Miorița s-a născut în Maramureș/Al doilea val
AL DOILEA VAL / D. Zamfirescu (1909) / „Miorița lui Alecsandri este o imposibilitate”
Discursul din 16 mai 1909 susținut de Duiliu Zamfirescu în aula Academiei Române, avea să sintetizeze, de pe poziții oarecum oficiale, toate nevrozele, neliniștile și nedumeririle exprimate ocazional – în articole sau studii răzlețe, în discuții particulare – față de atitudinea de neînțeles a unui erou dintr-o creație populară românească: „Iată un flăcău voinic, trăind pe corhane cu turma sa, căruia oița bârsană îi spune că au să-l omoare baciul Ungurean și cu cel Vrâncean și, în loc să pună mâna pe bâtă și să se apere, pune mâinile pe piept și face poezii! Contemplativitatea și forța, forța mai cu seamă, nu îngăduie o asemenea purtare”. (D. Zamfirescu, Poporanismul în literatură, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 141.) Concluziile lui nu impun o nouă interpretare, ci se reduc la o sentință severă: „Miorița lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate!”.
Cum e și firesc, astfel de aprecieri n-au făcut decât să întețească alte luări de poziție și să genereze alte ipoteze și scenarii menite să justifice, oarecum, această atitudine cu totul ieșită din comun. George Coșbuc a găsit de cuviință să orienteze interesul spre un filon mioritic suficient de generos și nu foarte pretențios pentru orice interpretare. „Coșbuc, încercând să explice atitudinea pasivă, de resemnare a ciobanului în fața morții, conchide că totul se petrece pe plan mitologic, ciobanul – Soarele – trebuie să moară pentru ca pământul, natura să reînvie”.(Folclor literar românesc, 1967, p. 200.)
Th. D. Speranția (1915) optează și el pentru filiera mitică, dar împinge lucrurile mult prea departe căci, pentru a fi sigur de succesul demersului său și de tranșarea chestiunii fatalismului, invocă nespecificitatea Mioriței la cultura și spiritualitatea românească. Vă reamintim că Speranția a pledat pentru un legendar cult cabiric egiptean, din rădăcinile căruia Miorița și-ar trage seva, devenind o „legendă localizată a lui Osiris”.(Th. D. Speranția, Miorița și călugării, urme de la daci, București, 1915, republicat în Miorița, I, nr. 2, 1991, p. 16-36.)
Dealtfel, întreaga direcție de interpretare comparatist-mitologică se întemeiază pe această rațiune a soluționării într-un mod indirect a controversatului fatalism.
În schimb, Ovid Densușianu (1922) găsește o soluție originală, eliminând din discuție testamentul și episodul maicii bătrâne ca fiind motive ce se întâlnesc și în alte poezii populare. Deoarece testamentul nu e reprezentativ (și deci trebuie îndepărtat) nu am mai avea argumente să discutăm despre fatalism.(Ovid Densușianu, Viața păstorească în poezia noastră populară, București, 1922, Editura pentru Literatură, București, 1966.)
Voce destul de autoritară și competentă în materie folclorică, dar și atent analist al fenomenului mioritic, Dumitru Caracostea (1924) sintetizează: „Această idee a pasivității, a fatalismului, a liniștii în fața morții revine necontenit în exegezele baladei și în generalitățile folclorice de tot felul. Până în zilele noastre este un loc comun pentru toți câți vor să ne caracterizeze. Dar ansamblul literaturii noastre poporane, atât cel epic, cât și cel liric, arată că este mai mult decât o exagerare, o dezumanizare să admiți, ca produs al factorilor istorici sau ca reflex al caracterului etnic, un fatalism care merge până la primirea morții fără a reacționa. De la caracterul de jale propriu liricii noastre, până la presupusul pasivism din Miorița este drum lung. Este drept că credința în soartă, în ce ți-e scris, este o trăsătură caracteristică a poporului nostru. Dar la fel și a altor popoare. De altă parte, întreg mediul epicii noastre poporane arată că această credință nu smulge din suflete resortul adânc omenesc de a reacționa acolo unde, ca în situația din Miorița, lucrul ar fi posibil”.(D. Caracostea, Poezia tradițională română, vol. II, ediție de D. Șandru, Editura pentru Literatură, București, 1969, p. 264-265; vezi și Iordan Datcu, Balade populare românești, Editura Albatros, București, 1977, p. 235-236.)
D. Caracostea nu se rezumă la atât și consideră necesar să respingă această dogmă: „Treptat, părerea despre fatalismul ciobanului a devenit dogmă. De aici, pentru unii prilej de filosofare și de retorism, pentru alții îndemn de a bănui autenticitatea textului. Ar fi un caz unic în istoria literaturii, au afirmat aceștia din urmă, ca eroul să audă de complot și să-și facă testamentul, resemnându-se, fără să ia nici o măsură de apărare. Rezultă că explicările de psihologie etnică în felul celor amintite, nu sunt îndestulătoare. Avem la cei care subliniază fatalismul din Miorița o falsă înțelegere a semnificației. Optica justă, neputând a fi dată nici prin jocul fireștilor resorturi sufletești, nici prin împrejurări proprii acestui neam, rămâne să fie dobândită din însăși structura estetică a baladei, confirmată prin istoria ei”.(D. Caracostea, op. cit.)
Soluția estetică identificată de D. Caracostea vizează o „experiență umană primitivă”, care a generat o viziune poetică despre lume, cu alte cuvinte afirmarea dragostei față de viață, exprimată în pragul morții.