Miorița s-a născut în Maramureș/Anul Arhaic

 

„În conceptul de timp, anul calendaristic se împarte după anotimpuri și munci. Diviziunile lui sunt marcate prin obiceiuri” (M. Pop, 1980).

Înaintea oricăror ingerințe administrative sau politice, obiceiurile și sărbătorile de primăvară au marcat trecerea de la un an la altul; cu alte cuvinte, în vechime a predominat calendarul agro-pastoral. În concordanță cu legile naturii („belagines”), iarna a fost socotită mai degrabă un anotimp de hibernare, marcat prin pasivitate și inactivitate, nicidecum prin sărbători majore sau manifestări obștești ample. În schimb, venirea primăverii și renașterea naturii provocau o oarecare agitație ocupațională. Influența pe care Soarele o avea asupra vegetației a dezvoltat un adevărat cult, cu rituri aferente. Cele mai multe comunități și popoare preistorice au fost grefate de o astfel de mentalitate, legând succesiunea anilor de ciclurile naturii, pe baza unei experiențe milenare.

În mod firesc, acestui deziderat i s-au supus și vechii romani care, potrivit propriului calendar – impus de Romulus, întemeietorul cetății Romei, și adăugit de Numa Pompilius – sărbătoreau Anul Nou la Calendele lui Martie, prilej de manifestări menite să influențeze fertilitatea ogoarelor și a animalelor. Însă în anul 154 î.Cr., din pricina răscoalei lusitanilor împotriva Romei, administrația romană a impus decalarea alegerii noilor consuli cu zece lui, de la 1 martie la 1 ianuarie. Acest scurt-circuit va fi oficializat în anul 45 î.Cr. (anul 708 de la întemeierea Romei), în timpul împăratului Iulius Cezar, o dată cu adoptarea calendarului iulian (creat de astronomul grec Sosigenes din Alexandria): „…de când Iulius Cezar, la 708 de la întemeierea Romei, a stabilit Anul Nou la întâi ianuarie și i-a dat acestei treceri dintr-o perioadă de vegetație în cealaltă o conotație politică (…), de atunci Anul Nou se așează peste prag”.(Mihai Pop, Anul Nou, lectura unui discurs ceremonial,[1975] în Calendarul Maramureșului, 1980, p.5). Ungerea noilor consuli era însoțită, la Roma și în întreg imperiu, de mari serbări populare de celebrare a evenimentului. În timp, în jurul acestei date s-au îngrămădit mai multe obiceiuri și rituri cu caracter augural, într-un ciclu de sărbători, în cadrul cărora un loc aparte îl ocupau Saturnaliile și Dies Natalis Solis invicti. Cu prilejul Saturnaliilor, „zeul Saturn și soția sa, Ops, erau venerați de romani pentru că au învățat pe oameni să cultive pământul și să facă pomi roditori” . Transbordate din toiul primăverii, Saturnaliile au fost ulterior serbate la 17 decembrie .

În schimb, Dies Natalis Solis invicti oficia sărbătoarea Soarelui invincibil, prin cultul zeului Mithra, importat din Orient prin intermediul legiunilor romane cu un secol înaintea erei noastre („fiind practicat și pe teritoriul țării noastre, după cum atestă vestigiile arheologice” ). În secolul al III-lea d.Cr., împăratul Aurelian a recunoscut oficial popularitatea noului cult, introducându-l în calendar și fixând sărbătoarea pe 25 decembrie. Prin cucerirea Daciei de către romani, noua administrație a impus propriul calendar, în care era deja operată translarea Anului Nou la Calendele lui Ianuarie. Cu timpul, în acest spațiu, Anul Arhaic a suferit același proces de translare, preluând o parte din tradițiile romane, dar în mod critic și selectiv, în funcție de anumite corespondențe autohtone. Chiar și după părăsirea puterii administrativă a Daciei romane, „masa compactă de daci romanizați și neromanizați” a rămas sub influența acestui proces de ordin socio-istoric-cultural, ce a zguduit Antichitatea, deplasând numeroase obiceiuri, rituri și creații populare aferente (ce ilustrau o realitate concretă, faptică) pe un suport simbolic.

Cert este că, în 1874, G. Dem Teodorescu remarca: „Și azi, după atâtea valuri de secule, imnurile și cântările saturnale se mai aud în Dacia, în noaptea Crăciunului, sub numele de colinde, în care ideea de opulență, de abundență, de viață patriahală și religioasă apare amestecată cu ideile de felicitare, preponderente în imnurile ce se cântau de junii romani la Calendele lui Ianuarie”.(G. Dem Teodorescu, Încercări critice asupra unor credințe, datinii și moravuri ale poporului nostru, București, Tipografia Petrescu – Conduratu, 1874, p. 201, apud S. Ilin., Poezia obiceiurilor de iarnă, Editura Minerva, București, 1985, p. 6.)

Atât colindele, cât și Plugușorul, riturile prefigurative, actele augurale și cele profilactice, incantațiile refrenelor – ar trebui interpretate din perspectiva Marii Translații a Anului Nou, într-un demers exhaustiv și radical, deoarece „această modificare de calendar, aparent doar de importanță administrativă, a avut o influență covârșitoare asupra datinilor romane legate de ciclul agricol (…). Astfel, datina colindatului a rămas fără suport real, totul desfășurându-se într-un plan simbolic”. (Stancu Ilin, Poezia obiceiurilor de iarnă, Editura Minerva, București, 1985, p. 10; vezi și Mihai Pop, Obiceiuri și tradiții românești, București, 1976, p. 35-36.)

În noul context, subiectele producțiilor folclorice care însoțeau ritualurile au căpătat un grad sporit de generalizare, prin anihilarea aspectelor subiective, a cazuisticii reale, ceea ce a dus la obiectivism, precum și la universalitate – condiții esențiale pentru transformarea unui fapt sau a unei întâmplări semnificative într-un veritabil mit. Iar Miorița este un mit al condiției umane. Miturile, prin definiție, sunt cele care statornicesc și întemeiază lumea, deci sunt legi universale, pline de semnificații și răspunsuri la întrebări fundamentale.