Miorița s-a născut în Maramureș/O creație antică

 

Acele „rădăcini foarte adânci” ale unei istorii neguroase și îndepărtate, identificabile în societatea tradițională / primitivă în raport cu civilizația ulterioară, au fost explorate de exegeții a căror miză era demonstrarea longevității excepționale a Mioriței.

Teoriile statornicite pe versiunea-baladă sunt grupate în direcția de cercetare și interpretare comparatist-mitologică, prea adesea respinse din pricina unui vădit iz speculativ, intuitiv, nesusținut de substanța textului, de desfășurarea epicului. Nici analiza versiunii-colind nu ne plasează pe un tărâm foarte solid în această zonă a istoriei, lăsând loc, cu generozitate, acelorași speculații.

Totuși, Ovidiu Bârlea (1973) se simte dator să încline balanța: „Ipoteza de colindă trebuie să dateze din cele mai vechi timpuri, în orice caz, ea se vădește mai arhaică decât baladele corespunzătoare, așa cum ni le arată culegerile de mai bine de un veac. Se poate presupune că rădăcinile lor (referitor la Miorița și Meșterul Manole, n.n.) sunt chiar mai vechi, întrucât oglindesc concepții și practici ce datează din preistorie”.(Ovidiu Bârlea, Meșterul Manole, în Limbă și literatură, București, 1973, p. 547-556.)

Ion Filipciuc (1993) ia în calcul același sistem al colindelor – pentru a susține geneza Mioriței ca o reverberație a antichității, mai precis imediat după cucerirea romană a Daciei și generalizarea cultului mithraic, „probabil sec. II-III e.n.”. Însă, timp de un mileniu, ceremonialul închinat Soarelui (din care ar fi făcut parte și Miorița) s-a menținut în „sistem închis”, canonic și elitist. Deschiderea sistemului s-ar fi făcut prin secolele X-XI (în Transilvania) și secolul al XV-lea (în Moldova).(I. Filipciuc, Miorița în sistemul colindelor și baladelor, în Miorița, III, nr. 1(5), 1993, p. 18-50.)

Din această perspectivă, s-ar spune că Miorița există de 2000 de ani multiplicată fiind în 2000 de variante. Aceleiași perioade îndepărtate îi corespund și teoriile care vorbesc despre ritualul pastoral inițiatic.

Concluzii

Constatăm adesea că oamenii au tendința de a împinge lucrurile până la extrem pentru a fi siguri că au epuizat toate variantele, toate ipotezele, toate situațiile-limită și au relevat astfel o paletă cât mai largă a valențelor posibile și tocmai aceste limite ne dau măsura unei zone mediane relativ obiective.

Aplicând acest principiu asupra ipotezelor și teoriilor referitoare la Miorița – baladă („o creație relativ modernă”) vom purcede mai întâi la eliminarea extremelor, veacurile 14 și 18. Constatăm astfel că incidența cea mai sporită pentru desemnarea de către exegeți a dimensiunii temporale specifice genezei baladei este intervalul cuprins între secolul al XV-lea și al XVII-lea.

Iar dacă luăm în calcul întreg ansamblul teoriilor legate de momentul genezei, vom recurge la excluderea perioadei moderne (care, deja știm, corespunde configurării versiunii-baladă), respectiv a perioadei antice (pentru care nu avem certitudini). Concluzia ar fi că miezul acestui interval temporal-bimilenar – se suprapune cu ipotezele ce vizează perioada pre-creștină (probabil secolele IX-XIII). Argumentele în favoarea acestei perioade se întemeiază preponderent pe versiunea colind.

O particularitate evidentă a textelor mioritice este stratificarea temelor și motivelor, fenomen datorat suprapunerii unor „sedimente” mentale din ere istorice diferite. Într-un Fragmentarium din 1932, Mircea Eliade nota: „În folclor se întâlnesc, astăzi, forme din mai multe ere, reprezentând etape mentale diferite. Găsim o legendă cu substrat istoric recent, găsim un cântec popular de inspirație contemporană, alături de forme medievale, precreștine sau chiar preistorice. Lucrurile acestea le știu și folcloriștii. Dar, îndrăznim a crede, le înțeleg foarte puțin. Foarte puțini folcloriști înțeleg că memoria populară, întocmai ca o peșteră, a păstrat elemente autentice, reprezentând experiențe mentale pe care actuala condiție umană le face nu numai imposibile, dar chiar imposibil de crezut”.(M. Eliade, Fragmentarium (1937), Editura Destin, Deva, 1990, p. 73.)

Caz cu totul special, Miorița pare a fi o sinteză a întregului folclor, preluându-i caracteristicile și legitatea. Memoria cântecului mioritic păstrează documente autentice reprezentând experiențe și etape mentale diferite, de inspirație medievală, precreștină sau chiar preistorică – am putea spune parafrazându-l pe M. Eliade.

Ponderea acestor „experiențe mentale” sunt de factură medievală. În formula celor mai arhaice variante cunoscute, Miorița este eminamente un colind medieval, cu profunde conotații precreștine; iar prin riturile pastorale invocate aluziv, rădăcinile sale pot fi regăsite în preistorie.