Miorița s-a născut în Maramureș/Despre fatalismul mioritic

Jump to navigation Jump to search
Creație colectivă succesivă Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Despre fatalismul mioritic
Primul val
Ipoteze, teorii, interpretari privind fatalismul mioritic


O istorie interpretativă exhaustivă a Mioriței ar trebui să cuprindă, fără îndoială, un rezumat al opiniilor legate de fiecare secvență, episod sau temă majoră din cuprinsul textului. De multe ori, analizele au alunecat în dezbateri interminabile referitoare la un vers, la o sintagmă sau chiar la un cuvânt (plai, rai, cioban, mioară, nuntă, crăiasă șamd), mergând până la identificarea sensurilor multiple, a etnologiei și simbolisticii aferente. Alte discuții pro și contra au iscat unele contradicții evidente în textul baladei, secvențe care ulterior au fost denumite „paradoxuri mioritice”: urcarea oilor la munte / dorința de a fi îngropat la stână, mioara năzdrăvană, misterioase rituri funerare, atitudinea de neînțeles a ciobanului în fața morții și lista poate continua. Cu precizarea că o parte din aceste aspecte vor face obiectul unei alte abordări, ne vom opri în continuare asupra unei teme – fatalismul mioritic – care se constituie într-un capitol decisiv al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile semnificative la una dintre întrebările fundamentale: de ce păstorul își acceptă soarta cu atâta seninătate?; de ce, în aceste condiții, Miorița s-a bucurat de „adeziunea” fără precedent a românilor practic din toate colțurile țării?

„Cercetătorii de până acum s-au lăsat fascinați în primul rând de comportamentul ciobanului amenințat cu uciderea; ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în care reacționează păstorul în fața morții iminente reprezintă o dovadă de optimism sau pesimism? Dacă poporul român e un spirit resemnat sau unul luptător?”(I. Taloș, Miorița și vechile rituri funerare la români, în Anuarul de folclor, Cluj-Napoca, 1983, p. 15.). Această istorie a interpretărilor, cu evidente conotații filosofice, e marcată de câteva puseuri acuzatoare urmate de fiecare dată de replici justificative. După al doilea Război Mondial, aceste excese își pierd din intensitate, remarcându-se, în schimb, o amplă ofensivă a concepției nonfataliste – G. Călinescu, C. Brăiloiu, A. Fochi și M. Eliade fiind repere solide ale acestui curent.

În parcursul nostru selectiv, seria abordărilor e inaugurată de un istoric francez (Jules Michelet) și finalizată de un istoric american (Ernest H. Lathan jr.). Între opiniile celor doi se condensează 15 decenii tumultoase și cel puțin patru sau cinci generații distincte de interpreți. Va fi lesne de constatat dâra lăsată de fiecare curent, modă sau etapă istorică în concepțiile exegeților, deoarece „fiecare generație își extrage înțelesurile după propria-i experiență de viață și de moarte” , după cum scria Petru Ursache (Miorița în transhumanță mondială, în Convorbiri literare, nr. 1(85), 2003, p. 114.) referindu-se la „comentatorii” Mioriței. Din acest motiv, opiniile fiecăruia trebuie privite cu îngăduință și înțelegere, deci în lumina împrejurărilor în care au fost formulate.