Miorița s-a născut în Maramureș/Momentul 1924

Jump to navigation Jump to search
Momentul 1866 Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef
Momentul 1924
Momentul 1936
Dumitru Caracostea (1924)


  • Primele teoretizări și analize sistematice / 1920-1946 / Caracostea / Blaga

O dată cu „momentul 1924” intrăm în cea de-a doua „epocă” a istoriei exegetice a Mioriței, mult mai productivă și eficientă în privința analizelor sistematice, a sintezelor și a încercărilor teoretice. Este o epocă dominată de departe de Dumitru Caracostea și Lucian Blaga, prin studiile lor vaste și întemeietoare. D. Caracostea și I. Diaconu sunt primii cercetători care își dedică întreaga carieră studiului problematicii mioritice, iar George Călinescu fixează definitiv dimensiunea mitică a baladei. Cercul se închide cu Constantin Brăiloiu.

Suspendată între două războaie mondiale, perioada 1920-1940 se caracterizează printr-un avânt economic fără precedent, o oarecare stabilitate politică (domnia lui Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai) și o efervescență culturală deosebită. România întregită (în 1918) se grăbea parcă să ajungă din urmă Occidentul și să-și impună valorile. Tot atunci au exacerbat discuțiile, iscate în urmă cu opt decenii de J. Michelet, pe tema atitudinii paradoxale a ciobanului, formându-se două tabere: adepții fatalismului energetic, respectiv ai celui irațional, de tip oniric, aceștia din urmă exponenți ai curentului gândirist.

  • MOMENTUL 1924 / Dumitru Caracostea

În anul 1924, Dumitru Caracostea (1879-1964) publică, în Convorbiri literare, cea de-a doua parte a studiului Miorița în Moldova, Muntenia și Oltenia. Obiecțiile d-lui Densușianu. Totalizări, după ce, în 1915, publicase, în aceeași revistă, o lucrare ale cărei concluzii erau amendate de caracterul regional al cercetării („Miorița în Moldova”).(Studiile lui D. Caracostea au fost publicate - unele litografiate după cursurile universitare - între anii 1915 și 1942 și reunite în Dumitru Caracostea, Poezia tradițională română. Balade populare și doine, ediție de D. Șandru, prefață de Ovidiu Bîrlea, Editura pentru Literatură, București, 1969.)

Din scrierile lui D. Caracostea răzbate prima sinteză ca urmare a cercetării motivului mioritic în largi spații geografice. Astfel, el redactează o schiță genetică a Mioriței, în patru faze: cântec liric cu circulație independentă (testamentul), colindul transilvan, episodul oii năzdrăvane, respectiv episodul maicii bătrâne și alegoria morții. Tot el este cel care utilizează pentru prima dată termenul de testament al ciobanului. În linii mari, această teorie își va dovedi valabilitatea în timp, fapt confirmat și de concluziile fochiene.

O lucrare cu caracter monografic avea să apară în 1922-1923 sub semnătura lui Ovid Densușianu (1873-1938) – Viața păstorească în poezia noastră populară, care reinterpretează întreg scenariul mioritic dintr-o perspectivă etnografică specific pastorală, punând accentul pe rivalitatea economică dintre ciobani, aflați pe drumurile de transhumanță. În anexele lucrării, autorul reunește 44 de texte mioritice deja publicate. E foarte posibil ca ipoteza lui O. Densușianu să-l fi convins pe Mihail Sadoveanu (1880-1961) și să fi constituit o sugestie pentru tema romanului Baltagul (1930) care, se știe, pornește de la motivul din balada Miorița (relatând modul în care soția unui cioban ucis pe drumurile de transhumanță reușește să descopere crima și pe ucigași).

Un studiu apărut la Paris în 1925 – Le mort-mariage - une particularité du folklore balkanique – îl va situa pe autor (Ion Mușlea) în postura de precursor al cercetării riturilor funerare ale tinerilor nelumiți, rit identificat în versiunea baladă a Mioriței. Atât C. Brăiloiu, cât și A. Fochi îi vor împărtăși fără rezerve exegeza.

  • 1930. Ion Diaconu. Ținutul Vrancei

Prima culegere masivă de folclor cuprinzând exclusiv texte mioritice avea să apară în anul 1930, rod al expedițiilor folcloristului Ion Diaconu (1903-1984) – Ținutul Vrancei, I, București, Atelierele grafice Socec – și conține 91 de texte convorbiri (documentare) în transcriere diacritică, însoțite de note critice. (Această colecție de texte va fi inclusă mai târziu în monografia Ținutul Vrancei: Etnografie – Folklor – Diatectologie, volumele I și II, Editura pentru Literatură, București, 1969 (redactor Ioan Șerb). În 1989 vor apărea volumele III și IV, la Editura Minerva (ediție de Paula Diaconu Bălan – fiica folcloristului).) Ancheta din 1924-1930 va fi continuată de I. Diaconu în anii 1948, 1953, 1957, 1963, 1965, 1966-1970, dovedind o perseverență ieșită din comun. Despre lucrarea din 1930 a lui I. Diaconu s-au exprimat, în prima jumătate a secolului al XX-lea, importanți oameni de cultură, apreciindu-i valoarea, numărul mare de texte – fapt fără precedent până la acea dată – precum și teoria folcloristului privind originea vrânceană a baladei, teorie venită pe fondul interpretărilor comparatist-mitologice și al tezei nespecificității naționale a Mioriței. Însă, după „momentul 1964” (A. Fochi), importanța acestui studiu pare să pălească în ochii cercetătorilor: „Nu lipsit de interes ne apare și imensul moloz folcloric, adunat cu grijă de folcloriști. Înregistrat cu deosebire de Ion Diaconu în volumul Ținutul Vrancei, folcloristul ne dă și unele date privind pe informatori, mediul social și artistic, ceva din rostul baladei și viața de cioban”(Gh. Vrabie, Poezia populară română, București, 1966, p. 251-253).

Pe măsură ce s-au întețit culegerile valoroase de folclor dedicate Mioriței și abordările vizau aspecte cu mult mai profunde, replica lui I. Diaconu nu a mai convins pe nimeni: „Imensul «moloz folcloric» cuprinde în mod exclusiv exemplarele baladei complet degradate și reduse subcantitativ la 4-6 versuri, ajungând chiar până la 2 versuri. Aceasta este dezagregarea totală a motivului”. Lucrarea lui I. Diaconu rămâne valoroasă din punct de vedere dialectal, dar și etnografic, lexical, folcloric. Din păcate, teoriile folcloristului sunt partinice și ușor pătimașe.

Un an mai târziu, în 1931, H. Sanielevici (1875-1951) lansează o nouă teorie potrivit căreia „eroul Mioriței era un Zamolxis”(H. Sanielevici, Miorița sau patimile unui Zamolxis, în Adevărul literar și artistic, X (1931), nr. 552).