se reîntoarce iarăși în sânul ei”.(Jules Michelet, Légendes démocratiques du Nord, Editura Garnier Freres Libraires, Paris, 1854, citat de Ion Breazu, Note despre Miorița, în Patria, XIV, nr. 243, 23 noiembrie 1932, p. 1-2, Cluj, articol republicat (integral) în Miorița, VI, nr. 2(12), decembrie 1996, p. 14-16, cu concursul lui Iordan Datcu.)
Deși la vremea respectivă nu erau cunoscute prea multe variante ale baladei, singura publicată fiind varianta Alecsandri, generalizarea efectuată de J. Michelet se baza, probabil, pe anumite informații furnizate de revoluționarii români – cei mai mulți dintre ei împătimiți ai folclorului – referitoare la specificitatea națională a cântecului mioritic, pentru a evidenția virtuțile estetice de care este capabilă „poesia poporană” autohtonă. Dar J. Michelet se putea lipsi de astfel de informații, mărginindu-se să ia în calcul doar aspectul triadei: moldovean – vrâncean – ungurean, care sugera destul de limpede o reprezentativitate mai mult decât regională. Pe de altă parte, J. Michelet nu era străin de modul exemplar și perseverența cu care elitele din țara noastră se mistuiau până la sacrificiu pentru interese mai presus decât cele personale.
Francezul avea toate circumstanțele de partea sa. La o lectură abruptă și la o analiză simplistă, din exterior, mesajul pare cu adevărat acesta. Cu certitudine că mulți alți reprezentanți ai altor culturi și civilizații ar da, fără rea-credință, poate cu o ușoară consternare, același verdict. Deci putem vorbi de o franchețe prea puțin amendabilă. Alexandru Odobescu (1861) este primul care respinge ideea fatalismului mioritic, fără însă a căuta o interpretare oarecare pentru modul în care se petrece moartea. Odobescu este de părere că la rădăcina atitudinii ciobanului ar sta regretul de a părăsi viața în floarea vârstei și, deci, substanța baladei nu are nici o urmă de fatalism, ci doar o tristețe vădită a „juneții învinse”. Cât privește intriga de la stână, e socotită nesemnificativă, deoarece a fost grefată ulterior.(Al. Odobescu, Răsunete ale Pindului în Carpați, 1861, în Revista Română, reluat în Albumul Macedo-Român, București, 1880, p. 89-98.)
În viziunea lui Aron Densușianu (1895), ciobanul din varianta Alecsandri, care „stă pasiv ca mielul la junghiere, cu toate că în cântec se zice că el ar fi mai voinic”, are o atitudine „cu totul neînțeleasă, nenaturală”, în special dacă ne gândim că ciobanii „sunt foarte îndrăzneți și bătăioși”.(Aron Densușianu, Epopeea noastră pastorală, în Revista critică literară, III, 1895, p. 315-331.) Pornind de la aceste premise, A. Densușianu reia teza lui A. Russo și afirmă că, într-adevăr, Miorița trebuie să fi fost o epopee pastorală autohtonă, ivită în mișcarea de transhumanță, însă ceea ce s-a păstrat nu sunt decât rămășițe, fragmente ale acestei epopei, iar episodul în care ciobanul ia atitudine s-a pierdut în negura timpului. De aceea nu putem vorbi de nici o nuanță de fatalism, o dovadă în plus fiind și repertoriul baladelor românești, populate cu eroi vrednici și viteji.
O premisă mai puțin fericită pentru A. Densușianu a fost o variantă contrafăcută și publicată de G. Cătană (1909), unde se descrie „lupta ciobanului cu ucigașii lui”.(Ciobanul ascultă sfatul mioarei, își ia măsuri de apărare, se luptă cu ucigașii și dacă sucombă e pentru că a fost copleșit de numărul celorlalți. Rănit de moarte, își cheamă câinii și-i pune să-i sape groape – varianta Cătană, cf. A. Fochi, Miorița, 1964, p. 138; - Miorița, culeasă de G. Cătană, Ed. libr. Ciurcu, 1909, 37 p., variantă din Brebu.) În aceeași capcană va cădea și Duiliu Zamfirescu.