Miorița s-a născut în Maramureș/Miorița și globalizarea culturii
| ←Fenomenul cultural | Miorița s-a născut în Maramureș de Dorin Ștef Miorița și globalizarea culturii |
Întoarcerea la obârșii→ |
Definit de către unii drept un proces firesc și iminent, iar de către alții ca o tendință artificială, conspirativă, născută în laboratoarele secrete ale unor interese politice de dominație a lumii, globalizarea s-a înscris deja pe un traiect ascendent într-o cursă ce tinde spre apogeu. Fenomenul atentează la valorile ce până ieri păreau infailibile și ne-negociabile. Conotațiile economice, demografice și culturale sunt tot mai evidente. Culturile naționale pălesc în fața culturilor continentale, iar valorile destinate unui consum mondial se cern după criterii specifice, într-o competiție tot mai acerbă.
Devenit azi un fapt cotidian, fenomenul a fost prefigurat încă în urmă cu două decenii de către Claude Lévi-Strauss (1984), cînd remarca ruperea echilibrului dintre “fidelitatea față de sine” și “deschiderea spre alții”, din pricina rapidității transporturilor și a mijloacelor de comunicare. “Rezultă de aici că fiecare cultură este copleșită de produsele altor culturi: traduceri în ediții de buzunar, expoziții temporale în flux continuu care enervează și tocesc gustul, minimalizează efortul și bruiază cultura. Aproape că am putea spune că, pentru fiecare societate sau cultură, comunicarea ce vine din afară se face într-un mod atât de masiv și accelerat încât nimeni n-ar mai ști să creeze pe cont propriu sau să se reînnoiască în același ritm. În plus, stăpânirea mijloacelor de transport și de comunicare, inegal repartizate între culturi, le pune pe unele, intenționat sau nu, în poziție favorabilă pentru invadarea și dominarea celorlalte. Această «hipercomunicare» constituie poate un caracter patologic, propriu societăților contemporane; dar ea este și o stare de fapt căreia e inutil să vrei să i te opui. Dar cel puțin să fim conștienți de rezultatele pe care le antrenează; ea transformă din ce în ce mai mult indivizii în consumatori, mai degrabă decât în producători de cultură; și, paradoxal, această cultură pe care ei o consumă pasiv, devine tot mai săracă și mai puțin originală, deoarece culturile străine le sosesc despuiate de prospețimea lor autentică” .(Claude Lévi-Strass, Culture pour tous et pour tous les temps, UNESCO, 1984, traducere de Marieta Mierluțiu, publicat în Memoria Ethnologica, anul I, nr. 1, Baia Mare, 2001, p. 6-7)
Lévi-Stauss mai sesizează faptul că fidelitatera față de propriile valori declanșează de regulă o “surditate” față de valorile de import, “mergând chiar până la respingerea” acestora. Dar această intoleranță culturală poate fi depășită în cazul unor acte, fapte sau opere cu vădit caracter de universalitate. Efortul trebuie să fie bivalent: pe de o parte evitarea hibridizării care duce la o cultură de tip staționar, iar pe de altă parte impunerea unor valori autohtone pe eșichierul culturii mondiale. “Dacă Miorița este o expresie de identitate națională (…), ar fi să subliniem că nici un francez, german sau englez, în plină epocă a cooperării europene, nu renunță la o iotă din identitatea sa națională, nu-și vor (re)nega valorile naționale, ba chiar le vor cultiva mai asiduu. Noi tot din «complexul de inferioritate» ni le ironizăm, parcă dornici de a scăpa mai repede de ele, când, de fapt, în orice cooperare sau integrare, trebuie să venim nu cu valorile altora, ci cu ale noastre conectate la universal. Noi nu am făcut destul pentru a promova și a reliefa universalitatea Mioriței…” . (Ioan Șt. Lazăr, răspuns la ancheta literară Miorița versus Dada, de I. Filipciuc, în Miorița, VI, nr. 2(12), decembrie 1996, Câmpulung Moldovenesc, p. 43.)Însă chiar dacă ne-am strădui mai mult în această direcție, ceea ce rămâne de soluționat este aspectul “prospețimii autenticității”, sesizat de Lévi- Strauss.
■ Primul pas pentru a înțelege Miorița este de a pătrunde în specificul etnic, cultural și mai cu seamă spiritual al poporului român. Acest demers pornește de la premisa unicității ei. Pe de altă parte însă temele și motivele (în sens conceptual și etnografic) conservate în această baladă sunt comune spațiului cultural indo-european. Deci al doilea pas ar fi o analiză în relație cu specificul popoarelor ce ne înconjoară, atât vest-europene, cât și orientale. Nu e de ajuns să căutăm rădăcini în ruinele civilizației latine sau simple filiații francofone ori influențe germanice, ci trebuie să privim mai departe, spre apus, spre “peninsula hispanică și insulele britanice”, dar și spre Orient – de la cel apropiat până la cel îndepărtat – căci vom fi surprinși descoperind afinități cu culturile marginale indo-europene, de tip major.
Miorița aparține culturii continentale în măsura în care această civilizație o înțelege și o asimilează. Francezii, de exemplu, au fost primii care au ridicat un semn de întrebare în dreptul baladei (J. Michelet, 1854), acuzând resemnarea ciobanului în față morții, ceea ce ar defini o “trăsătură națională”. Această controversă a fost preluată de elita românească din epocă, mare admiratoare a culturii franceze.
Un profesor de limba și literatura română din Iași relata că în urmă cu un deceniu a fost invitat să predea literatura română la o universitate din SUA. Studenții, spunea el, n-au reușit să-l înțeleagă pe Eminescu. Cât despre Miorița, s-au arătat de-a dreptul scandalizați de atitudinea ciobanului care nu găsește de cuviință să asmută câinii împotriva agresorilor și să se apere, să-și facă dreptate, precum șerifii legendari din Vestul Sălbatic.
În schimb, George Călinescu a fost de părere că folclorul românesc valorificat în literatura cultă a întrunit aprecieri favorabile din partea britanicilor (“…e interesant că Creangă a plăcut englezilor”) . Despre “factorul ritual”, caracteristic spiritului nostru românesc, funciar, dar și altor scriitori (și-l citează pe Coșbuc cu Nunta Zamfirei) Călinescu notează: “Numai în Irlanda mai dăinuie o atât de clară amintire a existenței tribale” . Deci, dacă teoria lui Călinescu s-ar dovedi viabilă, lectura Mioriței ar trebui să întrunească sufragii în această zonă insulară.
O paralelă la fel de interesantă s-ar putea face cu riturile de inițiere (sacerdoțială), respectiv concepția despre moarte și nemurire a tibetanilor. Constantin Brâncuși și Mircea Eliade au găsit compatibilități suficiente: răbdarea, liniștea sufletească, tăria și credința fermă, puterea izvorâtă din interior pentru a depăși greutățile; iar pe de altă parte legitatea cosmică și profunzimea Totului. Filonul folcloric românesc e amprentat de aceleași coordonate. Iar Miorița, ca expresia elevată a acestuia, este o operă cu un epic simplificat și esențializat. Probabil că lectura Mioriței în fața unui auditoriu tibetan ar stârni mai mult entuziasm decât în fața francezilor sau a nord-americanilor.
Spre deosebire de restul sectoarelor ce tind spre globalizare, cultura are nevoie de compatibilatea autenticului, de o aderență firească (și nu impusă), de o apartenență spirituală. Cu alte cuvinte “piața de desfacere” a produselor culturale nu va fi niciodată una comună și globală, ci specializată. Probabil filiațiile fragmentare și unele motive comune nu vor fi suficiente să lansăm o marcă precum Miorița pe piața culturală europeană, doar pentru că geografic aparținem acestui spațiu. Legea care operează în acest domeniu este una a atracției afinităților, iar selecția acestora se face la nivel subconștient. Politicul e inoperabil. Înainte de toate avem nevoie de creații a căror valoare a fost deja testată în timp, căci o cultură “…nu se poate decide unde se duce, dacă nu știe mai întâi de unde vine” .
■ În ciuda aprecierilor de până acum, trebuie să remarcăm procesul de unificare a Europei, de care nici cultura românească nu poate face abstracție, și cu atât mai puțin cultura populară. Integrarea în acest domeniu va fi girată de interesul real al celor mai severi critici – cititorii. Iar orgoliile naționale vor fi abitir zgândărite. Se vor impune operele cu caracter transnațional, în care locația și temporalitatea nu sunt suficient fixate și care ating un grad de generalizare necesar unei revendicări de ordin spiritual.
Față de literatura cultă, folclorul e mult mai permisibil în acest sens. James Darmsteler remarca în 1881: “Tot ce se află în folclorul francez se recunoaște de asemenea în toate celelalte, că la drept vorbind nu se poate discuta despre un folclor francez, german sau italian, ci de un singur folclor european sau chiar universal, deoarece aceeași credință sau aceeași legendă care apare într-un colț izolat al unei provincii din Franța este pe neașteptate atribuită de un călător în termeni identici sau analogi la anumite popoare din Africa sau Australia” .
Iar Miorița își merită cu prisosință locul la masa culturii europene, deoarece permite arhetipuri comune și altor popoare și culturi – direcția de interpretare comparatist-mitologică a Mioriței a dovedit acest lucru.
Mircea Eliade, prin studiul Mioara năzdrăvană este un precursor al celor care au contribuit la integrarea Mioriței într-un context global, european, prin definirea acestei creații drept un efect al “creștinismului cosmic”, de sorginte sud-est europeană. Probabil genul acesta de lucrări se vor dovedi decisive în momentul reevaluării folclorului continental în sinteze și clasamente Într-un studiu anterior, European Folk Ballads (1967), România nici măcar nu figurează pe harta “provinciilor balcanice”, fiind integrată zonei a cincea, unde “slavii de sud ar fi creatorii, iar albanezii, românii și bulgarii ar fi beneficiarii” . Sigur că autorii, deși socotiți la vremea respectivă cei mai competenți specialiști în materie, și-au trădat “patriotismul local”, situând pe prima poziție Scandinavia. Adrian Fochi (1983) e de părere că cele 352 de subiecte identificate de Al. Amzulescu ar aduce țara noastră pe poziția a doua, înaintea Marii Britanii, a Germaniei, Austriei și Elveției.
Astfel de ierarhii și sinteze vor deveni din ce în ce mai abundente pe măsură ce procesul de integrare se va accelera. Deci avem motive întemeiate să pledăm pentru propriile noastre valori culturale. Iar folclorul românesc, atât de bine conservat, are încă nebănuite resurse de valorificare. Însă departe de noi gândul că numai Miorița e destinată să ne reprezinte.
■ Grație calităților sale cu totul excepționale, ce o individualizează, Miorița poate fi privită ca o „fereastră spre cultura, personalitatea și realitatea românească,” ce se deschide spre stăruința celor străini de neam și limbă de a ne cunoaște și a ne înțelege. Dar pentru noi, românii, înseamnă mai mult decât atât. Ea poate fi un pretext viabil de a ne auto-cunoaște, ca neam și spiritualitate, credințe, istorie și religie străveche.
Iar dacă reprezentanții altor civilizații o vor respinge ca pe un produs necomestibil, din pricina “surdității” în fața valorilor altora ori a lipsei de “prospețime autentică”, pentru noi, invitația aproape socratică la autocunoaștere va rămâne un demers care să justifice o permanentă abordare. Căci numeroasele semne de întrebare care le-a generat au impus răspunsuri ce însumează strădania de a releva una din dimensiunile personalității noastre - trecutul. Ceea ce răzbate și iese la suprafață sunt simțămintele și credințele, gândurile și aspirațiile pe care noi, ca o prelungire a strămoșilor, le-am avut în urmă cu multe secole.
În ciuda globalizării ce se prefigurează, un astfel de demers nu e niciodată inutil. Zestrea ce o moștenim poate alimenta și reactiva energii plăpânde, poate pansa răni ale prezentului și, ce e mai important, poate prefigura viitorul.
august 2003