Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1866
| ←Momentul 1852 | Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Momentul 1866 |
Momentul 1924→ |
| Vasile Alecsandri (1866) |
În anul în care Mihai Eminescu (1850-1889) își face debutul literar cu poezia La mormântul lui Pumnul, apărută într-o broșură editată la Cernăuți (ianuarie 1866), Vasile Alecsandri publică, de această dată la București, volumul Poesii populare ale românilor – o selecție a celor mai valoroase creații folclorice cunoscute până atunci, unde, la loc de cinste, se situează balada Miorița. Marcată de spiritul epocii – efervescent, cu nuanțe de patriotism sănătos – cartea este bine primită de elita românească. Tonul avea să-l dea tânărul, pe-atunci, critic Titu Maiorescu (1840-1917), prin aprecierile „Asupra poeziei noastre populare” (în Convorbiri literare, ianuarie 1868): „Cartea d-lui Alecsandri este și va rămâne pentru totdeauna o comoară de adevărată poezie și totodată de limbă sănătoasă, de notițe caracteristice asupra datoriilor sociale, asupra istoriei naționale și, cu un cuvânt, asupra vieții poporului român”.(Titu Maiorescu, Asupra poeziei noastre populare, în Convorbiri literare, 15 ianuarie 1868, „Critice” I, p. 77, vezi și Folclor literar românesc, Editura Didactică, București, 1967, p. 201).
Fenomenul generat de versiunea Alecsandri a Mioriței se amplifică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pe fondul evenimentelor marcante pentru istoria poporului român. Apariția pe scena culturii românești a unei creații populare aproape desăvârșite a aprins multe spirite avântate și a incitat multe minți luminate ale literaturii, culturii, istoriei și filosofiei din țara noastră. A provocat dezbateri, interpretări, interpelări (în aula Academiei), polemici, a devenit sursă de inspirație pentru artiști, a fost introdusă în manualele didactice, tipărită în broșuri de popularizare și răspândită prin iarmaroace, preluată de lăutari, a cunoscut traduceri și studii în mai multe limbi europene. În 1 aprilie 1869, la București, se înființează societatea literară Orientul (inițiată de Gr. H. Grandea), cu scopul de a aduna „tot ce se putea din ceea ce se atinge de literatura poporană” , propunându-și o culegere sistematică a folclorului din toate provinciile românești. M. Eminescu va cocheta o vreme cu această societate, alături de I.S. Bădescu și Miron Pompiliu. Deși marele poet nu și-a onorat sarcinile atribuite (în 29 iunie 1869), de a strânge folclor din Moldova, printre manuscrisele sale s-au găsit numeroase caiete în care a transcris balade, basme, doine, bocete, colinde, proverbe etc. Iar creația sa literară rămâne mereu străbătută de un subtil fior mioritic.
Cea mai însemnată publicație de folclor din secolul al XIX-lea – Columna lui Traian – se lansează la București, în martie 1870. La rubrica de folclor a revistei (inițiată în 1875), vor apărea materiale culese de către S.Fl. Marian, D. Miron, M. Pompiliu, G. Dem. Teodorescu, Gr. Tocilescu, P. Ispirescu, precum și ample studii dedicate folclorului.
În 1878, Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838-1907) publică primul din cele trei volume numite Cuvente den bătrâni, unde sunt adunate mai multe cărți populare studiate apoi din perspectiva comparatistă. Lui i se datorează prima încercare de refacere a istoriei spiritualității românești. Spirit enciclopedic, renascentist, B.P. Hasdeu domină a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc, instituind o veritabilă școală folcloristică și impunând metoda chestionarelor.
În ziarul Timpul din 22 iulie 1879 apare un articol atribuit aceluiași Mihai Eminescu, unde Miorița este definită ca un „suspin al brazilor și al izvoarelor de pe Carpați”. În 1883 (decembrie), Eminescu scrie poezia „Mai am un singur dor” (în patru variante) – un veritabil „testament” inspirat din varianta Alecsandri a Mioriței.
Aron Densușianu (1837-1900), prin studiul Epopeea noastră pastorală (1895), susține, la fel ca și Alecu Russo, că Miorița ar fi o epopee pastorală autohtonă. La cealaltă extremă se situează Duiliu Zamfirescu (1858-1922). În data de 16 mai 1909, acesta se produce în aula Academiei Române cu un celebru discurs, în care afirmă că „Miorița lui Alecsandri, ca născocire populară, este o imposibilitate”(Discursul Poporanismul în literatură, apud A. Fochi, Miorița, 1964, p. 141).
Mult mai echilibrat în aprecieri se dovedește istoricul Nicolae Iorga (1871-1940) prin volumul Balada populară română. Originile și ciclurile ei (Vălenii de Munte, 1910), unde își expune punctul de vedere despre vechimea și modul în care a luat naștere Miorița. O lucrare controversată publică Th. D. Speranția (1856-1929) în anul 1915, („Miorița și călușarii, urme de la daci”) prin care lansează teza nespecificității naționale a Mioriței, afirmând că de fapt balada este o rămășiță a unui cult cabiric.