Miorița s-a născut în Maramureș/O creație precreștină, premedievală
„Credeți cumva că autorul Mioriței a studiat la Sorbona sau măcar la București? (…) Bucureștiul, pe vremea aceea, nici nu exista, era o mlaștină”, afirmă unul dintre personajele romanului „Refugii” (Editura Cartea Românească, București, 1984, p. 141.) al scriitorului Augustin Buzura (1984). Ne vom folosi de acest pretext pentru a sonda un strat istoric și cultural anterior secolului al XIV-lea, reamintind faptul că prima atestare documentară a cetății Bucureștilor provine dintr-un hrisov emis de Vlad Țepeș în timpul domniei din perioada 1456 - 1462.
Analiza comparată a variantelor mioritice românești cu cele semnalate la aromâni l-au îndreptățit pe Dumitru Caracostea (1927) să afirme că această creație ar data din vremea „când nu fusese încă răzlețirea principalelor ramuri române”, „epocă străveche de unitate primitivă a neamului, anterioară separării dialectelor principale ale limbii, deci la sfârșitul mileniului I”.(Dumitru Caracostea, Poezia tradițională română, II, București, 1969, p. 210, studiul Miorița la aromâni, în Omagiu lui Ion Bianu, București, 1927.)
Ultimul exponent al exegeților versiunii-baladă (din această cronologie), care situează geneza Mioriței într-o perioadă precreștină, este Constantin Brăiloiu (1946). Teoria eminentului etno-muzicolog pornește de la motivul tânărului nelumit (nunta funerară, alegoria morții), motiv regăsit exclusiv în variantele extra-carpatice. Iar geneza corespunde acestei perioade, deoarece obiceiul nunții postume „era practicat, probabil, chiar înainte de pătrunderea creștinismului pe teritoriul țării noastre”.(C. Brăiloiu, Sur la ballade roumaine, Geneva, 1946, p. 4, apud A. Fochi, Miorița, 1964.) O altă motivație este, în opinia lui C. Brăiloiu, absența elementelor mistic-creștine, „absență care, în unele variante, merge până la respingerea fățișă a însoțirii ceremonialului de înmormântare cu obiecte de cult sau procedee creștine”.
Mircea Eliade (1970), în schimb, respinge argumentele lui C. Brăiloiu referitoare la caracterul profund laic al Mioriței, dar își cantonează propria teorie în același segment istoric, pe care îl definește „creștinism cosmic”, premergător creștinismului occidental, mistic și dogmatic. Or, acest aspect e întărit de fondul colindelor transilvănene . În final concluzionează: „E posibil că unele texte vin din epoca precreștină. Prezența nucleului epic inițial al Mioriței printre cântecele rituale confirmă (…) arhaismul ei…”.(M. Eliade, De la Zamolxis…, Editura Humanitas, 1995, p. 254.)
Tot analiza colindelor îi oferă prilejul lui Adrian Fochi (1964 și 1980) să opineze că: „Tot ce putem spune, cu șansa de a nu greși prea mult, este faptul că textul oglindește o concepție foarte veche, precreștină, că, deci, ar putea avea rădăcini foarte adânci, până departe, în străfundurile neguroase ale istoriei”.(A. Fochi, Miorița, Editura Minerva, 1980, p. 9.)
Utilizând premise diferite (dar la fel de veridice) față de cei care au pledat pentru plasarea genezei într-o perioadă relativ modernă, adepții caracterului arhaic al Mioriței găsesc dovezi la fel de convingătoare, fapt ce ne permite să afirmăm că celor două versiuni (baladă și colind) le corespund momente diferite ale actului de concepție. Însă aceasta nu credem că e un argument pentru o teorie a poligenezei, ci mai degrabă în favoarea teoriei evoluției textului (de la simplu la complex, de la arhaic la modern, de la colind la baladă).
Să mai arătăm aici că, într-adevăr, prin structură și conținut, variantele transilvăene corespund eminamente tipului de colind pre-medieval, precreștin.