Miorița s-a născut în Maramureș/Îndepărtarea celui mic

 

Aspectul, aparent minor, poate fi interpretat din unghiuri diferite. Remarcând faptul că aceasta este o secvență tipic ardelenească, Adrian Fochi (1964) notează: În Transilvania, hotărârea fârtaților de a-l ucide pe păcurar “are loc în timp ce ciobanul este ocupat cu întoarcerea oilor, cu mulgerea sau adăparea lor, în timp ce aduce apă de la fântână sau când doarme etc. În foarte puține cazuri hotărârea are loc într-un timp neprecizat” (A. Fochi, Miorița, Editura Academiei, București, 1964, p. 236). Privită astfel, problema se transformă într-un pretext pentru o întrunire de taină a fârtaților ce plănuiesc moartea celui mic.

■ Luând în calcul achizițiile interpretative de până acum (postura de mezin și înstrăinat), precum și incidența secvenței îndepărtării celui mic pentru efectuarea unor munci de corvoadă, am putea răsturna raționamentul susținând că defapt ideea soborului se naște ca și o consecință a acestor îndeletniciri istovitoare. Pentru un aspirant la meseria de păcurar, primele săptămâni la stână sunt de-a dreptul extenuante, deși se desfășoară doar activități curente, specifice meseriei – efectuată după o precisă diviziune a muncii de către baci, păcurari și strungași. Responsabilitățile reflectate în text presupun o evidentă muncă necalificată, ce cade, de obicei, în sarcina ajutorilor de păcurari, a strungașilor, recrutați la începutul anului pastoral din rândul copiilor. Ierarhic, ei se subordonează păcurarilor (deja inițiați în profesie), care la rândul lor au parcurs această etapă la un moment dat. Pentru ca strungașii să se deprindă cu obiceiurile stânei, la început păcurarii sunt nevoiți să repete stăruitor poruncile, cu o autoritate ce nu lasă loc compromisului, imitându-i astfel pe cei care i-au inițiat la rândul lor în tainele meseriei. Pentru a face față acestei duble presiuni (fizice și psihice), strungașii aveau nevoie de o constituție robustă, sănătoasă și o atitudine de înțelegere și acceptabilitate. Proba se dovedea dificilă pentru selecția viitorilor păcurari. Rupt de sat și frustrat de orice relație cu propriul neam, mezinul acuză sindromul înstrăinatului, asortat de prefigurarea morții, drept consecință a deznădejdii – cu atât mai mult cu cât, în principiu, spațiul pastoral este unul închis. Legiuirea invocată nu poate fi un scop în sine, ci doar un mod (ipotetic) de a împinge situația până la extremă, de a sublinia gradul de dificultate a acestor activități curente și de a justifica într-un fel râvna cu care e alergat prin hârtoapele munților să abată turma sau să aducă apă pentru nevoile stânei.

Probabilitatea acestui scenariu sporește dacă luăm în calcul și alte elemente: lipsa unui mobil concludent al pretinsei crime, realitatea textuală a faptului că omorul nu are loc, respectiv construcția epică a cântecelor de înstrăinare, în structura cărora sunt inserate adesea mici testamente: “Bată-mă, biata, pe mine / Trag în rău ca altu-n bine. / Mamă, când oi muri eu / Fie patru ceterași, / Fie popa, n-a mai fi, / Ceterași fie și tri, / Batăr popă n-a mai fi. / Nu fie nice diac. / Fie patru ceterași / Să-mi tragă lângă sălaș. / Bată-mă, biata pe mine / Că, de când mama m-o făcut / Cu străini am-nvăluit. / Supăratu-s, nu mă las / Să fac voia la pizmaș (…)” (T. Papahagi, Graiul…, 1925, text LXIX, localitatea Vad, Maramureș).

Odată inclus în repertoriul colindelor de iarnă, cântecul s-a îmbogățit cu mesaje noi, potențând anumite secvențe exprimate aluziv sau subînțeles: “Colindele de flăcău tratează tematic problema inițierii, fie în treburile domestice, în activitățile specifice, cele agrare și de creștere a animalelor, fie proiectate pe plan fabulos, prin îndeplinirea unor acțiuni ce presupun curaj, voinicie, adevărate fapte eroice. Cele implementate orizontului de viață agrară sau pastorală îl prezintă pe flăcău în însuși miezul activității practice” (Germina Comanici, Radu Maier, Colinda – document etnofolcloric cu mărci specifice, în Acta musei…, Sighetu Marmației, 2002, p. 86).

Chiar dacă cel mic e un strungaș sau un tânăr păcurar cu drepturi depline, ori dacă privim problema din perspectiva interpretării tematice a colindelor de flăcău, tema inițierii revine obsedant. Știm deja că în Maramureș meseria de păcurar nu e neapărat una consacrată, iar persoanele desemnate să se îngrijească de soarta turmelor de oi sunt de regulă tineri, adolescenți. Astfel, meseria în sine poate fi văzută ca un examen de capacitate și de bărbăție a flăcăilor. Aceștia se confruntă pentru prima dată cu situații extreme, reale, cu sarcini precise de natură profesională, cu însărcinări din partea obștei (prin sâmbrași), iar strungașii cu un alt fel de autoritate decât cea parentală. După acest gen de inițiere, flăcăii se integrează în colectivitate, își întemeiază o familie, își ridică o casă.

Colinda păcurarului înstrăinat corespundea cu prisosință acestui deziderat, al invocării unor “elemente din registrul real al vieții cotidiene”, care, deși în colinde “nu au caracter manifest”, ele trebuie “abstrase spre forarea textului” , cum dealtfel am și procedat.

■ Nici Pamfil Bilțiu (1992) nu agrează modul în care A. Fochi și-a propus să expedieze această secvență, ca un pretext al îndepărtării celui mic pentru a putea fi judecat. Folcloristul recurge la izolarea versurilor “Pă cel mai mic l-o mânat / După apă-ntre izvoară” pentru a propune o paralelă cu o anumită realitate etnografică, reflectată în rituri pastorale sau practici magice: “Cercetările efectuate de noi asupra păstoritului ne certifică tratarea oilor bolnave prin anumite practici cu apa adusă după un anumit ritual de la locul de unde se adună două izvoare sau dintr-un izvor care se află între două cursuri de apă. «Când se betejeu oile, de nu mâncau, trebuie să aducem apă de unde bat două izvoară. O aducem da` numa pă lună plină (…) și nu vorovem unu cu altu nimica, până merem la apele acelea, că nu-i slobod (…). O dăm la oi și o țâpăm păste ele și să vindecau» (inf. Ignat Bărbos, 80 ani, localitatea Ciocotiș, Maramureș). Rezultă că ciobanul care se integra la stână nu putea s-o facă fără să cunoască riturile legate de profesia sa” (P. Bilțiu, Miorița în Maramureș, în Simpozion Miorița – 1992, Câmpulung Moldovenesc, 1993, p. 88).

În loc de concluzii am dori să întărim ideea că “…înstrăinarea de colectivitate este analoagă cu statutul special al inițiaților, cum s-ar putea susține pe baza a numeroase atestări arhaice”(V. Latiș, Păstoritul…, 1993, p. 129).