Miorița s-a născut în Maramureș/Urcarea oilor la munte

 

Formula introductivă a textelor mioritice maramureșene impune Muntele ca spațiu predilect al desfășurării acțiunii. Din punct de vedere temporal, epicul pare a se plasa într-una din lunile de primăvară (aprilie, mai, iunie).

În textele nord-maramureșene secvența apare în 59 din cele 63 de variante (94%), iar în celelalte patru, în care nu este definit explicit locul acțiunii prin nici una din formulele consacrate, se subînțelege din context că aceasta se petrece la munte, la stână. Se disting în mod deosebit trei formule textuale: „Mărgu-și, mărg, oile-n munte, / La iarba până-n jerunte” (22 variante); „Sus în vârvu muntelui, / Sub crucița bradului” (12 variante); „Pă cel vârvuț de muncei / Mărgu-și trei păcurărei” (10 variante). Alte formule semnalate sporadic: „Pe uliță, printre văi” (TM 5); „Colo-n sus, pă delurele” (TM 52); „Pă deluț, pă cornicei” (TM 32); „Pe colo, pe sub muncei” (TM 39).

Trei păcurari, împreună cu o turmă de oi, urcă (primăvara) pe vârful unui munte, în scopul de a-și amenaja stâna de vară. De remarcat aspectul luxuriant al vegetației alpine („la iarba până-n jerunte”). Aceasta este o formulă menită să sesizeze (sau să sugereze) debutul anului pastoral, respectiv momentul imediat următor Măsurișului / Ruptului Sterpelor, când are loc însâmbrirea proprietarilor de oi. Privită în ansamblu, pe toată desfășurarea epicului, versiunea-colind a Mioriței oferă o imagine panoramică a întregului an pastoral – de la urcarea oilor la munte (primăvara) și până în momentul coborârii «la țară», toamna, în septembrie, de Ziua Crucii. În versiunea-baladă (zonele de șes din Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova), acest incipit este alterat, deoarece din noua perspectivă imaginea anului pastoral este doar parțială, remarcându-se doar retragerea oilor de pe munte, spre câmpie, spre Dunăre, pentru iernat, pe vremea marilor procesiuni de transhumanță post-medievale. Astfel, sintagmele de genul „Pă plăiuțul dealului” (TM 4), vor deveni „Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai”.

În mod firesc, în variantele nord-maramureșene, forma de relief dominantă – muntele, apare cu o mare intensitate deoarece acțiunea e privită din interior. Cadrul abundă de amănunte, de elemente descriptive (pâlcurile de brazi, pădurea, pășunile alpine etc.), spre diferență de textele care circulă în zone cu un relief mai domol.

Secvența se regăsește în toate cele 22 de texte din Chioar, diferențiată pe două paliere: cadru muntos (77%) – „Sus, în vârfu muntelui”, „La munte suiră”, „Pă fețâle munților”; cadru de șes (23%) – „În râtu cu florile”, „În cea verde grădiniță”, „Pe cea coastă de vâlcei”, „Pe șăsucu cel frumos”. Expresia „Pă fețâle munților” (3 variante) pare a fi locală, dar în acest caz muntele ne apare estompat, văzut de departe, ca o siluetă.

Un raport asemănător întâlnim și în zona Codru: muntele (78%) – „Trei păcurași la munte”, „Suiră la munte / S-adune mai multe”, „Tot la verzii de muntei”, „Colo sus, la munte sus” -, respectiv șesul, dealul (18%) – „Pă ce coastă de vâlcei”, „Pă râtuțu cel frumos”. Curios este faptul că în zona Lăpuș incidența crește la 96% - „Trei păcurărași pe munte”, „În vârfuțul muntelui”, „În cei vârvuți de muncei”, „Sus, la verdele de munte”, „Pe cel piciorași de munte” – rivalizând, din acest punct de vedere, cu textele nord-maramureșene.

Toate aceste amănunte din debut, precum și faptul că textele mioritice transilvănene sunt parte componentă a sistemului de colinde, performate în timpul sărbătorilor de iarnă, ne facilitează o reconstituire sumară a Anului Arhaic, precreștin și preroman.