Mara/Verboncul

Jump to navigation Jump to search
Blestemul casei Mara de Ioan Slavici
(Verboncul)
Norocul casei


Mari lucruri se pregăteau în lume.Feciorii duși la cătănie pe la Mantua, Verona și Veneția scriau de acolo că s-a ivit un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme și să-i ridice asupra împăratului; iară ungurii șopteau între dânșii și se lăudau prin ascuns că Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi și are și el să se întoarcă la primăvară, casă alunge cătanele împărătești, să-i scoată pe beamteri din țară și să facă iar vreme ungurească, cum era pe timpul rezistenței.

La masa cea mare din birtul de la Sărărie, unde beamterii puneau lumea la cale, era, ce-i drept, lucru hotărât că Garibaldi are, cu toți ai lui, să pată mare rușine. Erau însă și acolo oameni care, mai ales prin apropierea Murășului, nu bucuros umblau serile singuri. Venise adică și știrea că italienii au început să arunce beamteri în mare, în lacul Guarda, în râul Adige, și mare minune n-ar fi fost dacă ungurii s-ar fi luat și ei după italieni.

Pe la Lipova nu prea erau, ce-i drept, mulți unguri, dar puteau să vie de pe puste, unde se sporiseră făcătorii de rele, încât nu trecea zi fără ca să se întâmple ceva pe drumurile ce duc spre Arad.

Curat ca în vremea ungurească!Se uita Persida, biata, și de câte trei ori la fiecare necunoscut ce-i intra în cârciumă, ba nici de cunoscuți nu se apropia decât cu sfială.Atât de mult se învrăjbiseră oamenii între dânșii, încât nu mai știai în cine poți și în cine nu poți să ai încredere, și Națl își făcea cu gura lui slobodă prea mulți dușmani.

Dar nu se mai plângea Persida de dânsul.Scos, sărman de el, din ale lui, despărțit de mamă-sa, la care ținea din zi în zi mai mult, și învrăjbit cu tată-său, care se uita în altă parte când se întâmpla să-l întâlnească, el trăia și nu trăia. Singur gândul că asta nu poate să meargă tot așa mai ținea caldă inima în el. Aștepta însă, mereu aștepta, ca vreo întâmplare să schimbe mersul lucrurilor,dar nu era în stare să ia vreo hotărâre. Odată s-a hotărât și el, atunci când a părăsit pe Persida; foarte în curând însă s-a încredințat că fără de Persida nu poate să trăiască. Îi fusese dragă odinioară; acum însă,văzând-o iar voinică și plină la față, harnică și mereu voioasă, se uita la ea ca la un fel de minune, și adeseori își zicea cu lacrimile în ochi:"Doamne, cum ar iubi-o mama dac-ar cunoaște-o!"

Persida, văzându-l mereu posomorât și nerăbdător, supărat până chiar și de bunăvoința ei, ba adeseori chiar răstit, umbla cu el parcă nu i-ar fi fost bărbat, ci copil bolnăvicios. Singurul ei gând era să-i facă viața mai suferită, și orișice ar fi făcut el, ea era mulțumită dacă-l vedea mai voios.

Nopțile se deștepta în mai multe rânduri din somn, ca să vadă dacă somnul lui e ori nu liniștit. Diminețile el se scula târziu și cu anevoie, lua papucii în picioare și scurteica cu blană în spinare și era în stare să rămâie toată ziua nespălat și nepieptănat. Persida îi peria deci hainele, îi curăța ghetele și-l ajuta ca pe un copil să se îmbrace.Fața lui nu se lumina însă decât seara, la masă cu beamterii.

Ochii i se umpleau de văpaie când vorba venea la război și la Radetzky, generalul împărătesc, care știa să-i țină de scurt pe italieni și putea, la nevoie, să-i învețe minte și pe unguri. Când vorba era despre aceasta, i se răscolea toată firea, i se încordau toate puterile și iar se simțea om deplin, căci tare îi erau nesuferiți ungurii, care ocărau mereu pe nemți. Persida nu se supăra deci dacă el pleca serile, ca să însoțească pe vreunul dintre beamterii mai fricoși, și încurcându-se mai pe ici, mai pe colo, se întorcea numai târziu după miezul nopții.Știa că aceste câteva ceasuri petrecute cu nemții sunt viața lui, și se bucura că mai trăiește și el; iar acasă nu mai stătea singură, ci cuBandi, care se făcuse băiat voinic și inimos.

Sărmanul Bandi.Era ungur și el, singurul ungur pe care Națl putea să-l sufere, și avea de ce.

Într-una din zile, Vlaicu, unul din cărăușii care trăgeau des la cârciumă, ceruse de la Națl o roată cu împrumutare, până ce rotarul va fi dres pe a lui, care se stricase.

— Bine, omule, îi zise Națl peste vreo săptămână, când dete iar ochii cu el, dar roata când mi-o aduci?!

— Oho! răspunse Vlaicu, am adus-o demult și am dat-o în primire fratelui d-tale!

— Ce fel de frate? întrebă Națl.
— Băiatul, Bandi, grăi Vlaicu. Tare seamănă cu d-ta; nu ți-e frate?Națl era atât de tulburat, încât nu-i mai răspunse nimic.Așa era!Îl vedea pe Bandi ca-n aievea în fața sa. Nu o dată îi păruse și lui că seamănă acum, după ce a mai crescut băiatul, cu cineva, dar nu putuse să-și dea seama cu cine anume. Acum era dumerit.

— Nu, zise el speriat de gândul ce se ivise în mintea lui, cu mine nu seamănă. O fi semănând cu tata.

Era urât gândul acesta, dar nu mai putea să scape de el. I se răscolise deodată sufletul și-și aducea acum aminte și de Reghina. O știa din copilăria lui; o vedea și pe dânsa ca-n aievea cum fusese atunci când venea cu coșul după carne și stătea voioasă și râzând în ușa măcelăriei.

Așa era!Era viu afară din cale, dar încă nehotărât simțământul pe care-l stârnise gândul acesta în sufletul lui. Ceea ce știa era numai c-ar fi voit să nu știe, să scape, să nu-l mai vadă în ochi pe Bandi, să uite că l-a văzut în viața lui.

Prea îi era milă, și nu voia să-i fie, căci mila te leagă, te supune, te robește.

Lumea toată luase parcă deodată altă față, și toate lucrurile ieșeau altfel în ea la iveală.

Vlaicu se dusese de mult în căile lui, și Națl stătea tot uimit în loc, neștiind încotro are să apuce.

"Sărac de tine, tată!" zise el în cele din urmă, înduioșat și plin de căință.

Era peste putință ca el să nu fi știut toate, și fiul era cuprins de fiori reci când își închipuia suferințele prin care a trecut tatăl său văzând pe acea femeie atât de nenorocită și știindu-și copilul de pripas.

"Și toate pentru mine și pentru mama mea, zise el; toate pentru liniștea casei sale, toate din simțământul de datorie; înspăimântătoare pedeapsă pentru o clipă de slăbiciune! nemiloasă lege de viețuire!"

Da! da! Altfel nu putea tatăl său să facă! Orișice alta ar fi făcut, ar fi fost un nou păcat din alt păcat născut. Așa trebuia să facă, și fiindcă așa a făcut, el avea dreptul de a fi aspru și de a cere mult de la alții.

Dacă-n clipa aceasta s-ar fi pomenit în fața tatălui său, el ar fi căzut în genunchi la picioarele lui, i-ar fi sărutat mâinile și i-ar fi cerut iertare. Simțămintele însă, întocmai ca gândurile, vin și trec prin suflet,și peste puțin, când a dat cu ochii de Bandi, Națl a scăpat vorbele:

"Dar el ce-a păcătuit, sărmanul?!"Era în sufletul lui o luptă grea, și dacă în clipa aceasta Bandi îi părea o jertfă adusă bunei rânduieli, în clipa următoare el i se arăta ca o pedeapsă viețuitoare!

De ce s-a mai născut și el pe lumea aceasta?! De ce trebuia să se nască, să rămâie în viață și să treacă prin toate suferințele?! De ce ne mai naștem, la urma urmelor, cu toții?!

Frământat de aceste și de alte asemenea întrebări, el nu putea să scape de gândul că viața nu e decât o pedeapsă, pe care nu-ți rămâne decât s-o porți așa cum ți s-a croit, că vinovat e orișicine care trăiește și că, suferind, spășești, te curăți de păcat și te înalți tu însuți prin tine. I-o spusese aceasta Persida în atâte rânduri, dar el nu era în stare s-o înțeleagă; acum o înțelegea și Persida i se părea născută anume pentru ca să-l despartă de părinții lui, să-l despoaie de averea lui,pentru ca printr-însa să sufere el și ai lui. Vedea o legătură tainică în toate, și mintea i se oprea în loc când se gândea la slăbiciunea pe care Persida o avea pentru Bandi. Tocmai de aceea însă nici tăiat n-ar fi dat pe față gândurile ce-l frământau.

Era însă peste putință ca Persida să nu simtă că soțul ei e frământat de vii stări sufletești. Era obosit și muiat, vorbea mai încet și glasul îi era mai puțin aspru, i se îndulcise oarecum toată firea.

— Ce ai tu? îl întrebă ea târziu după-amiazăzi, când stăteau, ca de obicei, singuri și fără de nici o treabă.

El tresări ca prins asupra unei fapte rele.
— Eu? zise apoi. Ce să am? Nimic! Stau așa pe gânduri. Ce păcat că Bandi nu e încă de optsprezece ani, ca să se dea la oaste: altă viață nu e pentru un om de pripas ca dânsul.

Persida se uită uimită la el. Nu putea să înțeleagă cum a ajuns el, așa deodată, la gândul acesta și nu știa ce să-i răspundă.

— Știi tu, urmă el peste puțin, că în iarna aceasta se va face recrutarea cu multă asprime și pe Trică al vostru îl iau fără doar și poate.

Persida se cutremură, răcită până în măduva oaselor.Nu-l văzuse de mult pe Trică. Nu mai venea pe la dânsa: erau supărați unul pe altul, și nici Națl nu-l vedea bucuros la casa sa. Dar tot soră și frate erau. După legea timpului de atunci, feciorii luați la oaste rămâneau zece ani în linie și încă doi ani în rezervă, erau duși în țări străine și depărtate, li se schimba tot rostul vieții. Cum ar fi putut Persida să se împace cu gândul că fratele ei are și el să fie luat la oaste?

În nenumărate rânduri, stând așa singură și gândindu-se la viața ei cea tristă, ea s-a bucurat că-l știa băiat așezat, harnic și cu rost făcut, și dacă nu mai era mereu mâhnită ca mai nainte, voia bună i-o dădea gândul că are mama ei destulă mângâiere prin Trică. Era peste putință ca ea să piardă și mângâierea aceasta!

— Ar fi lucru grozav! zise ea uitându-se lung la Națl, mirată că el a ajuns, așa deodată, să vorbească despre Trică.

— Eu cred, grăi Națl, că mă-ta are bani și ar putea să-l răscumpere. Eu am fost răscumpărat cu vreo două mii și ceva; acum însă ar putea și cu mai puțin să-și găsească om în loc.

Persida dete zâmbind cu amărăciune din cap.
— E peste putință! întâmpină ea. O fi având mama, fără îndoială, bani, dar ea nu dă: nu-mi pot închipui pe mama scoțând deodată atâția bani.

Și totuși trebuia să dea, trebuia să-i spună cineva că are neapărat să dea. Îi venea să se îmbrace fără de întârziere, să treacă Murășul și să se ducă la mama ei, ca s-o roage cu lacrimi, dar nu putea.

— Uite, zise el, să dai și tu ceva, ca să se îndemne ea.Persida iar se uită mirată la el.
— Ce putem să dăm noi?! grăi dânsa sfiicioasă. Abia am prins să adunăm.

— Dai cât ai, zise el, căci pentru liniștea ta dai și iar o să aduni. Îți spun eu, are să dea și mă-ta: orișicât de zgârcită ar fi, ea ține la voi.

Persida nu-și mai putea veni în fire. Se uita mereu la soțul ei și nu-i venea să creadă că el e în adevăr acela care vorbește așa. Era schimbată ca prin minune toată viața ei: nu putea să-și dea seama cum și prin ce, dar nici nu îndăznea să cerceteze.

— Știi ce? grăi dânsa, luând în cele din urmă o hotărâre. Am să mă duc la Bocioacă, ca să-l rog să vorbească el cu mama. De el ascultă.

Îi era foarte greu s-o facă aceasta; acum, însă, după ce soțul ei vorbise bine despre mama ei și despre fratele ei, ea nu se mai sfia, nu se mai simțea, ca mai nainte, scoasă din lume, alungată din rândul oamenilor cumsecade, și putea să stea fără de rușine cu capul ridicat în fața Martei.

Pe înserate ea s-a îmbrăcat și s-a dus, lăsând, întâia dată de când se afla la Lipova, cârciuma în grija lui Națl. Atât era de pornită, atât de avântată, încât, abia sosită la casa lui Bocioacă, ea s-a oprit în loc,ca să-și dea încă o dată seama despre ceea ce voia să facă.

Bocioacă croia pentru cele opt calfe, care lucrau la masa lungă, iar nevasta lui cosea mai la o parte pe gherghef, când Simina, slujnica, veni să spună că Persida dorește să vorbească cu Bocioacă.

— Și-a zis să spun, adăugă ea, că pentru binele lui Trică.Lui Bocioacă ar fi avut să le spună aceste; în casa lui Bocioacă însă slugile nu erau ale stăpânului, ci ale stăpânei, și Simina n-ar fi cutezat, Doamne ferește, să-i spună stăpânului ceva mai ales de față cu stăpâna. Era treaba stăpânei ce are și ce n-are să afle stăpânul.

Iar femeia tot femeie.Când află că Persida e aici și voiește să vorbească cu Bocioacă despre Trică, Marta tresări și se făcu albă ca varul.

Persida la casa ei?! Chiar acum după ce Trică de atât timp era stricat cu mumă-sa?! Ce voia dânsa? Ce avea să-i spună lui Bocioacă despre Trică?

"Una singură poate să fie, își zise cu inima încleștată; dar am eu să vorbesc cu dânsa!"

Bocioacă-și croia cojoacele mai departe când ea s-a ridicat și a ieșit; Trică însă s-a dus cu ochii după dânsa; el simțea că e ceva deosebit afară și aflase din căutătura ei că e vorba de dânsul.

Persida-l aștepta pe Bocioacă și rămase cam tulburată când se pomeni în fața Martei; ea însă n-a fost niciodată dintre cele ce-și pierd ușor sărita, iar acum, după ce atât de mult se zolise cu fel de fel deoameni, simți numaidecât că Marta e foarte strâmtorată.

— Nu te vei fi așteptat, grăi dânsa zâmbind, să-ți vin așa deodată în casă.

Marta stătea tulburată în fața ei: nu știa cum s-o ia, ce să-i facă, ce să-i zică, cum s-o primească.

— Mă mir și eu, răspunse ea. Dându-și apoi seama c-a zis o prostie, ea adăugă: Nu pot să-mi închipuiesc ce vei fi având să-i spui bărbatului meu. Trebuie, fără îndoială, să fie vreun lucru mare și grabnic.

— E, poate, mai bine dacă-ți spun, grăi Persida, apoi se opri.

Nu știa, să-i zică d-ta, ori tu, ca odinioară.
— Da, urmă peste puțin, cu inima deschisă, e mai bine să-ți spun ție, ca să vorbești tu cu el. Noi, femeile, ne înțelegem mai ușor și de tine ascultă bărbatul tău.

Marta, fără ca să-și dea seama despre ce e vorba, se mai liniști și începu să se uite în ochii Persidei, în care nu mai vedea nici o răutate.

— Uite, urmă Persida, care, femeie ca toate femeile, pornită odată, nu se mai poate opri până ce nu sfârșește, Trică a ajuns la anii de cătănie, în curând are să se facă recrutarea și-l iau și-l duc la război dacă nu se răscumpără. Mama o fi având bani ca să-l răscumpere,dar știi cât e de greu să scoți ceva de la dânsa. Bărbatul meu e gata sădea și el cât poate; ar mai da apoi și mama, dacă s-ar pune cineva pe capul ei. Noi nu putem; s-o roage Trică, s-o rogi tu, s-o strâmtoreze bărbatul tău, de care ascultă.

Marta răsuflă ușurată. Nu, poate că nu i-ar fi păsut dacă îl vor lua ori nu pe Trică la oaste, însă de altceva se temuse ea, și gândul că Trică ar putea să fie dus la război îi era prea nou pentru ca să-l simtă.Până atunci mai avea să treacă multă vreme.

— Nu putem nici noi, zise ea. Mă-ta e supărată pe Trică și nici ea nu mai vine pe la noi, nici noi nu mai mergem pe la dânsa.

Persida rămase ca trăsnită din senin.
— Cum? de ce?! întrebă ea.Ce putea Marta să-i răspundă?Ea dete din umeri, apoi se uită iar în ochii Persidei, în care nu vedea nici acum nici o răutate.

— Prostii, grăi dânsa, căci altfel nu pot zice. S-a supărat mă-ta pentru că Trică ține la mine și ascultă de mine. Mi-e parcă și greu să-ți spun...

Doamne! de ce să nu-i vorbească deschis? de ce să nu i se plângă?
— Ar fi în stare să creadă, adăugă ea amărâtă, că eu, femeie făcută, cu copii mari, trecută acum prin toate, aș putea să scot din minți pe un băiat la care mă uit ca la copilul meu!

— Sfinte Dumnezeule! strigă Persida, crucindu-se de mai multe ori. Dar să nu i-o luați în nume de rău, adause apoi peste puțin, îndurerată, căci prea a avut și ea să treacă prin multe... Vorbește tu cu bărbatul tău, căci de el tot ascultă și trebuie să le facem toate ca să scăpăm pe Trică.

Martei nu-i dădea mâna ca să zică ba, deși ținea ca Bocioacă să nu vorbească cu Mara, și tocmai de aceea potrivise lucrurile astfel ca nici dânșii să nu meargă pe la Mara, nici Mara să nu vie pe la dânșii.Nu c-ar fi avut, poate, ceva pe sufletul ei, dar o știa pe Mara cu gura slobodă și ținea să nu umple capul lui Bocioacă de presupuneri care-l făceau bănuitor. Asta însă nu putea să i-o spună Persidei. Viclenită,ca toate femeile, când vorba e de lucruri care le privesc de aproape,ea se bucura că n-a ajuns Persida să vorbească cu Bocioacă.

— Lasă-le toate pe mine și fii liniștită, grăi dânsa. Să nu mai faceți nimic și să nu mai vorbiți cu nimeni fără de știrea mea. Le pun eu toate la cale și o să vă spun ce mai aveți să faceți.

Pătrunsă în adevăr de simțământul că Trică n-are să fie luat la oaste, ea rostise aceste vorbe cu atâta căldură, încât Persida se liniști pe deplin și, uitând cele petrecute, o îmbrățișă și o sărută la despărțire ca pe cea mai bună, acum chiar singura ei prietenă.

Dar și putea să fie liniștită.Deși n-avea de gând să-i vorbească lui Bocioacă, Marta era din ce în ce mai neliniștită de gândul că vine recrutarea și astfel din ce în ce mai hotărâtă de a face tot ceea ce-i stă prin putință ca să-l scape pe Trică. Nu știa încă ce anume are să facă, dar se gândea, și, deși ea se întoarse la ghergheful ei ca și când nimic deosebit nu s-ar fi întâmplat, ochii ei scăpau adeseori la Trică, și acesta simțea din ce în ce mai mult că era vorba de el și era din ce în ce mai neastâmpărat.

Trebuiau să vorbească.Ei stăteau în fiecare zi, în mai multe rânduri, adeseori chiar ceasuri întregi, singuri, așa, din întâmplare, cum stau oamenii ce trăiesc sub același acoperământ și au să facă adeseori câte ceva împreună. Era un lucru de sine înțeles, care trecea nebăgat în seamă. Acum însă,având ceva să facă fără știrea soțului său, Marta se sfia și nu știa cum să potrivească lucrurile ca să rămâie singură cu Trică.

Trică o simțea și aceasta și era cu atât mai neastâmpărat, căci seara trecea fără ca dânsa să-i facă vreun semn.

— Să mă aștepți, îi zise ea, în sfârșit, după ce calfele se sculară de la masă, că am să vorbesc ceva cu tine, dar să adoarmă mai înainte jupânul.

Asta nu se mai întâmplase niciodată, și Trică începu să tremure.El, noaptea, după ce a adormit jupânul, singur cu dânsa?
— Unde să te aștept? întrebă el.
— Fă-ți de lucru pe afară, răspunse ea, că eu am să mă duc în cămară și o să mă vezi când merg, apoi vino după mine.

Da! asta putea s-o facă chiar și mai înainte de a fi adormit jupânul. Nu era nimic mai firesc decât ca ea să-și facă de lucru în cămară.

A așteptat cu toate acestea până ce soțul ei a adormit și abia apoi a ieșit tiptil și fără de lumânare, ca o hoață, iar inima îi bătea fără ca să aibă, la urma urmelor, de ce.

Bătea și a lui Trică, însă având de ce.Fiecare cu gândurile și cu slăbiciunile lui omenești. Neștiind cu ce fel de gând umblă dânsa să-l vadă prin ascuns, el se amețise și nu se mai putu stăpâni: fără ca să voiască și fără ca să-și dea seama, o cuprinse cu brațul peste mijloc după ce intrară în cămara plină de lăzi, de oale și de saci.

N-o mai făcuse niciodată aceasta, dar tot Marta era de vină dac-o făcea acum.

Și apoi vreun mare păcat nu era nici aceasta! Deși femeie făcută, cu copii mari acum și trecută prin multe, dar tocmai de aceea s-ar fi făcut de râs dacă ar fi băgat ca o fată mare în seamă fapta lui Trică,pe care nu putea, la urma urmelor, s-o ia decât drept o prostie copilărească. Acum, când nimeni nu putea să-i vadă, ar fi putut, el îndeosebi, să meargă mult mai departe fără ca ea să se neliniștească.

Tot așa vedea și Trică lucrurile. El însă, neștiind de ce a venit ea acum în cap de noapte, își făcuse alte gânduri și o așteptase cu neastâmpăr. Văzând deci că ea nu se dă la o parte, el strânse mai tare brațul peste mijlocul femeii scurte și pline la trup.

— Trică, zise ea, știi tu că în curând are să se facă recrutarea și tu n-ai să scapi dacă nu te răscumperi.

— Cu atât mai bine, răspunse el, fiindcă pe cei ce merg acum la război n-o să-i țină, așa se zice, doisprezece ani, ci îi lasă acasă îndată ce s-a sfârșit războiul.

— Bine, întâmpină ea, dar mă-ta ar putea să te răscumpere.
— Ferit-a Dumnezeu! grăi dânsul. De la dânsa nu poate nimeni să scoată atâția bani, și chiar dacă, prin minune, ar voi dânsa să dea, nu primesc eu.

Marta se dete puțin la o parte.
— Te supără dacă te strâng? întrebă el și-și trase brațul sfiit înapoi.
— De ce să mă supere?! răspunse ea așezată. Știu că n-o faci cu gând rău și din gura ta n-o să afle nimeni nimic. Nu-ți șade însă bine s-o faci. Prea ești copil, și eu sunt femeie prea trecută: o să-ți fie rușine odată când îți vei aduce aminte.

— De ce să-mi fie rușine?! grăi el. Eu văd că-mi place, dacă știu că nu te supără.

— Prostie! zise ea. Adică ce ar avea să mă supere? îmi vine să râd. Norocul tău e că nu te vede nimeni, c-ai fi de batjocura lumii.

— Ba nu! răspunse el strângând-o din nou. Și chiar dac-aș fi, puțin îmi pasă când știu că-ți place.

— Ce adică să-mi placă? întrebă ea.El o cuprinse cu amândouă brațele, apoi se lăsă pe un sac din apropiere, încât capul ei căzu puțin înapoi, și îi sărută lung, oarecum pe mușcate, gâtul în preajma urechii.

— Ți-ai pierdut mințile?! strigă ea, însă fără ca să se desfacă din mâinile lui.

— Te supără? întrebă el.Marta viața ei toată se juca bucuros cu focul și nu s-a temut niciodată. Acum se temea mai puțin decât orișicând și mai ales ținea la Trică, în care putea să aibă toată încrederea.

— Nu! răspunse ea cu jumătate de gură.El o culcă mai bine pe brațul lui și o sărută din nou și mai lung, apoi întrebă:

— Îți place?
— Da, îmi place, șopti ea amețită, însă mai încet, puțin câte puțin, și să mă lași când voi zice că e destul.

Dându-se apoi cu ochii închiși în voile lui, ea-și pierdu într-atâta rușinea, încât puse mâna pe capul lui și-l apăsă încetul cu încetul mai jos și tot mai jos înspre sânul ei dezvelit.

Și ce era, la urma urmelor?! O jucărie copilărească, pentru care nici o fată mare n-ar fi avut să-și facă mustrări dacă știa să se stăpânească. Ei îi făcea plăcere, el era nesățios, nimeni nu-i vedea și n-avea nimeni de ce să se plângă.

— Ce să-ți mai fac? întrebă el în cele din urmă, sătul oarecum.
— Nimic, răspunse ea pe suspinate. A fost destul pentru astăzi.Cuprinsă apoi de un fel de spaimă, ea-l strânse în brațe și începu să se sărute cu el mușcându-i buzele, nesățios, cum numai femeia trecută știe să se sărute cu un băiat tânăr.

— Trică, șopti apoi, o să te bată Dumnezeu dacă vei spune cuiva ceva. Mi-e rușine de mine însămi și n-am ce să-mi fac. O să ți se facă scârbă de mine!

— Nu! niciodată! răspunse el și drept dovadă începu din nou s-o sărute pe mușcate.

— Destul, zise ea, că nu mai sfârșim. Trică, să vorbești cu jupânul ca să vorbească cu mă-ta. Eu nu pot vorbi cu el: ar cădea în bănuială.Mă-ta are bani!

— Dar nu e păcat să dăm atâția bani? întâmpină el.
— Nu vorbi așa, Trică, îi zise ea. Nu se poate să te duci: m-aș prăpădi eu! Vorbește cu el, căci de celelalte, grija mea. Acum nu mă mai poți părăsi.

El o strânse din nou în brațe.
— Lasă, grăi dânsa, altă dată, mai în tihnă.Sărutându-l apoi din nou, ea se depărtă repede."Altă dată, mai în tihnă": ăsta era gândul cu care se despărțiră.Tihna însă n-o găsești când o cauți, ci când se nimerește.Zorit de Marta, Trică a vorbit ziua următoare cu jupânul, iar jupânul, luând lucrurile foarte de scurt, a vorbit și el cu nevastă-sa, fără de care nu putea să facă nimic în treaba aceasta.

Ea dete din umeri, ca și când ar fi vorbit de un lucru de care puțin îi pasă.

— De, zise apoi, dac-ar fi după mine, eu nu m-aș amesteca; dar tu faci cum crezi că e mai potrivit. A fost ieri pe aici soră-sa, Persida, ca să vorbească cu tine. Zice c-ar da și ea ceva. Nici că ți-am mai spus.Ce să ne mai încurcăm noi cu oameni ca aceștia?

Bocioacă-și cunoștea nevasta și se așteptase ca ea să-i vorbească astfel; deși ținea la Trică, nu putea să uite supărările ei cu muma și cu sora lui.

— Ar fi păcat ca un băiat ca Trică să fie dus în cătănie. E bun băiat și harnic, și vrednic, grăi dânsul. Mă-sa trebuie să aibă bani,dar ea nu dă, dacă nu e cineva care o face să înțeleagă că n-are încotro.

— N-o cunoști, zise ea, așa văd, nici acum; n-ai să scoți nimic de la dânsa, ba, tresărită cum e, te miri ce gânduri își va fi făcând dacă vede că umbli în treaba lui Trică parcă ți-ar fi cine știe ce. E băiat bun, păcat de el, noi însă n-avem să ne facem neplăceri pentru dânsul.

Bocioacă ar fi mai avut să zică ceva, dar nu voia să mai lungească vorba. Ținea să-i arate, înainte de toate, nevestei sale că el poate să scoată bani de la Mara. Lăsând deci supărările la o parte, mai cu voia nevestei sale, mai fără de voia ei, s-a dus la Mara după ce se întunecase, când știa c-o găsește acasă.

Marta avuse dreptate.Îndată ce l-a văzut pe Bocioacă, Mara a și dat cu socoteala că el vine pus la cale de nevasta lui și s-a pus la pândă, ca să vadă ce vrea și cum are să-l apuce.

Se sperie când Bocioacă îi spuse că se apropie recrutarea, și dac-ar fi luat-o acum de scurt, ea ar fi dat banii: mai era însă oarecum timp la mijloc, și ea putea să se gândească și să-și facă socotelile.

Când el îi spuse că Persida e gata și ea să dea ceva, Mara își mai veni în fire. Tot fata ei, Persida!

— E rău, de tot rău, grăi dânsa întristată. Tocmai acum, așa, pe neașteptate!

Avându-și gândurile, nu-i dădea mâna să zică și de astă dată, în fața lui Bocioacă, că nu erau bani.

— Am, zise ea cam în laudă, nu mult, dar am atât și chiar mai mult, dar eu nu țin banii în ladă, ci îi bag în neguțătorie, și tocmai acum nu-i am la mână. Dacă ai putea să-mi spui pe cineva care seînlesnește să mă împrumute, mare lucru ar fi.

Bocioacă rămase pus pe gânduri. Nu știa pe nimeni.Ea se uită lung și scrutător în fața lui.
— D-ta, urmă ea, care azi, mâine o să ai fată de măritat, trebuie să ai bani adunați pentru zestrea ei. N-ai acum trebuință de ei: ai putea să mi-i dai, și ți-i întorc în camete când îți măriți fata.

Bocioacă era foarte strâmtorat. Nu-i trecuse prin minte asemenea gând, dar avea un gând pe care Mara-l simțise.

Era bun băiat Trică și harnic și vrednic de toată încrederea: nu o dată se ivise în mintea lui Bocioacă gândul că, dacă ar avea un asemenea ginere, n-ar mai fi nevoie să stea mereu la masă cu calfele. De aici însă până la împrumutul pe care-l cerea Mara era foarte departe.

Fiindcă nu-i da nici lui mâna să zică că n-are bani adunați pentru zestrea fiicei sale, trebuia să-și caute altă scăpare.

— Să vedem, înainte de toate, ce dă Persida, zise el, o să mai dăm și noi ceva; iar pentru ceilalți voi găsi pe cineva să te împrumute.Vorba e acum să vorbești cu Persida.

— Eu? răspunse Mara ca înțepată de viespi. Eu nu calc pragul ei câtă vreme trăiește cu nemernicul acela. Am fost o dată și mi-a fost destul: ar trebui să o știu pe patul de moarte ca să mă duc. Mai fă-o tot d-ta și asta: dacă te-ai apucat odată, du-o până în capăt.

Bocioacă nu putea să zică ba. Simțea că, în cele din urmă, tot el o să dea banii și era, aducându-și aminte de vorba nevestei sale, rușinat de treaba ce făcuse.

Și încă mai rușinat ar fi fost dacă ar fi știut cele ce se petrecuseră acasă la dânsul în timpul pe când el umblase pe la Mara.

Pierzându-și odată stăpânirea de sine, Marta nu se mai gândea decât la acel "altă dată, mai în tihnă". Ca poimâine, sâmbătă, era târg la Făget, și Bocioacă trebuia să plece cu lăzile pline cu cojoace. Trică,omul lui de credință, avea și el să plece cu dânsul.

Ea îl luă deci, după ce Bocioacă se dusese la Mara, ca să-i dea ajutor tot în cămară.

— Tu nu pleci cu jupânul la Făget, îi zise apoi. Spune că vrei să te duci duminică să vorbești cu mă-ta și cu soră-ta. Așa nu te mai ia.

Trică simțea de ce voiește dânsa ca el să rămâie acasă și rămase cam rușinat în fața ei. Peste puțin însă el nu se mai putu stăpâni și o cuprinse iar cu brațul peste mijloc.

— Lasă, îi zise ea, că n-avem acum timp. Sâmbătă seara o să te furișezi la mine în casă și atunci suntem în toată tihna.

— Vai de mine! răspunse el tremurând. Ce ar zice jupânul dac-ar simți ceva?! Mie parcă mi-e greu.

Ea se dete puțin la o parte.
— Nu știu ce-ți închipuiești, îi zise mâhnită. Avem să ne sărutăm, să ne jucăm, să ne răsfățăm, Trică, fără păcat, ca copiii nevinovați.Te bate Dumnezeu dacă te gândești la mai mult! Ori poate că ți s-a și urât?!

— O să vezi dacă mi s-a urât! răspunse el și înțelegerea era luată.
— Ce e? întrebă Marta după ce Bocioacă se întoarse. Ai făcut vreo treabă?

— Am să vorbesc mai nainte cu Persida, ca să văd ce dă ea, răspunse el cam în silă. Dar o să ți le spun altfel toate.

Marta era obișnuită ca soțul ei să vorbească cu ea seara, înainte de culcare, când puteau să stea în toată tihna. Nu era deci nerăbdătoare, deși din fața lui vedea că n-a făcut nici o treabă.

— Bine, zise ea. Mie însă nu-mi place că te amesteci așa de tare în treburile lor. La Persida ar putea, mai bine, să meargă Trică el însuși.I-am și spus-o aceasta.

— Să meargă! grăi Bocioacă și se duse să-l caute pe Trică.Trică nu se putea uita în ochii stăpânului său. Nu era, ce-i drept, vorba decât de o jucărie copilărească, dar el știa că jupânul s-ar supăra foc dac-ar simți ceva și îi era greu de dânsul.

— Trică, îi zise Bocioacă, am vorbit cu mă-ta și treaba are să se facă. Vorba e acum să te duci să vorbești cu soră-ta.

— N-aș putea să mă duc decât duminică, răspunse Trică, scoțând vorbele în silă, căci mâine și pomâine e multă lume în cârciumă, iar duminică o să fiu la târg.

— Ei! n-o să vii la târg, grăi Bocioacă. Și, băiete, urmă el peste puțin cu bunăvoință, dă-ți silința să te pui bine cu nevastă-mea. Umblă-n voile ei, căci fără de dânsa nu pot să-ți fac nimic.

Lui Trică îi venea să intre-n pământ : îl săgetase prin inimă și era hotărât să nu meargă sâmbătă seara, cum rămăsese vorba, cu Marta.

Nici că s-a dus; dar nu-l aștepta nici ea.
— Să vedem acum ce ai făcut, grăi dânsa după ce se văzu singură cu bărbatul ei. Dă ori nu dă?

— Dă, dac-o strângi.
— Ai strâns-o?
— Nu, zise el așezat. Uite, urmă apoi peste puțin, aș voi să ne înțelegem asupra unui lucru, dacă pot să mă înțeleg cu tine.

— Să ne înțelegem, răspunse ea, așezându-se liniștită în fața lui.Bocioacă-și mai făcu de lucru, ca să mai aibă timp de a se gândi, apoi se așeză și el.

— Tu știi că mie-mi place Trică, zise el. E băiat voinic și sănătos, maistor bun, om de inimă și vrednic de încredere, n-are nici un păcat...

Marta se făcu albă ca varul. Ea înțelegea unde voiește bărbatul ei s-ajungă, căci mai fusese și alte dăți vorba de așa ceva și atunci era și dânsa de părerea lui; acum însă îi venea să leșine.

— Aș vrea și eu să mai scap de zănat, urmă el, să mai odihnesc, și aș putea să fiu tihnit dac-aș avea un ginere ca dânsul.

— Adică vrei să-l răscumperi tu?! strigă ea, plină de venin. Fă ce vrei! Dar fata mea n-o s-o dau după omul acela soios, plin de pistrui pe obraz și bădăran; pe mine n-o să mă încurci cu femei ca Mara și poama ei de fată.

Era peste putință! În mintea ei nu mai putea să intre asemenea gând!Și totuși ea simțea că în zadar se zbate.

În casa lui Bocioacă femeia era stăpână, așa se știa, dar bărbatul făcea ce voia el. În lucrurile mărunte toate se făceau pe voia Martei;când însă vorba era de lucruri mari, trebuia să voiască și dânsa ca dânsul, pentru ca voia amândurora să se facă.

— O să se spele, o să-i treacă pistruile, grăi Bocioacă liniștit, iar Mara și fata ei nu sunt, la urma urmelor, femei de care am avea să ne rușinăm. Nu-i face nedreptate băiatului, că fata are să fie fericită cu el.

Marta dete din cap, dar nu mai zise, căci nu mai putea să zică nimic. Noaptea toată s-a zbătut în culcușul ei frământată de gândul ce-ar putea să facă pentru ca să-l abată pe soțul ei de la hotărârea lui.

"Să-l las mai nainte să-l scape, grăi dânsa în cele din urmă, apoi voi vedea ce fac."

Ea însă nu s-a mai uitat în ochii lui Trică, iar sâmbătă seara a încuiat ușa mai nainte de a se culca.

Se zbuciuma și nu se putea hotărî într-un fel.Duminică apoi Trică s-a dus, de voie, de nevoie, cu inima încleștată, la soră-sa.

A găsit-o plângând.Se certase iar cu bărbatul ei.
— De câtva timp, îi zise ea, a intrat în el nu știu ce: nu mai știi cum să-l iei, cum să-i vorbești, cum să te porți cu el. E mereu supărat și iar a început să joace cărți, ba se și îmbată câteodată, ceea ce mai înainte nu făcea.

Iar fără de dânsul ea nu voia să facă nimic: trebuia să se împace mai înainte și să se înțeleagă.

Marta se bucură când le-a aflat aceste, dar bucuria îi era pripită, căci Bocioacă era, ce-i drept, supărat și el, numai însă pentru că lucrurile se amână, dar gândul nu și-l schimba, și peste câteva zile s-a dus el însuși ca să împace pe Națl cu Persida și să se înțeleagă cu dânșii. Marta se zbătea mereu și nu putea să facă nimic, fiindcă începuseră să scrie pe feciorii care veneau la recrutare în februarie, peste abia cinci săptămâni.

După sărbători Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar Bocioacă, ca împrumut, șaptesprezece sute de florini.

Acum Marta răsufla mai ușor.Se temuse până acum ca nu cumva bărbatul ei, simțind ceva, să-și schimbe gândul și să n-o mai împrumute pe Mara; de aceea se ferea de Trică și nu se supăra când își vedea fata făcându-și de lucru cu dânsul, ba îi era câteodată parcă s-ar împăca cu gândul lui Bocioacă:acum, după ce Trică era răscumpărat, singurul ei gând era să-și facă rost de întâlnire cu dânsul.

El, ginerele ei?! Era peste putință! După cele petrecute, ea nu se mai putea opri în loc, și o cuprindeau fierbințelile când se gândea că el n-o mai fi voind, că are neapărat să vie un timp când nu va mai voiși se va uita cu dispreț la dânsa. Acum era acum; trebuia să grăbească,să-l prindă, și să-l ție, ca să nu-l ia alta de la dânsa.

Tocmai însă când grăbește, omul, pripindu-se, mai mult strică decât drege.

Trică, având ceva pe sufletul lui, nu îndrăznea să dea ochii cu mumă-sa. S-a întâlnit, ce-i drept, în mai multe rânduri cu dânsa, atât acasă la ea, cât și la Bocioacă, dar a potrivit lucrurile totdeauna așa ca să nu fie singuri, pentru ca să nu-l poată lua de scurt.

Pe la Persida de asemenea nu se ducea. Știind că iar trăiește rău cu Națl, era supărat pe ea pentru că nu-l părăsește pe ticălosul acela și se temea ca nu cumva, ducându-se la dânșii, să se certe. Și nu putea să știe cum s-ar sfârși cearta.

El știa dar că mumă-sa a dat șaptesprezece sute de florini — grozav de mulți bani pentru dânsa, dați degeaba, ca aruncați în foc. Îi venise de o sută de ori să se ducă la ea și să-i spună să nu-i dea, căci vor fi buni, după ce s-ar întoarce peste vreun an, ca să-și înceapă el meșteșugul. Vedea însă pe Bocioacă stăruind, vedea mai ales pe Marta mereu îngrijită, și nu se putuse hotărî.

Mai mult încă-l supărau cele cinci sute date de Persida. Era hotărât să i le înapoieze și era deznădăjduit când se gândea cât va trebui să muncească pentru ca să poată agonisi atâta sumedenie de bani.

Cum ar fi putut el face ca mumă-sa să le mai dea și pe acestea, ca să i le înapoieze încetul cu încetul ei?!

Când se frământa așa, stăpânul său și stăpâna sa îi păreau niște oameni fără de suflet, care au pus pe mumă-sa și pe soră-sa să-l răscumpere numai pentru ca ei să se poată folosi de dânsul. El trebuia cu toate acestea să se supună și să umble în voile lor dacă era vorba să câștige cele cinci sute de florini.

— Să mă aștepți, îi șopti Marta, astă-seară, ca atunci, în cămară, căci am să vorbesc cu tine.

Trică începu să tremure. Ar fi voit, dar nu putea să zică ba!
— Dar dacă ne simte cineva? întâmpină el. Și rândul trecut calfele, văzând că stau prea mult pe afară, căzuseră în bănuială că umblu după Simina.

Marta tresări. I se răcise tot sângele în vine; erau, parcă, sfârșite toate.
— Cine știe?! grăi dânsa. Vor fi știind ei de ce te bănuaiu.
— Vai de mine! zise el. Nu cumva ai fi și d-ta în stare să crezi asemenea prostii?!

— De ce să fie prostii? răspunse ea. Simina e fată tânără și curățică, și văd că de mine ai început să te ferești. Așa se vede că nu mai vrei.

Trică era foarte strâmtorat. Adevărul era că nu ar mai fi voit, dar simțea că asta nu putea să i-o spună.

— Ba vreau, zise el, dar mă tem ca nu cumva să ne zărească jupânul: și-ar închipui cu totul altceva. Ar trebui să potrivim lucrurile altfel ca să fim mai tihniți. În cămară e și prea frig.

Marta stete câtva timp pe gânduri. Vedea că el se codește, dar puțin îi păsa. "Să fim numai singuri, gândea dânsa, și apoi nu se mai dă îndărăt."

— Doamne, îi zise apoi, cum să scap eu de jupânul! Mai bine ar fi în casă la mine când jupânul e dus, cum fusese vorba, dar acum în curând nu e târg prin apropiere. Ai zice că te duci, seara, undeva și te-ai furișa la mine.

Trică iar începu să tremure. Închipuindu-se furișat, peste noapte, în ca să la dânsa, era oarecum amețit și sperios.

— Eu mă duc, zise el luând o hotărâre, astă-seară la mama; am putea potrivi lucrurile așa ca înainte de plecare să ne întâlnim.

— Prea bine, răspunse Marta înveselită, o să-mi fac de lucru la bucătărie și o să trimit pe Simina undeva. Vii apoi și stai cu mine, casă vorbim, să ne înțelegem.

Așa s-a și făcut.Seara, Martei îi era grabă: trebuia neapărat să calce albiturile ce mai rămăseseră necălcate. Când apoi calfele se sculară de la lucru,Trică ceru voie de la stăpânu-său să se ducă pe la mumă-sa.

— Aș vrea să știu, șopti Marta apropiindu-se de soțul ei, dacă în adevăr la mă-sa se duce. Pare-mi-se că alte drumuri are el. O să trimit pe Simina la Radna, ca să vadă.

Bocioacă era supărat pe bănuiala soției sale, dar o știa femeie prepuielnică și nu mai voia să lungească vorba.

— Trimite-o! răspunse dar, încredințat că Trică acasă se duce.A și trimis-o, iar după plecarea Siminei, Trică s-a furișat în bucătărie, unde Marta călca albituri.

Acum erau bine, la adăpost și la căldură, puteau să-și petreacă în toată tihna, și Marta, gândindu-se la cele ce vin, era pe jumătate amețită.Trică se simțea însă strâmtorat și se sperie oarecum când ea încuie ușa.

— Dac-ar fi să se întoarcă Simina ori să vie altcineva, tu ieși pe fereastra din jos, iară eu zic că-mi era urât să stau așa singură cu ușa descuiată.

Ea voi apoi să stingă lumânarea.
— Nu stinge! strigă el. Ce ar zice cine ar veni dacă te-ar găsi pe întuneric?!

Ea se dete-napoi, stete puțin, apoi se duse să se încredințeze dacă sunt ori nu bine lăsate perdelele la ferestre. Nu putea nimeni să-i vadă.Una e însă să stai pe întuneric și alta să te vezi. Îi era greu, rușine îi era Martei să se drăgostească cu dânsul la lumină.

— Ce păcat a căzut pe capul meu! grăi dânsa, așezându-se pe patul Siminei. Ce vei fi gândind tu despre mine?!

— Ce să gândesc?! răspunse el, așezându-se lângă dânsa și cuprinzând-o cu brațul. Mă tem numai că n-o să mă pot opri unde vreau.

Ea se dete puțin la o parte și se uită scrutător în ochii lui.

— Mai bine să mă omori! șopti. Schimbând apoi deodată vorba, ea întrebă: Știi că cele șaptesprezece sute nu sunt de la mă-ta, ci date de noi?

El se uită mirat la ea.
— Da, da! grăi dânsa. Cele șaptesprezece sute le-a dat bărbatul meu.
— De ce?! întrebă Trică.Drept răspuns, Marta îl cuprinse cu amândouă brațele și-și ascunse capul pe umărul lui.

El se desfăcu însă din brațele ei și se ridică.
— Ba nu! grăi apoi. Mama are bani și trebuie să vă înapoieze cât mai curând cele șaptesprezece sute.

— Ești prost, Trică! îi zise ea supărată.
— Ba nu sunt deloc! răspunse el și, cuprins de o pornire puternică, își înfundă căciula în cap, descuie ușa și se depărtă, nu cum fusese vorba, pe fereastra din jos, ci peste curte, încât orișicine ar fi putut să-l vadă stăpânit numai de gândul că mumă-sa trebuie neapărat să-i înapoieze lui Bocioacă cât mai curând banii.

Simțea însă și el că e foarte greu să scoată atâta bănet de la mumă-sa și-i era parcă căzuse rob vândut și vorba era acum ca mumă-sa să-l răscumpere.

Sosit la Murășul înghețat, el nu trecu peste pod, ci o luă pe gheață. Nu era, ce-i drept, pârtie, și zăpada se îngroșase pe Murăș, dar noaptea era senină, luminată de lună și de zăpezi și el nu se temea că va da în vreun ochi. Tocmai jos, departe de Murăș la vale, scârțâia o fântână cu cumpănă prin liniștea nopții, și el își îndrepta drumul după locul de unde se auzea scârțâitura. Era însă greu drumul prin zăpadă,a trebuit să ocolească multe ochiuri și se apropia miezul nopții când a sosit la casa mumei sale, în dreptul căreia Simina stătuse zgriburind peste un ceas, ca să vadă când vine și dacă vine.

Mara, culcată de mult, sări speriată din culcuș când el îi bătu la fereastră.

— Ce e? Ce s-a întâmplat? Ce vrei acum în cap de noapte? întrebă ea aprinzând lumina.

— Te rog, răspunse el, să-i plătești lui Bocioacă cât mai curând banii pe care i-a dat pentru mine! Nu vreau să fiu robul lor! Mai bucuros mă duc în cătănie.

Mara era femeie care nici deșteptată în miez de noapte din somn nu-și pierde rostul.

— Ești prost, zise ea, nu înțelegi nimic. Bocioacă a dat bucuros banii: are fată, care în curând o să fie mare, și vrea să te ție aici ca să-i fii ginere.

Trică rămase ca omul căzut din cer.Asta nu-i trecuse niciodată și nu putea nici acum să-i treacă prin minte. Era peste putință! Nu! pentru el fata lui Bocioacă nu era. Slugă să-i fie, da! Bărbat, însă, niciodată!

— Te-au prostit, mamă! grăi dânsul. Nu e fata lor pentru mine. Chiar dacă mi-ar da-o, nu-mi trebuie mie. Nu vreau eu s-o pat ca Bocioacă! Cuprins apoi de o pornire pătimașă, el adăugă: Nu știu ce va fi gândind Bocioacă, dar nevasta lui știu că nu pentru fata ei, ci pentru sine vrea să mă ție.

Asta o știa și Mara, dar ea vedea altfel lucrurile.
— Pst! zise ea, ține-ți gura! Ești băiat tânăr și nu trebuie să aduci rușine asupra casei stăpânului tău. Nu este ea singura mumă care-și mărită fata după băiatul ce-i place ei. Ține-o cu vorba până ce nu-ți dă fata, apoi scuipă-i în față și-o să ai soacră care se teme de tine și nu ți se urcă-n cap. Fii, Trică, băiat cuminte: fata e bună, frumoasă și cu avere, intri în casă bună și, dacă ești om tu, faci ce vrei din ea.

— Nu vreau nimic! răspunse el. Țin numai să nu fiu robul lor și te rog să mă scapi de dânșii.

— Prostii! grăi Mara. O să te gândești și tu și-o să-ți vie mintea. De așa noroc n-o să fugi.

— Mamă! zise el. Nu mă împinge la păcat! Eu mă-ncurc rău cu stăpâna mea!

— Nu dau nici un ban! răspunse Mara îndărătnică. Dacă te vei încurca, atâta pagubă! Ce pierzi?! Nu e rușinea mea, nici a ta, ci a ei!Vorba e să nu-ți umble gura.

Trică se simțea ca pierdut.Acestea nu erau însă decât începutul.Marta, pe care o lăsase în cea mai urâtă stare sufletească, nu era dintre oamenii care stau, când îi arde ceva, cu mâinile-n sân.

Știa că n-are Trică să scoată nici un ban de la mumă-sa și puțin îi păsa, la urma urmelor, dacă va scoate ori nu. Se temea însă ca nu cumva, venind vorba despre gândul lui Bocioacă în ceea ce priveștefata, Trică să-i spună Marei ceva.

Se cutremură în tot trupul și părul i se făcea măciucă de câte ori se gândea la aceasta.

Nu pentru că s-ar fi simțit, poate, vinovată. Nu! În gândul ei ceea ce făcuse și mai avea de gând să facă nu era păcat. Mai făcuse ea așa chiar și ca fată mare și nu-și făcuse niciodată mustrări. De ce adică să-și facă? Dragostea, așa știa dânsa, e cu păcat și fără păcat: iar aceasta era dragoste fără păcat, pentru care nu și-ar fi făcut mustrări nici dacă Trică i-ar fi fost ginere. Îi era rușine că și-a dat, față cu un băiat tânăr ca Trică, slăbiciunea pe față și nu se mai simțea atât de tare ca mai nainte. Așa, din întâmplare, pe neașteptate și pe nevrute, căzuse oarecum orbiș în brațele lui, și nu mai știa unde are să se oprească.

Îi venea un fel de leșin când își dădea seama că nu e în stare să zică nu când el zice da. Cum ar fi putut dânsa să trăiască sub același acoperământ cu dânsul fără ca să meargă mai departe și tot mai departe?

"Nu! își zise ea. Nu e cu putință să mi-l mai închipuiesc ginere."O durea inima de mumă, dar inima de femeie îi șoptea parcă: "Ea poate, iar eu nu mai pot găsi altul!"

După ce Simina se-ntoarse cu vorba c-a stat peste un ceas, dar pe Trică tot nu l-a văzut sosind la casa mumei sale, Marta se duse și ea să se culce.

— Ei! îi zise ea lui Bocioacă, pe care-l deșteptase cu hodorogelile ei din somn, cum rămâne cu Trică al tău?! N-am spus că nu acasă se duce? Simina s-a întors și nici pân-acum nu l-a văzut sosind.

Bocioacă era supărat. Nu-i venea să creadă, dar nici nu putea să se pună pentru dânsul în harță cu nevastă-sa. De! la urma urmelor,băiat era și el.

— Trică nu minte, grăi dânsul. La mă-sa e dus; se vede, însă, că s-a abătut din drum.

— Asta e ceea ce zic și eu! întâmpină Marta. Să mă ferească Sfântul de ginere care pleacă la mă-sa și se abate noaptea din drum.

— Aș! parcă alții sunt mai buni! grăi Bocioacă și se-ntoarse cu fața la perete.

Dimineața însă tot l-a oprit pe Trică într-un colț, ca să-l întrebe unde a fost nainte de a se fi dus la mumă-sa.

Trică rămase ca trăsnit din senin; îi venea să fugă, să intre în pământ.

Văzând strâmtorarea lui, Bocioacă nu se mai îndoia că nevastă-sa are dreptate și era necăjit că l-a mai luat la întrebare.

— Dacă trebuie neapărat să umbli după prostii, ferește-te, cel puțin, de jupâneasa, grăi el cam aspru și se duse în treburile lui.

Trică se uită lung și oarecum blegit după el."Ferește-te, cel puțin, de jupâneasa!"Cum să înțeleagă el vorbele acestea?! A simțit Bocioacă ceva? L-a văzut cineva ieșind din bucătărie și i-a spus? Era peste putință ca lucrurile, dacă așa era, să se sfârșească cu atât.

Dar el n-avea timp să se dezmeticească.
— Ce te-a întrebat jupânul? îl întrebă Marta, care stătuse la pândă.
— Ne-a simțit, răspunse el, ori i-a spus cineva ceva.
— Ei! și?! grăi dânsa. Prea mult nu-i pasă și lucru mare n-ar fi nici chiar dacă ne-ar vedea. Vorba e că bani n-ai luat de la mă-ta.

Trică rămase în fața ei umilit ca robul în fața stăpânului.
— Fii om cuminte, Trică, îi zise ea, căci noi ținem la tine și pe urma noastră nici un rău nu poate să te ajungă.

Nici că-i rămânea lui Trică decât să fie om cuminte și să i se supună Martei, care ea singură le învârtea toate.

Nu e însă nimeni stăpân deplin pe firea sa.Îi fusese lui Trică totdeauna dragă Sultana fiindcă era fiica stăpânilor săi. N-ar fi fost însă în stare să dea răspuns deslușit, dacă l-ar fi întrebat cineva cum sunt ochii ei și cam ce fel îi este gura când râde.Acum nu mai voia s-o vadă și totuși se uita mai cu dinadins la ea, ba tremura când ea se apropia de dânsul, și glasul i se îneca dacă trebuia să vorbească cu dânsa. Se simțea vinovat și era, parcă, păcat să se uite la ea și să stea în apropierea ei.

Ar fi fost împotriva firii femeiești ca Sultana să n-o simtă aceasta. Ce știa dânsa?! ce putea dânsa să înțeleagă?! Vedea însă copila că nimeni pân-acum, nici chiar el, nu s-a uitat încă la dânsa cu ochii lui,că nimeni nu tremura ca dânsul, glasul nimănuia nu e înăbușit ca al lui, și căuta dinadins ca să fie cât mai des prin apropierea lui.

Asta-l ducea pe Trică la deznădăjduire, căci degeaba-și punea de gând să se ferească de dânsa.

Se începuse recrutarea, și între calfele lui Bocioacă erau patru băieți săraci cărora nu le rămânea decât să meargă la cătănie. De voie, de nevoie, ei se duceau veseli; inima îți sângera însă când vedeai plânsetele mumelor, ale surorilor și ale rudelor de tot felul. Plângea și Mara cu ele, căci era femeie miloasă; dar cum plângea acum și cum ar fi plâns dacă feciorul ei ar fi stat și el în rând cu ceilalți?! Abia acum simțea dânsa și simțea și Trică ce mare lucru e să ai pe cineva care ține la tine, și pe când Trică stătea muiat și umilit, Mara umbla cu capul ridicat și-și purta ușurel trupul greoi.

Tot n-avea nimeni fecior ca dânsa.Alerga Bocioacă, nu-i vorbă, și pentru ceilalți mai pe la doctori, mai pe la ofițeri, mai pe la diregători, dar pentru feciorul ei făcuse mai mult.

— Ce bine e pentru tine că n-ai să te mai temi! grăi Sultana.
— Da, răspunse Trică tulburat, e bine!
— De! adăugă Marta, n-are orișicine norocul lui Trică!

Și mișel ori smintit ar fi trebuit să fie Trică pentru ca să nu se simtă norocos.

Deodată cu recrutarea începuse și Verboncul.Împărăția n-adunase de la băieți mai cu dare de mână banii decât ca să-i împartă între alții, oameni fără de căpătâi, care intrau de buna lor voie la oaste, mai ales cătane bătrâne, care-și făcuseră rândul și intrau acum din nou în oaste, ca să se întoarcă, dac-ar avea parte să scape din război, cu bani strânși acasă.

În vreme ce recrutarea se făcea cu ușile închise, Verboncul era în piață, de față cu lumea ce stătea de dimineață până seara îngrămădită,ca să vază cine și cum intră.

La masa pe care se afla o lădiță cu bani, condica, o sticlă cu vin, câteva pahare și o grămadă de șepci cătănești, ședea ofițerul, el singur, iar în dosul lui era stegarul cu steagul și două cătane înarmate,paza steagului.

Înaintea mesei stăteau apoi doi căprari buni de gură și vivandiera, o femeie țanțoșă și bine-mpanglicată, care închina mereu paharele, lăuda viața ostășească și poftea mereu pe trecători să se apropie,să strângă mâna întinsă de dânșii, să deșerte un pahar, să primească șapca și să ia banii.

Acela care prindea mâna ori primea șapca era prins, trebuia să deșerte și paharul și, vrea, nu vrea, era trecut în condică și i se numărași o sută de florini drept bani de cheltuială.

Și nu unul era căruia i se-nfunda șapca pe neașteptate în cap, apoi nu mai avea cui să i se plângă dacă păcatul l-a dus pe acolo: tobașul bătea în tobă, trâmbițașul suna, steagul se desfășura și nu-i rămânea decât să jure.

De aceea lumea toată era cuprinsă de spaimă și mumele-și puneau sub lacăt feciorii, iar femeile își țineau de pulpană bărbații când,așa, mai după-amiazăzi, zi, Verboncul pleca cu muzica și cu steagul dezvelit de-a lungul ulițelor ca să îmbărbăteze și pe cei ce nu se-ncumetaseră să meargă-n piață.

Era greu lucru să fii om tânăr, să-i vezi trecând și să nu te iei după dânșii.

În frunte, cu sticlele pline în mână și de gât cu vivandierele, mergeau chiuind voinicii intrați peste zi, după dânșii urmau căprarii cei buni de gură, apoi stegarul și muzica, iar după toți, lumea adunată de pe la toate răspântiile. Buștean ar fi trebuit să fii ca să nu alergi la portiță ori la fereastră când știi că așa lucru numai rar se poate vedea.

Alergat-a și Trică, dar nu la portiță, căci acolo n-avea voie să se ducă, ci la fereastra din casa cea mare, unde nici Bocioacă nu intra decât în zile de sărbătoare.

Erau două ferestre, și Sultana, văzând pe Trică la cea de la dreapta, a alergat ca să vadă mai bine, la cea de la stânga.

Unde mai rămânea loc pentru Marta?S-a dus, ca să nu se-ndesuie cu fiica ei, la cea de la dreapta și s-a lăsat pe umărul lui Trică.

Ce putea el să facă?! S-ar fi supărat foc dacă el s-ar fi dat la o parte, apoi vreun lucru mare nici nu era.

— Sunt grea? întrebă Marta încet.
— Nu, răspunse el, dar ne vede fata.
— Ce-nțelege ea?! grăi Marta și se lăsă mai grea, scoțându-și capul, ca să vadă mai bine alaiul Verboncului.

— Nu-ți vine și ție să mergi cu dânșii? întrebă peste câtva timp.
— Să mă ferească Dumnezeu! răspunse el.
— Să nu uiți că mâine seară jupânul nu-i acasă! grăi dânsa peste câtva timp. Eu te aștept!

El nu-i răspunse nimic. Ce adică ar fi putut să-i răspundă? Era peste putință să nu meargă!

Și ce era, la urma urmelor?!Omul, când nu mai știe ce să facă, cu multe se împacă, cu multe se potrivește, și ziua următoare, deși cuprins de neastâmpăr, Trică lucra liniștit la masă, alăturea cu celelalte calfe.

Bocioacă, având să meargă după-amiazăzi la târg, nu mai croia, ci alegea de pe prăjinile atârnate în fund cojoacele, pe care unul dintre ucenici le lua să le ducă pentru ca să fie așezate în lada din car.

Iară Marta și fata ei lucrau, ca de obicei, la mescioara așezată sub fereastra din fund.

Deodată ușa se deschise repede și dată-n perete și Persida intră în casa plină, înaltă și frumoasă, cu părul încâlcit, cu hainele mototolite, pe ici, pe colo muiate și stropite de sânge, cu fața aprinsă și cu ochii plini de văpaie sălbatică.

Privirile tuturora se îndreptară asupra ei, iar Trică se ridică în picioare și făcu un pas spre dânsa. Îi venea s-o apuce și s-o dea afară.Înțelegea el ce s-a întâmplat, dar de ce trebuia să-i facă rușinea aceasta? Ce căuta ea aici? de ce nu îl lasă pe el în pace?

— Trică, zise ea fără ca să ție seama de ceilalți, ori ești om, ori nu ești om, ori îmi ești frate, ori nu-mi ești: noi batjocura aceasta nu putem s-o suferim! Tu m-ai legat de el: trebuie să-i arăți că n-ai uitat ce ți-a zis atunci.

— Ba te-ai legat tu însăți, răspunse el supărat.
— M-ai ajutat, Trică, m-ai ajutat, grăi dânsa.Uitându-se apoi împrejur, îi era greu mai ales de Marta și de Bocioacă. Trebuia să le deslușească toate, să le arate cum s-au petrecut lucrurile, să-i încredințeze că ea nu e vinovată de nimic.

— Ți-am spus, începu ea liniștită, că iar i-a intrat diavolul pe sub piele: îl roade ceva, nu știu ce, dar îl roade, petrece nopțile în nedumerire, e mereu răstit, se îmbată adeseori și joacă din nou cărți.Le-am suferit toate fiindcă n-am ce să fac. Am însă și eu suflet milos,am inimă de om și nu pot să le înghit toate. Astă-noapte l-am lăsat jucând cărți cu Binder de la Steueramt, cu Franț pânzarul și cu Lugojanu jeleparul, care avea bani mulți fiindcă era în drum spre Zam,unde plecase ca să cumpere boi. Astă-dimineață, când m-am sculat,i-am găsit tot la cărți, tăcuți și istoviți, supți la față și galbeni ca ceara.Mai ales Franț și Lugojanu erau prăpădiți fiindcă pierduseră mult și tot mai pierdeau încă. Așa e cartea: n-ai ce să-i faci când începe odată să-ți vie rău. Dar tocmai dânșii țineau ca jocul să meargă înainte, ca doară să se întoarcă cartea. Eu fierbeam în mine, fiindcă îmi era milă de dânșii, vedeam că nu se întoarce și știam că nici nu are să se întoarcă cartea. Și e păcat greu să iei bani de la oameni așa! Înțeleg să joci ca să-ți treacă timpul; înțeleg să joci când nu știi dacă o să câștigi ori o să pierzi; e însă o mișelie să joci când știi că numai câștigul poate să-ți vie. I-am făcut dar semn lui Națl ca să-nceteze. S-a făcut că nu mă înțelege. Am mai tăcut, am mai răbdat, dar nu puteam să-i las când vedeam că nici unul dintre dânșii nu știe ce face. "Națl, îi zisei dar peste câtva timp, n-ar fi oare bine să mai lăsați cărțile, să vă odihniți puțin, să trageți un pui de somn, și apoi iar puteți începe..." I-am vorbit cu blândețe, cu glas dulce, ca unui copil. El însă? Nici n-auzea, nici nu vedea! Ei bine! urmă ea înviorată și aruncând o căutătură împrejur,tu mă știi cum sunt! Nu sunt pripită, nu mă iuțesc, dar nici nu mă dau îndărăt când știu că e bine să fac un lucru, ci merg orbiș înainte.Ce-mi mai rămânea de făcut? Un singur lucru: să pun mâna pe cărți și să le arunc în foc. Știind dar că mai sunt câteva perechi în dulap,le-am luat pe nesimțite pe aceste și le-am ascuns, apoi m-am apropiat de masă, am pus mâna pe cărți și am alergat cu ele la gura sobei. Îl știi acum pe Națl: el nu s-aprinde când se mânie, ci râde. A râs și când a văzut c-arunc cărțile în foc, apoi s-a dus la dulap, ca să ia altele. Văzând apoi că nu mai sunt cărțile la locul lor, a venit la mine și mi-a zis încet: "Nu mă face de rușine: oamenii au pierdut și vor zice că le fac acestea numai ca să nu-și mai poată câștiga banii înapoi"."Nu-mi pasă ce vor fi zicând ei, îi răspunsei, când știu c-așa e bine.""Dă-mi cărți, grăi el, că, dacă nu, sparg tot ceea ce vezi în casa aceasta. Eu sunt aici stăpân!" "Pe toate, dacă vrei, îi răspunsei, nu însă șipe mine, nici pe voința ta." Ei bine! urmă ea după o mică răsuflare,numai văzând cu ochii ați putea să înțelegeți că nu e chip să trăiești cu asemenea îndrăcit. Înțeleg să rupi, să frângi, să spargi, să omori chiar când te ia mânia oarbă, de nu mai știi ce faci. Om însă în toată firea, potolit ca orișicare din noi acum, numai și numai ca să mă sperie pe mine, el a dat râzând cu pumnul în geamurile dulapului, de s-au risipit sfărâmate prin casă. Mă cunoști, Trică, urmă ea mai iute, și știi că eu nu mă sperii. Când văzu că nu-i dau cărțile, se duse la oglinda cea mare și o făcu și pe aceea bucăți-bucățele. Ce să faci cu asemenea om? Îl știi că e tare ca un bivol: degeaba m-aș fi opintit să-l opresc,iar ceilalți se uitau la el râzând, parcă le plăcea să-l vadă ce face.

— Să-i fi dat afurisitele de cărți, grăi Marta, și să-l fi lăsat în știrea Domnului.

— Ferit-a Dumnezeu! răspunse Persida. "Să nu mai spargi, Națl, că femeie, cum sunt, te pălmuiesc în fața acestor oameni și nu-mi mai pasă ce va urma!"

— Rău ai făcut, zise Marta, care nu se mai putea stăpâni.
— N-aveam ce să fac, îi răspunse iar Persida. Tot era mai bine să dăm unul în altul decât să sfărâmăm toate lucrurile din casă. Auzind zgomotul, Bandi, băiatul, a alergat speriat în casă. Nu mai eram acum singură: băiatul ține, ziceam, la mine și o să-mi sară în ajutor, apoi,dac-ar fi rău de tot, n-ar mai sta nici ceilalți cu gurile căscate. M-am repezit deci la el, ca să-l opresc. "Nu te apropia, îmi zise el tot râzând,că nu știu unde mă opresc dacă încep odată. Mi-a fost destul, m-am săturat, sunt plin până în gât! Ești urgia lui Dumnezeu, blestemată să strici viața celor ce se apropie de tine. Uite! urmă arătând spre Bandi,atât om ți-a mai rămas și ție în lumea aceasta, corcitura asta, prăpăditul ăsta, despre care nici chiar tatăl său nu mai vrea să știe; ceilalți toți,până chiar și mumă-ta și fratele tău, te-au părăsit. Ai dat bani pentru el, ca să-l răscumperi, și tot nu mai dă pe la tine..."

Trică se cutremură și mai făcu un pas înainte, gata de a pleca.
— Așteaptă, îi zise ea, că nu le știi încă toate. Auzind vorbele lui, Bandi, băiatul, n-a zis nimic, ci a sărit la el și l-a mușcat de umăr. Am sărit și eu și nu știu ce-a urmat mai departe... Uite! urmă ea sumecându-se, ca să-și arate vânătăile de pe brațe. Uite! zise ea, ridicând fără sfială cămașa, ca să arate vânătăile de pe pulpe. Așa mi-e tot trupul.Nu-mi pasă! Are să mă doară câtva și apoi trece. Carnea de om se drege ea de ea. N-am să mai trăiesc cu el, și am scăpat de toate.Rușinea însă, rușinea pe care mi-a făcut-o trebuie s-o șterg! Trebuie să vadă omul acela că tu și mama nu v-ați lepădat de mine, că nu pentru mine, ci pentru el n-ați mai venit să mă vedeți. A rămas acum singur acasă și sparge, frânge, taie înainte... E păcat, Trică, e pagubă,dar nu-mi pasă: rușinea însă trebuie s-o ștergem. Tu vii cu mine.

Marta îi făcu lui Trică semn să stea, și Trică rămase nemișcat în loc. Îi era greu, și-ar fi dat tot ceea ce îi era mai scump ca Sultana,copila nevinovată, să nu fi fost și ea de față, dar el nu se mai putea mișca din loc.

— Dar rușinea pe care ne-ai făcut-o tu nouă? grăi el în cele din urmă. E adevărat, Persido, că tu ești o grea nenorocire pentru toți cei ce țin la tine! Tu ți-ai făcut-o: tu s-o porți.

Persida stătea ca stean de piatră în mijlocul celor ce se uitau cu milă la dânsa când Mara se ivi în prag și se opri dând din cap.

Aflase cele petrecute, alergase la cârciumă și venise aici pe urma Persidei.

Persida se dezmorți. Mama ei, tot mama ei, sărmana.
— Nu te-ai săturat nici acum de el?! întrebă Mara.
— Mi-a fost destul, îi răspunse Persida; și dac-aș fi omorât pe tata, mi-aș fi spășit păcatul.

— Lasă-l! grăi Mara. Mulțumește lui Dumnezeu c-ai scăpat de el. Iară tu, Trică, n-ai să te amesteci, urmă peste puțin. Mulțumește lui Dumnezeu că ți-ai găsit stăpâni oameni buni.

Era mâhnită Mara, de-ar fi fost în stare să sară cu ghearele la afurisitul de neamț, dar se simțea fericită cum nu s-a mai simțit în viața ei, căci își știa fata scăpată și feciorul pus pe cale bună.

Nu era însă fericită Persida, iară Trică se simțea foarte nenorocit.Se adunaseră deodată toate, prea multe se îngrămădiseră pe capul lui: jupânul se pregătea de plecare, jupâneasa-l aștepta deseară. Persida plecase greu mâhnită, iară Sultana nu se mai uita la el ca mai nainte, ba scăpase chiar vorbele: "De ce nu te-ai dus cu sora ta?" Se simțea ca legat cot la cot, dar el lucra cu celelalte calfe la masă și nu zicea nimic, căci n-avea cu cine să-și împărtășească gândurile.

După-amiazăzi el începu să se neliniștească și se făcu din ce în ce mai tăcut și mai neastâmpărat. Când sunetele muzicii străbătură-ncasă, calfele și ucenicii se puseră-n mișcare, ca să se ducă să vadă Verboncul. Trică stătea ca bătut cu cuie pe scaun. Deodată însă, când muzica sună mai de aproape, el se ridică drept, își scutură o dată capul, apoi se repezi spre ușă.

Nu putea nimănuia să-i treacă prin gând că el, care fusese răscumpărat cu bani atât de grei, s-a pornit atât de repede ca să alerge laVerbonc și să-și pună șapca-n cap. Bocioacă se uită deci mirat la el,iar Sultana începu să râdă. Marta simțise însă de mult că nu-i e lui Trică a bine și, văzând acum fața lui înăsprită și mișcările lui iuți,înțelese numaidecât gândul lui.

— Trică, strigă ea cuprinsă de spaimă, unde te duci?! Ce vrei să faci?! Nu-l lăsați! urmă apoi peste puțin, alergând după el. Nu-l lăsați,că se dă la Verbonc!

Bocioacă începu și el să râdă. Auzi nebunie! De ce adică să se dea la Verbonc?

Trică se opri și se-ntoarse pe jumătate napoi.
— Am, zise el, să mă răscumpăr eu, ca să nu-mi mai poată nimeni arunca vorba că m-a cumpărat cu bani!

Pornind apoi înainte, el se duse — nu în fugă, ci cu pași mari și greu călcați.

Bocioacă, înțelegând acum și el, porni după dânsul strigând mereu:
— Nu-l lăsați! Puneți mâna pe el!Iară Sultana, care nu putea nici acum să-și dea seama despre cele ce se petrec, stătea uimită în pragul casei și se uita când la muma ei,care se făcuse galbenă ca ceara, când la Trică cel nalt și spătos, care trecea înainte aruncând în dreapta și în stânga pe calfele ce i se puneau în drum ori puneau mâna ca să-l oprească.

Ieșit apoi la uliță, el o luă spre Verboncul care nu sosise încă la casa lui Bocioacă.

— Stați! strigă el ridicând amândouă mâinile, că sunt și eu aici și merg cu voi dacă mă primiți!

Lumea se opri, muzica încetă și un fior rece trecu prin lumea adunată în alai. Era în acel "stați!" și-n acele brațe ridicate în sus ceva ce te făcea să simți că omul acesta nu așa din senin, nici din ușurință intră în rândul celor ce iau șapca în cap, și într-o clipă lumea se-ngrămădi împrejurul lui Trică, pe care toți îl știau și mulți îl iubeau.

"Ura! ura!" strigară câțiva când el luă șapca și și-o înfundă în cap. "Ura!" strigără apoi cu toții când el se îmbrățișă cu unul din căprarii buni de gură și luă sticla de vin ca să închine și ca fulgerul trecu din gură în gură vestea că Trică, feciorul Marei, omul de credință al lui Bocioacă, starostele cojocarilor, deși răscumpărat, a intrat la Verbonc, mare lucru trebuia să fie la mijloc, și lumea alerga din toate părțile, să vadă.

Când alaiul se porni iar înainte, era prea strâmtă ulița, și Trică mergea prin fața casei lui Bocioacă în frunte, cu șapca pe ureche, cu sticla de vin ținută în sus și chiuind ca la nuntă.

— Cu bine, după război! strigă el închinând spre casa plină și-și urmă drumul înainte.

Nu mult trecu însă, și alaiul iar se opri, ținut în loc de Mara, care venise cu fiica ei ca să-și ia feciorul.

Era, sărmana de femeie, ca una căzută din cer când vecinele alergau să-i spună că Trică s-a dat la Verbonc. Nu-nțelegea, nu credea că e cu putință una ca asta. Așteptase atâta timp să-și vadă fata iar acasă,și acum, când o vedea hotărâtă de a părăsi pentru totdeauna pe neamțul ei atât de urgisit și își știa și feciorul scăpat și bine așezat încasa lui Bocioacă, îi era parcă nu mai are nimic de dorit și căzuse oarecum obosită de mulțumire sufletească.

Cum ar fi putut ea să creadă că tocmai acum i se strică toate planurile?

A început să râdă cu hohot când a văzut spaima Persidei, care înțelese numaidecât hotărârea fratelui său.

Era o nebunie! Împărăția, după ce a luat o dată banii, nu mai avea nici un drept asupra lui. Ea râse din nou când Persida-i spuse că Trică are să capete banii înapoi. O treceau fiorii când se gândea că feciorul ei o să primească deodată atâta sumă de bani; dar nu credea că împărăția o să fie atât de proastă ca să-i dea banii după ce-i are o dată.

Așa, râzând mereu, a trecut Murășul, și mai vârtos râdea când l-a văzut, în sfârșit, pe Trică cu șapca pe ureche. Ah! ce bine îi ședea!Ah! ce fecior! Nu era nici unul ca dânsul!

Trică se cutremură în tot trupul când le văzu. Apoi, cuprins de o pornire dureroasă, făcu câțiva pași spre mumă-sa, o îmbrățișă lung și o sărută de mai multe ori, în vreme ce Persida începu să plângă, și plângeau toți văzând-o pe dânsa plângând.

Ca să scape, Trică se desfăcu, ridică iar sticla cu vin și, cu lacrimile în ochi, începu să chiuiască din nou, încât răsuna tot orașul.

— Muzica! să cânte muzica! strigă Mara ca ieșită din fire și începu să bată din palme.

Tot n-avea nimeni fecior ca dânsa! Și pornit alaiul înainte, ea mergea în frunte alăturea cu feciorul ei, sărind mereu ca în joc, chiuind din răsputeri și bătând mereu în palme, luată de vârtejul din care nu putea să-și scoată feciorul.

Iară Persida cea înaltă și frumoasă, femeie asupra căreia se opreau toate privirile, mergea pierdută și plângând după dânșii.

Căprarul cel bun de gură a mers cât a mers sfiicios alăturea cu dânsa. Luat însă în cele din urmă și el de vârtej, o cuprinse cu brațul și începu să joace cu ea.

— Ce păcat că nu pot să merg și eu cu voi! grăi dânsa și-l dete încet la o parte.

▲ Începutul paginii.