Mara/Norocul casei

Salt la: navigare, căutare
Verboncul Mara de Ioan Slavici
(Norocul casei)
Pace și liniște


— Lasă, draga mamii, că toate au să iasă bine. Are fiecare norocul lui. Au pățit-o altele și mai rău decât tine și tot au ajuns femei cu casă bună. Ești, la urma urmelor, ca și când ai fost cununată cu el, și toată lumea te știe că i-ai fost soție credincioasă și harnică și multe ai suferit de la dânsul. Femeie ca tine n-are decât să aleagă între cei mai bunica să-și găsească bărbat.

Așa vorbea Mara ca să-și mângâie fata.Trecuse miezul nopții, și ele, deși obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcușurile lor.

— Nu-mi mai trebuie bărbat, răspunse Persida; eu nu mai pot să am bărbat.

Vorba asta Mara nu putea s-o înțeleagă, dar nu putea nici Persida să-i spună de ce adică ea nu mai poate să aibă alt bărbat afară de Națl.Prea ar fi fost grea lovitura dacă i-ar fi spus că e cununată cu dânsul.

— Prostii! grăi deci Mara, care înțelegea lucrurile cu totul altfel. Poate o femeie ca tine orișicând...

Luată apoi pe dinainte de dorința de a o molcomi, ea nu se mai putea stăpâni.

— Banul, draga mamii, urmă ea, banul e mare putere, el deschide toate ușile și strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulți bani.Uite! urmă ea, făcându-și mustrări c-a scăpat vorba. Ți-o spun fiindcă nu mai ești copilă și trebuie s-o știi, ca să te simți: eu am adunat pentru voi puțin câte puțin și din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu,și puține sunt pe aici prin apropiere fetele care au zestre ca tine.

Persida se ridică puțin în culcușul ei. Știuse ea că are mama ei bani! acum însă ar fi voit să-i vadă fața, căci din tonul cu care vorbea, banii păreau mulți, și parcă din fața ei ar fi putut să-i numere.Era însă întuneric în casă.

— Câteva mii să fie, grăi Persida, nu se sperie nimeni de ele.
— Nu vorbi, fata mea, de mii, îi zise Mara, ci numără cu zecile de mii. Nu degeaba am ostenit eu; nu degeaba mi-am tras de la gură.Ce-i al tău e al tău; ce-i al lui Trică e al lui Trică; ce-o să mai rămână veți împărți între voi. Asta s-o știi, ca s-o știi, dar să n-o spui nimănui.Nu ești tu orișicine!

Persida tăcu.În zadar! puterea banului e mare, și ea se simțea cu totul altfel acum, când știa din gura mumei sale că are zeci de mii puse la o parte și bine păstrate, cum numai Mara știa să păstreze.

Doamne! Națl s-ar mira și el dac-ar ști-o aceasta și și-ar da silințele să intre în voile bătrânei, s-o îndulcească, s-o momească. Hubăr,bătrânul, ar vorbi și el cu totul altfel dac-ar ști că feciorul lui ia zestre mare.

De ce adică Națl era mereu posomorât și răstit? de ce era nerăbdător? de ce bea? de ce juca cărți? de ce era nemulțumit cu soarta lui? Pentru că era deprins să trăiască bogat și trăia acum sărac, scos de dânsa din averea lui.

Îi venea să se ridice din culcușul ei și să alerge la el, ca să-i spună și să-l roage, să-i moaie, să-i îndulcească firea. În zadar, afară de dânsul nu era pentru dânsa bărbat pe lume, fără de căsnicie nu e viață și numai cu dânsul putea dânsa să-și închipuiască căsnicia.

Asta trebuia s-o înțeleagă și mama ei, și o înțelegea dacă-i spunea că sunt cununați.

Acum, în clipa aceasta, putea să i-o spună, era chiar datoare, pentru ca ea să știe cum stau lucrurile și să nu-și mai facă gânduri deșerte.

— Mamă! șopti ea.Mara adormise.
— Mamă! grăi mai tare.Mara dormea pierdută în somnul greu al omului obosit.Persida se ridică speriată din culcușul ei.Iar se simțea singură, părăsită, nepăzită de nimeni și, cu o putere neîmblânzită, o cuprinse pornirea de a se duce la el. Nu putea dânsa să doarmă în altă casă când avea casa ei. Ce făcea el singur? Cum putea dânsa să-l lase singur?!

Ca apucată de nebunie, ea se dete jos din pat, se îmbrăcă în pripă și ieși tiptil din casă, apoi o luă ca o stafie prin noaptea geroasă drept spre Sărărie, ținând drumul peste Murășul înghețat după zarea luminii de la cârciumă.

Națl era dus, nu știa nimeni unde, și cârciuma rămăsese în paza lui Bandi, câinele credincios, care sări speriat în picioare când o văzu pe Persida în prag.

Iară Persida nici că-l băgă în seamă, îi era parcă a căzut din cer de la mari înălțimi în prăpastie adâncă și se afla tot în cădere.

Așa a găsit-o Națl când s-a întors cam amețit de vin acasă.
— Aha! grăi dânsul. Tot s-a-ntors doamna! Știam eu că nu poți tu să trăiești fără de mine: e scris în steaua sub care ne-am născut c-avem să trăim împreună până ce nu ne vom fi mâncat de vii unul pe altul.

Persida se uită la el cuprinsă de înduioșare, cum muma se uită la copilul pornit în căi rele.

Ce putea dânsa să vorbească cu omul acesta?!
— Dar bine c-ai venit, urmă tolănindu-se pe pat, căci tot n-avea cine să-mi tragă cizmele... Trage! adăugă apoi și-și întinse piciorul.

Era obișnuită Persida să-i tragă cizmele și să i le curețe de noroi. Ea-l învățase așa. Niciodată însă pân-acum el nu i-o ceruse asta, și ea se rușină de starea în care ajunsese față de el.

Dar ce putea să facă?! Cu de-a sila, dar le trase, apoi rămăsese uitându-se mâhnită la el.

— Bine, zise ea, nu ți-e ție rușine de ceea ce ai făcut?
— Nu, răspunse el, nu mi-e deloc rușine. De ce să-mi fie rușine? Dac-aș fi orb, nu mi-ar fi rușine; dac-aș fi surd, nu mi-ar fi rușine;sunt cum m-a lăsat Dumnezeu, aș zice, și tot așa zic și acum. Nu vezi tu că mie-mi lipsește ceva? Nu sunt om în toată firea. E o nenorocire,dar n-am ce face!

Ce mai putea să-i zică?!
— Cum ai putut tu să lași casa așa singură? grăi dânsa peste câtva timp.

El se ridică și se uită la dânsa frământat în luptă cu sine.
— N-am lăsat-o singură, îi răspunse apoi râzând cu amărăciune. A rămas aici fratele meu Bandi. Da! urmă el, să știi că mi-e frate, frate adevărat, feciorul tatei, întocmai ca mine! Uită-te bine la el și-o să vezi și tu că așa este. Mi-e frate! Asta-i izvorul tuturor nenorocirilor!

Persida nu se putea dezmetici.
— Vorbești într-aiurea? grăi dânsa.
— Nu! răspunse el. Sunt cam amețit și nici nu ți-aș fi spus-o dacă n-aș fi, dar știu foarte bine ce spun: Bandi, băiatul Reghinei, e fratele meu. Îl văd, îl simt că mi-e frate și-mi aduc aminte de Reghina... M-aiînțeles? Tata e om bun, dar s-a înrăit, fiindcă nu poate să uite și să ne ierte pe mine și pe mama. Tu ești suflet bun, Persido, inimă de diamant: ce ai avut să iei asupra ta blestemul căzut pe capul nostru?!

Persida-și dete seamă de marea asemănare ce era între Bandi și Hubăr și nu se mai îndoi că Națl are dreptate.

— Sărman de tine și de mine, sărmani de noi toți! strigă ea cuprinzându-l cu brațele. Să n-o simtă cumva Bandi aceasta, că mult ține la răposata lui mumă și urât lucru se-ntâmplă!

— Să n-o simtă, zic și eu, grăi Națl, dar tata trebuie să facă ceva, m-ai înțeles? Trebuie să facă ceva!

— Da! grăi Persida, și ei începură să stea la sfat, parcă nu s-ar fi certat niciodată-n viața lor.

Iară Mara...Visase noaptea toată pe feciorul ei, și dimineața tot cu gândul la el s-a deșteptat din somn. Nu se putea dezmetici cum au venit lucrurile și ce a făcut el ca s-o ia pe dinainte și s-o ducă cu dânsul. Își aducea numai aminte că s-a uitat o dată la el, a văzut că nu e chip să-l abată de la hotărârea lui și a început să bată în palme. Cu totul altfel s-ar fi petrecut însă lucrurile dacă dânsa nu s-ar fi putut mângâia cu gândul că are iar pe fata ei la sine. Ea sări deci speriată din pat când se încredință că culcușul Persidei e deșert și nici hainele ei nu mai sunt aci.

Le înțelese toate într-o singură clipă."Neam îndrăcit! strigă dânsa. Dacă și-au pus odată ceva în gând, nu e chip să-i mai scoți din ale lor."

Ea se așeză îndărătnică pe scaun, nu supărată, nu îndurerată, ci tare hotărâtă de a nu se mișca, de a nu face nimic, de a arăta că nici pe dânsa nu poate nimeni s-o scoată din ale ei.

Ca totdeauna când nu mai știa ce să facă, și acum simțământul ei covârșitor era că toate au să iasă în cele din urmă după gândul ei și că copiii ei pot să dea în gropi, pot să sufere, dar nu pot să piară și tot la ea au în cele din urmă să se întoarcă.

De aceea a râs cu un fel de mulțumire răutăcioasă când a aflat, peste câteva zile, că Națl iar a bătut pe Persida.

Ar fi voit să-i scoată omului aceluia ochii cu ghearele, dar îi părea bine.

"Așa-i trebuie! zicea. Să-și vie în fire!"Săptămânile și lunile treceau. Persida trăia din ce în ce mai rău cu soțul ei, dară Mara nu-și schimba gândul: putea Persida să rabde,că-i făcea bine răbdarea.

Tot astfel, când a venit știrea că războiul s-a pornit cu italienii, Mara se ruga mereu la Dumnezeu să aibă în paza lui pe feciorul ei,dar se bucura oarecum când se gândea la suferințele prin care el trebuie să treacă.

Sunt însă în lumea aceasta cu putință și lucruri care o moaie chiar și pe Mara.

Mai pe toamnă Mara află că Persida iar e în stare binecuvântată.Nu-i venea să creadă și nu putea să-și dea seama dacă e bucurie ori întristare simțământul viu care o cuprinde când se gândește că tot ar fi cu putință.

"Grozavă nenorocire!" zicea dânsa, și totuși îi venea să se ducă și să-și ia fata cu puterea de câte ori afla că și acum tot o mai bate Națl.I se răscolea toată firea când se gândea că iară s-ar putea întâmpla ca în rândul trecut.

Iar dacă nu, dacă Dumnezeu se îndură, Persida era legată, nedespărțită pe toată viața de dânsul, și Marei îi venea să se ducă la dânsul să-i spună că-l iartă, că vrea să se împace cu dânsul și-i dă fată cu zestre,numai să se cunune... Parcă însă tot mai era timp, trebuia să aștepte.

Așa s-a frământat Mara luni de zile de-a rândul și nu s-a mișcat decât pe la Sf. Nicolae, când iar a trimis moașa după dânsa.

— Zice, grăi Talia, să nu te neliniștești, că toate sunt bune!Mara era, cu toate aceste, ba tocmai de aceea, foarte neliniștită. Îi venea să-și smulgă părul din cap, să-și muște carnea de pe trup, și mergând cu pași iuți și mărunți, iar nu rar călcați ca altădată, spre cârciuma de la Sărărie, ea își zicea mereu: "Nemernico! Ticăloaso!"De mult ar fi trebuit să vină și nu se putea ierta că n-a venit.

"O, Doamne! grăi în cele din urmă, ca să se mai molcomească ea însăși pe sine, dar tot om dat de la Dumnezeu e, și botezul o să-l sfințească și pe el."

Da! botezul sfințește chiar și pe copiii adunați din margine de drum.Ea, cu toate aceste, se opri, ajunsă la intrare, ca în fața unei primejdii.

— E aci neamțul? o întrebă pe Talia.
— Nu e, răspunse aceasta, a plecat pe-nserate și nu-i e obiceiul de a se întoarce înainte de cântatul cocoșilor.

Și nu s-a abătut Națl nici astă dată de la obiceiul lui. Plecase supărat, muncit de gânduri grele, încât nu mai știa nici el ce are să facă și-și petrecuse timpul cuprins de viu neastâmpăr.

Târziu după miezul nopții, când s-a întors istovit și cam amețit acasă, toate erau trecute și în iatacul luminat de o candelă se făcuse liniște adâncă.

Persida dormea cuprinsă de somn întăritor, încât abia i se mai simțea răsuflarea, iară Mara se așezase pe patul lui și fusese și ea biruită de somn.

Văzând pe Mara, el se opri și stete o clipă, apoi voi să iasă, să plece, să se ducă, să fugă: îi era rușine, îl cuprinsese un fel de spaimă,parcă o grea pedeapsă îl aștepta.

El însă nu putea să plece: se simțea ca înfipt în pământ.Prin liniștea nopții se auzea un fel de morfoleală gingașă: copilul, îmbăiat, înfășat și așezat, după obicei, lângă muma lui, nu dormea,ci își dusese mâinile la gură și își sugea pumnii.

Inima lui Națl se strânse și mintea lui se lumină deodată, parcă toată noaptea ar fi dormit și n-ar fi văzut băutura cu ochii lui.

Era un copil acolo, chiar copilul lui.Ah! de ce i l-a dat Dumnezeu?! Ca să-l certe cu toată asprimea.Nu! Copilul acesta nu poate să trăiască! S-a născut numai ca să moară. Chinuită în toată clipa și mereu bătută, Persida n-a putut sădea viață decât unei stârpituri; îl vedea, parcă, stâlcit, cu oasele strâmbe, cu fața pocită, o adevărată spaimă, și, cuprins de fiori, el începu să tremure aducându-și aminte de Reghina și de copilul ei.

Și dacă i-ar fi dat, cu toate aceste, să trăiască?Grozavă nenorocire!Și totuși..."Doamne! zise el cu ochii plini de lacrimi, ceartă-mă pe mine, ceartă-mă cu toată asprimea, dar lasă-l pe el, păzește-l, ține-l, orb să fie, surd să fie, slut să fie, schilod să fie, numai a om să semene, căci tot al tău este, tot ție are să ți-l păstreze sărmana aceasta de femeie."

Tiptil apoi, pas cu pas, călcând în vârful degetelor, cu inima încleștată și tremurând în tot trupul, el se apropie de pat, ca să-șivadă copilul.

Ce putea să vadă?Un copil abia născut nu e, la urma urmelor, decât o bucățică de carne fără ochi, care se mișcă în toate amănuntele ei. El însă nu maivăzuse în viața lui ceva atât de frumos ca copilul lui, cu fața ceea rotundă, plină și viu mișcată și cu degetele cele lungi și subțiri la mânușițele de om.

Ah! cum ar fi vrut să-l desfășure, ca să-l vadă întreg, să-l pipăie cu mâna, să se încredințeze că e întreg, că setea de viață, care-l făce să-și sugă cu atâta neastâmpăr pumnii, îi străbătea întreaga ființă.

"De ce, Doamne, atâta bunătate? Căci eu nu sunt vrednic de ea", zise el adânc înduioșat și nu-și mai putu stăpâni plânsul.

Persida-și deschise ochii și-i deschise mari și-i îndreptă oarecum dormind, mirată și nedezmeticită spre el.

— Ah! Doamne! zise el în românește. Iartă-mă, Persido, că te-am deșteptat, dar nu mai pot! Nu mai pot! zise el iar și izbucni în plâns înăbușit.

Persida-i întinse mâna și-l apucă de braț, ca și când s-ar fi temut că se duce și-ar fi voit să-l oprească, să-l ție, să nu-l lase.

— Plângi, că-ți face bine, zise apoi peste câtva timp. E băiat, urmă iar. O să vezi tu ce băiat! Lasă, c-o să vezi cum toate au de aici înainte să fie altfel.

— Cum altfel? grăi dânsul deznădăjduit. Eu tot eu rămân; de câte ori mi-am făcut cele mai amarnice mustrări? de câte ori mi-am pus tare-n gând să mă-ndreptez?! Tot nemernic am rămas, și nemernic am să fiu toată viața mea!

Persida se uită zâmbind senin la el.Ce-i pasă ei acum dacă el se îndreaptă ori nu?!Da, mai înainte, când toată gândirea, toată simțirea, toată purtarea ei de grijă asupra lui și numai asupra lui se îndrepta, ea ar fi voit să nu mai fie om ca dânsul și-l scotea din răbdare, îl îndârjea prin neîncetatele ei silințe. Acum însă nu mai vedea păcatele lui și-i era,așa cum îl știa, destul de bun.

Mara se deșteptă și ea din somn, dar, văzându-l la patul fiicei sale, nu-i mai venea să fugă, ca mai nainte, când se gândise c-ar putea sădea ochi cu el.

Văzându-l plângând, ea se înduioșă.
— Ei, lasă-le acum, zise ea; ce a fost a trecut. Mi-a spus Persida, mi le-a spus toate; toate le știu, să-i mulțumim lui Dumnezeu că ni l-a dat și-a rânduit să nu fie copil adunat de pe ulițe.

El a rămas uimit în fața ei. Ar fi voit să-i răspundă ceva, să meargă și acum la ea și să-i sărute mâna, dar nu putea: erau parcă toate de prisos, și când își ridică ochii, el se uită la ea ca și când nu ar fi fost niciodată și c-ar mai putea să fie supărare între dânșii.

— Sărmana mea mamă! grăi el în cele din urmă, suspinând.
— Are să vină și ea! zise Mara. Trebuie să vină! Am să mă duc chiar eu să-i spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot și ei tot atât de bine ca mie; are și ea să se bucure.

— Dar nu cumva să-i spui, mamă, și ei că suntem cununați, grăi Persida îngrijată.

— Nu! ferit-a Dumnezeu! adause Națl. N-ar putea să nu-i spună tatei, și-l știți cum e!

Ei începură apoi să se sfătuiască ce fel ar trebui s-o pornească pentru ca să-l moaie și pe bătrânul Hubăr, ca la botezul copilului să fie adunați cu toții în dragoste familială.

— Avem, grăi Națl, să-l botezăm în legea ta și să rugăm pe părintele Codreanu să vie, ca tot el să-l boteze!

— Da! zise Mara încântată, tot el! Altfel nu se poate!Persida dete din cap și ochii i se umplură de lacrimi.
— Nu, grăi dânsa, avem să-l botezăm în legea bătrânului Hubăr și-o să rog, urmă plângând, pe maica Aegidia să-i fie ea nașă. De mult încă mi-am pus-o aceasta în gând, adăugă ea și plânse înainte.

Mara și Națl nu mai îndrăzniră să zică nimic. Așa era! Tot dânsa era cea mai înțeleaptă. O durea pe Mara că nepotul ei n-o să fie creștin adevărat, dar recunoștea ea că numai așa se poate îmblânzi Hubăr cel îndârjit.

Așa, stând de vorbă și sfătuindu-se între dânșii, în fericită unire familială, i-au prins zorile de zi și i-a apucat și lumina zilei, pe care Hubăroaie o așteptase cu neastâmpăr.

Nu mai putea, sărmana de femeie!Singură dânsa știa cât a răbdat și câte lacrimi a vărsat în tăcere după rarele ei întâlniri cu Națl. Ținea să nu treacă peste voința soțului său; au însă toate un hotar: din clipa în care aflase că se apropie ceasul,ea nu mai aștepta decât să plece soțul ei la măcelărie pentru ca să plece și ea.

Persida și Națl și Mara tresăriră într-un fel de uimire când ea se ivi în prag.

Era lucru firesc ca ea să vie și nu se îndoiau că va și veni: uimiți erau dar numai pentru că dânsa venise tocmai acum, când vorbeau despre dânsa.

Mara, cea dintâi, se ridică și se duse la dânsa. Neștiind ce să-și mai zică, ele se îmbrățișară în tăcere, se sărutară și iar se ținură îmbrățișate, în vreme ce copiii lor se uitau la ele oprindu-și răsuflarea.

Desfăcându-se din brațele Marei, Hubăroaie trecu apoi pe lângă fiul ei și se duse la Persida, ca să o sărute de mai multe ori tot în tăcere, cu dragoste și cu sfială.

Abia după-aceea ochii ei se opriră asupra copilului și de la el trecură la Națl.

— Mult ești nenorocit, grăi dânsa cu ochii plini de lacrimi, și mare noroc ai avut! Le știu toate, urmă apoi întorcându-se spre Persida.Știu cât ai suferit, fata mea. Dumnezeu are să ți le ție toate în seamă și să ți le răsplătească!

— Lasă-le aceste, întâmpină Mara. Să nu mai vorbim despre cele trecute, ci să vedem de cele viitoare.

Hubăroaie se uită lung la ea.
— Ți-e ușor ție, grăi dânsa amărâtă, căci stai singură, poți să faci cum te trage inima și n-ai să te temi de nimeni: mie mi-e groază când mă gândesc la cele viitoare.

Persida se cutremură.
— Să nu fie în ceas rău vorba pe care ai grăit-o fără ca să-ți dai seama! suspină Mara. Nu e în lumea aceasta nimic mai trist decât viața văduvei, care poartă ea singură greul vieții și tot ea singură plânge când are vreo bucurie. Ce-mi este mie că ne vedem adunați cu toții aici, când răposatul, sărmanul, nu poate să fie și el cu noi!urmă dânsa plângând. Nu, din inimă nu puteau să-ți iasă vorbele.Bărbatul tău e om și el, e creștin, e părinte și are să se moaie în cele din urmă.

Nici că-i veniseră din inimă acele vorbe, dar fuseseră grăite, și ca un fel de săgetare trecuse prin inimile lor simțământul că nu e unirea fericită cu putință câtă vreme trăiește el.

O clipă însă numai, apoi începură a se sfătui cum au să pornească lucrurile ca să-l aducă și pe el în mijlocul lor.

Hubăroaie nu îndrăznea să-i vorbească.
— Ce ar fi dacă m-aș duce eu și i-aș cere iertare? grăi Națl.
— Ferit-a Dumnezeu! răspunse muma lui. Ar fi destul să te vadă pentru ca să nu-și mai poată stăpâni mânia. Nu știu ce are, dar de la un timp încoace e din ce în ce mai îndârjit.

— Am să le sufăr toate, întâmpină Națl, și mi-e destul să-i spun o vorbă pentru ca să-l potolesc.

Persida, dând cu socoteala care e vorba aceea, clătină din cap.
— Nu! zise ea. Ai face foarte rău. Te rog, mamă, urmă apoi întorcându-se spre Hubăroaie, să te duci la maica Aegidia și să-i spui c-o rog de iertare și doresc a vorbi cu dânsa. Are să vie, iar celelalte le lăsați pe mine.

Așa s-a și făcut.De la cârciumă Hubăroaie s-a dus drept la mănăstire, și pe la amiazăzi maica Aegidia cea mărunțică și cu fața aspră a cerut binecuvântarea stariței ca să poată merge la fata ei.

Trecuse atâta timp de când nu se mai văzuseră și atât de multe s-au petrecut în timpul acesta. Era însă la mijloc un suflet nevinovat, și maica Aegidia intră în cârciuma de la Sărărie ca-ntr-o biserică, sfiicioasă și cu pas ușor.

Tot așa a și ieșit peste vreun ceas, ca să meargă la părintele pleban, care s-a dus apoi fără de întârziere la Hubăr, căci vorba era să scape trei suflete rătăcite.

— Știu de ce ai venit și ce vrei, îi zise Hubăr. Nu mi-a spus nimeni, dar mi-e destul să te văd ca să știu. Uite, i le iert toate, toate le trec cu vederea, toate le uit ca și când n-ar fi fost niciodată: nu-l pot însăierta că nepotul meu e copil nelegiuit.

— Tocmai de aceasta e vorba, grăi plebanul așezat. E o nenorocire că așa au venit lucrurile, dar trebuie să ne ferim de alta mai mare:să-i cununăm cât mai curând, pentru ca copilul să fie botezat ca născut din părinți care trăiesc în căsnicie binecuvântată de sfânta biserică.

— Minciuni! strigă Hubăr. Pata tot rămâne. Grozav am fost pedepsit eu pentru câteva clipe de ușurință! Nu mi-e destul că trebuie să-mi știu copilul de pripas, dar am ajuns să am și un nepot nelegiuit.

— Despre aceasta să nu vorbim, grăi plebanul cu oarecare asprime. Ți-ai făcut datoria și trebuie să ți-o faci până la sfârșit. Copilul născut din adulter nu găsește milă nici la oameni, nici la Dumnezeu: el n-are loc în rândul creștinilor și e suferit numai în tinda bisericii. Născut din greu păcat, viața lui nu poate să fie decât o grea osândă. N-ai să-l știi, n-ai să-l vezi!

— Dar îmi iese mereu în cale! strigă Hubăr deznădăjduit.
— E în adevăr de necrezut cum a ajuns el la casa lui Națl, grăi plebanul. N-ai însă să ții seama de el și n-ai mai ales să pui alăturea cu dânsul pe nepotul tău, care nu din adulter, ci numai din căsnicie lipsită de binecuvântare e născut.

— Dar ce este vinovat el?!

Preotul clătină zâmbind din cap.
— Fără de voința lui Dumnezeu, zise el, nici un fir de păr nu se clatină: cum s-ar putea oare ca om să se nască fără de a lui voință?!Era de mai nainte vinovat și pentru vina lui osândit să se nască din păcat, pentru ca să treacă disprețuit de semenii săi prin lume. Și osândit, pentru vina ta, erai și tu să-l zămislești, pentru ca să nu mai poți trăi liniștit. Poartă-ți osânda cu umilință și cu răbdare îndelungă, pentru ca să ți se ierte vina. Toate ai să le treci cu vederea și să te gândești numai la împlinirea datoriei tale, pentru ca copilul să fie botezat în legea ta și primit în sânul singurei biserici în adevăr mântuitoare. Dacă ei nu sunt cununați, botezul are să se facă în legea mamei și copilul este pierdut pentru biserică.

Acesta era un lucru peste care Hubăr nu putea să treacă.Nu mai era vorbă dacă vrea ori nu vrea, poate ori nu poate; trebuia să voiască și să poată, să se siluiască însuși pe sine, ca să fie ocrotit ca fiu supus de sfânta biserică și să afle iertare înaintea lui Dumnezeu.

A rămas dar vorba ca plebanul să-l aducă pe Națl, pentru ca să ceară iertare și părinteasca binecuvântare.

Era hotărât Hubăr să le facă toate după cum le rânduise preotul, dar prea suferise multe, tot nu se împăcase cu gândul că nepotul său e copil nelegiuit și, când se văzu față-n față cu fiul său, sângele îi năvăli spre cap și ochii i se împăienjeniră.

— Nemernicule! Cum ai putut tu să-mi faci și rușinea aceasta?! strigă el ca ieșit din fire și-i trase fiului său două palme.

Plebanul ridică mâna.
— Rabdă, fiule, zise el, că ți se cuvine și ți-e părinte.Națl își plecă capul, apoi făcu un pas înainte, apucă mâna care-l lovise și o sărută.

Uitându-se în ochii tatălui său, el fu cuprins de simțământul că în zadar sunt toate, căci trai liniștit cu acest om nu se poate.

— Lovește-mă, alungă-mă, grăi, ceartă-mă cu cea mai mare asprime, dar să aibi inimă de părinte pentru copilul meu, care nu e născut, precum văd că crezi, din căsnicie nelegiuită.

— Cum nu e?! întrebară plebanul și Hubăr deodată.
— Persida, răspunse Națl ridicându-și capul, nu e femeia care poate să trăiască în căsnicie nelegiuită. A venit cu mine fiindcă în starea deznădăjduită în care mă aflam se temea să mă lase singur. Ar fi murit însă mai bucuros, dară nu ar fi venit dacă nu s-ar fi găsit un preot care era gata să ne cunune. Suntem cununați!

— Cum? În taină? Fără de învoirea părinților? întrebă preotul.
— Cu învoirea mumei, răspunse Națl cam în silă; învoirea tatei nu o puteam cere fiindcă eram în dușmănie.

— Dacă așa este, grăi preotul întorcându-se spre Hubăr, atunci căsătoria e neatinsă și copilul e legiuit. Dar tot trebuie să fie binecuvântată căsnicia de amândouă bisericile.

Hubăr nu se putea dezmetici. Se simțea ușurat, dar tot nu putea să-l ierte pe Națl că s-a căsătorit fără de învoirea lui.

— Să fie, zise el, să fie binecuvântată de amândouă, dar copilul e al nostru, numai al nostru.

— Da, tată, răspunse Națl, și ei rămaseră câtva timp într-un fel de încordare.

Părintele pleban ar fi așteptat ca ei să-și dea mâna, să se îmbrățișeze, să se sărute, să arate că s-au împăcat. Națl nu îndrăznea însă să se apropie de tatăl său, iar Hubăr nu putea să se uite în ochii fiului său.

— Te rog, tată, grăi în cele din urmă Națl, dacă se poate, să vii să vezi copilul.

Hubăr își ridică ochii. Nu putea să zică ba și îi era foarte greu să se ducă.

— Am să viu, zise el, da! am să mă duc. Să știi însă că nu la tine mă duc, ci la femeia aceea, care e prea bună pentru un nemernic ca tine.

Națl își plecă iar capul. Era și el de părerea tatălui său și nu se-ndoia că Persida va îndulci firea bătrânului.

— Am să viu mâine dimineață, zise iar Hubăr întorcându-se spre părintele pleban. Azi e prea târziu și trebuie să mă mai gândesc și eu.

Seara apoi Hubăr a vorbit cu nevastă-sa, care era foarte fericită văzându-l din ce în ce mai muiat și mai fericită încă se simțea când el îi spuse că dânșii sunt cununați.

— E femeie foarte înțeleaptă și foarte cumsecade, grăi dânsa.
— Nu e nici Națl băiat rău, întâmpină el înduioșat. Au venit însă lucrurile așa că nu mai știa băiatul ce să facă. Vinovat sunt numai eu.

Hubăroaie se uita lung și cu ochii plini de lacrimi la soțul ei. N-ar fi crezut niciodată că el poate să facă asemenea mărturisire, și acum ar fi voit să cadă în genunchi la picioarele lui și să-i sărute mâna.

— Sărmana femeie! urmă el. Cât a suferit și cât a știut să rabde! Mie parcă nu-mi vine să cred că poate o femeie să fie cununată și să trăiască ani de zile de-a rândul fără ca s-o spună aceasta. Mâine,adăugă el, mergem amândoi, în ziua mare, ca să ne vadă toată lumea,și toată lumea trebuie să afle adevărul.

Așa au și făcut.N-avuse Hubăr în viața lui zi mai mare decât aceasta. Se pregătise parcă s-ar duce să se cuminece și parcă tot nu era gata.

Un dar pentru nou-născut. Un semn de iubire pentru nora lui.El se duse la dulap și luă din lădița de fier zece, apoi douăzeci și cinci și în cele din urmă toți galbenii pe care-i strânsese, peste treisute, apoi scoase și cutia cu argintărie.

— Să le-o dăm lor, că noi tot degeaba o ținem.
— Să le-o dăm! răspunse Hubăroaie râzând cu mulțumire.Și tot astfel, ca de zi mare, așteptau și Națl cu Persida.Se vede însă că zi cu desăvârșire senină nu e în lumea aceasta cu putință.

Mara era și ea mulțumită, dar nu se bucura cu toată inima; prea îi era drag copilul acela pentru ca să se poată împăca cu gândul că el are să fie papistaș. Îi era parcă mai bucuros l-ar ști așa, nebotezat, și singura ei vorbă era: " Voi faceți cum știți; al vostru e copilul!"

Apoi mai era la mijloc și Bandi, care se uita la copilul Persidei ca la un nou soare răsărit pe cer. În mintea lui nu putea să intre gândul că Hubăr va atinge copilul acesta. Nu era în lumea aceasta, pentru dânsul, om mai urgisit decât acel Hubăr, de care răposata lui mumă fugea înspăimântată, care-și alungase feciorul și-i făcuse Persidei atât de multe zile amare. Îi venea deci să fugă când a aflat că vine Hubăr.Nu! niciodată n-ar fi crezut că poate să fie Persida atât de nemernică ca să stea de vorbă cu un om ca Hubăr, și acum, când știa că dânsa-l așteaptă, îi era parcă n-a mai rămas pentru el nimica în lumea aceasta. Și totuși ar fi voit să se ducă în lume și nu putea; ședea posomorât într-un colț și nu era în stare să se miște.

Hubăr și Hubăroaie au trecut pe lângă el fără ca să-l bage în seamă.Era și frumoasă și grea clipa în care ei au intrat la Persida. Păcat numai că Mara nu era și ea de față.

Națl stătea umilit la căpătâiul patului și se dete puțin la o parte când părinții lui intrară, iar Persida îi aștepta cu fața râzătoare.

Hubăr, deși cam strâmtorat, era om trăit în lume și știa ce voiește.El se duse la Persida și o sărută pe frunte.
— Iartă, fata noastră, toate supărările pe care ți le-am făcut și fii încredințată despre iubirea noastră părintească, grăi apoi uitându-se în ochii ei.

— Nu suntem vrednici noi, răspunse ea sărutându-i mâna, dar copilul acesta?!

Hubăr desfăcu punga și vărsă galbeni peste copil.
— Belșug să se reverse și binecuvântare asupra ta! grăi el și se plecă să sărute copilul.

Apoi Hubăroaie îi dete Persidei cutia de argintării. Hubăr își îmbrățișă și feciorul, și ei petrecură mai departe ca oameni care se iubesc și de mult nu s-au văzut. Atât era Hubăr de încântat de nora sa, încât luă hotărârea de a merge chiar acum la Mara, ca s-o roage să vie deseară și ea și să petreacă cu toții împreună; atât era de încântat, încât chiar acum hotărî ca de la Sf. Gheorghe înainte Națl să părăsească birtul și să vie acasă.

Pe când însă ei petreceau în casă, Bandi se plimba neastâmpărat prin cârciumă. Îi era parcă s-a sfârșit viața lui și-i venea să sară, să-l apuce de gât, să-l omoare pe Hubăr, care s-a pus între el și singurii oameni pe care-i avea în lumea aceasta.

Când Hubăr ieșea, Bandi stătea în calea lui și se uita la el drept în față, îndrăzneț, fără ca să-și ascundă mânia, gata de a-l înhăța, mai mult smintit decât om în toată firea.

Hubăr se cutremură și se opri cuprins de groază în loc, încât nevastă-sa trecu înainte pe lângă băietanul care din calea ei se dete la oparte și-l lăsă apoi și pe Hubăr să treacă.

"Doamne! ce am eu să fac?!" grăi el după ce se văzu trecut.
— Du-te tu singură la Mara, urmă apoi peste puțin, întorcându-se spre nevastă-sa. Spune-i c-o rog și eu, c-o rugăm amândoi. Eu trebuie să mă duc la părintele pleban. Trebuie, acum, neîntârziat.

▲ Începutul paginii.