Mara/Pace și liniște

 

„Ah, Doamne! grăi Persida pierdută în gânduri, e atâta timp de când n-am fost la biserică.”

Îi adunase noul-născut pe cei de atâta timp risipiți și-i ținea la un loc, dar ea se uita în ochii fiecăruia din ei și vedea că pacea n-a intrat încă în suflete, simțea că tot mai are să treacă prin zile grele.

De ea se apropiau toți cu dragoste și sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toții; ea putea să-i povățuiască pe toți după buna ei chibzuință; ei, însă, între dânșii, tot învrăjbiți erau, și ea în toată clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe față.

Singură maica Aegidia era cu desăvârșire mulțumită. Își crescuse atâta timp fata pierdută, și acum, după ce o vedea chiar mai așezată de cum fusese, era mândră în sufletul ei și venea în toate zilele să o vadă, să stea cu dânsa, să-i fie de ajutor.

Avea însă până chiar și maica Aegidia o mâhnire în sufletul ei, și îndată ce venea Mara să-și vadă fata și nepotul, călugărița mărunțică nu mai rămânea. Lasă că prea îi plăcea Marei să arate că e a ei fata, dar mai era la mijloc și botezul.

Hubăr stăruia ca copilul să fie botezat cât mai curând, în casa părinților lui; Persida ținea însă ca copilul să fie botezat mai târziu, când va putea să meargă și ea la biserică. Iar Mara stăruia alăturea cu fiica ei și nu se sfia a-și da pe față dorința ca tot popa care a făcut cununia să facă și botezul. De câte ori vorba venea la aceasta, maica Aegidia începea să tremure, se uita cuprinsă de o vie îngrijire în ochii Persidei și nu mai putea să stea.

Tot cam ca maica Aegidia era și Hubăroaie. Ar fi fost, sărmana femeie, gata să se învoiască cu toate și să dea și sângele din inima ei, numai ca lucrurile să meargă bine și Persida să nu fie supărată. Niciodată însă soțul ei nu fusese atât de neliniștit ca acum, și, văzându-l neliniștit pe el, nu mai avea nici ea odihnă.

Cum oare ar fi putut Națl să fie fericit?! Ținea la copilul lui ca la lumina ochilor săi; adeseori îl cuprindea însă simțământul că prea e grea sarcina pe care trebuia s-o poarte.

Era trecută viața fără de griji. El stătea ziua toată în picioare, alerga de ici până colo, se bălăbănea cu slugile, cu oamenii din cârciumă și cu cei din birt și abia acum își dădea seama ce fel își petrecea Persida viața în vreme ce el stătea de vorbă cu prietenii, se plimba ori își omora timpul jucând cărți. Și totuși el era mereu la dânsa, ca să vadă dacă nu-i lipsește ceva, dacă poate să-i dea vreun mic ajutor, să-i facă o mică plăcere.

Îi era adeseori parc-o pierde, parcă a pierdut-o, parcă nu mai e nevasta lui, ci numai muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de când avea copil, și pe nesimțite se schimbaseră lucrurile, încât ea, care-i fusese mai înainte ca o slugă, și-l făcuse slugă pe el. Era destul un semn făcut de dânsa, pentru ca el să dea pe toți la o parte și să alerge, căci nu știa nimeni s-o mulțumească atât de bine ca dânsul.

Dar acestea au venit încetul cu încetul și se petreceau ca lucruri de sine înțelese. Se deprinsese Națl cu grijile și cu osteneala zilei atât de bine, încât nu s-ar mai fi putut simți bine dacă nu le-ar fi avut. Ceea ce-l ținea în neîncetată tulburare și-l făcea nefericit era încordarea dintre tatăl său și soacră-sa și mai ales frământarea sufletească ce străbătea din ochii mereu neastâmpărați ai tatălui său. Îi era parcă o grea nenorocire are să cadă pe capul lor.

Pe Bandi, în sfârșit, nu-l mai băga nimeni în seamă. Trecuseră timpurile frumoase, când Persida ziua întreagă îi zicea mereu: „Bandi, vino!”, „Bandi, du-te!”, „Bandi, aleargă!”, „Bandi, fă!”

Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea aceasta: putea să facă ce-i place. De când se născuse copilul acela și de când venise Hubăr la casă, el era de prisos, uitat de toți, dat ca o ființă netrebnică la o parte, rămas singur-singurel în lume.

Așa stăteau lucrurile când a sosit, în sfârșit, ziua botezului, după cum o hotărâse Persida.

Era lucru nemaipomenit ca o călugăriță să fie nașă, dar maica Aegidia își pusese toată stăruința să i se dea binecuvântarea, și biserica era plină de lume adunată ca să vadă botezul neobișnuit și pe Persida, care intrase deodată în inimile tuturora.

Gătită în haină de cașmir negru, pe care i-o dăruise socrul său, înaltă cum era, cu obrajii tot plini, dar mai albă decât de obicei, pășind încet și apropiindu-se cu umilință de altar, ea părea mai mult o vedenie decât ființă din carne și oase, și mulți îngenuncheară când ea își plecă genunchii ca să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat tăria dea trece prin grele încercări.

De-a pururea nestrăbătute sunt căile sorții. Stând îngenuncheată și cu capul plecat, ea se vedea în gândul ei însăși pe sine, copilă răsfățată, stând în fereastra cu geamul spart de o întâmplătoare suflare de vânt, se vedea deschizând în neastâmpărul ei copilăresc cealaltă fereastră, se vedea trecând prin fața măcelăriei... una câte una întâmplările care hotărâseră viața ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa și le visase numai după un plan de mai înainte croit. Cuprinsă apoi de simțământul că nu e sfârșit încă șirul grelelor încercări, ea își plecă mai tare capul.

„Orișice ni s-ar mai fi întâmplând, Doamne, grăi dânsa, dreptate ni se face, dar pe el să-l aibi sub ocrotirea ta, căci tu l-ai voit, al tău este, ție ți-l voi păstra!”

Nu știa nimeni ce simte și gândește dânsa în clipa aceasta, dar, văzând-o, toți erau cuprinși de același simțământ, toți, afară de Mara, muma ei, care, gătită ca nealte dăți, stătea îndărătnică la intrarea bisericii.

Se supusese Mara, dar nu se împăcase și îi venea din când în când să se repeadă, să ia copilul și să fugă cu el din biserică. Îi era parcă i-l iau, i-l răpesc, i-l aruncă în prăpastie adâncă, în foc mistuitor, și atât nepot avea și dânsa.

Când părintele pleban se ivi îmbrăcat în odăjdii, ca să înceapă botezarea atât de neobișnuită, Mara făcu un pas înainte și apoi, pas cu pas, stând mereu și făcând iar un pas înainte, tot mai potolită, tot mai muiată, ea se apropie.

Când preotul vărsă apa sfântului botez în capul copilului, ea tresări străbătută de fiori și ochii se umplură de lacrimi.

Acum era papistaș nepotul ei, cel mai iubit dintre toți oamenii era papistaș.

— E frumos! grăi dânsa întorcându-se spre Persida. E frumos și la dânșii botezul! Oameni suntem cu toții, tot creștini, creștini adevărați, tot un Dumnezeu avem.

— Draga mea mamă! grăi Persida și o îmbrățișă. Dac-ar fi toți ca tine, n-ar fi în lumea aceasta decât fericire.

Atât era de fericită Mara, încât îmbrățișă pe maica Aegidia, pe Națl, pe Hubăroaie, până chiar și pe Hubăr, care nu râdea nici acum, ar fi fost în stare să îmbrățișeze pe toți cei adunați în biserică.

— Voi mergeți acum acasă, grăi apoi grăbită, căci vin și eu, dar trebuie să trec mai înainte pe undeva.

Trebuia, neapărat trebuia! Cum adică?! Hubăr îi făcuse copilului un dar de un pumn de galbeni; Hubăroaie îl înzestrase cu cinci mii de florini; nu putea să rămâie nici Mara mai prejos. Avea și dânsa: trebuia să arate că are, că nu e nici dânsa cea din urmă, că ține și dânsa la el.

Alergând spre casă, ea era tare hotărâtă să-i dea Persidei zestrea. Acum era cel mai potrivit timp ca s-o facă, pentru ca să vadă Hubăr că nu e nici Persida orișicine și să știe lumea că nu e feciorul lui Hubăr mai presus de fata ei! Da! a Persidei era zestrea; pentru dânsa o adunase: acum era timpul să i-o dea.

Pare însă că erau prea mulți bani, așa, deodată. Se adunaseră la pod, cu pădurea și din camete, din puțin câte puțin mai mult și tot mai mult, peste treizeci de mii de florini.

Era destul să-i dea treizeci, douăzeci și cinci ori douăzeci de mii. Ceilalți tot ai ei rămân, dar sunt mai bine păstrați.

Ea luă în cele din urmă zece mii. Tot era mai mult decât ceea ce dăduse Hubăroaie, poate chiar prea mult... și îi venea Marei să se întoarcă din drum.

Era hotărâtă să dea banii în fața tuturora, cum lucrul acesta de obște se face. Hubăr ținuse însă ca de ziua aceasta să vie noră-sa la casa lui și masa de cumetrie era un fel de nuntă, la care Hubăr își adunase, în cinstea nurorii, pe toți prietenii și cunoscuții, tot oameni de frunte, de care se sfia Mara. Văzând atâta lume și așa oameni, îi părea rău că n-a luat mai mult.

Ea-l chemă pe Națl la o parte.
— Uite! îi zise, am ținut și eu să fac un dar pentru copil. Nu e mult, o parte din zestrea Persidei: opt mii de florini! Am să vi-i dau, adăugă întinzându-i banii, și pe ceilalți. Aceștia acum, de botez.

Națl știa că Persida are zestre. I-o spusese Persida ea însăși aceasta. Știa și că zestrea e mare. Acum însă, când vedea banii în mâna tremurătoare, el, cu toate aceste, se sperie oarecum, căci mulți trebuiau să fie banii pentru ca dânsa să poată rumpe atâta din ei.

— Nu, zise el dându-se puțin înapoi, te rog să nu ni-i dai, căci trebuință nu avem de dânșii și la d-ta sunt mai bine păstrați decât la noi. Ni-e destul să știm că-i avem. Dacă îl ține Dumnezeu pe tata cum e acum, avem destul, iar dacă nu, adăugă el sărutându-i mâna, n-o să mai fim cu d-ta ca mai înainte.

— Da, da! răspunse Mara. Mai bine decât la mine unde ar putea să stea? Să știți că-i aveți... pe toți, nu numai pe aceștia.

Atât voia Mara, ca lumea să știe, și de aceea nu se mai putea stăpâni, trebuia neapărat să le spună tuturora, fiecăruia în taină, că n-are nimeni ginere ca al ei, care n-a voit să primească opt mii de florini, o parte din zestrea soției sale.

Nici că se uitau însă oamenii ca mai nainte la dânsa. Las’ că banul te ridică și în sufletul tău, și în gândul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, și mesenii toți înțelegeau de ce Mara șade în scaun ca pusă într-un jeț și vorbește rar și apăsat. Până chiar și Hubăr, care adunase și el destul, se uita cu un fel de mirare la dânsa, căci era femeie neajutorată.

Iar Persida se uita mereu și iar se uita la dânsa, o înțelegea deplin, și ar fi voit să fie singură, ca să poată plânge. Prea veniseră lucrurile frumos și peste toate așteptările ei bine; era peste putință ca ele să rămâie mult timp așa, și ochii ei necredincioși umblau scrutărori de la unul la altul, ca să afle de unde are să înceapă cea mai apropiată mâhnire.

Națl, ei atât de drag acum, nu era în voia lui cea bună, cum îl știa de odinioară. Și, cine știe?! Poate că nici n-avea să mai fie vreodată în viața lui. Vin anii, vin grijile, vine greul vieții și trece veselia inimii.

El era strâmtorat, dus cu gândul, parcă nu credea că sunt toate cum le vede și nu cuteza să se bucure.

Hubăroaie era pierdută în purtarea de grijă pentru lumea adunată la casa ei, avea supărări peste supărări cu cei de afară. Tot se vedea însă că ochii ei se opresc, de câte ori intră în casă, cu un fel de temere asupra soțului ei. Nimeni mai bine decât dânsa nu-l cunoștea, și dânsa-l vedea că tot nu s-a împăcat cu lucrurile.

Mulțumită, voioasă, omenește fericită nu era decât Mara, care le uitase toate și se pierduse cu desăvârșire în clipa de acum. Și, totuși, tocmai de la dânsa a pornit întristarea inimilor.

Era peste putință ca ea să nu-și aducă în cele din urmă aminte și de cei ce nu se bucurau împreună cu dânsa, iar aceasta o-nduioșa pe dânsa și o mâhnea pe Hubăroaie, care-și reamintea amărăciunea decare fusese cuprinsă când a grăit vorbele pentru care Mara îi făcuse mustrări. E grozav lucru să dorești moarte cuiva, și-i era bietei de femei parcă toți știu acele vorbe și toți o mustră pentru ele.

Apoi nu putea nici Trică să se bucure cu Mara, și Persida se roși ca bujorul când muma ei își aduse aminte de el. Despre Trică nu era bine să se vorbească tocmai acum, când mintea fiecăruia era stăpânită de gândul că are Mara bani mulți. Îi era lui Hubăr rușine că noră-sa are frate pe acel om soios și nepieptănat, care seamănă mai mult a slugă proastă și intrase alăturea cu toți oamenii fără de căpătâi la Verbonc. Cum se potrivea? Mamă ca Mara, fată ca Persida și fecior ca Trică! Acum, în clipa aceasta, îi era și Marei greu, și ea-și făcea mustrări.

Frumoasă a fost ziua, dar ea nu s-a sfârșit în voie bună, și la despărțire inimile erau mai mult încleștate decât deschise.

Nici că se mai puteau deschide în curând. Peste câteva zile Mara a primit veste de la Trică al ei. Fusese lovit în șold de o țandără de bombă și zăcea acum într-un spital din Verona.

— Simțeam eu! grăi Mara. Dar eu singură sunt vinovată. Și umbla Mara plângându-se mereu de la Radna la Lipova și de la Lipova la Radna. De când își știa fata bine așezată, se gândea numai la feciorul ei și nu băgă de seamă că mai mari decât ale ei sunt supărările din casa Persidei.

Avea Hubăr cuvintele lui de a nu fi mulțumit, dar nu putea să le spună nimănui, ci trebuia să-și caute prilej spre a-și da pe față supărarea.

Tot vechea neînțelegere. Îi intrase în cap gândul că are de Sfântul Gheorghe să-i treacă măcelăria lui Națl și apoi să se ducă acasă, la Viena.

— Trăiți voi, îi zise el nevestei sale, mai bine fără de mine decât cu mine.

Hubăroaie rămase ca lovită de un junghi drept în inimă. Ce ar fi putut însă ea să-i zică ori să-i facă spre a-l încredința că țin cu toții la dânsul?!

Lucru lămurit era numai că Națl nu putea să ia măcelăria fiindcă nu era măiestru. Degeaba alerga Oancea, căci Bocioacă, supărat rău pe Trică, de la care primise cele șaptesprezece sute, și zgândărât mereu de soția sa, ținea una și nestrămutat la hotărârea lui de a nu primi în breaslă pe un om care nu și-a făcut tăietura de măiestru la timpul hotărât și-a umblat ani de zile de-a rândul fără de rost.

Astfel treceau zilele, și în trecerea lor inimile se înăspreau tot mai mult.

În Săptămâna brânzei, când Trică s-a întors, în sfârșit, acasă, singură Mara se bucura, iar Persida ar fi voit să-l roage să se ascundă, ca să nu-l vadă Hubăr. Nu se putea să vie la mai rău timp.

Dar era venit. Cam șoldiș, nu-i vorbă, cam plecat într-o parte, însemnat, ca nu cumva să uite vreodată cele petrecute, dar îi ședea oarecum bine și la cojocărie nu-i făceau nici o stricăciune, așa zicea Mara.

Cum poate omul, Doamne, să se schimbe trecând prin lume! Lasă că era periat și pieptănat, cu obrazul ras și cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu și cu căciula pe-o ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostălanul motolog, din care putea orișinice să facă ce vrea.

— Bocioacă e prost, grăi el când Persida își spuse supărările. A fost totdeauna și o să rămâie toată viața lui. Am eu să-l dumeresc și-o să vezi că toate au să meargă strună.

Ușurel apoi, fără de grijă, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, el s-a dus la Bocioacă, dar la Bocioacă, nu la nevasta lui.

Era foarte supărat Bocioacă, dar când l-a văzut că vine râzând, când l-a văzut că-i cam șoldiș, dar altfel de tot bine, nu mai avea nici el ce să-i facă.

— Știu că te-ai supărat, îi zise Trică. Dac-ai cerceta mai de aproape, n-aveai de ce, dar te-ai supărat; uite, bate-mă, trage-mi palme, ca și când ți-aș fi fecior, că te-am avut ca tată, apoi să fim tot ca mai nainte!

Bocioacă clătină din cap. Îi era foarte greu, dar nu putea.
— Ce-a fost a trecut, grăi el scoțând vorbele cu anevoie. Eu ți-am spus și tot ți-am spus să te pui bine cu jupâneasa; ce să-ți fac dacă n-ai voit să mă înțelegi?

Trică se uită lung și cam cu milă la el, apoi îl apucă de braț.
— Dacă jupâneasa e stăpânul casei, zise, să mergem la ea.
— Nu e stăpânul casei, răspunse Bocioacă, dar pacea casei de la ea atârnă și asta nu o dau pentru nimic.

— Să mergem la ea, zise iar Trică. Marta și fata ei tresăriră când Trică se ivi în pragul casei mari, unde ele lucrau la fereastră. Prea venise fără de veste omul care le zguduise pe amândouă atât de mult.

— Jupânul zice, grăi el dezghețat, că nu poate să mă primească iar calfă, fiindcă nu voiți d-voastră. Dacă eu aș avea nevastă, n-aș cere învoirea ei, adăugă el uitându-se cam de sus în jos la Marta; fiind însă că jupânul o cere și eu n-am vreme să aștept, o fac cătănește și vă întreb dacă mă primiți ori nu.

Sultana începu să tremure: era tot omul strașnic, care-i arunca atunci pe ceilalți la dreapta și la stânga ca să-și deschidă drum spre Verbonc. Îi era frică de el, dar nu ar fi putut să se depărteze de dânsul.

Marta era strivită. Ea singură îl înțelegea. Dar nu se dădea.
— După cum ai venit și după cum întrebi, grăi dânsa veninoasă, ne vine să-l întrebăm noi pe jupânul dacă mai putem ori nu să stăm și noi în casa aceasta.

Bocioacă, omul păcii, ar fi voit să fugă și să-i lase singuri.
— Bine, îi zise el Martei, nu se poate să vorbești și tu fără ca să înțepi cu limba?! Ce ai cu el? Spune-mi și mie, ca să știu.

— Nu are nimic! grăi Trică. O fi avut ce-o fi avut, dar nu mai are și nici n-o să mai aibă nimic. Eu rămân și pace bună! Cine se ia după muiere se miră și el unde se pomenește. O să vezi cât de bine o să ne nărăvim.

Așa au rămas apoi lucrurile. Era hotărâtă acuma și treaba lui Națl. Nu-și făcuse Trică anii de călătorie, dar Bocioacă tot ținea să-l scoată măiestru.

— Închide tu un ochi, grăi Oancea, care nu putea nici acum să se stăpânească, apoi închidem și noi ceilalți unul. Noi știm, noi facem, și nimeni nu ne mai poartă de grijă.

Cam așa se gândea și Bocioacă, și încă în postul Paștilor amândoi cumnații au fost scoși măieștri.

Nu mai avea Hubăr acum de ce să fie nemulțumit și nici nu zicea că este.

A treia zi de Paști, Bocioacă a dat masă mare în cinstea noilor măieștri. Nu putea nimeni să-i ia dreptul acesta, lasă că era staroste, dar mai avea și fată mare.

Hubăr nu numai că s-a dus și el cu nevastă-sa, dar a dus cu dânsul și pe părintele pleban, căci Bocioacă poftise și el pe părintele protopop, și întâia oară, de când venise la Lipova, Hubăr nu se mai simțea străin între străini, ci acasă la el, înconjurat de ai săi.

Ce oameni cumsecade! Dar tocmai aceasta îl făcea să stea ca pe spini și pe jăratic.

Îi venea să plângă când se uita la fața senină a Marei. Cuprinsă de simțământul că dânsa i-a adunat pe toți la un loc și că copiii ei sunt cheagul care-i ține strânși, ea umbla mândră și ușoară, oarecum pe zburate, și vorbea rar și apăsat ca o împărăteasă.

Iar el tresărea când ochii se îndreptau asupra lui și ar fi voit să poată sta ascuns într-un colț.

Ce-ar fi zis toți acești oameni dacă ar fi știut ce fel de greutate apasă asupra lui?!

Puțin i-a păsut mai nainte; acum însă ținea să-l socotească și ei cum el îi socotea pe dânșii.

Îi era destul să se uite în ochii mari ai Persidei pentru ca să fie încredințat că ea știe. Nu putea să-și dea seama cum și de la cine a aflat dânsa, destul că nu din întâmplare-l ținea pe Bandi la casa ei, și îi era greu de dânsa.

Nu fusese mai înainte pentru dânsul nimeni mai sus de părintele pleban; încetul cu încetul însă el a ajuns s-o pună pe Persida mai presus de toți.

— Pleacă, i-a zis preotul când a văzut nerăbdarea lui, du-te, stai acolo în liniștită retragere, căci ai din ce să trăiești.

Așa și voia să facă. Acum însă, când toate se lămuriseră, încât nu mai rămânea decât ca Națl să se mute și să ia măcelăria, el nu mai dormea nopțile și nu mai avea zi tihnită. Cum putea el să plece când nevasta lui plângea deznădăjduită de câte ori vorba era de plecarea lui? Cum putea să se depărteze din lumea aceasta, în care acum se simțea atât de bine? Cum putea să plece fără ca să fi făcut ceva cu Bandi?

Persida, care-l ținea pe băiat la casa ei, nu era de părerea preotului: el trebuia neapărat să vorbească cu dânsa.

Și dacă au doi oameni să vorbească ceva, ei o știu aceasta fără ca să și-o spună.

Persida vedea și ea că el voiește să vorbească cu dânsa, și degeaba îi zicea Națl să nu se amestece, căci simțământul de milă și dorul de liniște o împingeau să lămurească odată și lucrul acesta. Ea n-aștepta decât să-l prindă singur.

— Uite, tată, îi zise ea ca și când vorba ar fi de un lucru de nimic, noi ne mutăm de Sf. Gheorghe; n-ar fi oare bine să lăsăm cârciuma în seama lui Bandi? Băiatul e tânăr, dar e așezat și harnic și n-ar duce-o rău dacă am purta și noi grijă de el.

Hubăr se făcu alb ca varul. El se uită câtva timp țintă și cam speriat în ochii ei, apoi îi apucă mâna, o ținu strânsă și începu să plângă mai întâi încet și pe înăbușite, iar în urmă cu hohote.

— Ce să fac eu?! strigă în sfârșit.
— Dac-ai fi om rău, n-ai plânge: nu ți-ar păsa, cum celor mai mulți nu le pasă, grăi dânsa. Întreabă-ți inima, căci ea-ți va spune ce ai să faci, și rău nu poate să te povățuiască.

— Eu zic să-l iau cu mine, zise Hubăr, să-l duc acolo, să-i fac vreun rost și apoi să mă întorc.

Persida stete câtva timp pe gânduri. Era frumos și bine așa; mai frumos și mai bine nu s-ar fi putut, și mare lucru ar fi fost dacă Hubăr ar fi făcut-o aceasta mai demult. Acum însă parcă era prea târziu. Dar toate sunt cu putință când omul voiește cu tot dinadinsul, și lucrul trebuia să se facă; de la el atârnă pacea și liniștea întregii familii.

— Am, grăi dânsa, să-l iau pe departe și să-l pregătesc. Treci mâine seară, dacă poți, pe la noi. O să potrivesc lucrurile așa ca să fiți singuri și nesupărați de nimeni. El ține la mine și o să mă asculte.

Și ținea, în adevăr, tot mai ținea Bandi la Persida. Vorba e numai că om în toată firea n-a fost Bandi niciodată și mai ales acum, de când lucrurile se schimbaseră, el se făcuse de tot sperios.

Un singur gând îl muncea: ce are să se aleagă de el după ce Persida se mută la casa lui Hubăr?

— De ce?! întrebă el dar când Persida îl întrebă dacă vrea să meargă fie la Pesta, fie chiar la Viena.

— Să vezi și tu lume, să mai înveți, să te faci om, răspunse Persida. Tata mi-a făgăduit, urmă ea, că te ia cu dânsul dacă vrei să mergi.

— De ce mă ia? întrebă iar Bandi. Nu intra-n mintea lui gândul ca Hubăr, omul rău și urgisit, de care muma lui fugea speriată, să-i facă lui vreun bine.

— Pentru ca să-mi facă mie o plăcere, răspunse Persida. Da! asta o înțelegea Bandi. De dragul Persidei putea până chiar și Hubăr să fie bun.

El dete din umeri.
— Și când o să mă întorc? întrebă.
— Când vei voi, răspunse ea. Bandi dete din umăr. La urma urmelor, totuna îi era dacă cu dânsa nu putea să meargă și dacă așa voia dânsa.

Putea Hubăr să vie acum, căci toate erau pregătite. Deși o știa însă aceasta, Hubăr, ieșind seara ca să meargă la cârciuma de la Sărărie, tremura în tot trupul, ca făcătorul-de-rele care vede că nu-i mai rămâne decât să săvârșească fapta. Greu, de tot greu îl apăsa gândul că trece peste povața preotului, și-i venea la tot pasul să se oprească și să se întoarcă din drum. Era parcă peste putință ca lucrurile să se sfârșească atât de frumos cum el le plănuise. Nu-i rămânea însă decât să meargă înainte, cum merge bolovanul pornit odată pe coaste la vale.

Ajuns față în față cu Bandi, singuri în casă, el era hotărât cu desăvârșire.

— Carevasăzică, vii, băiete, cu mine? întrebă el. Bandi se uită la dânsul și parcă nu mai era omul rău și urgisit, parcă era în zâmbetul și în ochii lui o bunăvoință nemaipomenită.

— Mă duc, răspunse el. Dacă vrea Persida!
— O să-ți meargă bine, băiete, urmă Hubăr, o să le ai toate din destul.

Bandi se uită iar la el.
— De ce? întrebă.

Era în acel „de ce?” și în felul cum fusese rostit ceva ce-l înfiora pe Hubăr.

Ajuns odată până aici, el nu mai putea să se stăpânească: trebuia să meargă înainte până la sfârșit, să scape de toată greutatea ce-l apăsa.

— O să-ți spun mai târziu, grăi el. Acum să știi numai că n-ai pe nimeni în lumea aceasta mai aproape decât pe mine.

Bandi se dete îndărăt și începu să râdă pe rânjite.
— Ai cunoscut tu pe mama? întrebă el ridicând mâna. O știi? Îți aduci aminte de ea?

— Da! răspunse Hubăr, cu capul plecat.
— Nu-mi mai spune, că știu, grăi Bandi cu glasul înăbușit. Mi-ești tată! Nu-i așa?

— Da! îi zise Hubăr apropiindu-se de el. Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de turbare, se năpusti asupra lui și-l mușcă în gâtlej, încât căzură amândoi unul peste altul în mijlocul casei, Hubăr, cu ochii închiși și fără ca să se mai apere, iar Bandi, cu genunchii pe pieptul tatălui său, râzând și apăsând mereu câtă vreme mai simțea răsuflare în el.

Când Persida a deschis, în cele din urmă, ușa, ca să vadă ce fac, în casă era liniște și Bandi râdea înainte.

▲ Începutul paginii.