Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1852

Jump to navigation Jump to search
Istoria exegetică Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Momentul 1852
Momentul 1866
Vasile Alecsandri (1852)


Primul pas spre consacrarea definitivă a Mioriței avea să se producă în anul 1852, când V. Alecsandri publică volumul Poesii poporale. Balade (cântece păstorești), la Tipografia „Buciumul român” din Iași.

Deși Alecsandri nu poate fi socotit părintele folcloristicii românești, trebuie să remarcăm intuiția de care dă dovadă în punerea în valoare a acestui tezaur și în sesizarea caracterului unitar al folclorului din țara noastră. Este cel care consacră epoca romantică a acestei noi științe. El crede în regenerarea literaturii naționale prin contaminarea ei cu folclorul, fapt ce se va și produce în deceniile care vor urma.

Ecourile acestui „moment” nu se vor lăsa prea mult așteptate.

În anul 1854 se produce un eveniment cu dublă semnificație, datorat lui Jules Michelet. Acesta publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în „Légendes démocratique du Nord” , probabil cu largul concurs al „pașoptiștilor” români refugiați în capitala Franței. Aprecierile lui Michelet despre balada noastră au rămas celebre: „Întrucât privește Miorița, ea este un cântec de cel mai antic caracter, un lucru sfânt și atât de mișcător, încât îți sfâșie inima” . Pe de altă parte, însă, J. Michelet acuză o prea ușoară resemnare a ciobanului în fața morții, opinând că: „din nefericire, aceasta este o trăsătură națională”. Astfel, scriitorul francez va declanșa, fără voia lui, cel mai important capitol al interpretărilor de care va avea parte Miorița de-a lungul anilor.

În țară, interesul pentru culegerea unor texte folclorice crește progresiv, ziarele regionale găzduind cu generozitate rubrici de specialitate. În 1859, la Pesta, apare culegerea Poezia populară. Colinde, culese și corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriței și se dovedește a fi similară cu textele care circulă în partea de nord-vest a Transilvaniei (Năsăud - Lăpuș). Însă, în acele vremuri, dominate de programe politice și idei unioniste, evenimentul a trecut oarecum neobservat. Abia peste un sfert de secol, în 1883, Moses Gaster (1856-1939) va realiza unele paralele între cele două versiuni ale cântecului (baladă și colind) . Cei doi se vor dovedi, un secol mai târziu, precursorii unor folcloriști și cercetători ai variantelor-colind privite individual sau într-o analiză duală.

Primul exeget al Mioriței rămâne Alexandru Odobescu (1834-1895), care inaugurează, totodată, direcția comparatist-mitologică a interpretărilor mioritice, prin studiul Răsunete ale Pindului în Carpați, publicat în Revista Română în 1861. Format într-un mediu rafinat, A. Odobescu aspiră spre „o cultură durabilă care să-și afle modelul în clasicism”, dovedind astfel evidente reminiscențe renascentiste: „Antichitatea înseamnă pentru el un echilibru interior și un peisaj estetic a cărui perfecțiune formală poate fi transmisă inteligenței și sensibilității unui creator din secolului al XIX-lea, poate fi preluată, cum spune Odobescu, modern”.

În cercetarea folclorică este dominat de ideile herderiene, dar se axează preponderent pe metoda comparativă. Vom vedea, această direcție va cunoaște un reviriment neașteptat 130 de ani mai târziu, spre sfârșitul istoriei noastre exegetice. Să mai notăm faptul că, în 1863, Al. Odobescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, calitate în care va prezenta (în 1865) un raport despre reorganizarea învățământului secundar din România (Moldova și Țara Românească), propunând, printre altele, îmbunătățirea manualelor școlare.

Un ultim efect important al „momentului 1852” este includerea variantei Alecsandri într-un manual școlar. Evenimentul se petrece în Transilvania, la Brașov, în 1861. Prof. Gavrile J. Munteanu cuprinde balada Mieoara în „Carte de lectură românească pentru classile gimnasiale inferiori și reali”, ediția a II-a, Tipografia Romer and Kramner, p. 70-71. Iar în 1862, Aron Pumnul publică balada într-un „Lepturariu romînesc…”, spre folosință învățăceilor din clasa de gimnaziu, tipărit la Viena.