Miorița s-a născut în Maramureș/O creație relativ modernă

Jump to navigation Jump to search
Momentul genezei Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
O creație relativ modernă
O creație precreștină, premedievală
Ipoteze, teorii, interpretari privind momentul genezei Mioriței


Ideea că Miorița a însoțit istoria poporului român încă din vremuri imemorabile, că este parte componentă a spiritualității noastre, că este un mit reprezentativ difuzat în peste o mie de variante răspândite în toate colțurile țării – a creat inevitabil un orizont de așteptare potrivit căruia cântecul mioritic trebuie să aibă o vechime apreciabilă.

Cea mai dezamăgitoare metodă utilizată s-a dovedit a fi metoda lingvistică, utilizată, la începutul secolului al XX-lea, de către Duiliu Zamfirescu (1909). Din această perspectivă, în mod firesc, D. Zamfirescu ajunge la concluzia că balada este relativ modernă.(Duiliu Zamfirescu, cf. A. Fochi, Miorița, 1964, p. 140.) Concluzia este justă raportată la textul analizat – varianta Alecsandri. Și asta deoarece Miorița, ca de altfel toate creațiile folclorice, este prin excelență un produs viu, dinamic, supus permanent ameliorărilor lingvistice conceptuale și culturale din partea fiecărei generații, în mod succesiv. Deși numită „cântec din bătrâni”, în nici una din variantele și versiunile sale Miorița nu conține arhaisme care „să ne trimită cu certitudine la o anumită perioadă istorică”. Lexicul abundă de regionalisme și particularități de grai; abia în variantele colind am putea identifica, sporadic, anumiți termeni cu valoare arhaică.

Secolul al XVIII-lea / N. Iorga

Stăruința lui Nicolae Iorga (Balada populară românească, Originea și ciclurile ei, Vălenii de Munte, 1910, p. 24-25, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 142.) de a coborî obârșia Mioriței în secolul al XVIII-lea nu a entuziasmat. Utilizând metoda istorică, de invocare a izvoarelor scrise, Nicolae Iorga a fost preocupat să demonstreze existența unor conflicte pastorale (evocate în unele documente ale vremii) și să sugereze că „Miorița ar fi fost creată în secolul din care provin aceste descrieri”. (Ion Taloș, Miorița și vechile rituri funerare la români, Anuarul…, 1983, p. 30.) Nici Duiliu Zamfirescu și nici Nicolae Iorga nu au greșit pledând pentru o creație relativ modernă a versiunii supuse analizei – balada de sorginte vrânceană, în formula publicată de V. Alecsandri. Însă nu la fel stau lucrurile în privința colindului transilvănean, deoarece noi știm astăzi că în secolului al XVIII-lea o astfel de variantă a fost consemnată într-o regiune din nord-estul ținutului.

Aceeași premisă a conflictului pe drumurile de transhumanță i-a determinat pe alți cercetători să presupună că Miorița a fost exprimată prima dată într-un interval cuprins între secolele XV-XVII.

Secolele XVII-XVIII / P. Rezuș

„Balada [Miorița] s-a născut deci cam prin secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea, când ținutul Vrancei era bogat în pășuni, iar oamenii primitori. Certurile nu puteau izbucni mai târziu, când Vrancea a fost aproape defrișată de samsarii boierului Balș și Negroponte”. (Petru Rezuș, Sinteză mioritică, în Miorița, nr. 2(6), sept. 1993, p. 23-25.) Evident că profesorul Petru Rezuș (1993) ia în calcul obârșia exclusiv vrânceană a Mioriței și se bazează pe realitățile istorice ale ținutului.

Secolele XVI-VII / O. Densușianu

În opinia lui Ovid Densușianu (Viața păstorească în poezia noastră populară, București, 1992, p. 61-62, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 157 și I. Taloș, Miorița și vechile rituri…, 1983, p. 30.), aceleași mișcări transhumante ale turmelor de oi dinspre Moldova și Ardeal străbătând Vrancea, pentru a coborî apoi spre câmpiile sud-dunărene pentru iernat, ar fi avut o intensitate deosebită în urmă cu 300-400 de ani, deci în secolele XVI-XVII și ar fi constituit un bun prilej pentru zămislirea Mioriței.

Secolul al XVI-lea / I. Diaconu

După o jumătate de veac de cercetare a motivului mioritic în spațiul tradițional al performării, după repetate anchete și interviuri luate diverșilor interpreți și rapsozilor, Ion Diaconu ajunge (spre începutul deceniului opt al veacului al XX-lea) la concluzia că „motivul poetic popular” mioritic a fost plăsmuit artistic „timp de cel puțin patru secole prin geniul nostru popular configurativ…”.(Ion Diaconu, Ținutul Vrancei, IV, Editura Minerva, București, 1989, p. 290.)

Prea puțin suntem informați în privința argumentelor care au stat la baza supoziției, însă într-una din convorbirile consemnate în 1968, cuprinse în volumului III al monografiei, descoperim o opinie exprimată în termeni identici de moșul Gheorghe Popa din localitatea Negîrlești (Vrancea): „Cântarea asta-i mai veche ca toate cântărili, șî-i mai înainte di Ștefan cel Mare; așa crez io”. E foarte posibil ca I. Diaconu să fi împărtășit părerea informatorului și să ia drept reper domnia glorioasă a lui Ștefan cel Mare (1457-1504). Sondarea evului mediu nu se oprește aici.

Secolul al XV-lea / Al. Odobescu, I. Mușlea

Doi iluștri exegeți ne propun să acordăm o atenție sporită secolului al XV-lea, dar de pe poziții diametral opuse. Alexandru Odobescu (1861) e de părere că, după o milenară gestare a cântecului în folclorul fabulos al Greciei, Miorița pelegrinează prin Balcani și pătrunde în provinciile românești, trecând fluviul danubian undeva prin secolul al XV-lea: „Nu mai târziu de al XV-lea secol, acest cântec păstoresc a trecut peste Dunăre, unde s-a împlântat în memoria poporului sub forma baladei Miorița. Timpii și împrejurările au știut să schimbe multe într-însul; dar tot au rămas urme netăgăduite de clasica sa origine”.(Alexandru Odobescu, Răsunete al Pindului în Carpați, în Revista Română, București, 1861, apud A. Fochi, Miorița, 1964.)

În schimb, Ion Mușlea identifică același timp istoric invocând fapte și întâmplări petrecute în teritoriile autohtone, evenimente care ar fi determinat decisiv zămislirea baladei.(Ion Mușlea, Cercetări etnografice și de folclor, II, București, 1972, p. 29-31; cf. I. Taloș, Miorița și vechile rituri…, Anuarul…, 1983, p. 30.)

Secolele XIV-XV / B.P. Hasdeu, A. Fochi

Argumentele de natură general istorică sau istoria limbii sunt (cf. I. Taloș) cele care au stat la fundamentarea aprecierilor lui B.P. Hasdeu (1875) referitoare la datarea originii Mioriței. Episodul „alegoria morții” ar oferi indicii pentru a susține că acest cântec a fost creat între 1350-1450.(B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, Pământul Terrei Românești, vol. I, București, 1875, p. 56-57, cf. I. Taloș, Miorița și vechile rituri…, Anuarul…, 1983, p. 30 – vezi și A. Fochi, Miorița, 1964, p. 134.)

Singurul exeget care urmărește fenomenul evolutiv al Mioriței și ia în discuție două momente distincte (nașterea versiunii colind a Mioriței, respectiv a transformării colindului în baladă), este Adrian Fochi (1964). Analizând toate elementele specifice variantelor tip baladă (transhumanța, posibilele conflicte economice, contaminările cu teme și motive folclorice învechite etc.), A. Fochi formulează o concluzie pertinentă: „Materialul moldo-muntean ne îndreaptă atenția spre relațiile economice tipice pentru feudalismul dezvoltat”.(A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, 1964, p. 243.)